INSTITUTUL DE ARTA TEATRALA SI CINEMATOGRAFICA

“I.L.CARAGIALE”

CURS DE ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL

Conf. univ. dr. Eugen NICOARA

“Omul nou in dramaturgia lui Cehov”

Cehov, dramaturgul caruia teatrul contemporan ii datoreaza enorm, a fost privit – explicabil- din
numeroase unghiuri de vedere, totdeauna s-a scris despre el cu dragoste, sau cu ura. Cu infinita
dragoste sau cu nemasurata ura. Linie de mijloc n-a existat cum nu exista niciodata cand e vorba
de o mare valoare. Aproape ca nu exista tara unde teatrele sa nu-i fi acordat interes, aproape ca
nu exista meridian unde cercetatorii sa nu-l fi analizat.
Stradania de fata isi propune sa-l trateze pe marele dramaturg dintr-un unghi inedit, continuand,
intr-un fel, cercetarea inceputa cu Paul Claudel, Jean Giraudoux, Jean Cocteau, Frederico Gracia
Lorca si care va fi urmata ulterior de alte contributii. Unghiul inedit din care il analizam pe Cehov-
dramaturgul, este acela al omului nou, o dominanta a preocuparilor sale dramaturgice, destul de
usor trecuta cu vederea de cei ce s-au apropiat de opera lui.
Omul nou, in toata amploarea vastului process care l-a constituit plasmuirea lui, incepand din
”Piesa fara titlu” si terminand, vai, cu “Livada de visini” (lamentatia e prilejuita de cei patruzeci
si patru de ani la care moare autorul, deci o varsta a maturitatii plina de viitoare fagaduinte…)Un
om in intelesul superior al termenului, inzestrat cu cele mai pretioase atribute umane, dar si cu
destule salbaticiuni impotriva carora ramane suficient camp pentru lupte necontenite.

CONCEPTIA DESPRE TEATRU

Misiunea artistului, in conceptia lui Cehov, e o misiune de entuziasm si sacrificiu. Talentul nu e un

privilegiu, de pe urma caruia posesorul sau are numai de castigat, ci o obligatie care adeseori
transforma viata celui ce si-o recunoaste “menire” intr-un sir nesfarsit de suferinte. Dar fara
suferinta, nici o mare creatie nu e cu putinta! Emerson spunea ca omul care n-a cunoscut suferinta
nu stie mare lucru despre viata. Cu atat mai mult un artist. Evident, nu e vorba de o suferinta
cautata, nascocita, ci de aceea care vine fara sa te intrebe daca ai asteptat-o si, mai ales, atunci
cand o astepti mai putin. Si ea e cu atat mai puternica cu cat esti mai dezarmat, cu cat te gaseste
mai nepregatit sa o infrunti. Fiindca rostul artistului nu este sa savureze gloria, care uneori nici nu
apare in decursul vietii sale, ci de a face din arta sa un prilej de bucurie si de inflacarare atat pentru
sine cat si pentru altii. Nina Zarecinaia spune: “Acum nu mai sunt ca atunci…Sunt o actrita
adevarata: joc cu placere, cu entuziasm. Scena ma imbata si ma simt frumoasa. Si acum, de cand
sunt aici, am mers mult pe jos si tot umbland m-am gandit si am simtit cum cu fiecare zi ce trece
cresc puterile sufletului meu…Acum stiu, inteleg ca in ceea ce facem noi, ori ca am juca pe scena,
ori ca am scrie, principalul nu e gloria, nu e stralucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastra
de a indura. Sa stii sa-ti porti crucea si sa-ti pastrezi credinta. Eu cred si sufar mai putin. Si atunci
cand ma gandesc la chemarea mea nu ma mai tem de viata”.
Pentru Cehov, arta este o componenta a existentei tot atat de importanta in dezvoltarea calitatilor
umane, cum sunt actele vitale. In “Pescarusul, de pilda, aproape nu exista personaj care sa nu se
refere la arta, la structura ei, la obligatiile artistului, la dificultatile si frumusetile care se leaga firesc
de prezenta ei. Judecatile de valoare emise au, in general, un ton increzator, menit sa ajute
zborului nestanjenit al artistului, nu sa-l doboare. Cand acestor afirmatii li se alatura altele mai
sumbre, ele sunt formulate din sincera dorinta a celui ce le prezinta, de a contribui la mersul inainte
al artei respective.
Actorul, de pilda, trebuie “ sa iubeasca teatrul” , “sa i se para ca jucand, sta in slujba omenirii” a
“artei sfinte”. Fara aceasta consubstantialitate artist-arta e greu de inchipuit o viata de artist. Dar
aceasta relatie esentiala nu este de ajuns. Mai e nevoie si de o atitudine critica fata de arta pe care
o practica, in asa fel incat, obiectivul ei major sa fie situat intotdeauna in zona celor mai mari
adevaruri umane. “Cand se ridica Cortina – spune Treplev- si in lumina rampei, in incaperile cu trei
pereti, aceste mari talente, preotii artei sfinte, ne arata cum mananca oamenii, cum beau, cum
iubesc, cum umbla, cum sunt imbracati; cand din scene si fraze vulgare se caznesc sa scoata o
morala, o biata morala pe-ntelesul tuturor, folositoare in viata de toate zilele; cand in mii de
variatiuni imi servesc mereu acelasi lucru si numai acelasi lucru, imi vine sa fug, si fug asa cum a
fugit Maupassant din fata turnului Eiffel, care-i strivea creierul cu absurditatea lui”.
Cat e de puternic incorporata arta in viata omului o declara un alt personaj – Sorin- cand afirma:
“Nu se poate trai fara teatru”. Teatrul, arta in general, sunt demne de a fi asemuite unui alt orizont
decat cel al pamantului, dar tot atat de necesar ca acesta.
In domeniul artei nu sunt ingaduite unitatile de masura mijlocii. Aici, competitia nu se poate
desfasura oricum, numai sa fie. Opera artistica trebuie sa fie coplesitoare. Tot ce se mentine la
un stadiu mediu, chiar daca este uns de mirul celebritatii, e efemer. Despre Trigorin, acelasi
Treplev, spune: “N-are nici patruzeci de ani, dar e celebru si satul de celebritate…In ce priveste
scrierile lui…cum sa-ti spun? Sunt dragute. Are talent…dar…dupa Tolstoi sau Zola, nu-ti mai vine
sa-l citesti pe Trigorin”.
Existenta de artist, cu toate consecintele legate de destinul ei, exercita o puternica atractie asupra
oamenilor. In acceptiunea lui Cehov, putini sunt aceia care nu viseaza macar sa fie artisti. Le-ar
placea in asemenea masura, incat s-ar multumi chiar cu un loc la galerie, la mansarda, intr-un
eventual edificiu al artei. “Mie, afirma Sorin, imi plac literatii. Candva imi doream cu ardoare doua
lucruri: sa ma insor si sa devin literat. Dar n-am izbutit nici una, nici alta. Dar e placut sa fii chiar si
un literat mai marunt, la urma urmei…”.
Nici un aspect al multiplelor probleme legate de creatie nu este trecut de Cehov. Asa cum vom
vedea, toate, absolut toate, isi au rostul lor mai mult sau mai putin manifest in imaginea definitiva
asupra lumii zugravite. Si una dintre cele mai importante probleme o constituie continutul artei.
Acesta nu trebuie sa fie, asa cum am vazut déjà, unul banal, vulgar, oarecare, ci unul care sa
mobilizeze cele mai bune energii din om, in vederea desavarsirii vietii in totalitatea ei.
Viata, pare a spune Cehov, e spatiul de realizare al viselor noastre. Cautati,
atunci, ca aceste visuri sa fie cel putin frumoase. “Nu trebuie sa infatisam
viata asa cum e, spune Treplev, sau cum ar trebui sa fie, ci cum ne-o inchipuim in visurile noastre”.
Cehov prefera lui ”asa cum ar trebui sa fie” varianta ” cum ne-o inchipuim in visurile noastre”,
fiindca, daca in privinta felului in care ar trebui sa fie viata, parerile nu numai ca sunt numeroase
(cate capete, daca nu mai multe…), dar poarta si o pecete de conjunctural, in vreme ce visurile
tuturor oamenilor sunt frumoase. De aici preferinta marcanta pentru aceste termen.
Creatia, pentru a fi adevarata, intensa, pentru a reflecta cat mai mult din starile sufletului
omenesc, nu-si este siesi indestulatoare. Artistul, inainte de orice, este un om al epocii sale,
bogatia sa de fapte, de idei, de sentimente e cu atat mai mare cu cat e mai valent fata de tot
ce se petrece in jurul sau. Artistul care face din creatia sa un scop in sine, care ajunge sa se
multumeasca numai cu ceea ce ii ofera ea, se imprejmuieste de ziduri din toate partile, dar
zidurile acestea, in loc sa adune intre ele un universe, constituie, de cele mai multe ori, un
adevarat mormant pentru vremea cat mai e viu creatorul. Chiar daca preocuparile artistului, in
afara creatiei sale, sunt neinsemnate. “Eu cred, spune Nina, ca pentru acela care a incercat
placerile creatiei, nu mai exista alte placeri”. Dar, observatia este facuta de o Nina dinaintea
marilor incercari care aveau s-o duca spre conceptia prezentata la inceputul acestui capitol.
Ne-am referit anterior la hotarele intre care trebuie sa se circumscrie opera de arta. Am vazut ca
aceste hotare sunt cele ale idealitatii, ale unei realitati insufletite dupa chipurile visurilor
noastre. Care, insa, trebuie sa fie fondul artei? O spune Dron: “…opera de arta trebuie neaparat
sa exprime o idée mare. Numai ceea ce e serios e frumos.” Si pentru a nu lasa la voia intamplarii
cele formulate acum, continua: “…sa infatiseze numai ceea ce este important si vesnic. Am avut
gust in viata si am trait-o in fel si chip. Sunt multumit. Dar, daca as fi simtit si eu avantul ce-l
insufleteste pe artist cand creaza, sunt sigur ca as fi dispretuit invelisul sau material si tot ce e
legat de el si m-as fi avantat de pe pamant cat mai sus, spre inaltimi.” In acelasi timp, nu trebuie
nesocotit un alt factor important. Cui te adresezi. Si, mai ales, ce urmaresti sa realizezi prin opera
ta artistica. Orice opera de arta trebuie sa aiba o idée clara, bine definita. Trebuie sa stii pentru
ce scrii.” Cine nesocoteste acest deziderat, risca foarte curand sa constate ca darul avut, nu-l mai
poseda. Si, daca nu-l mai poseda, vinovatul principal este el, artistul. “ Astfel, daca vei porni pe
acest drum pitoresc, fara sa ai o tinta hotarata, te vei rataci si talentul dumitale te va pierde”.
Artistul, lasa sa se intrevada Cehov, nu este sortit sa locuiasca in vreun turn de fildes. Un
asemenea trai ar fi sinonim cu pierderea talentului. Artistul, chiar atunci cand nu este de prima
marime, dar se dovedeste un bun si serios profesionist, are nevoie de ceilalti oameni, poate
mai mult decat de sine insusi, fiindca , tot ce este el la ora de fata, e un rezultat
al multiplelor observatii facute asupra celor ce-l inconjoara; si are nevoie
sa-si traiasca viata cu inaltimile si depresiunile ei, cu marile sentimente, dar si cu neinsemnatele
preocupari, fiindca, ea, viata, este adevaratul tipar in care va introduce material viu a celor
descoperite. Cu cat tiparul este mai mare, cu atat sunt sanse de a reflecta mai multe despre
univers. Artistul situat deasupra celor ce alcatuiesc viata e o imposibilitate, sau un joc ieftin de
teatru, un cabotin. “Ce curios, remarca Nina, e sa vezi ca o artista celebra plange si inca pentru un
fleac ca asta! Dar, nu e si mai curios ca un scriitor celebru, la care se inchina cititorii, despre care
scriu toate gazetele, ale carei fotografii le cumpara oricine, care e tradus in limbi straine, isi petrece
vremea pescuind si se bucura ca a prins doi cosaci? Credeam ca oamenii celebri sunt mandri si
inaccesibili, ca dispretuiesc multimea, ca si cum s-ar razbuna prin gloria si stralucirea numelui lor,
ca multimea pune, mai presus de toate, bogatia si boieria din nastere. Dar, uite ca si ei plang, prind
pesti, joaca carti, rad si se supara, la fel ca toti ceilalti…”
Si, ca sa nu ramana nici un dubiu in ce priveste adevaratul substrat al celebritatii, Cehov o
zugraveste asa cum e – impovaratoare, transformand, adesea, omul intr-un fel de robot. Dar,
inainte de- a ne prezenta astfel, marele dramaturg, prin Nina, infatiseaza cum se vad lucrurile de
pe partea cealalta a strazii: “ Ce lume minunata! Daca ai sti cat te invidiez. Ursitele oamenilor sunt
atat de deosebite. Unii, abia tarasc dupa ei o existenta plictisitoare si neinsemnata, semanand cu
totii intre ei, toti nefericiti. Altora – dumitale, de pilda, si esti unul la un million- le e dat sa aiba o
viata interesanta, luminoasa, plina de continut,,,Esti fericit…”
Privita cu coada ochiului, mai mult banuita decat vazuta, gradina totdeauna pare mai frumoasa
cand e zarita cu greu, de cel cocotat pe zid si abia tinandu-se, decat de cel ce se plimba pe aleile
ei. Lui Trigorin, afirmatiile Ninei ii suna ca niste noutati, pe care el nu le-a gandit macar, vreodata:
“Dumneata vorbesti de celebritate, de fericire, de o viata luminoasa si interesanta dar, pentru mine,
iarta-ma, toate cuvintele astea frumoase sunt ca o dulceata din care eu nu gust niciodata. Esti
foarte tanara si foarte buna.” Asadar, tineretea si bunatatea fetei vedeau altceva decat era in
realitate.
Dar, atunci, care e realitatea?
Ne-o descrie Trigorian. Meticulous si in spiritul celor scrise de el insusi, cu un pronuntat iz
dramatic, fara sa ajunga vreodata in registrul tragic. Dar, e tulburator. “ Ce vezi in ea atat de
frumos? ( se uita la ceas). Uite, acum trebuie sa ma duc sa scriu. Iarta-ma, nu am timp…(rade).
Dumneata ai pus, cum se spune, degetul pe rana si eu ma simt tulburat si putin suparat. Dar fie!
Hai sa vorbim despre minunata si luminoasa mea viata…De unde sa incepem? (se gandeste
putin). De multe ori, stapanit de idei staruitoare: ziua si noaptea nu te gandesti decat la luna, de
pilda. Am eu o luna a mea. Zi si noapte duc povara unui gand ce nu ma paraseste…Trebuie sa
scriu, trebuie sa scriu, trebuie…N-am ispravit bine o povestire, cand, nu stiu de ce, trebuie sa scriu
o a doua, apoi a treia, dupa a treia o a patra…Asa, scriu si eu cum as merge cu caii de posta, fara
intrerupere, si nu pot altfel. Si, acum te intreb: ce e luminos si minunat in toate astea? O, ce viata
barbara! Uite, acum stau de vorba cu dumneata, imi pun tot sufletul si totusi, nu pot sa uit nici o
clipa, ca ma asteapta o poveste neispravita. Vad un nor care seamana cu un pian. Ma gandesc:
trebuie sa pomenesc undeva, intr-o povestire, ca pe cer plutea un nor care semana cu un pian.
Miroase a heliotrope? Repede imi fixez in minte: un miros foarte dulce, culoarea vaduvelor. A se
pomeni in descrierea unei seri de vara. Te iscodesc pe dumneata si ma iscodesc si pe mine, la
fiecare fraza, la fiecare cuvant si ma grabesc sa inchid aceste fraze si cuvinte in camarile mele
literare: poate-mi vor trebui! Dupa ce am ispravit o lucrare, alerg la teatru sau la pescuit. Ar trebui,
macar atunci, sa ma odihnesc si sa uit. Da’de unde! In capul meu a si inceput sa se miste, ca o
ghiulea de tuci, subiectul cel nou. Si, iarasi ma simt tarat spre masa mea de lucru, si iarasi ma
grabesc sa scriu, sa scriu mereu. Asa mi se intampla de fiecare data. Nelinistea vine din mine, simt
ca-mi irosesc viata, simt ca pentru mierea pe care o impart orbeste atator necunoscuti, risipesc
polenul celor mai frumoase flori ale mele, le smulg si le calc in picioare radacinile. Nu sunt oare un
nebun? Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum se poarta cu un om sanatos? ‘ Ce
mai scri?’, ‘Ce ne vei mai darui?’ Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte. Si mi se pare ca toata
atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sunt numai inselaciune. Ma mint ca pe un om
bolnav si, uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si
ca ma vor duce ca pe un Popriscin la balamuc! Chiar in anii tineretii mele, in cei mai buni ani ai
mei, ca incepator, a fost un chin neintrerupt. Scriitorul marunt – mai ales cand nu-i merge cu
scrisul- se simte stangaci, inutil, neindemanatic, nervii ii sunt incordati, iritati. Da neincetat ocol
celor apropiati de viata literara si artistica, nerecunoscut, neluat in seama de nimeni, temandu-se
sa priveasca oamenii in fata, asemeni unui jucator pasionat care nu are bani. Necunoscandu-mi
cititorii, nu stiu de ce mi-i inchipuiam dusmanosi si neincrezatori. De public mi-era teama, ma
ingrozea. De cate ori mi se juca o piesa noua mi se parea ca in sala, toti oamenii bruni imi sunt
vrajmasi si ca celor blonzi nici nu le pasa de mine. O, ce chinuri ingrozitoare!”
Spunem ca nu e nimic tragic in aceste afirmatii. Si totusi, rareori a fost prezentata munca artistica
atat de convingator. Fiindca, poate, fiecare artist ascunde in sine un Sisif. O faptura care ii ordona
de fiecare data sa o ia de la capat, cu un élan daca nu sporit, cel putin egal cu cel initial. Cehov
insusi cunoscuse atat de bine aceasta stare, strabatuta doar arareori si pentru putina vreme de o
raza de multumire. La intrebarea Ninei: “ Te-as intreba numai daca inspiratia, procesul insusi al
creatiei nu-ti dau clipe de adanca fericire?” Trigorin raspunde: “Da, cand scriu, e placut. (Cat de
departe suntem prin acest “placut” de “adanca fericire” presupusa de Nina). Placuta e si citirea
corectarii, dar…abia a iesit cartea de sub tipar si n-o mai pot suferi. Vad ca nu e ceea ce trebuia,
ca am gresit, ca n-ar trebui scrisa de fel. Sunt abatut. Ma doare-n suflet…(razand). Si publicul
citeste si spune: ‘Da, e dragut, are talent…Dragut, dar e departe de Tolstoi’ sau ‘frumoasa carte,
dar Parinti si copii a lui Turgheniev e mai buna’. Si asa mereu, pana la groapa, totul va fi dragut si
scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cand voi muri, cunoscutii mei, trecand
pe langa mormantul meu, vor spune: ‘Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai
prost decat Turgheniev.’
Iata, deci, o alta fateta, de data asta, intr-adevar tragica, a destinului unui artist. De a fi raportat la
cei mai buni, intotdeauna. Si, rareori, o tardiva, postuma recunoastere ca a fost la fel de bun ca
aceia cu care a fost comparat in viata si fata de care a trait a fost pus intr-o situatie de inferioritate.
E adevarat ca aceasta raportare e rodnica pentru artistii intr-adevar mari, care poate nu s-ar realiza
deplin fara emulatia determinata de existenta altuia, socotit mai mare, dar cat de dureroasa e ea!
Nimic nu poate s-o rascumpere. Nici macar nectarul succesului. Cand Nina ii spune: “Iarta-ma, dar
refuz sa te inteleg. Cred mai degraba ca te-a rasfatat succesul”. Trigorin ii riposteaza: “ Care
success? N-am fost niciodata incantat de mine. Nu ma plac ca scriitor. Si ce e mai rau, e ca ma
simt invaluit de o pacla si ca, de multe ori, nu inteleg ce scriu…Imi plac, de pilda, apa asta, copacii,
cerul, simt natura, ea trezeste in mine o pasiune, o dorinta de nestapanit de a scrie. Dar, eu nu
sunt numai peisagist, ci si cetatean. Imi iubesc tara, poporul si simt ca daca sunt scriitor, am
datoria sa vorbesc despre popor, despre suferintele lui, despre viitorul lui. Am datoria sa vorbesc
despre stiinta, despre drepturile omului etc, etc. Si vorbesc despre toate, ma grabesc, sunt imboldit
din toate partile, unii se supara, in timp ce eu alerg dintr-o parte in alta, ca o vulpe incoltita de caini.
Privesc cum viata si stiinta merg mereu inainte, iar eu raman tot mai mult in urma, ca un taran care
a pierdut trenul. Si, simt in cele din urma ca nu ma pricep sa descriu decat o priveliste, iar in toate
celelalte sunt fals, fals pana in maduva oaselor”.
Privita din afara, vocatia de artist este nespus de atragatoare, meritand orice sacrificiu. Dar cat de
greu este sa induri multiplele privatiuni, cand acestea devin o prezenta concreta in viata ta. Iata pe
Nina anticipandu-si, intr-un fel, destinul viitor: “ Pentru fericirea de a fi scriitoare sau artista as
indura ura rudelor, saracia si dezamagirea, as locui intr-un pod sub acoperis, as manca numai
paine neagra, as rabda chinul de a fi nemultumita de mine, de a-mi recunoaste greselile, dar
pentru toate astea as cere, in schimb, gloria…gloria adevarata, rasunatoare…(isi acopera fata cu
mainile). Am ametit…Of!
Nina va indura privatiunile amintite in replica ei, cu un spor de nereusita, fara a fi insa rasplatita de
“gloria adevarata, rasunatoare…” Si, fara a fi rasplatita de aceasta suprema recompensa, mai bine
zis chiar fara a fi rasplatita, ea va gasi destule puteri, in stare s-o ajute si sa persevereze. Fiindca
artistul adevarat, in conceptia lui Cehov, este atat de aproape de metafora lui Trigorin cu privire la
pescarus. La intrebarea Ninei: “ Ce scrii?” Trigorin raspunde: “Nimic important. Imi notez ceva…Mi-
a trecut prin gand un subiect. (ascunzand caietul). Un subiect pentru o scurta povestire: pe malul
unui lac traieste din copilarie, o fata tanara, asa, ca dumneata. Iubeste lacul ca un pescarus si e
fericita si libera ca si el. Dar, vine din intamplare un om, o vede si, asa, din lipsa de altceva, o
nimiceste ca pe un pescarus.”
Adeseori, artistul este jertfa suprema a propriei sale vocatii, care am vazut cat este de dictatoriala,
cat este de necrutatoare, cat este de greu de indurat. Dar, ea contine in ea insasi ceva sublim, care
ii asigura dainuirea si care sporeste in cel ce o imbratiseaza tanacitatea si increderea.
Parerile despre teatru, crezul lui Cehov despre teatru constituie o mare lecţie morală, bazată
pe iubirea dificultăţilor legate de supunerea vieţii prin artă, o iubire care, dacă mistuie viata
artistului, în schimb luminează viaţa semenilor săi, înălţaţi prin arta şi puterea lui de a
persevera, când toate parcă se coalizează impotriva lui, căutând să-l silească să dea
indărăt.
E lecţia morală la care trebuie să revenim mereu.