"Fiecare copil vine pe lume cu mesajul ca Dumnezeu nu este inca dezamagit de oameni.

"
Rabindranath Tagore

Poveste de Crăciun

Într-o dimineață de decembrie, copilul fu trezit de un clinchet de clopoței care păreau ca zboară
prin camera întunecată. Era înainte ca soarele să răsară pe pământurile acelea, așa că cerul era acoperit
încă de o crustă din cobalt. Dacă te uitai atent, însă, coaja aceea fragilă, era persată în multe locuri,
lăsând să pătrundă lumina universului prin mii de orificii, mari cât gămălia unui ac dar strălucitoare ca
niște firimituri din soare. În cele din urmă crusta întunericului se lăsa dizolvată parcă de sorii cei mulți
care-și uneau razele, aducând, împreună, lumina pe pământ. Înainte însă de acest eveniment al
răsăritului, care se petrecea cu fidelitate zilnică, oricum ar fi fost starea pământului, o anumită stea
veghea asupra sa, dintr-un înalt intangibil. Luceafărul.
Copilul, trezit de clopoțelul jucăuș, putu privi pe fereastra și o văzu. Sus, foarte strălucitoare,
arunca irizații violete în 8 colțuri, privind matern pământul și pe el însuși. Copilul își lipi fruntea de
geam și-și strivi năsucul aburindu-l cu suflarea caldă. Se dădu înapoi, supărat de stângăcie și șterse
fereastra cu podul palmei micuțe: steaua dispăruse pentru un moment. Așa că, păstrând distanța
cuvenită între nas și sticlă, copilul privi direct la stea. O clipă ochii săi fură străpunși de lumina albă a
micului soare și pătrunseră, la rândul lor, steaua. O secunda pământeană, un veac celest, cele două
lumini, a stelei și a ochilor copilului, fură una.
Steaua fu prima care se desprinse din îmbrățișarea privirii și cercetă lumea copilului. Stătea într-o
casă obișnuită, cum văzuse mii în orașele pământului. Cenușie, cu acoperiș țuguiat și obraznic ce se
așeza peste zidurile ce despărțeau, sărace și neputincioase în fața adevăratei răutăți, omul de lume.
Avea aceleași ferestre înguste și fricoase ce primeau cu zgârcenie lumina soarelui. Era o casă ca toate
casele oamenilor, un adăpost în fața propriilor neputințe. Locuitorii sai erau la fel de rătăciți ca toți
rătăciții acestui pământ, neînțelegând care era scopul și drumul lor. Orbi la bogăția adevărată cu care
fuseseră înzestrați, își plângeau amarul unor blide cam goale, unor haine prea strâmte, unei vieți pe
care singuri și-o păstrau cenușie și lipsită de lumină. Dar copilul acela, cu privirea lui clară, copilul
acela era altfel. Era un căutător. Căuta să înțeleagă, să pătrundă dincolo de zidurile care-l despărțeau de
univers. Copilul acela înțelegea lumina ei și putea să-i vorbească, așa steaua îl întrebă:
1
 - Copile, de ce ești treaz la ora acesta când pământul însuși nu știe dacă e zi sau noapte? De ce
nu-ți dormi somnul omului, cu vise înșelătoare, în căldura pernei tale?
- M-a trezit un clopoțel, răspunse el sincer. Știi cumva ce era?
- Da. În noaptea acesta Moșul de Crăciun își trece sacul cu cadouri pe la toți copii și le lasă
daruri, dacă s-au purtat bine.
Copilul, ca orice copil neștiutor, lăsă de-o parte convorbirea cu steaua și alerga sa vadă daca
primise și el ceva de la mosul acela care iubea copiii. Penumbra zorilor insa dezvălui aceeași casa plina
de tristete și de indiferență. Culoarea niciunui cadou nu strălucea în intuneric. Oricât ar fi cautat
copilul, casa-i dezvăluia aceeasi cotloane goale. Așa ca el se intoarse la fereastra și o lacrima îi curgea
pe obrazul sting.
- Oare ai vrut sa-ti rizi de mine cu moșul acela plin de cadouri? Sau poate eu nu m-am purtat
cum se cuvine, stea îndepărtată? Nu este nimic pentru mine, nici un cadou, oricit de micuț, de
neinsemnat, de incolor.
- Hm....fremata steaua colturile ei de lumina.
Apoi cerceta sufletul copilului, oamenii care locuiau casa aceea, obișnuința și împrejurimile. Moșul
uitase cadoul pentru copilaș sau poate că nici nu aflase că acolo locuia unul. Stelei i se făcu milă de el
și-i spuse:
- Știi ceva? cred ca înțeleg. Moșul acela le știe pe toate. Privește în sufletul oamenilor și
înțelege, dincolo de realitate, adevărul lor. Pe la mijlocul nopții acesteia Moșul a trecut pe la mine și
mi-a lăsat ceva, un dar. Mi-a spus așa: ”în noaptea asta, un copil te va privi cu ochii mari de
sinceritate, din suflet. Iti las acest cadou pentru el.” Eu i-am raspuns: ”Mosule, atitia copii ma privesc
de la ferestrele lor micute. De unde sa stiu care este cel potrivit?” ”o sa stii, mi-a raspuns el. Spune-i
așa: Copilule,ai fost cuminte. Si primesti in dar toate stelele zapezii si toate stelele din Univers. Ai
grija ce faci cu ele ! Apoi îi dai acest dar. ” Așa că, dragă copile, iată darul lui Mos Crăciun pentru
tine.
Și zicând acestea, Luceafărul își întinse o rază până la el, lăsând să alunece pe ea cadoul. Mânuțele
albe și micuțe deschiseră pachetul cu înfrigurare, stângace și nerăbdătoare. Panglicile se desprinseră,
cutia argintie se desfăcu și ieși la iveală un bilețel pe care scria câteva cuvinte: ”dragă iubite întru
frumusețe și înțelepciune, primește, te rog, DRAGOSTEA mea.” Copilul privi cu încântare cutiuța și,
sub lumina ochilor săi, cuvintele priseră a străluci. Apoi se desprinseră de pe hârtie, lucind din ce mai
tare până se transformară în mici scântei care se prinseră într-o spirală ce se învârtea din ce în ce mai
tare. Copilul privea spirala aceea, cuprins de o fericire pe care nu o trăise niciodată. Dansul scânteilor
mări strălucirea lor până ce, din cuvintele aducătoare de iubire se formă o stea micuță și albă ca un fulg
de nea ce captase lumina lunii. Se învârtea încet, în jurul orbitei sale, aruncând în jurul său mii de raze
dintr-o lumina caldă. Era albă dar fiecare rază în parte avea irizații colorate ce pulsau ritmic. Era ca un
ghem din fire subțiri din lumină. Firele însă nu erau strânse în ghemul acela ci pareau ca niste orbite pe
care se învârteau scânteile cuvintelor strălucitoare. Fiecare avea traiectoria sa și erau atit de multe incit
la fiecare secunda alt atom pulsa, strălucind în fata ochilor mirați.
Copilul o privi fascinat, neștiind ce sa facă cu ea. Părea aproape dar din altă lume. Stralucirea ei
încălzea încăperea aceea cenușie dar parca lumea pe care o dezvăluia era alta, plina de culori și de

2
căldura. Copilul îndrăzni s-o atingă și mâna lui fu mângâiata de steluță, se prinse de degetele și se
plimba printre ele, jucăușă. Nu era nici calda nici rece, parea ca are chiar temperatura lui proprie așa ca
indrazni s-o cuprindă intre palme. Steluța fremăta parca bucuroasa și straluci un pic mai tare. Podul
palmelor incepura sa-l furnice și sa se încălzească. Simți cum rasar niste spirale de lumina în mânuțele
sale și spiralele acelea erau legate de stea și încep sa danseze împreună. Mainile devenira niste
lampioane, foarte luminoase, de culoarea carneolului, iar în mijlocul lor steaua stralucea mai tare,
fericita de jocul ei. Acum devenise mare cit capul copilului, pulsa ritmic luminând totul în jur. Camera
sa deveni alba și ferestrele primeau imaginile unor peisaje din alte lumi, pline de cascade inspumate
din care răsăreau curcubeie, și de pasari colorate care zburau printre copaci cu frunze late și carnoase.
Cerul dindărătul lor devenise foarte albastru și soarele rasarise peste toate, cu generozitate divina.
Ochii copilului erau acum mari de încântare și începu sa se joace cu steaua aceea buna, lasind-o sa
se plimbe pe tot trupul sau plăpând, pina ce simți ca tălpile îi sunt calde: doua spirale luminoase
rasarisea în centrul lor, transmițând în toată ființa o căldură și o relaxare plăcută. Atit de placuta incit
efectul gravitatiei disparu impreuna cu frica de zbor, așa ca picioarele se inaltara de pe podea. Copilul
tinea cu o mina steaua pulsinda iar cu cealalta desena cercuri largi, unduinde, ca niste vinturi de
energie. Chemata de mina care dansa, cealata mână lasa steaua sa leviteze singura în fata ochilor sai,
pentru ca, impreuna, sa minuiasca energiile dimprejur ce pluteau în dezordine. În jurul ghemului de
strălucitor, mainile luminoase dansau unduitor în cercuri simetrice ce se dizolvau în spirale ascendente
care aluneacau în miscari usoare de zbor. Mainile pareau acum lungi ca doua trasee luminoase. Pareau
ca atrag fire din stea, deseneaza cu ele ,în aer, linii curbe regulate și simetrice, pentru a le lasa sa se
intoarca de unde au venit. Mainile și steaua dansau într-un joc de plutiri unduitoare de lumina ce parea
insoțit de o muzica celesta.
Copilul zbura usor prin camera sa pe care insa n-o mai vedea așa cum o stia. Era inalta și alba, cu
ferestre usiase, pina la tavanul pe care era pictata bolta cerului, cu nori pufosi și pasari calatoare care
zburau pe curentii de aer. Prin ele patrundea un vinticel cald ce facea voalurile perdelelor sa danseze.
Firesc, ca și cum ar fi facut asta dintodeauna, aluneca usor printre canaturile ferestrelor în lumea aceea
de basm. Steaua il purta, asezata intre palmele de lumina prin lumi nebanuite, de risete și bucurie,
pentru ca sa ajunga, într-o clipa, dincolo de toate, în lumea stelelor. Imprejurul lor, imprastiate peste
tot, lumini și sori, pulsind în spiralele lor desenate de explozii și implozii, isi dansau dansurile
supreme, creind lumi. Copilul se uita la stea dar vedea în spatele fruntii sale, derularea acestui proces
maret. Privea cum supernovele formeaza galaxii care sunt inghitite de o stea care se se transforma în
supernova care explodeaza într-o galaxie și tot așa la infinit. Stelele se daruiau pe sine pentru a crea
universul. Nu era nimic sa le opreasca pentru ca totul este conform legilor universale. Intre mainile
sale curate, de lumina, steaua il acorda pe copil la armonia universala, lasindu-l sa perceapa procesul
creatiei infinite.
Curind insa, ochii sai obosira. Era prima oara cind calatorea dincolo de curtea lui obisnuită și
luminile, culorile și jocurile acelea complicate il ostenira. Intelegind, cu iubire, steaua il conduse în
camera sa cenusie și se aseza cuminte și micuta intre minutele sale.
-Și eu acum ce sa fac cu tine, îi sopti el stelei.

3
 Steaua străluci întrebătoare, privind în ochii sai cu curaj. ”tu stii ce trebuie să faci” spuse ea din
ghemul de lumina. ”știiiii....”
El isi plimba de la o mina la alta ghemul de lumina cautându un loc sa o ascundă. Toate colturile
camerei păreau nesigure. Nimic din casa aceea nu părea un loc potrivit pentru steaua lui. Privi pe
fereastra la cerul care se lumina de ziuă. Soarele ce va răsări în curând va dezvălui fiecare ascunziș și
mâinile hrăpărețe și murdare vor găsi steaua lui, gândi el speriat. Așa că, fără sa mai stea pe gânduri,
ascunse steaua în pieptul lui. Ghemul de lumina își găsi exact locul perfect care o așteptase
dintotdeauna așa ca se ghemui acolo, în adâncul inimii sale. Trupul se umplu de lumina ce izbucni prin
ochii lui mari și mirați de copil. Fruntea se aprinse ca o oglindă ce reflecta realitatea de dincolo de
aparențe. Dar ascunzătoarea era bună. Pieptul era acoperit. Inima era de lumina dar toti copiii au inima
de lumina iar ochii erau mari și strălucitori dar toti îi aveau așa. Nimeni nu va sti sa caute dincolo de
învelișul irișilor albaștri, steaua sa.
Bine ascunsa în inima sa, steaua aceea va fi dezvăluită într-o singura zi: ziua în care copilul se va
întâlni cu Iubirea. Va fi o singură clipă în care va scoate steaua din inima lui, o va transforma în
cuvinte și le va dărui iubitei sale: ”dragă iubită întru frumusețe și înțelepciune, primește, te rog,
dragostea mea”. Va fi doar o clipa în tărâmul stelelor, o veșnicie în cel al pământului, când mâinile
îndrăgostiților se vor atinge și stelele inimilor se vor întrepătrunde. Va fi doar o clipă deoarece drumul
oamenilor nu este acordat la armonia stelelor și ei se vor îndepărta unul de celalalt. Vor uita cuvintele
ce născuseră lumile și ele se vor preface în praf de stele. Se vor îndepărta, purtați de alte ape în mări
diferite, dincolo de răsărituri.