SPLINA

 Splina se prezintă ca o masă largă,

încapsulată de ţesut limfoid şi vascular, cu
funcţii multiple şi complexe. Splina nu este
esenţială supravieţuirii, funcţiile sale
realizându-se prin integrarea cu alte organe,
dar înlăturarea ei duce la scăderea imunităţii
organismului.
 Funcţiile majore ale splinei se consideră a fi,
în principal, două :
 înlăturarea din circulaţia sanguină a eritrocitelor
îmbătrânite;
 producerea şi stocarea de elemente sanguine
(eritrocite, limfocite şi anticorpi aparţinând
sistemului ţesuturilor limfoide secundare).
Haematopoiesis

Hemotopoeitic Stem Cell

(HSC)
Maturation of the Myeloid Cell
Lineage
Lymphocyte Maturation
Situaţie. Situată în partea posterioră a stomacului,
acoperită de peretele latero-inferior stâng al toracelui,
splina este considerată un organ toraco-abdominal,
raporturile cu peretele toracic şi organele toracice şi
abdominale conferind particularitate situaţiilor
patologice în care este implicata.
Formă. Forma splinei diferă, după cum este considerată
pe cadavru proaspăt sau fixată în formol; variază de la
un ovoid la cea a unui tetraedru, în funcţie de situaţia,
forma şi starea de plenitudine a organelor din jur
(stomac, colon), care îşi lasă amprenta pe faţa sa
viscerală. Splina poate avea formă ovală (44%),
tetraedrică (42%) sau triunghiulară (14%)
Direcţie. Axul lung al splinei corespunde coastei a 10-a,
marginea posterioară fiind la aproximativ 4-7 cm de
procesul spinos al celei de a 10-a vertebre toracale,
marginea anterioară atingând linia medio-axilară.
Direcţia axului longitudinal este oblică, de sus în jos,
dinapoi înainte şi dinăuntru în afară, urmând-o pe cea a
coastelor inferioare; formează împreună cu linia
scapulară un unghi deschis în jos, în medie de 60o la
sexul masculin şi 55o la cel feminin.
 Dimensiuni si greutate> La naştere, greutatea splinei
reprezintă aproximativ 1/350 din greutatea totală a
corpului, această proporţie menţinându-se şi la adult.
După vârsta de 50 de ani, ca la orice organ limfoid, se
constată o diminuare progresivă a greutăţii, ajungând
la bătrâneţe la o proporţie de 1/700 din greutatea
corpului ;
 Culoare. La omul viu, culoarea splinei este roşu-închis,
datorită cantităţii mari de sânge care o traversează,
pentru ca imediat postmortem să capete o tentă
cenuşie, cu reflexe albastru-violacee. La câteva zile
după moarte splina are o culoare neuniformă, zone
decolorate alternând cu zone negricioase.
 Consistenţa este caracteristică, splina fiind unul din
organele cele mai friabile ale organismului, ceea ce îi
conferă o rezistenţă scăzută şi frecvenţă crescută în
implicarea în rupturi traumatice. Din punct de vedere
tomodensitometric, parenchimul splenic normal este
spontan omogen, radiodensimetria fiind inferioară
celei hepatice. Valorile medii sunt de ordinul a 40 UH
(5 UH), constante şi stabile la acelaşi subiect. La 60
secunde după injectare, omogenitatea globală a
parenchimului certifică integritatea densitometrică a
splinei.
Loja splenică este constituită astfel
 superior, lateral şi posterior - cupola diafragmatică;
 medial este deschisă şi vine în raport cu faţa posterioară a stomacului şi coada
pancreasului;
 anterior este deschisă şi comunică cu cavitatea peritoneală prin hiatusul gastro-frenic;
 inferior este limitată de unghiul stâng al colonului şi de ligamentul freno-colic stâng
(sustentaculum lienis).
Proiecţia lojei splenice pe suprafaţa trunchiului se realizează prin patru planuri:
 superior - plan orizontal prin al 5-lea spaţiu intercostal stâng;
 inferior- plan orizontal prin marginea inferioară a rebordului costal;
 lateral - plan tangent la peretele lateral al toracelui;
 medial - plan oblic şi vertical care trece anterior, prin mamelon, iar posterior, prin faţa
laterală stângă a coloanei vertebrale toracale.
Mijloace de fixare. Deşi mobilă în loja sa în timpul mişcărilor respiratorii (coboară în
inspiraţie şi urcă în expiraţie), splina este menţinută în poziţie de presiunea
abdominală şi ligamentele care o ataşează la peretele abdominal sau la organele din
jur: gastrosplenic, pancreaticosplenic, frenosplenic, splenorenal, splenocolic.
Posterior, splina se sprijină pe consola osteo-viscerală formată de coasta a 11-a stângă,
glanda suprarenală stângă, rinichiul stâng şi grăsimea perirenală*.
Pe suprafaţa sa externă, splina este acoperită de ţesut conjunctiv organizat în trabecule
care se ramifică în interiorul organului, creând un schelet fibros de susţinere, atât
pentru ţesutul limfoid (pulpa albă), cât şi pentru ariile extinse de ţesut vascularizat
care formează pulpa roşie.
 CT scan
 Configuraţie exterioară
.Splina este un organ toraco-abdominal care prezintă pentru descriere două feţe - diafragmatică şi
viscerală, două margini - superioară şi inferioară, şi două extremităţi - anterioară şi posterioară.
 Faţa diafragmatică (externă) este netedă, convexă, orientată superior, posterior şi la stânga, cu
excepţia porţiunii adiacente extremităţii posterioare care priveşte medial. Ea vine în raport cu
faţa inferioară (abdominală) a diafragmei şi, prin intermediul acesteia, cu pleura diafragmatică,
faţa inferioară a plămânului stâng şi coastele 9-11. Recessusul pleural costodiafragmatic stâng
se întinde până la marginea inferioară a splinei.
 Faţa viscerală priveşte antero-inferior spre cavitatea abdominală şi prezintă patru impresiuni,
date de raporturile cu organele respective: gastrică, colică, renală şi pancreatică
 Marginea superioară (margine crenelată), prezintă 2-3 incizuri, posibil martore ale lobulaţiei
splinei în viaţa fetală; este convexă şi separă faţa diafragmatică de impresiunea gastrică; se
insinuează între diafragm, în afară, şi faţa posterioară a stomacului, înăuntru. Situată la 3-4 cm
de peretele anterior al abdomenului, marginea superioară ajunge în contact cu acesta în
splenomegalie, putând fi uşor recunoscută datorită incizurilor caracteristice.
 Marginea inferioară separă faţa diafragmatică de amprenta renală şi se insinuează între
diafragm şi partea superioară a marginii laterale a rinichiului stâng. Mai groasă şi mai rotunjită,
prezintă incizuri mai puţin adânci decât marginea superioară.
 Extremitatea anterioară, voluminoasă, uneşte capetele laterale ale marginilor superioară şi
inferioară; vine în raport cu unghiul colic stâng şi cu ligamentul colofrenic.
 Extremitatea posterioară, mai puţin voluminoasă, corespunde celei de a 10-a vertebre dorsale,
fiind situată la 1-2 cm de coloana vertebrală
Proiecţia splinei pe peretele toracic

 Faţa diafragmatică a splinei vine în raport cu

coastele 9-11 şi spaţiile intercostale
corespunzătoare
 Circumferinţa se proiectează pe peretele
toracic posterior sub forma unui oval
neregulat, cu axul mare îndreptat oblic în jos şi
în afară, aproape paralel cu direcţia ultimelor
coaste.
 Extremitatea posterioară se găseşte la nivelul
joncţiunii articulaţiei coastei a 10-a cu procesul
transvers al vertebrei toracale
corespunzătoare, la 3 cm de linia mediană.
 Extremitatea anterioară se găseşte în al 10-lea
spaţiu intercostal stâng, la aproximativ 15 cm
de linia mediană.
 Marginea superioară a splinei atinge prin
convexitatea sa cea mai ridicată, marginea
superioară a coastei a 9-a, iar cea inferioară,
corespunde marginii inferioare a coaste a 11-a
stângi.
Spleen Structure
Vascularizaţia splinei

Artera splenică
 reprezintă unica sursă arterială a splinei.
 ramură a trunchiului celiac
Dimensiuni. Lungimea arterei splenice variază în medie între 15-22
cm (cu limite extreme de 8-32 cm).
 Calibrul arterei splenice este de 0,5-0,7 cm (fiind cea mai
voluminoasă ramură a trunchiului celiac), relativ egal cu cel al
arterei hepatice (uneori chiar superior) şi creşte cu înaintarea în
vârstă putând ajunge până la 1,2 cm
Traiect. De la origine - situată la dreapta liniei mediane, deasupra
marginii superioare a corpului pancreasului - artera se îndreaptă
oblic în sus şi spre stânga, pe o distanţă de aproximativ 3 cm,
încrucişând faţa anterioară a aortei abdominale Artera ajunge pe
faţa posterioară a corpului pancreasului şi descrie un traiect
sinuos de-a lungul marginii sale superioare; trece anterior de
glanda suprarenală stângă şi rinichiul stâng, şi se situează într-un
şanţ pe faţa anterioară a cozii pancreasului; pătrunde în
ligamentul splenorenal şi abordează hilul splinei. Sinuozităţile
arterei sunt dispuse în plan frontal, iar două-trei dintre ele
depăşesc întotdeauna marginea superioară a pancreasului,
descriind veritabile anse vasculare “arceaux de croquet”. Traiectul
sinuos al arterei splenice rezultă din dezvoltarea inegală a
pancreasului şi arterei splenice.
Raporturi. Din punct de vedere al raporturilor, arterei splenice i se descriu
următoarele segmente: suprapancreatic, retropancreatic, prepancreatic. În
primele două segmente artera este fixă, retroperitoneală, pentru ca în cel de-al
treilea să fie mobilă, intraligamentară.
 Porţiunea suprapancreatică - segment scurt (2 cm), situat în regiunea celiacă a lui
Luschka. La acest nivel artera splenică are următoarele raporturi:
 posterior: faţa anterioară a aortei şi prima vertebră lombară;
 anterior: peritoneul parietal posterior al bursei omentale;
 inferior: tuber omentale (cu care uneori artera se află în contact) şi vena
splenică (situată la distanţă de arteră, vena urmând un traiect solitar spre
dreapta, către unirea cu vena mezenterică superioară împreună cu care
participă la formarea venei porte);
 superior: lobul lui Spiegel, originea arterei diafragmatice inferioare stângi şi
ganglionul celiac semilunar stâng.
 În 25% dintre cazuri această porţiune lipseşte, artera splenică fiind de la început
retropancreatică.
 Porţiunea retropancreatică - segmentul cel mai lung, în care artera splenică îşi
urmează traiectul sinuos pe faţa posterioară a corpului pancreasului, de-a lungul
marginii superioare, unde sapă un şanţ destul de profund, paralel cu vena splenică
situată inferior. Când sinuozităţile sunt marcate, ele depăşesc marginea superioară a
pancreasului.
Raporturile arterei splenice în acest segment sunt:
 anterior: corpul pancreasului (pentru care dă ramuri scurte), bursa omentală şi
faţa posterioară a stomacului;
 posterior: prin intermediul fasciei retropancreatice a lui Toldt cu glanda
suprarenală stângă şi faţa anterioară a rinichiului stâng.
 Porţiunea prepancreatică. La limita dintre corp şi coadă, artera trece pe deasupra
marginii superioare a pancreasului şi se situează pe faţa anterioară a cozii acestuia.
Intră în ligamentul pancreaticosplenic şi are raporturi:
 anterior: bursa omentală;
 posterior: rinichiul stâng.
 Artera splenică este însoţită între foiţele ligamentului pancreaticosplenic de vena
omonimă, trunchiurile şi ganglionii limfatici ai lanţului splenic şi filete nervoase cu
originea în plexul celiac, care formează plexul splenic. Aproape de terminarea sa,
are raporturi cu ganglionii intrahilari şi, eventual, cu splinele supranumerare care
pot coexista la acest nivel, ataşate ramurilor vasculare.
 Michels descrie o a patra porţiune traiectului arterei splenice, prehilară, în care au loc
diviziunile secundare ale ramurilor acestora [193].
 Ramurile arterei splenice. Ramurile arterei
splenice reprezintă sursa vascularizaţiei arteriale
a structurilor din hipocondrul stâng.

Ramuri colaterale ale arterei splenice sunt: ramuri

pancreatice, artera cardiotuberozitară
posterioară, artera polară superioară a splinei,
ramuri ganglionare, artera gastroepiploică
stângă.
 Ramuri pancreatice. Artera splenică furnizează
pe traiectul său un număr variabil de artere (4-8)
cu traiect descendent, care abordează
pancreasul la nivelul marginii sale superioare.
Dintre acestea, două sunt mai voluminoase:
 artera pancreatică dorsală - pătrunde în glandă pe
faţa posterioară a tuberculului omental şi se
împarte în două ramuri intraglandulare, una pentru
corp şi alta pentru corp şi coadă;
 artera pancreatica magna Haller - este una dintre
primele ramuri colaterale ale arterei splenice
destinate pancreasului; pe faţa posterioară a
gâtului se împarte în 2-3 ramuri care abordează
parenchimul glandular; uneori poate lua naştere
din artera hepatică sau mezenterică superioară.
 Artera cozii pancreasului se anastomozează în
grosimea acesteia cu artera pancreatică
inferioară stângă
 Artera gastrică posterioară. Artera gastrică posterioară (artera
cardiotuberozitară posterioară, artera esofagocardiotuberozitară, artera
gastrică posterioară ascendentă a lui Rio Branco) a fost descrisă iniţial de
Walther în 1729 [285,286]. Suzuki (1978) îi descrie o incidenţă de 4-100%.
Artera gastrică posterioară ia naştere din artera splenică, în apropierea
originii sale sau în porţiunea retropancreatică, având un calibru de 2-3 mm.
Trece posterior de marea tuberozitate gastrică şi se împarte în 4-6 ramuri,
care se distribuie feţei posterioare şi superioare a acesteia, precum şi feţei
posterioare a cardiei. În 4,5% din cazuri aceasta dă naştere unei ramuri
esofagiene, cu traiect ascendent, care vascularizează faţa posterioară a
esofagului abdominal şi a celui toracic în partea sa inferioară [221].
 Artera polară superioară (artera splenică supremă Haller). Datorită calibrului
şi originii sale este considerată ramură colaterală a arterei splenice. Ia
naştere puţin în afara hilului splinei, şi este situată în ligamentul
pancreaticosplenic. După ce dă 2-3 ramuri pentru faţa posterioară şi marea
tuberozitate a stomacului, abordează polul superior al splinei pe faţa sa
medială. Atunci când artera polară superioară există, lipseşte artera gastrică
posterioară. Trubel descrie o variantă intermediară a acestor două
colaterale: artera gastrosplenică, care se desprinde din porţiunea
retropancreatică a arterei splenice, prezentând o ramură posterioară
gastrică şi una splenică polară superioară [285].
 Arterele gastrice scurte. Sunt 4-10 ramuri scurte, foarte subţiri, cu originea în
artera splenică, ramurile sale colaterale (artera gastro-omentală stângă),
terminale (superioară sau inferioară) sau artera polară superioară, şi se
distribuie corpului şi fundului stomacului. Situate iniţial în ligamentul
pancreaticosplenic, pătrund în ligamentul gastrosplenic şi abordează faţa
posterioară a stomacului.
 Artera gastro-omentală stângă. Este ramura colaterală cea mai voluminoasă
a arterei splenice. Aceasta reprezintă segmentul terminal al arterei splenice
embrionare, care este iniţial o arteră cu destinaţie gastrică (artera gastrică
primitivă); ia naştere direct din artera splenică sau din una dintre ramurile
sale terminale (Fig. 11). Prezintă un segment retrogastric, situat în grosimea
ligamentului gastrosplenic şi un segment juxtagastric, situat în lama
posterioară a omentului mare, paralel cu marea curbură gastrică, de care se
află la o distanţă de 1,5 cm. La acest nivel se anastomozează cu artera
gastro-omentală dreaptă şi formează arcada marii curburi, din care se
desprind ramuri ascendente, gastrice şi ramuri descendente, omentale.
Ramuri terminale. În cele mai multe cazuri (84%), artera splenică se împarte în 2 ramuri terminale,
superioară şi inferioară
În funcţie de distanţa faţă de hil la care artera splenică se împarte în ramurile sale terminale şi de modul
de abordare a splinei de către acestea şi ramurile lor, se disting două tipuri de diviziune [290]:
 prehilară (tipul magistral) în 30% din cazuri; se caracterizează prin prezenţa unei artere splenice
lungi, care se divide în ramurile sale terminale, superioară (ascendentă) şi inferioară
(descendentă), tardiv, aproape de hilul splenic (diviziune juxtahilară), aspectul trunchiului arterial
şi al ramurilor sale fiind de „T” orizontal. Din cele două ramuri de bifurcare ale arterei splenice, care
formează o arcadă paralelă cu hilul, se desprind aproape în unghi drept ramuri scurte care pătrund
imediat în splină (aspect pectinat);
 juxtahilară (tipul ramificat), mai frecvent, se caracterizează printr-o bifurcare precoce, la distanţă
de hilul splinei (3-6 cm), într-o ramură superioară şi una inferioară. Aspectul de ansamblu este de
„Y” orizontal, iar ramurile splenice, în număr de 5-8, sunt mai lungi şi etalate (dispoziţie în evantai).
În acest caz, pediculul splenic este mai uşor accesibil chirurgului în cazul splecnectomiei.
În final, din artera splenică rezultă 6-12 (36) ramuri, modul de dispoziţie a acestora fiind supus unor
variaţii anatomice mari. Numărul arterelor care abordează splina poate fi asociat cu numărul
incizurilor şi a lobilor splenici, dar nu depinde de dimensiunile splinei.

Circulaţie colaterală
 Artera splenică este, de departe, cea mai importantă sursă arterială a splinei, dar nu şi singura.
Splina poate fi irigată de artere pancreatice, artera pancreatică inferioară, vasele gastrice scurte,
artera gastrică stângă, artera gastro-omentală stângă. Cum originea ramurilor arterei splenice
este foarte variabilă, se susţine, în ultimul timp, oportunitatea efectuării arteriogramei splenice
preoperatorii pentru a se determina nivelul la care se poate efectua ligatura arterei, posibilă
tocmai datorită existenţei acestor căi circulatorii de supleere*.
Vena splenică se formează prin confluarea a 2-6 trunchiuri venoase
rezultate din unirea venelor segmentare şi care părăsesc prin hilul
splinei . În număr de 5-6, acestea însoţesc arterele segmentare,
fiind situate, de obicei, posterior. Confluarea venelor tributare are
loc la 3-4 cm de hilul splinei. Nu toate venele care participă la
formarea venei splenice părăsesc splina la nivel hilar, fiind
descrise uneori şi vene polare (superioară sau inferioară).
 De la formarea sa, vena splenică pătrunde în ligamentului
splenorenal, însoţind artera splenică.
 La nivelul feţei posterioare a pancreasului, vena urmează un
traiect orizontal spre dreapta, fiind dispusă uneori într-un şanţ
săpat în parenchim. În acest segment vena este situată sub artera
splenică şi este lipsită de sinuozităţile caracteristice acesteia.
 În traiectul său, vena splenică încrucişează succesiv, rinichiul
stâng, pediculul renal stâng, trunchiul simpatic stâng, pilierul
stâng al diafragmei, aorta, artera mezenterică superioară şi vena
renală stângă
 Înapoia gâtului pancreasului vena splenică se uneşte aproape în
unghi drept cu vena mezenterică superioară formând vena portă .
Limfatice
 Sistemul limfatic al splinei este slab reprezentat la om.
 Limfaticele splinei formează două reţele: superficială şi profundă (Rouviere).
 Limfaticele superficiale au originea într-un sistem canalicular situat sub traveele
conjunctive ale parenchimului splenic, subcapsular şi se îndreaptă spre hilul
splenic unde confluează cu cele profunde.
 Limfaticele profunde părăsesc splina împreună cu venele la nivelul hilului,
drenând apoi în nodulii pancreaticosplenici şi celiaci.
 Majoritatea nodulilor splenici sunt localizaţi de-a lungul arterei splenice, situaţi
în hilul splinei, pe faţa anterioară a cozii pancreasului sau de-a lungul vaselor
gastrice scurte [301].

Inervaţia splinei
 Inervaţia splinei se face prin fibre noradrenergice, vasomotorii, care asigură
fluxul sangvin, fibre provenite din plexul simpatic celiac. Acestea au dispoziţie
plexiformă periarterială şi pătrund în hilul splenic distribuindu-se în parenchimul
splenic împreună cu arterele segmentare şi ramurile lor (Fig. 16).
 Agoniştii adrenergici inhibă concentraţia eritrocitelor în sângele splenic. În
consecinţă, simpaticul induce accelerarea vitezei fluxului sângelui prin splină,
scăderea filtrării şi imunosupresie.
 Hilul splinei este abordat şi de fibre din vagul drept sau trunchiul vagal posterior
[194].