Universitatea „Vasile Alecsandri”din Bacău

Facultatea de Științe ale Mișcării, Sportului și Sănătății

Specializarea: Kinetoterapie și Motricitate Specială.

Domeniu:Kinetoterapie

Noțiuni de artrologie. Mișcările articulațiilor și

clasificarea funcțională a articulațiilor.

Student: Bugiuianu Gabriel

An de studiu 2018-2019
 Cuprins

I. Noțiuni de artrologie

1. Sinartroze
a) Syndesmoze
b) Syncondroze
c) Synostoze
2. Amfiatroze
3. Diatroze

II. Mișcările articulațiilor

III. Clasificarea articulațiilor

IV. Bibliografie
 I. Noțiuni de artrologie

“Artrologia este acea ramură a anatomiei care studiază articulațiile. Articulațiile

reprezintă ansamblul parțiilor moi și tari, prin intermediul cărora se leagă segmentele osoase
în vederea asigurarii imobilității, a unei mobilități parțiale sau a unei mobilități totale.
Principalul criteriu de clasificare a articulațiilor este cel funcțional, adică după gradul
de mobilitate, care împarte articulațiile în:

1. Articulații fixe = sinartroze

2. Articulații semimobile = amfiartroze
3. Articulațiile mobile = diartroze

1. Sinatrozele

Sinatrozele sunt articulații care nu prezintă cavitate articulară, suprafețele articulare

sunt unite prin țesut fibros, cartilaginos sau osos, ceea ce le clasifică în:

a) Sindesmoze
b) Sincondroze
c) Sinostoze
a) Sindesmozele: legătura între oase se face prin țesut conjungtiv fibros. Gomfoza
reprezintă o sindesmoză în care un os este scobit, iar celălalt pătrunde în el ca un cui
(articularea dinților în alveolele dentare).

b) Sincondrozele prezintă ca material de legătură țesutul cartilaginos, fie el

hialin(ex.cartilajele costale) sau fibros ( ex.cartilaje de creștere).

c) Sinostozele se formează prin osificare, la adulți și mai ales la bătrâni, a

sindesmozelor și a sincondrozelor.

2. Amfiatrozele

Amfiatrozele se caracterizează prin prezența în dreptul țesutului fibro-cartilaginos de

legătură a unei fante incomplete lipsită de o moembrană prorie. Ex articulațiile
intervertebrale, simfiza pubiană.

3. Diatrozele (fig.1)

Diatrozele prezintă cavitate articulară între extremitățile osoase, cavitate care este
căptușită cu o membrană proprie. Sunt alcătuite din următoarele elemente componente:

 Extremitățile osteo-articulare: suprafețe articulare, cartilaje articulare (rol de

amortizor) și unele formațiuni ajutătoare fibro- cartilaginoase (labrum glenoidian,
meniscurile și discurile articulare).
  Mijloacele de unire: capsulă articulară, ligamente, mușchi, tendoane și presiunea
atmosferică.
 Mijloacele de alunecare: membrană sinovială ce secretă lichid sinovial ce se află în
interiorul capsulei articulare cu rol de lubrefiere.”( Anatomie funcțională și
biomecanică Autor: Lector Dr. Rață Marinela pag. 17-20).

Fig. 1.

II. Mișcările articulațiilor

“Felul mișcărilor și forma suprafețelor articulare sunt în strânsă
interdependență. Între oasele care intră ân alcătuirea unei articulații sinoviale se pot
efectua trei feluri de mișcări elementare: alunecarea, învârtirea și rotația.

Alunecarea constă în deplasarea suprafețelor articulare puse în contact,

însoțită de frecare, adică fără îndepărtarea lor.(ex. articulația plană)

Învârtirea caracterizată prin deplasarea circulară a suprafețelor articulare,

porțiuni ce vin în contact. (ex. articulația genunchiului, cotului, temporomandibulară)

Rotația este o mișcare circulară, caracterizată prin deplasarea osului mobil în

jurul axului său longitudinal.( ex. articulația radio-humerală).” ( Kinesiologie Conf.
Univ. Dr. Mârza-Dănilă Dănuț-Nicu pag. 33).

Mișcări principale:

 Flexie: mișcare prin care două segmente ale unui membru se apropie între ele sau un
membru întreg se deplasează , față de planul frontal al corpului, în plan sagital
anterior.
 Extensie: mișcare contrarie, prin care segmentele respective se îndepărtează,
respectiv, prin care un membru se deplasează față de planul frontal al corpului, în plan
sagital posterior.
  Adducție: mișcare prin care un segment de membru sau un membru se apropie de
planul sagital al corpului, în plan frontal.
 Abducție: este mișcarea în sens contrariu, de îndepărtare de planul sagital al corpului.
 Circumducție: rezultă din executarea succesivă a celor patru mișcări precedente:
abducție, extensie, adducție, flexie.
 Rotația: răsucirea în jurul axului unui segment sau membru, în raport cu segmentul
proximal, care nu se mișcă. Ea poate fi externă (capătul osos iese din articulație) sau
internă (capătul osos intră în articulație).
 Pronație: mișcarea de răsucire a antebrațului cu ducerea palmei în jos
 Supinație: mișcarea de răsucire a antebrațului cu ducerea palmei în sus
 Eversie: mișcarea de ducere a tălpii spre exterior
 Inversie: mișcarea de ducere a tălpii spre interior

III. Clasificarea funcțională a articulațiilor

În funcție de numărul structurilor osoase implicate avem:

 Articulații simple: formate din unirea a două oase

 Articulații compuse: formate din unirea mai multor oase.

În funcție de forma suprafețelor articulare avem:

 Articulații plane ce permit numai mișcări de alunecare(deplasare a suprafețelor

articulare fără îndepărtarea lor, cu frecare). Ex. articulația dintre oasele
carpului,tarsului, articulația acromioclaviculară.
 Articulațiile trohleene au suprafețe articulare constituite astfel: unul dintre capete are
formă de scripete sau trohlee, iar celalalt forma unei creste care corespunde șanțului
scripetelui și două formațiuni laterale, care corespund părților laterale ale scripetelui.
Permit moșcări de flexie-extensie și foarte reduse de lateralitate: articulația humero-
ulnară, articulația interfalangiană.
 Articulațiile trohoide sau în pivot au suprafețele formate dintr-un cilindru osos
conținut într-un inel osteofibros. Mișcările permise sunt doar de rotație: articulația
radio-ulnară proximală și distală.

 Articulațiile condiliene unul dintre oase prezintă două suprafețe articulare rotunjite
iar celălalt os le primește în două impresiuni corespunzătoare. Mișcările permise sunt
doar într-un singur plan: articulația genunchiului.
 Articulațiile elipsoidale o suprafață este formată dintr-un elipsoid mai mult sau mai
puțin alungit, iar cealaltă de forma unei depresiuni corespunzătoare, puțin adâncită:
articulația radio-carpiană, metacarpofalangiană.
 Articulațiile în șa au suprafețele articulare opozite concav într-un sens și convexe în
celălalt. Permit mișcări de flexie-extensie, abducție-adducție și circumducție:
articulația sternoclaviculară.

 Articulațiile sferoidale sau enartroze au suprafețe opozite formate dintr-un cap ce

pătrunde într-o cavitate în formă de cupă. Permit mișcări în toate cele trei planuri.
 În funcție de numărul axelor în jurul cărora se execută mișcările avem:

 uniaxiale
 biaxilare
 cu trei axe

Articulațiile uniaxiale permit mișcări opuse într-un singur plan: flexie-extensie

Articulațiile biaxiale axele sunt perpendiculare unul pe altul: flexie-extensie/ abducție-

adducție.

Articulațiile cu trei axe permit mișcări în toate planurile spațiului: articulațiile sferoidale.

Factori implicați în conducerea articulară se grupează în două categorii:

a)factori pasivi:

 forma suprafețelor articulare

 sistemul capsular
 forța gravitațională
 presiune atmosferică
 adeziunea dintre suprafețele articulare
 contactul părților moi adiacente

b)factori activi:

 contracția tonică a grupelor musculare

 contracția fazică a grupelor musculare periarticulare agoniste și antagonistice

IV. Bibliografie

1.Anatomie funcțională și biomecanică. Editura Alma Mater Bacau 2014 Autor: Dr. Rață
Marinela

2.Kinesiologie. Curs studenți anul I. Autor: Conf. Univ. Dr. Mârza-Dănilă Dănuț- Nicu

3. Semiologia aparatului locomotor. Clement Baciu Editura Medicală- București 1981