Seria 2018-2019

Nivel II Master

Psihopedagogia adolescenților, tinerilor și adulților

Note de curs
Doar pentru studenți

Partea întâi
Elemente de Psihologia dezvoltării

Curs 2: Teorii psihologice ale dezvoltării psihice

2.1. Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul piagetian) – Jean Piaget

2.2. Abordarea psihodinamică a dezvoltării (teoria psihanalitică) - Sigmund Freud
2.3. Dezvoltarea cognitivă în context social (constructivismul social)- Lev S. Vîgotski
2.4. Teoria dezvoltării morale- Lawrence Kohlberg
2.5. Teoria dezvoltării psihosociale- Erik Erikson

2.1 Teoria dezvoltării cognitive (constructivismul piagetian) – Jean Piaget

Cunoașterea celor mai importante puncte de vedere teoretice cu privire la specificul și

etapele dezvoltării umane psihice poate ajuta la înțelerea particularităților manifestate la
adolescență, tinerețe și vârsta adultă cu posibilitatea unor eventuale intervenții de natură educativ-
formative. De aceea, vă propun mai jos o trecere în revistă a clasicelor teorii ale dezvoltării psihice
sugerându-vă să vă focalizați atenția pe natura și dinamica procesului psihic analizat de fiecare
teoretician în parte, mai ales în perioadele de vârstă care ne interesează.

Cea mai cunoscută teorie privind dezvoltarea cognitivă a fost elaborată de Jean Piaget
(1896-1980) având ca subiect central dezvoltarea inteligenței la copil.
Evoluția ontogenetică a inteligenței este examinată ca o construcție progresivă ce depinde atât de
factori interni (capacitățile inițiale ale individului), cât și de factori externi (caracteristicile mediului
în care evoluează ființa umană). Pentru Piaget, inteligența înseamnă, în primul rând, adaptare,
respectiv o stare de echilibru între organism și mediu, rezultată din interdependența dintre două
procese complementare: asimilarea și acomodarea.

1
Seria 2018-2019
Nivel II Master

Asimilarea este un proces de integrare prin care un individ încorporează noi informații în schemele
sale mintale și în experiența cognitivă de care dispune deja. Conceptul de schema este unul central
în teoria piagetiană și desemnează un repertoriu de acțiuni fizice sau mintale (de exemplu, acțiunea
de a privi un obiect). La naștere copilul are deja în creier un număr redus de scheme senzoriale și
motorii cum ar fi acelea de a privi, a prinde , a mânca/gusta cu ajutorul cărora cunoaște obiectele
pe care mai apoi treptat, cu ajutorul limbajul le și denumește. Treptat, pe măsura interacțiunii cu
mediul, aceste scheme simple formate din informații despre gust, miros, culoare devind scheme
mintale complexe, deoarece asimilarea este un proces activ.
Acomodarea este procesul complementar care constă în modificarea schemelor existente în funcție
de caracteristicile noii situații pe care o întâlnește copilul, pentru a integra informaţia nouă pe care
a dobândit-o prin asimilare. O conduită adaptată la un moment dat și într-un anumit mediu
presupune existența unei stări de exhilibru între cele două procese– asimilarea și acomodarea.
Potrivit lui Piaget, această stare de echilibru poate fi considerată ca un stadiu, un palier în
dezvoltarea copilului. Trecerea de la un stadiu la altul va fi marcată prin stări de dezechilibru care,
prin jocul noilor asimilări și acomodări, antrenează o nouă stare de echilibru, adică un nou stadiu
în dezvoltarea inteligenței. Progresul inteligentei poate fi considerat rezultatul unei echilibrări
progresive. Întreaga activitate mentală tinde spre realizarea unei structuri ce se concretizează, în
principal, într-o stare de echilibru.

Stadiile dezvoltării inteligenței

Conform lui Piaget, dezvoltarea inteligenței se face în secvențe invariabile, successive,

numite stadii, fiecare depinzând de cel anterior. Acestea sunt:
1. stadiul senzoriomotor (0-18/24 de luni) caracterizat de faptul că copilul cunoaște lumea prin
intermediul activităților fizice pe care le realizează. În acest stadiu achiziționează baza întregului
edificiu al cunoașterii umane: schema obiectului permanent, adică își formează reprezentările
obiectelor, imagini mintale ale acestora în absența lor. Stadiul se încheie cu achiziția limbajului și
a gândirii simbolice;
2. stadiul preoperațional (2-5/7 ani): este caracteristic copilului de vârsta preșcolară, luptând
pentru a-și achizitiona gândirea logică;
3. stadiul operațiilor concrete (6-11/12 ani): copilul poate gândi logic probleme „concrete”,
„acum si aici”.
4. stadiul operațiilor formale (12/13-15/16 ani) este intervalul în care adolescentii devin capabili
să opereze mental asupra unor probleme abstracte, ipotetice. Ei au o gândire științifică, fac deducții
sistematice pe baza unor ipoteze. Stadiul operaţiilor formale evidenţiază un progres substanţial al
gândirii copilului. Așa după cum sublinia D Sălăvăstru,”gândirea copilului se va elibera de concret,
deoarece trecerea la preadolescență şi adolescenţă îi asigură capacitatea de a raţiona corect din
punct de vedere formal după ipoteze, adică după propoziţii despre care nu ştie încă dacă sunt
adevărate sau false. Gândirea formală este şi o gândire ipotetico-deductivă care permite examinarea

2
Seria 2018-2019
Nivel II Master

consecinţelor ce decurg în mod necesar din ipoteze. Primul rezultat al acestei desprinderi a gândirii
de obiecte constă in eliberarea relaţiilor de ordine (serierile) şi a clasificărilor de legăturile lor
concrete, intuitive. Structurile operatorii se dezvoltă, devin mai mobile, mai extensibile.
Substituirea manipulării reale sau imaginare a obiectelor cu enunţuri verbale înseamnă
suprapunerea unei noi logici, logica propoziţiilor, peste aceea a claselor şi relaţiilor. Or, aceasta
înseamnă creşterea numărului operaţiilor posibile. Logica propoziţiilor, combinatorică,
presupunând operaţii de gradul al doilea (permutări, combinări), şi grupul celor două reversibilităţi
INRC (coordonarea reversibilităţilor prin inversiune şi prin reciprocitate) sunt cele mai importante
achiziţii ale acestei perioade (2004, p.42).

Urmărind aceasta scurtă trecere în revistă a celor patru stadii, putem concluziona, conform lui
Piaget, că dezvoltarea inteligenței se originează în interacțiunile timpurii de natură senzorio-
motorii cu mediul înconjurător, cunoscând un proces evolutiv, constructiv de la simplu la complex,
ajungând la sfârșitul primelor decenii de viață la un nivel formal. Astfel, din acest punct de vedere,
adolescența, tinerețea și perioda adultă sunt cele în care cunoașterea ar trebui să se întemeieze pe
operațiile formale ale gândirii cu toate avantajele ce decurg din acest nivel de dezvoltare. Că nu
este întotdeauna așa și nu la toate persoanele, vom vedea cu alt prilej (cursul 4).

2.2. Abordarea psihodinamică a dezvoltării în viziunea lui Sigmund Freud

Cea de-a doua teorie a dezvoltării psihice -psihanaliza, al cărei părinte este S. Freud (1856-
1939), pune accentul pe determinanții interni ai acestui proces (instanțe psihice, impulsuri, energii
primare etc.). Viziunea psihanalitică a lui Freud privind dezvoltarea a avut un efect profund asupra
gândirii psihologice încă de la apariția în prima parte a sec. XX. Inițial, pregătit ca medic, interesul
lui Freud în neurologie l-a condus spre specializarea în tulburările nervoase. El a observat că
majoritatea tulburărilor nevrotice manifestate la pacientii săi, păreau să își aibă originea mai
degrabă în experiențele traumatice din trecut și nu în bolile fizice. Freud a elaborat faimosul său
tratament psihanalitic al tulburărilor emoționale și de personalitate care presupune utilizarea a trei
tehnici:
- asociația liberă – prin care persoanele sunt încurajate să se relaxeze și să-și exprime liber fluxul
care accede în mintea lor;
- analiza viselor;
- interpretarea erorilor de vorbire și a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, considera Freud, dezvăluie psihicul inconștient, gânduri, sentimente
și motivații de care pacienții nu sunt conștienți.

Ideile principale ale teoriei psihanalitice sunt:

3
Seria 2018-2019
Nivel II Master

1. existența unui palier/nivel inconștient al psihicului uman adăpostind amintirile refulate,

pulsiunile instinctive care motivează și influențează gândurile conștiente și
comportamentul. Uneori aceste conținuturi sunt refulate întrucât sunt dureroase sau
amenințătoare;
2. importanța instinctelor în motivarea si reglarea comportamentului uman chiar din
perioada copilariei; astfel, cele mai cunoscute sunt instinctele Eros (instinctul general de
viata constituit din instinctele de conservare si sexuale) si Thanatos (instinctul mortii care
implica instincte agresive si distructive). Sursa acestor instincte este energia psihica,
dominanta fiind energia sexuala – libido-ul. Freud considera libido-ul ca o forta prezentă
încă de la naștere și care constituie forța motrice a tuturor comportamentelor noastre.
3. la nivelul psihicului putem identifica trei instanțe numite: SINELE (ID); EUL (EGO);
SUPRAEUL (SUPRAEGO).
a) SINELE (Idul) – este prezent încă de la naştere: este rezervorul energiilor profunde, polul
pulsional al vieţii psihice. Se află la originea celorlalte două. Nu cunoaşte contradicţii, fiind în afara
judecăţilor de valoare. Se conduce după PRINCIPIUL PLĂCERII (vreau!!). Total inconştient, pe
lângă elementele înnăscute pot exista și unele dobândite. (Iacob, 2012)
b) EUL(Ego) – derivat din SINE, începe săse cristalizeze din primul an de viaţă. Modelarea sa se
realizează pe fundalul relaţionării copilului cu mediul său. Au loc identificări succesive ale
copilului cu obiectele exterioare, care sunt incorporate şi interiorizate. Eul este în cea mai mare
parte conştient şi are ca funcţie controlul acţiunilor. Realizează compromisul dintre exigenţele
SINELUI şi ale SUPRAEULUI. Este principalul răspunzător şi realizator al echilibrului psihic al
individului şi are la îndemână, pentru a-l realiza,mecanismele de apărare ale EULUI. Se conduce
după PRINCIPIUL REALITĂŢII (Ceea ce se poate!). (Iacob, 2012)
c) SURPAEUL (Superego) – î şi trage energia din SINE, dar îşi are rădăcinile în EU. Începe să se
formeze după al 3-lea an de viaţă, prin interiorizarea normelor, cerinţelor şi valorilor morale ale
mediului familial. Reprezentantul acestora şi garantul autorităţii însuşirii lor este, de regulă, tatăl.
Ca instanţă, SUPRAEUL, este în cea mai mare parte inconştient. Se supune PRINCIPIULUI
DATORIEI ("Trebuie!! "). Forma afectivă prin care îşi face simţită prezenţa este culpabilitatea.
Are drept rol inhibarea socială a comportamentului individual. Este la fel de inflexibil ca şi
SINELE, fiind sructură rigidă, bazată pe ceea ce a achiziţionat copilul, ca normă, până la 8 ani.
Sarcini dominante: cenzură critică (Supraeul acţioneazăca o "conştiinţă morală" care generează
sentimentul culpabilităţii); b)auto-observarea (estimarea distanţei EU-EU IDEAL care poate
determina entimentul de inferioritate sau ruşine). (Iacob, 2012)
4. importanta mecanismelor de apărare, adică a strategiilor automate, normale, inconștiente la
care recurgem în mod frecvent pentru a reduce anxietatea. Printre acestea se numără: refularea
(îndepartarea experientelor dureroase din memoria constienta); regresia (întoarcerea la moduri de
comportament de nivel inferior din punct de vedere al complexitatii, pentru a scăpa de situațiile
stresante); proiectia (exprimarea propriilor atitudini sau trairi tulburatoare ca si cum ele ar proveni

4
Seria 2018-2019
Nivel II Master

de la o alta persoana); sublimarea (exprimarea instinctelor bazale, de exemplu exprimarea

tendințelor agresive printr-o activitate, cum ar fi prin creație artistică), identificarea, (mecanism
psihologic care presupune preluarea unor elemente din comportamentul altora considerați valoroși,
puternici. De exemplu, identificarea copilului cu părintele de același sex are două consecințe
importante:
1. Copilul adoptă rolul de gen ce va fi asumat pe parcursul vieții;
2. Copilul adoptă standardele morale ale părinților, atitudinile și interdictiile împreună cu normele
morale ale societății, cu valorile și credințele unei culturi. Prin urmare se naște palierul psihic
numit supraeu care se transformă în conștiința sa.

Dezvoltarea personalității

Viziunea lui Freud asupra dezvoltării este una evolutionist- interacționistă în sensul că
dezvoltarea are loc prin interacțiune cu realitatea exterioară care îl transformă, iar, prin maturizarea
ulterioară, el continuă să interacționeze cu realitatea care-l transformă din nou.
Freud definește cinci stadii psihosexuale (numite și libidinale), pe parcursul cărora satisfacția este
obținută pe măsura ce libido-ul (sau energia sexuală) este direcționat spre diferitele părți ale
corpului. Fiecare stadiu aduce după sine un set de probleme ce trebuie depășite în raport cu
dezvoltarea de mai târziu. Eșecul în soluționarea satisfacătoare a unui anumit stadiu va avea ca
rezultat fixația sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu. Fixația determină individul să mențină până
mai târziu în viață unele dintre caracteristicile acelui stadiu, iar cazurile severe vor duce la apariția
nevrozelor la vârsta adultă.

Stadiile dezvoltării psihosexuale (după Sigmund Freud)

1. Stadiul oral (de la naștere la 1 an)

Sinele este dominant. Energia libidinală este centrată asupra gurii, iar copilul obține satisfacția prin
activitățile de hrănire, sugere și muscare. Freud opina că:
1) stadiul oral poate fi împărțit în subfaza suptului pasiv, receptiv, a primelor luni și subfaza
muscarii active, agresive care se instaleaza mai târziu;
2) fixația poate fi cauzată fie de suprasatisfacere, fie prin frustrarea copilului de nevoile orale. Un
copil ale cărui nevoi orale nu sunt satisfăcute sau sunt suprasatisfăcute va manifesta mai târziu
caracteristicile acestui stadiu. Fixația se poate exprima prin dependențe, cum ar fi fumatul, lăcomia
sau alcoolismul; roaderea unghiilor; sarcasmul excesiv.

2. Stadiul anal (1-3 ani)

5
Seria 2018-2019
Nivel II Master

Acest stadiu are în centru senzațiile de plăcere obținute în procesul fiziologic de eliminare
rezidurilor de la nivelul intestinului. Copilul își poate mulțumi părinții fie prin a fi „curat”, fie
dejucându-le planurile prin a face „murdărie”. Așadar, senzațiile de plăcere asociate cu
„expulzarea” sau „retenția” se asociază cu un comportament care are implicații sociale. Un
eveniment semnificativ în viața copilului este efortul părinților de a-i impune reguli de igienă.
Fixația în stadiul anal, probabil rezultată din conflictul părinte/copil în timpul efortului de
deprindere a regulilor de igienă, poate duce la apariția unei personalități excesiv preocupate de
curațenie și sistematizare (expulzare) sau care este avară, refractară și obsesivă în perioada adulta
(retenție).

3. Stadiul falic (3 -6 ani)

Acum, energia libidinală se centrează asupra organelor genitale, iar sentimentele devin evident
sexuale. Freud a definit problemele specifice acestui stadiu prin manifestarea complexului Oedip
(varianta pentru băieți) -Electra (varianta pentru fete). Complexul Oedip caracteristic copilului
de sex masculin a fost descris prin fanteziile care includ dorințele unei intimitati sexuale cu
propria mamă. Băiatul invidiază relația intimă a tatălui cu mama și se teme de pedeapsă sub forma
castrării dorințelor sale interzise. Complexul Oedip este rezolvat când copilul se identifică cu tatal
pentru a deveni ca el în cât mai multe moduri posibile.
Complexul Electra – este acela care descrie situația în care fetița atrasă de părintele de sex opus,
invidiază intimitatea cu părintele de același sex, în final însă se identifica cu mama pentru a fi ca
ea. Rezolvarea satisfacatoare a complexelor Oedip si Electra are ca efect identificarea copilului cu
părintele de același sex.
Dacă, printr-o abordare fără tact, insensibilă a parintilor, copilul nu rezolvă satisfacator complexele
Oedip și Electra, problemele continuă și după această vârsta. Psihanaliștii cred ca fixația în stadiul
falic stă la baza majorității nevrozelor din perioada adultă.

4. Perioada de latență (de la 6 ani la pubertate)

Aceasta este o perioada de calm relativ dupa zbuciumul stadiului falic. În acest timp, libido-ul
este slab și nu se centrează asupra vreunei regiuni a corpului. Este perioada dezvoltării eului, mai
ales în raport cu deprinderile sociale și intelectuale.

5. Stadiul genital (pubertatea, 10-14 ani și după această perioadă)

Modificările hormonale stimulează reapariția libido-ului. Se intensifică interesul pentru
plăcerea sexuală și toate pulsiunile sexuale anterioare asociate cu regiuni specifice ale corpului se
transformă într-un set integrat de atitudini și trăiri sexuale adulte.

Dincolo de ineditul acestei teorii, trebuie să reținem faptul că ea a atras atenția asupra proceselor
psihice subtile antrenate de la vârste foarte mici în relațiile familiale cotidiene. Procese naturale și
banale cum ar fi alăptatul, de exemplu, au fost puse într-o perspectivă care au evidențiat

6
Seria 2018-2019
Nivel II Master

complexitatea dezvoltării psihice de la vârste foarte mici, precum și efectele pe care acestea le au
asupra parcursului existențial ulterior.

2.3. Dezvoltarea cognitivă în context social – Lev Semionovici Vîgotski

Lev Semeonovici Vîgotski (1896-1934) a descris felul în care cultura, obiceiurile sociale,
achizițiile colective intelectuale, materiale, științifice, artistice, istoria pe care o trăiește individul
îi determină dezvoltarea. În viziunea sa, limbajul are rolul predominant de a vehicula cultura,
înmagazinările sociale ale experiențelor colective, fiind, în același timp, un instrument al
gândirii.Cultura se alcătuiește și se transmite simbolic, în și prin limbaj, și material, în ambientul
și obiectele create de oameni. În viziunea vîgotskiană există o strânsă legatură între limbaj si
dezvoltarea inteligenței. Interacțiunile sociale de care beneficiază individul în procesul de
dezvoltare îi vor influența limbajul si gândirea.
Vîgotski a creat conceptul de zonă proximă de dezvoltare (ZDP) care reprezintă diferența
dintre ceea ce copilul e pregătit să realizeze singur, în procesul rezolvării problemelor și al
adaptării, și ceea ce poate achiziționa doar cu ajutorul adulților sau al altor colegi (peers), deoarece
potențialul activ la un momentul dat este depășit.
Vîgotski a susținut că, atunci când copilul își dezvoltă cunoștințele ghidat de adult ajunge
la soluții mai sofisticate decât ar face–o doar prin posibilitățile de care dispune. Complexitatea
dezvoltării proceselor mentale merge mâna în mâna cu dezvoltarea limbajului. La început, limbajul
îi aparține adultului. Prima formă de gândire a copilului este preverbală. Când adultul îi explică un
anumit lucru copilului, el îi oferă acestuia acces la procesele intelectuale care în mod normal se
bazează pe limbaj. Așadar, relația sociala îi deschide calea spre limbajul ce fundamenteaza
procesele intelectuale, copilul internalizând procese ce, în dezvoltarea lui ulterioara, vor opera
automat, ca gândire verbala. Acest tipar de dezvoltare în care procesele intelectuale se „mișca”
dinspre exterior (social) spre interior este numit de Vîgotski „legea generică a dezvoltării
culturale”.
Jocul se leaga si el de ZPD, chiar daca adultul nu participă la joc.Cultura în care copilul se joaca,
jucariile, regulile si rolurile din joc sunt elemente ale ZPD. ZPD arată importanța procesului de
învățare, de instruire a grupurilor peer cu care copilul are contact și care își exercită total influența
asupra dezvoltării lui.
Vîgotski descrie următoarele stadii, în dezvoltarea copilului (în intervalul 0-7/8 ani), în interacțiune
cu adultul, prin achiziția limbajului:
stadiul I: fiziologic – copilul este separat doar din punct de vedere fiziologic, dar, pentru a
supraviețui, el e total dependent;
stadiul II: biologic – copilul capată independență (prin înțărcare), iar dependența lui de cel care-
l îngrijeste devine psihologică;
stadiul III: este stadiul în care adultul îi atrage atentia, vorbindu-i despre diferitele obiecte din
jur, iar activitățile copilului sunt controlate și secondate de vorbirea adultului;

7
Seria 2018-2019
Nivel II Master

stadiul IV: acțiunile copilului sunt inițiate și impulsionate de vorbirea adultului;

stadiul V: realizează activități voluntare îndrumat prin vorbire de către adult; vorbirea adultului
este internalizată și copilul își controlează prin ea propriile acțiuni;
stadiul VI: copilul își dă singur comenzi – la început cu voce tare; mai târziu, prin vorbirea
interiorizata, pentru sine însusi.

Vîgotski a încercat să-și bazeze teoria pe studiul comportamentului. A prezentat conștiința

individului ca fiind elementul de bază în construirea eului: „Ne cunoaștem pe noi înșine pentru că
suntem conștienți de ceilalți și suntem conștienți de ceilalți pentru că însăși conștiința noastră
despre noi înșine derivă din conștiința pe care ceilalți o au despre noi.”

Vîgotski descria astfel stadiile în evoluția umană:

între 0 si 2 ani; stadiul de afiliere: comunicarea emoționala este acum de maximă importanță;
între 2 si 7 ani; stadiul de joc: activitatea cea mai importanta este, la început, manipularea
obiectelor, apoi jocurile simbolice si jocurile de rol;
între 7 si 12 ani; stadiul învatarii: este vârsta frecventării școlii;
între 12 si 19 ani; stadiul prieteniilor: adolescentul combină relațiile personale cu cele
profesionale;
între 19 si 55 de ani; stadiul muncii;
între 55 si 70 de ani; stadiul teoretizării.

( Albu, 2007, p. 27-28 )

Prin abordarea sa de tip socio cultural, teoria lui Vîgotski constituie un reper în înțelegerea
mediului în formarea cognitivă și de limbaj a ființei umane, accentuând asupra rolului important al
primilor ani din viață în dezvoltarea acestor aspecte de viață psihică.

2.4. Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)

Conform lui J Piaget există concordanță între evoluția cognitivă a unui copil și judecata lui
morală. Pornind de la punctul de vedere piagetian conform căruia judecata morală a unui copilul
este într-o prima faza heteronomă (preia norme, reguli, interdictii, valori din anturajul imediat,
fiind neselectiva, nesituativă, rigidă, vizând doar fapta nu și motivatia) și devine apoi autonomă
(prin interiorizarea și implicarea propriului sistem valoric în actul de judecare), L. Kohlberg a
verificat și extins teoria prezentată mai sus, identificând trei niveluri mari ale evoluției judecății
morale în funcție de impactul intercultural asupra unei categorii de vârstă. Acest model teoretic
prezintă șase stadii ale genezei raționamentului moral:
1. nivelul premoral sau preconvențional (4-10 ani), unde standardele de judecare sunt etichetele
culturale ale anturajului, dintr-o perspectivă binară: bun/rău, are dreptate/se înșeala,

8
Seria 2018-2019
Nivel II Master

cuminte/obraznic, faptele fiind judecate dupa consecințele lor și în mai mică măsură prin prisma
cauzalității. Acest nivel presupune două subniveluri:

a) al moralității ascultării, în care pedeapsa și recompensa sunt criterii foarte puternice, iar evitarea
pedepsei și supunerea la normă apar ca avantaje personale imediate,
b) al moralității hedonismului instrumental naiv, unde conformarea la normă este sursa de beneficii
și, ca atare, trebuie realizate pentru ca fiind recompensata poate fi și plăcută prin consecințele sale;

2. nivelul moralității convenționale (10-13 ani); este nivelul conformării la normele exterioare și
al jucării rolului de copil așa cum este acesta cerut de universul familiei și de alte grupuri de
apartenență; conformarea are la bază plăcerea de a i se recunoaște purtarea, de a avea un statut
„bun”, deci de a fi apreciat. La nivelul acestui stadiu se desprinde două subniveluri ale moralității:
a) moralitatea bunelor relații; copilul respectă norma din dorința de a fi recunoscut ca un băiat
„bun” sau fată o „bună”; totodata, începe să se prefigureze judecarea faptelor dupa intenția lor si
nu numai după consecințe;
b) moralitatea legii și ordinii, unde respectarea autorității, a normelor si a legilor se realizează ca
necesitate ce reglementează conduita tuturor, fapt care acționeaza și în beneficiul personal;

3. nivelul autonomiei morale sau al interiorizarii și acceptării personale a principiilor morale

(dupa 13 ani, la tinerețe sau niciodată). Și acest nivel cunoaște două subniveluri și particularități
ale moralității se desprind în acest sens:
a) moralitatea contractuală, caracterizată prin acceptarea democratică a legii și a înțelegerii
standardelor morale ca rezultat al unei decizii mutuale; legile nu sunt intangibile și pot fi schimbate
pe considerente raționale;
b) moralitatea principiilor individuale de conduită caracterizată prin cristalizarea propriului sistem
de valori prin semnificațiile personale acordate conceptelor de justiție, reciprocitate, egalitate,
demnitate; judecarea de sine este percepută a fi mai puternică decât cea care vine din exterior.

Modelul propus de L. Kohlberg a cunoscut o serie de observații, fiind contestat de unii specialiști
ai domeniului atât pentru caracterul sau restrictiv, cât și prin conținutul la care face referința, în
special asupra dimensiunii moralității – a judecății morale, și în mai mica măsura asupra altor
componente psihice și psihosociale. Așa cum pentru dezvoltarea cognitivă și stadialitatea acesteia
ramâne de referință modelul lui J. Piaget cu nuanțările și completările ce i se aduc, modelul propus
de L. Kohlberg este cel mai utilizat pentru urmărirea și înțelegerea dezvoltării judecății morale.

9
Seria 2018-2019
Nivel II Master

2.5. Teoria dezvoltării psihosociale (E. Erikson)

Teoria lui Erikson analizează dezvoltarea din punct de vedere psihosocial, teza principală
fiind aceea că acest proces se desfășoară pe tot parcursul vieții, în 8 etape succesive, în fiecare
etapă realizându-se achiziții psihosociale, ca urmare a unei crize, a unui conflict între posibilitățile
persoanei și cerințele mediului.
În fiecare stadiu, este necesară găsirea echilibrului între o tendință pozitivă și alta negativă,
corespondentă. Tendința pozitivă ar trebui să predomine, dar este necesară și cea negativă, într-o
anumită măsură. De exemplu, tema principală a perioadei de sugar este încrederea fundamentală
versus neîncrederea fundamentală. Persoana are nevoie să aibă încredere în lume și în oamenii care
trăiesc în ea. Totuși, are nevoie și de o cantitate rezonabilă de neîncredere, ca să se apere de pericol.
Rezultatul de succes al fiecărui stadiu constă în dezvoltarea unei anumite virtuți sau punct
forte, în acest caz, virtutea speranței. Rezolvarea crizelor sau a conflictelor ulterioare depinde de
rezolvarea la care s-a ajuns în stadiile anterioare.
Conceptul care l-a făcut pe Erikson cunoscut la scară largă este, probabil, cel de criză de
identitate, concept ce a dat naștere unui număr considerabil de cercetări și de discuții publice
(Papalia et al., 2010).
Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi ale
căror carateristici sunt prezentate în tabelul de mai jos.

(Cosmovici& Iacob,1999,p.39 )

10
Seria 2018-2019
Nivel II Master

Analizând perioadele care ne interesează, putem spune că de la 12 la 18 ani se manifestă conflictul

între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor. Relaţiile determinante sunt
cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni şi cele determinate de poziţia de conducător sau de
condus. Descrierea psihologică poate să se constituie în baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu
însuţi. Perioada adolescenţei este marcată de nevoia de a găsi răspunsul la întrebarea: „cine sunt
eu? ” Erikson consideră adolescenţa un stadiu caracterizat de furtunoase schimbări psihologice
datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei şcolare şi profesionale, fapt ce determină
chestionări şi redefiniri ale unor aspecte ale personalităţii construite în timpul stadiilor timpurii.
Experimentarea rolurilor ocupaţionale, sexuale şi educaţionale sprijină răspunsurile la întrebările
referitoare la cine sunt?, cum sunt?, şi oferă perspective pentru întrebări referitoare la cine pot
deveni? Eşecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinţe pentru viaţa
adultă. Obiectivul major al adolescentului în această perioadă este formarea unei identități a eului,
durabile și sigure, sau a simțului sinelui. Identitatea eului are trei componente importante:
1. Un simț al unității sau acordul între percepțiile sinelui;
2. Un simț al continuității percepțiilor sinelui în timp;
3. Un simț al reciprocității între propriile percepții ale sinelui și modul în care este perceput
individul.

Perioada tinereţii (20-30/35 de ani) corespunde dilemei apărute între intimitate şi izolare.
Tânărul care-şi cunoaşte identitatea personală este pregătit pentru o relaţie strânsă şi efectivă pe
plan sexual, emoţional, sau integral personal. De aceea în această etapă acesta trebuie să-şi obţină
un grad de intimitate, ca opus la izolare . Prin intimitate se înţelege abilitatea de a fi aproape de
ceilalţi, ca iubit, prieten şi ca participant în societate. În aceast stadiu Erikson menţioneză existența
a două stări care pot apărea şi care sunt dăunătoare individului: dezordonarea - referindu-se la a
deveni intim prea liber, prea uşor, fără nici o implicare mai profundă și excluderea – care presupune
tendinţa de a te izola singur de dragoste, prietenie şi comunitate etc.
Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia, cooperarea, prietenia,
sexualitatea. Axa psihologică după Erikson este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt.

Perioada de viaţă adultă corespunde alegerii între realizare şi stagnare. Relaţiile

determinante sunt cele cu partenerul şi locul de muncă. Axa psihologică este oferită de sintagma
„a avea grijă de” / „a se ocupa de”. În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a
fi productiv, de a se afirma pe plan profesional dar și familial prin dorința de a avea copii. Este
perioada în care simte nevoia de a împărtășii celorlalți experiența acumulată. Perechile de termeni
altruism/egocentrism şi productivitate/stagnare sunt specifici acestei perioade. În cazul în care
aceste nevoi nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un
mediu în care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se
oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

11
Seria 2018-2019
Nivel II Master

Perioada bătrâneţii este caracterizată de criza generată de pendularea între integritate şi

disperare, axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi, de a
muri.
În concluzie, modelul eriksonian al dezvoltării evidențiază rolul important pe care îl joacă
conflictele/crizele personale generate de diverse surse de influență externe și direcția pe care o
poate căpăta dezvoltarea prin rezolvarea de un anumit fel a acestora. Fiecare etapă are influenţe
asupra celeilalte, însă nu definitive. În funcţie de situaţiile la care este supus individul acesta
reacţionează într-un fel sau altul. De exemplu, chiar dacă în etapa numărul şase individul nu a reuşit
să-şi întemeieze o familie, nu înseamnă că în etapa următoare intră în starea de stagnare, ci din
contră situaţiile la care este supus în etapa a şaptea îl pot ajuta la realizarea intimităţii. Stadiile 5,6
și 7 ne interesează în mod deosebit deoarece ocupă un interval destul de mare din existența umană
și pentru acum se fac achiziții psihice importante.

Teme de reflecție:
1. Analizați teoriile expuse mai sus prin prisma asemănărilor și deosebirilor dintre ele;
2. Identificați ce contribuție aduce fiecare la procesul de schimbare numit dezvoltare umană;
3. Identificați acele particularități de dezvoltare specifice stadiilor care ne interesează pe noi:
adolescență, tinerețe, maturitate;
4. Identificați și rețineți conceptele specifice impuse de fiecare teorie în peisajul teoretic al
psihologiei dezvoltării;
5. Identificați ce caracteristici ale dezvoltării surprind aceste teorii.

Bibliografie

• Albu Emilia, 2007, Psihologia vârstelor, Universitatea „Petru Maior” , Tg. Mureș
• Birch Ann, (2000), Psihologia dezvoltării, Ed Tehnică, Bucureşti;
• Cretu,Tinca., (2004),Psihologia educatiei, Universitatea din Bucureşti, Editura CREDIS
• Creţu, Tinca, (2009), Psihologia vȃrstelor, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Polirom, Iaşi;
• Cosmovici, A., Iacob L.,(1999). Psihologie școlară, Editura Polirom, Iaşi
• Iacob, Luminița, (2012), Psihologia dezvoltării,
https://www.scribd.com/document/109465041/Iacob-psihologia-dezvoltarii

12
Seria 2018-2019
Nivel II Master

• Muntean A., 2006, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi

• Papalia Diane, Wendkos Olds Sally, Duskin Feldman Ruth, 2010, Dezvoltarea umană,
Editura Trei;
• Sion, G., 2003, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei România de Mâine.

13