Ultima secţiune, „politica internă”, reuneşte studii cu subiecte mai diverse.

Unul dintre ele propune

o interpretare inedită asupra răscoalei din 1907, văzută ca un impuls dat modernizării, prin tentativa de
lichidare a Vechiului Regim. Autorul apreciază că întârzierea cu care clasa politică a reacţionat la acest
semnal (neaplicarea reformelor) explică şi înfrângerea din campania din 1916. De aceea, consideră
autorul, răscoala din 1907 oferă lecţii învăţate pentru astăzi. Următorul studiu analizează vulnerabilităţile
securităţii naţionale în perioada interbelică şi falimentul politicii externe promovate de Carol al II-lea.
Eşecul major a fost atitudinea de echilibru între cele două tabere în conflict din vara şi toamna anului
1939, ca urmare România ajungând să fie complet izolată. În aceeaşi secţiune, un studiu despre evoluţia
industriei de apărare a României în perioada comunistă şi după aceea aduce informaţii asupra unui
domeniu puţin investigat până acum. Volumul se încheie cu un studiu care aduce în discuţie o problemă
destul de neglijată de istoriografia românească: filorusismul unei părţi a elitei politice româneşti din
secolele XVIII-XIX, pentru care interesul naţional presupunea orientarea spre Rusia.
Ar fi fost de dorit ca volumul să cuprindă rezumatele studiilor în engleză, precum şi un index.

ALEXANDRU MADGEARU

VIOREL ACHIM, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii Arpadieni, Editura
Enciclopedică, 2008, Bucureşti, 350 p.

Iniţial o teză de doctorat susţinută cu succes sub coordonarea profesorului Şerban Papacostea în
2003, lucrarea lui Viorel Achim se ocupă de relaţiile politico-militare dintre Ungaria, Bulgaria, Serbia,
cumani şi tătari între anii 1226-1301. Această reconstituire este o premieră în istoriografia românească,
studiile anterioare ale unor autori precum Maria Holban, Şerban Papacostea sau Sergiu Iosipescu tratând
doar diferite aspecte parţiale. Chiar şi în istoriografia maghiară, relaţiile Ungariei cu Bulgaria şi Serbia
în secolul al XIII-lea au rămas mai puţin cercetate.
Opera este întemeiată în special pe analiza documentelor de cancelarie. Tot mai frecvente după
1250, diplomele de proprietate emise de regii Ungariei consemnau faptele de arme ale beneficiarilor,
astfel că ele constituie o sursă de informaţii mult mai bogată decât cronicile interne maghiare sau
diversele izvoare bizantine sau germane. Reconstituirea campaniilor militare datorează mult acestor
date disparate din actele de înnobilare sau de confirmare a proprietăţilor.
Lucrarea stabileşte patru etape în evoluţia politicii expansioniste a Ungariei: extinderea maximă la
sud şi est de Carpaţi (1228-1241); ofensiva contra nord-vestului Bulgariei (1247-1272); tentativa de subor-
donare a Serbiei (1272-1290); pierderea poziţiei de putere regională (1290-1301). Autorul precizează că
politica expansionistă a fost determinată de potenţialul militar ridicat al Ungariei (dat de populaţia mai
densă decât în statele vecine, de numărul mare de oameni sub arme şi de resursele economice) şi că a
fost integrată în procesul mai amplu de extindere a catolicismului spre est, după dezintegrarea Imperiului
Bizantin în 1204. După cum foarte sugestiv o spune la p. 73, „regalitatea ungară s-a folosit de ofensiva
politică şi confesională a Occidentului pentru a-şi promova interesele”. Expansiunea mongolă intervenită
după 1241 a stopat această expansiune şi a determinat regândirea sistemului defensiv (prin ridicarea de
fortificaţii de piatră, consolidarea apărării frontierei de est prin formaţiuni grănicereşti). Înainte de
1241, Ungaria ajunsese însă la extinderea maximă.
Capitolul II al lucrării este dedicat acestei perioade în care teritoriile extracarpatice populate de
români şi cumani au intrat parţial sub hegemonia Ungariei, sub forma misionarismului catolic (crearea
episcopiei cumanilor) şi prin prezenţa militară, exercitată nu doar de către armata Ungariei, ci şi de
către cavalerii teutoni. În privinţa ariei controlate vremelnic de către acest ordin militar călugăresc,
autorul nu admite decât Muntenia de la Olt la Curbura Carpaţilor, argumentând că toate trecătorile din
Carpaţii Orientali erau apărate de secui (p. 55-56). În schimb, Moldova a intrat direct sub dominaţia
120 P Revista de istorie militară P
Ungariei, iar cumanii de acolo s-au supus de
bunăvoie şi creştinat. Autorul consideră că în
Cumania a existat un fel de provincie de graniţă
a Ungariei, dar în care s-au păstrat structurile
politice locale, inclusiv cele româneşti. În
legătură cu acel voievod Seneslau amintit în
Diploma Ioaniţilor din 1247, autorul presupune,
ca şi alţii, că este identic cu un anume Mişelav,
care a fost înfrânt de tătari în 1241 (p. 67). O
interpretare recentă datorată unui orientalist
rus care a avut la dispoziţie mai multe manus-
crise ale cronicii lui Räşid od-Din în care apare
această informaţie ne determină să privim cu
prudenţă identificarea cu Seneslau, deoarece
forma „Miş Lav” este incertă, iar izvorul nu
obişnuieşte să dea decât numele etniilor
duşmane. Se pare că forma corectă este Namiş
Lar, care se referă la „nemţi” (saşii din sudul
Transilvaniei) (D. Mishin, Information on the
Vlachs in Medieval Islamic Literature (Arabic
and Persian), “Romanian Civilization”, 6, 1997,
2, 45-47).
Politica de expansiune spre est a condus
inevitabil la conflicte cu Bulgaria începând din
1228, Ungaria fiind favorizată de abandonarea
catolicismului de către ţarul Ioan II Asan după
1232. În acest context s-a creat şi Banatul de
Severin, în 1232. De fapt, suntem de părere că
principala contribuţie a lucrării este descrierea
modului în care Ungaria a constituit un şir de
teritorii de margine denumite „banate” de-a
lungul liniei Dunării şi Savei, începând cu cel de
Severin şi continuând, în 1272, cu cele de Mačva, Bosnia, Usora, Soli, Kučevo şi Braničevo. În istoriografia
românească, apariţia şi funcţia Banatului de Severin în cadrul politicii Ungariei fuseseră tratate în afara
acestui context mai larg, minuţios analizat de autor. În privinţa Banatului de Severin, autorul apreciază
că acest avanpost nu era destinat doar confruntării cu Bulgaria, ci deschidea şi calea către o pătrundere
spre Marea Neagră (p. 88). Nu a fost să fie aşa, din cauza instaurării dominaţiei mongole, care a necesitat
consolidarea avanpostului, prin aducerea cavalerilor ioaniţi în 1247 în Banatul de Severin.
În perioada următoare, Ungaria a acţionat în direcţia instalării controlului asupra Bulgariei. Autorul
examinează în capitolul V conflictele intervenite după 1247, care au condus la ocuparea de către Ungaria
a regiunii Belgrad-Branicevo în 1254 (această zonă cu mare valoare strategică fusese disputată şi cu
Imperiul Bizantin în secolul al XI-lea). Un aspect interesant este cooperarea Ungariei cu Imperiul de la
Niceea în perioada 1259-1261, care venea în contradicţie cu apartenenţa la lumea catolică. Explicaţia
dată de autor este că alianţa a fost determinată de existenţa unui duşman comun, ţarul bulgar Constantin
Tich (1257-1277). Următoarea etapă a politicii faţă de Bulgaria este studiată în capitolul VI: încurajarea
secesiunii Vidinului. Din cauza atacului din 1266, Bulgaria a ajuns să fie împărţită în două ţarate, de
Târnovo şi Vidin, Banatul de Severin devenind şi mai important pentru menţinerea controlului asupra
Bulgariei. În 1273, Vidinul a ieşit însă de sub suzeranitatea Ungariei şi tot atunci zona Belgrad-Braničevo
P Revista de istorie militară P 121
a intrat în stăpânirea unor boieri bulgari de origine cumană. În deceniile următoare au avut loc unele
tentative de recuperare a acestei regiuni. Altă problemă analizată de autor în acest capitol este caracterul
stăpânirii exercitate de Ştefan Dragutin în Bosnia, Mačva şi Braničevo după 1284. El este de părere că
Ladislau IV a dorit să asigure controlul prin acest principe sârb care îi era cumnat. Doar cu timpul
această concesiune a devenit un teritoriu sârbesc, autorul subliniind că această regiune condusă de
Dragutin nu era decât continuarea unor banate ale Ungariei. Doar prin formarea acestei posesiuni a
început popularea regiunii cu sârbi, continuată în secolul al XIV-lea şi apoi în timpul dominaţiei otomane.
În acelaşi capitol VI autorul respinge ideea că ducele Ştefan (regele Ştefan V în calitate de rex iunior,
adică rege asociat cu Bela IV) ar fi intenţionat crearea în Transilvania a unui regat separat de Ungaria,
după cum au presupus Ioan Lupaş, Ştefan Pascu şi Tudor Sălăgean. Autorul subliniază că atunci când
Ştefan a obţinut puterea deplină (în 1270), el a desfiinţat ducatul transilvan (p. 157-158).
În privinţa raporturilor cu Hoarda de Aur, autorul analizează în principal consecinţele pe care le-a
avut constituirea emiratului care avea centrul la Isaccea, condus de Nogai, în jurul anului 1264. Misiunile
diplomatice au reuşit pentru un timp evitarea unor noi invazii, dar în 1285 s-a produs un atac devastator,
care a atins şi Polonia şi Bulgaria. Autorul subliniază că acest moment a însemnat transformarea emiratului
de la Isaccea în factorul de putere hegemonic în regiune. Al doilea atac, din 1291, a extins dominaţia
directă a emiratului până la Porţile de Fier (Banatul de Severin a dispărut astfel). Instalarea hegemoniei
mongole, exercitate după 1301 direct de către Hoarda de Aur, este văzută de autor ca o ocazie favorabilă
pentru desprinderea românilor de sub hegemonia Ungariei. Autorul a pus în evidenţă şi în alte părţi ale
lucrării impactul pe care acţiunile politico-militare contra ţaratului bulgar sau contra cumanilor şi tătarilor
l-a avut asupra evoluţiei societăţii româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre, în perioada premergătoare
constituirii voievodatului muntean. Nu putem decât să regretăm că amplasând voievodatul lui Litovoi
(cel din 1279) la est de Olt (p. 208-212), autorul a ignorat studiul nostru Voievodul Litovoi şi prima acţiune
de unificare a statului muntean din „Revista de Istorie Militară”, 2002, 3 (71), p. 42-46 (apărut chiar
înainte de susţinerea tezei), care argumentează cucerirea centrului voievodal de la Curtea de Argeş de
către Litovoi, înaintea conflictului cu magistrul Gheorghe. Revenind la problema întemeierii Ţării
Româneşti, precizăm că autorul se raliază, pe bună dreptate, credem, ideii că aceasta a fost creată ca un
teritoriu de graniţă al hanatului mongol, pus sub conducerea unui voievod local, căruia i s-a permis
unificarea Olteniei cu voievodatul de la Argeş.
Volumul colegului Viorel Achim este o contribuţie preţioasă la cunoaşterea istoriei medievale a
Europei Centrale şi de Sud-Est, un exemplu pentru modul în care noua generaţie de istorici reia la alt
nivel vechile probleme ale istoriografiei româneşti. Ar fi fost de dorit ca el să fi cuprins şi un rezumat într-
o limbă de circulaţie internaţională.

ALEXANDRU MADGEARU

Dosarul Diplomei cavalerilor Ioaniţi – o nouă contribuţie1

Lucrarea postumă a profesorului Silviu Dragomir, Diploma din 1247 a regelui Bela. Studiu critic2,
pornea de la dorinţa declarată a profesorului ardelean de a stabili adevărul referitor la prima organizare
de stat a românilor nord-dunăreni şi a „închegării orânduirii feudale a principatului muntean”. El se

1
Ioan-Aurel Pop, Sorin Şipoş, Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor Ioaniţi, Centrul de Studii
Transilvania, Cluj-Napoca, 2009.
2
Ibidem, pp. 145-209.
122 P Revista de istorie militară P