Comportarea pomilor pe radacini proprii si a celor altoiti

În prezent, în culturile pomicole există pomi obţinuţi prin seminţe, alţii obţinuţi prin înmulţire
vegetativă şi a treia categorie, care consituie de fapt majoritatea covârşitoare, pomii altoiţi.
Între aceste trei categorii de pomi există diferenţe mari, atât în parcurgerea perioadelor de
vârstă, cât şi comportamentul în principalele fenofaze din ciclul anual. Deşi primele două
categorii se deosebesc mult între ele, formează împreună grupa „pomilor pe rădăcini
proprii"; cea de a treia (pomii altoiţi) cresc pe rădăcinile portaltoiului.
Pomii din rădăcini proprii obţinuţi din seminţe sunt din ce în ce mai puţin utilizaţi în culturile
moderne.
Totuşi mai întâlnim asemenea pomi în cazul nucului, castanului, prunului local, zarzărului şi
corcoduşului; în tehnica pomicolă modernă se mai folosesc puieţii obţinuţi din seminţe pentru
măr, păr, cireş, prun, precum şi în cazul hibrizilor creaţi în vederea obţinerii de soiuri noi.
Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi pe cale vegetativă (prin butăşire, marcotaj, microînmulţire
sau drajoni) sunt şi ei încă relativ puţin răspândiţi.
Aceştia nu parcurg un nou ciclu ontogenetic de la început (de la fecundare). Ca urmare, în
evoluţia lor nu trec prin toate perioadele de vârstă. De fapt indivizii obţinuţi pe cale vegetativă
continuă dezvoltarea de la stadiul sau etapa la care se găseau în momentul când au fost detaşaţi
de pe individul pe care s-au format.

3.Pepiniera pomicola - Producerea materialului saditor pomicol

Pentru a răspunde exigenţelor actuale în ceea ce priveşte producţia şi calitatea materialului
săditor pomicol, acesta se produce în ferme specializate, numite pepiniere. Materialul produs
trebuie să fie autentic şi de calitate superioară, adică numai din speciile şi soiurile zonate, libere
de viroze, boli şi dăunători. Se poate afirma că materialul săditor constituie fundamentul
producţiei pomicole şi este reprezentat prin: altoi, portaltoi, butaşi lemnificaţi, butaşi verzi,
drajoni, marcote, stoloni, pomi altoiţi .
Organizarea pepinierei pomicole. Activitatea unei pepiniere moderne se desfăşoară după
anumite principii şi scheme organizatorice, în perimetrul unui asolament. În pepiniere se
folosesc asolamente de1-6 ani în parcelele destinate producerii puieţilor portaltoi şi de 8-11 ani
în parcelele de producere a pomilor altoiţi.
Sectoarele pepinierei
Sectorul de producere a portaltoilor:
generativi (din sămânţă, recoltată din livada de seminceri) omologaţi şi liberi de principalele
boli virotice; se produc în şcoala de puieţi cu asolament de 4-6 ani;
vegetativi, ce se produc în şcoala de marcote cu două sole din diferite specii, care se înmulţesc
vegetativ (mărul, gutuiul).
Infiintarea pepinierei pomicole
Sunt corespunzătoare pentru pepinieră zonele unde: temperatura însumează 2500˚C anual, se
realizează 2100 ore de strălucire a soarelui şi peste 400 mm precipitaţii. Terenul destinat
pepinierei trebuie să fie plan sau cu pantă de 3-4%, să aibă expoziţie S, S-E sau S-V. Solul în
pepinieră trebuie să aibă o textură lutonisipoasă sau lutoasă, bine structurat, fertil, profund, bine
aerisit, drenat, cu pânza freatică la 1.5 – 2 m şi posibilităţi de irigare. La înfiinţarea pepinierei
se ţine seamă şi de asigurarea cu braţe de muncă, având în vedere volumul mare de lucrări, care
se executa.
Amenajarea terenului - Se delimitează sectoarele constitutive. Se efectuează trasarea
drumurilor Se delimiteaza parcelele, care de preferinta vor avea forma dreptunghiulara
Nivelarea terenului, folosind nivelatorul. Fertilizarea se face cu 30-35t/ha gunoi de grajd şi
îngrăşăminte minerale 60-90 kg/ha s.a. fosfor şi 40-50 kg/ha ş.a. potasiu. Desfundatul se face
la adâncimi diferite: în şcoala de puieţi la 40-45 cm, iar în câmpul de altoire la 50-60 cm.
Lucrările pentru întreţinerea culturilor se execută în tot timpul perioadei de vegetaţie şi constau
în executarea anuală a 7—8 praşile. Fertilizarea solului pentru culturile de puieţi, marcote sau
pomi se realizează prin aplicarea gunoiului de grajd, o dată la patru ani, şi administrarea anuală
a îngrăşămintelor chimice, dozele depinzând de necesităţile plantei, starea de fertilitate a solului
şi condiţiile pedoclimatice.Irigarea pepinierelor se face în mod diferenţiat, lipsa de umiditate
resimţindu-se în anii secetoşi, mai ales la culturile de butaşi, marcote şi puieţi de seminţoase şi
în câmpul de producere a pomilor altoiţi.
Tehnica producerii materialului saditor
Producerea pomilor altoiţi în câmp. -producerea puieţilor portaltoi generativi din seminţe şi
sâmburii soiurilor cultivate care poartă denumirea de portaltoi franc; producerea de portaltoi
vegetativi, marcote sau butaşi înrădăcinaţi; producerea ramurilor altoi în livezi destinate acestui
scop; înfiinţarea câmpului I din şcoala de pomi, unde se face altoirea manuală după procedeul
în ochi dormind.câmpul II al şcolii de pomi sau câmpul de creştere al altoiului (după suprimarea
părţii aeriene a portaltoiului); controlul biologic al autenticităţii materialului săditor, controlul
fitosanitar şi al calităţii; scosul pomilor, care se face mecanic, cu plugul de scos pomi sau
manual cu cazmaua; clasarea, evaluarea şi sortarea conform STAS în vigoare, pe specii şi soiuri;
legarea pomilor în pachete de câte 10 bucăţi şi etichetarea (soiul şi portaltoiul); stratificarea în
şanţuri special amenajate, late de 50 cm şi adânci de 50-60 cm; transportul la locul de destinaţie
cu trenul sau autocamioane, luând toate măsurile de precauţie pentru evitarea deshidratării
pomilor sau rădăcinilor.
Inmultirea soiurilor de pomi si arbusti fructiferi - În pomicultură sunt cunoscute două
metode de înmulţire a pomilor şi arbuştilor fructiferi:
înmulţirea sexuată- populaţiile locale de nuc şi castan comestibil
înmulţirea vegetativă- - toate soiurile şi speciile cultivate. Plantele înmulţite pe cale vegetativă
îşi păstrează în totalitate însuşirile ereditare dobândite de-a lungul timpului. Dintre formele de
înmulţire vegetativă, menţionăm: altoirea, despărţirea tufelor, înmulţirea prin drajoni,
marcotajul, butăşirea şi înmulţirea prin stoloni
Altoirea este o metodă de înmulţire şi de promovare a soiurilor valoroase de pomi, de înnobilare
a speciilor pomicole spontane (măr pădureţ, păr pădureţ, mahaleb etc.) şi semicultivate (zarzăr,
corcoduş etc.) şi de schimbare a sortimentului de soiuri învechit ale căror fructe nu mai
corespund solicitărilor consumatorilor.
Portaltoii trebuie să fie compatibili cu soiurile recomandate şi să prezinte o mare capacitate de
adaptare la condiţiile de sol din zona de cultură.
Pentru înmulţirea pomilor în pepinieră se foloseşte altoirea în oculaţie (cu mugure). Astfel, în
perioada iulie-august se practică altoirea în ochi dormind, iar primăvara, în luna aprilie, altoirea
în ochi crescând.
Altoirea în oculaţie se efectuează în pepinieră pe portaltoi generativi (din sămânţă) şi
vegetativi (marcote sau butaşi înrădăcinaţi) cu grosimea 7-8 mm şi în livadă în coroana pomilor
tineri, pe ramuri de 1-2 ani, când se urmăreşte schimbarea soiului depăşit cu unul performant.
La altoirea în ochi dormind, altoiul este un scutişor de scoarţă cu lungimea de 3 cm, însoţit pe
partea inferioară de o foiţă subţire de lemn, iar pe partea superioară de un mugure vegetativ şi
un peţiol de frunză de 0,5 cm lungime.
La altoirea în ochi crescând, altoiul nu mai prezintă porţiunea de peţiol
Tehnica altoirii in ochi dormind: - detaşarea ochiului; executarea tăierii şi introducerea
altoiului; legarea cu rafie; Inainte de altoire cu 3-4 saptamani se verifica grosimea portaltoiului
si circulatia sevei (dupa usurinta desprinderii scoartei).In ziua altoirii se suprimă toate
ramificaţiile portaltoiului pe o înălţime de 15-20 cm de la sol În ziua altoirii, din plantaţia mamă
furnizoare de altoi se recoltează lăstari lungi (40-50 cm), lignificaţi, cu muguri vegetativi
normal dezvoltaţi (fără anticipaţi) care se defoliază, păstrând pentru controlul prinderii altoiului
o porţiune mică de peţiol. Cu o cârpă uşor umezită, se şterge praful din zona de altoire pentru a
nu deteriora lama briceagului de altoit. Inaltimea de altoire este la 3-4 cm de la sol pe portaltoiul
generativ şi 10-12 cm pe cel vegetativ . altoitorul execută cu briceagul pe portaltoi (spre nord)
o incizie transversală de 8-12 mm şi una longitudinală (de 3,5- 4 cm), de jos în sus, până se
întretaie cu prima. Apoi, cu spatula briceagului, desprinde uşor scoarţa portaltoiului de o parte
şi de alta a secţiunii longitudinale, prin două mişcări succesive, una descendentă şi alta
ascendentă . Se face detasarea scutisorului de pe ramura altoi.Scutişorul astfel detaşat şi fixat
între degetul mare şi lama briceagului se introduce prin împingere în locaşul de pe portaltoi. Cu
degetele arătătoare de la ambele mâini, se presează scoarţa portaltoiului peste altoi şi se
scurtează altoiul dacă acesta depăşeşte incizia transversală. După aceea se leagă strâns cu rafie
sau cu fâşii de policlor vinil, protejând tot timpul mugurele altoi. După 12-14 zile de la altoire,
se verifică prinderea altoiului apăsând cu degetul arătător pe peţiolul care însoţeşte mugurele
altoi. Dacă acesta cade, este semn bun, înseamnă că altoiul s-a prins, dacă nu portaltoiul va fi
realtoit pe partea opusă primei grefe. În timpul altoitului, lăstarii altoi se ţin la umbră, înfăşuraţi
în cârpe umede (în găleţi de plastic), lama briceagului se trage periodic pe gresie şi pe curea şi
se şterge (după 3-4 altoiri) pe un bandaj de pânză, fixat pe mâna stângă, pentru a elimina seva
oxidată. Altoirea se execută în tot timpul zilei când cerul este înnorat, sau între orele 6-10 şi 16
- 20, când este senin şi foarte cald.
Altoirea la masa: Producerea materialului săditor de măr prin altoire la masă presupune
următoarele secvenţe tehnologice: ramurile altoi se recoltează în februarie – martie, iar
păstrarea lor se face în spaţii frigorifice la temperatura de 2-4⁰C; portaltoii se scot de la păstrare,
se spală şi se fasonează; altoirea se efectuează la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie,
mecanizat sau manual în copulaţie simplă;legatul se face cu folie plastifiată şi se parafinează
vârful altoiului; după altoire pentru forţare marcotele se stratifică în spaţii protejate (sere,
solarii, case de vegetaţie) în perlit sau nisip spălat de râu (substratul trebui să fie umectat);
temperatura (media) trebuie să fie de 14-16⁰C, iar umiditatea de 70-80%; marcotele altoite se
ţin la forţat 10-14 zile timp în care are loc calusarea la punctul de altoire, umflarea mugurilor
altoi şi apariţia rădăcinilor preformate pe portaltoi. plantarea se face în câmpul I al pepinierei
având grijă ca materialul săditor să fie manipulat cu atenţie, astfel încât să nu fie afectată
calusarea de la punctul de altoire; este recomandat ca plantarea să se efectueze când temperatura
în sol se menţine la un nivel de 8-10⁰C; este obligatoriu ca în primele 5-6 zile de la plantare,
irigatul să se efectueze de 2-3 ori pe zi numai pentru a crea o umiditate atmosferică care să
menţină în vegetaţie lăstarul altoi. lucrările de întreţinere în câmpul I al şcolii de pomi pentru
un astfel de material săditor sunt cele recomandate de tehnologia pepinieristică. Toamna se
poate obţine un material săditor sub formă de vargă cu înălţimea de 70-100 cm (în funcţie de
combinaţia soi/portaltoi), care poate fi scos din pepinieră şi plantat direct în livadă.
În cazul în care materialul săditor rămâne în continuare în pepinieră (Câmpul II) se vor executa
următoarele lucrări:prevenirea pe timpul iernii a atacului de rozătoare; înlăturarea foliei de altoit
primăvara înainte de plecarea în vegetaţie; plivit sălbaticul de pe portaltoi; proiectarea coroanei,
care se face înainte de pornirea în vegetaţie prin scurtarea lăstarului altoi la înălţimea de 50-60
cm; menţinerea solului afânat şi curat de buruieni, fertilizare tratamente fitosanitare, irigat.
Din Câmpul II al şcolii de pomi se poate obţine un material săditor care prezintă următoarele
caracteristici: coroana proiectată; în funcţie de combinaţia soi/portaltoi, pomi prezintă cel puţin
4-5 muguri de rod.
Altoirea cu ramuri detasate: Se execută spre sfârşitul perioadei de repaus a pomilor (în
copulaţie şi despicătură) şi la începutul vegetaţiei (sub scoarţă). Pentru aceste altoiri se
recomandă ca ramurile altoi să fie recoltate cu 3-4 săptămâni înainte de umflarea mugurilor.
După recoltare, ramurile altoi se fac pachete, se tratează cu o substanţă fungicidă, se introduc
în pungi de plastic şi se păstrează până la altoire în frigider, la temperatura de 2-3°C. Dacă sunt
recoltate mai devreme, se parafinează şi se depozitează în camere frigorifice . Pentru
badijonarea rănilor de pe portaltoi şi altoi se foloseşte ceara de altoit (mastic) preparată din:
răşină (400 g), ceară de albine (200 g), seu de oaie (100 g) şi spirt (90 ml).
Altoirea în copulaţie perfecţionată. . La această altoire, atât altoiul, cât şi portaltoiul trebuie
să aibă aceeaşi grosime (8-15 mm). Se foloseşte în pepinieră pentru realtoirea portaltoilor şi în
livezile tinere (în coroana pomilor) pentru schimbarea sortimentului de soiuri. Altoirea constă
în efectuarea unei secţiuni oblice în portaltoi şi altoi (de 2,5-3 cm) şi a unei tăieturi pentru
îmbinarea celor doi parteneri în continuare, altoiul se fasonează la o lungime de 2-3 muguri. În
punctul de altoire se execută o legătură strânsă (de jos în sus), după care se ung cu mastic
marginile secţiunilor şi capătul de sus al altoiului.
Altoirea în despicătură se foloseşte în pepinieră pentru realtoirea portaltoilor viguroşi
(mahaleb, piersic franc, corcoduş) şi în livadă, pentru schimbarea sortimentului de soiuri. La
această altoire, portaltoiul are o grosime de 2-10 cm, iar altoiul de 7-8 mm.
Altoirea sub scoarţă perfecţionată se execută primăvara, în aprilie - mai, când vegetaţia a
pornit şi scoarţa portaltoiului se desprinde uşor. Grosimea altoiului este de 7-8 mm şi a
portaltoiului de 2-6 cm. După retezarea şi netezirea secţiunii portaltoiului se execută cu
briceagul o incizie longitudinală în scoarţă, de 4-5 cm lungime. Apoi se fasonează altoiul cu 2-
3 muguri sub formă de pană. Altoiul astfel fasonat se introduce forţat sub scoarţa portaltoiului,
se leagă strâns cu rafie sau benzi elastice de plastic şi se unge cu mastic suprafaţa secţiunii
portaltoiului şi capetele altoilor
Ingrijirea altoilor. După altoire, în timpul perioadei de vegetaţie, din lăstarii crescuţi (din
altoi) sunt reţinuţi 3-4, pentru formarea axului pomilor (în pepinieră), axului şi şarpantelor (în
livadă). Lăstarii care se formează din portaltoi se suprimă încă din faza de mugure umflat,
pentru ca toate fotoasimilatele formate în frunze să fie direcţionate în punctele de creştere ale
altoiului.
Despartirea tufelor - Se practică la speciile: agriş, coacăz şi zmeur şi constă în despărţirea unei
tufe mari în altele mai mici. Fiecare plantă rezultată în urma despărţirii trebuie să prezinte
tulpină şi rădăcină.
Inmultirea prin drajoni - Se foloseşte pentru înmulţirea zmeurului, cătinei, populaţiilor locale
de prun şi vişin. Drajonii sunt lăstari formaţi din mugurii de pe rădăcini şi prin individualizarea
lor se pot obţine mai multe plante.
Inmultirea prin marcotaj - Se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină şi gutui. Marcotele sunt
tulpini înrădăcinate în timpul legăturii lor cu plantele mamă. Marcotajul poate fi: simplu, prin
muşuroire şi orizontal.
Înmulţirea prin butăşire - Butaşii sunt porţiuni de tulpină şi rădăcină detaşate de planta mamă
care, în condiţii de vegetaţie normală, formează atât rădăcini, cât şi lăstari cu frunze.
Înmulţirea prin stoloni - Acest tip de înmulţire se practică la căpşun.

După plantare, toate măsurile agrotehnice sunt concentrate în scopul prinderii pomilor şi
completarii eventualelor goluri.
Se ia măsuri pentru protejarea pomilor împotriva rozătoarelor; se aplică lucrări de formare a
coroanelor şi grăbirea fructificării.

După plantarea pomilor, care sunt reprezentaţi printr-o vargă de lungime variabilă, se face
scurtarea acesteia la 60-80 cm, în funcţie de coroana proiectată.
Se procedează la formarea coroanei, evitând pe cât posibil tăierile, folosindu-ne de dirijarea
lăstarilor prin diferite mijloace (cleme, ţăruşi sau palisări, în cazul spalierului).

Totodată, se execută lucrări de:

mobilizare a solului, fertilizări, udări daca este cazul, tratamente de prevenire şi combatere a
bolilor şi dăunătorilor, protejarea pomilor contra rozătoarelor (iepurilor), montarea spalierului
în cazul unor forme de coroane (palmeta, scheletul arcuit, gardul belgian), împrejmuirea
plantaţiei.

Speciile fructifere spontane şi chiar soiurile cultivate lipsite de îngrijire formează coroane de
obicei prea dese, cu fructificarea limitată la periferie, luminarea coroanei este neregulată (o dată
la 2-3 ani) iar pomii respectivi îmbătrânesc prematur.

Interiorul coroanelor, neluminat şi neaerisit, formează fructe de calitate scăzută sau rămâne
complet neproductiv şi consituie un mediu favorabil pentru dezvoltarea bolilor şi dăunătorilor.
Din asemenea coroane, natura însăşi elimină o serie de ramuri.
În mod constant ramurile de rod şi cele de schelet umbrite se usucă.

Forme de coroană
Pentru a asigura producţii mari de calitate superioară şi la un preţ de cost scăzut, coroanele
pomilor trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- să corespundă tendinţelor naturale de creştere a pomilor;
- să necesite o tehnică de formare simplă;
- să permită circulaţia cu uşurinţă a agregatelor de maşini;
- să asigure o suprafaţă de fructificare cât mai mare
- să permită obţinerea unui procent mare de fructe de calitatea I.
- să limiteze înălţimea pomilor
- să necesite cât mai puţine materiale ajutătoare.

1.Coroanele globuloase.
Au o formă mai mult sau mai puţin sferică şi un contur circular, proiecţia lor pe sol fiind
aproximativ un cerc.
Ele sunt grupate în 3 categorii cu caracteristici diferite:
cu ax central şi volum mare;
cu ax central şi volum redus;
fără ax.
Coroanele globuloase de mare volum şi cu ax central sunt cele mai răspândite în prezent în
pomicultura mondială- piramida mixta, etajata, neetajata
Coroanele globuloase cu ax central şi volum redus sunt din ce în ce mai mult utilizate în
pomicultura modernă ele fiind caracteristice pentru livezile superintesive şi intensive.
Din această categorie cele mai cunoscute sunt: fusul tufă ameliorat, fusul subţire, coroana Pillar
şi axul vertical.
Coroanele globuloase fără ax central, denumite şi forme de vas, sunt răspândite atât în livezile
clasice cât şi în cele intensive.
Se utilizează vasul clasic, vasul ameliorat şi vasul întârziat, în special pentru pomii cu vigoare
mijlocie-mică din speciile mai pretenţioase faţă de lumină, dar şi pentru pomii viguroşi (vas
întârziat).
2. Coroanele aplatizate.
Acestea s-au răspândit o dată cu extinderea pomiculturii intensive.
La aceste coroane ramurile sunt dirijate în lungul rândului încât proiecţia lor pe sol este o elipsă
(diametrul mare al coroanei depăşeşte de 4-5 ori diametrul mic).
Ca urmare ramurile pomilor vecini se întrepătunde formând rânduri continui denumite "garduri
fructifere".
Palmeta “U”
Garduri fructifere
Garduri fructifere
3. Coroanele artistice-palisate.
În marea lor majoritate acestea sunt forme aplatizate, dar există şi unele cu proiecţie circulară
pe sol.
Există foarte numeroase forme de coroane artistice-palisate care au fost create pentru a utiliza
spaţii reduse atât pentru producţia de fructe, cât şi în scopuri ornamentale.
Pentru obţinerea lor se folosesc pomi de vigoare scăzută, cărora li se aplică tăieri foarte rigurose
tot timpul anului, în scopul realizării schemei geometrice impuse.
Tăierile
Tăierile sunt operaţii chirurgicale cu ajutorul cărora se schimbă poziţia relativă a ramurilor în
coroană, a mugurilor pe ramură şi raportul dintre rădăcină şi tulpină, în vederea dirijării,
creşterii şi rodirii.
Practic tăiere constă din scurtarea sau suprimarea de la bază a unor ramuri sau lăstari.
Scurtarea este operaţia prin care se îndepărtează numai o parte din ramura anuală.
Suprimarea este operaţia prin care o ramură de un an sau de mai mulţi ani este tăiată de la bază
Pentru stimularea fructificarii ramurile viguroase se scurteaza mai putin, iar pentru revigorare
ramurile slabe se scurteaza mai puternic.
Scurtarea unei ramuri: a-cu 1/3; b-cu 1/2; c-cu 2/3.
După anotimpul în care se execută tăierile pot fi:
a.Tăierile în uscat
Se aplică în perioada de repaus a pomilor, în intervalul cuprins între căderea frunzelor şi
umflarea mugurilor pentru pornirea în vegetaţie în primăvara următoare.
b. Tăierile în verde
Se aplică în timpul vegetaţiei pomilor, ele evită pierderile mari de substanţe sintetizate,
deoarece nu permit formarea unor ramuri în poziţii nedorite care ulterior ar trebui eliminate prin
tăierile în uscat.
În plus, prin faptul că reduc suprafaţa de fotosinteză au un efect de temperare a creşterii
organelor hipogee care vor absorbi mai puţin şi ca urmare creşterea pomului întreg va fi redusă
După vârsta pomilor tăierile pot fi :
1. Tăieri de formare
Se aplică la pomii tineri şi cuprinde toate lucrările efectuate asupra părţii aeriene de la plantare
până la completa formare a scheletului coroanelor.
Aceste tăieri au ca obiectiv formarea elementelor de bază ale coroanei (şarpante şi subşarpante)
dar şi o garnisire cu formaţiuni de semischelet şi de rod.
2.Tăierile de producţie
(de întreţinere şi fructificare)
a. Tăieri de întreţinere
După formarea tuturor elementelor de schelet (şarpante şi subşarpante) şi implicit a majorităţii
ramurilor de semischelet şi chiar a formaţiunilor de rod, obiectivul principal al tăierilor se
orientează, pentru o lungă perioadă de timp, către întreţinerea a ceea ce s-a creat, completarea
şi proporţionarea ca desime şi lungime a formaţiunilor de semischelet şi de rod, astfel încât în
permanenţă să se asigure o foarte bună iluminare şi aerisire a coroanei.
Prin tăierile de întreţinere se urmăreşte în principal:
- reechilibrarea etajelor, a şarpantelor şi subşarpantelor, urmărindu-se ca totodată să se realizeze
şi rărirea, precum şi un efect de regenerare.
- limitarea înălţimii coroanei prin suprimarea sau tăierea la nivelul unei ramuri laterale a
ramurilor de pe şarpante, cu poziţie apropiată de verticală care tind să înalţe coroana.

eliminarea sau simplificarea, de câte ori este necesar, a vârfului axului foarte încărcat cu
ramificaţii, tăierea efectuându-se la o ramificaţie mai slabă, situată mai jos. Această lucrare este
absolut necesară la soiurile cu dominanţă de creştere apicală;
rărirea coroanei după necesităţi, prin operaţii de reducţie şi suprimare a ramurilor pe semischelet
mai bătrâne de 2-3 ani, eventual mai epuizate, umbrite
Suprimarea ramurilor lacome şi concurente, folosind însă uneori pe cele lacome pentru
completarea golurilor din coroană, caz în care acesta se înclină în direcţia necesară;
- Suprimarea ramurilor bolnave şi a celor eventual uscate;
- Suprimarea ramurilor care atârnă şi stânjenesc lucrarea solului.
Operaţiile de dirijare a ramurilor şi lăstarilor constau în schimbarea direcţiei de creştere a
acestora faţă de verticală.
Prin aceste operaţii se utilizează efectul polarităţii, stimulând sau inhibând cele două procese
principale de creştere şi rodire.
Operaţiile de dirijare cele mai frecvent folosite sunt:
- dresarea care se face cu scopul stimulării ramurilor de schelet, prin aducerea acestora într-o
poziţie apropiată de verticală;
- înclinarea care se aplică ramurilor cu creştere dreaptă prea puternică, prin mărirea unghiului
de inserţie, ceea ce slăbeşte puterea de creştere vegetativă;
- arcuirea se foloseşte mai ales la pomii pitici şi se aplică ramurilor de rod

O lucrare care se practică la formarea coroanelor susţinute pe spalier, este palisarea şi legarea
ramurilor de o riglă din lemn sau de sârma spalierului. Lucrarea asigură direcţionarea ramurii
în poziţie orizontală, oblică sau arcuită, ceea ce permite aşezarea ei precisă în cadrul coroanei.
Procedee de dirijare a ramurilor:
a – dresarea ramurilor;
b – înclinarea ramurilor;
c – arcuirea ramurilor.
Palisarea şi legarea ramurilor: S=schelet;
O=sârmă
Operaţiuni în verde
Tot în perioada de tinereţe se aplică o serie de lucrări în timpul vegetaţiei, aşa-zisele
operaţiuni în verde.
Acestea sunt ciupitul lăstarilor, care reprezintă suprimarea vârfului acestora şi plivitul
care constă în suprimarea lăstarilor de prisos care ar îndesi inutil coroana.
b. Aici Tăierile de fructificare
Tăierile de fructificare vizează în special ramurile de rod şi cele de semischelet.
Ele nu constituie o grupă izolată de tăieri, ci completează, finisează întotdeauna tăierile
de formare, iar mai târziu tăierile de întreţinere şi de regenerare. Deşi tăierile de fructificare
încep încă din primii ani de formare a coroanei, ele sunt de o importanţă capitală şi necesită un
volum mare de muncă, în perioada de dominanţă a fructificării.
Dirijarea fructificării prin tăieri de rodire, prezintă multiple efecte pozitive cum sunt:
contribuie la normarea şi repartizarea mai uniformă a producţiei de fructe în coroană;
îmbunătăţeşte calitatea recoltelor;
stimulează creşterea lăstarilor şi contribuie la prevenirea alternanţei de rodire;
realizează întinerirea şi înlocuirea ramurilor de rod şi semischelet în curs de epuizare, încetinind
în acest fel ritmul de degarnisire a scheletului.
Lucrările de tăiere prin care se obţin efectele menţionate anterior, sunt diferite de la o etapă la
alta, fiind în legătură directă cu evoluţia proceselor de creştere, rodire şi uscare pe parcursul
ciclului de viaţă.
La pomii tineri până la intrarea în plină rodire, obiectivul principal constă în obţinerea unei
distribuţii şi unei densităţi optime a ramurilor de semischelet şi de rod, precum şi consolidarea
acestora.
Operaţia predominantă este suprimarea ramurilor şi numai în unele cazuri se foloseşte scurtarea.
Este preferabil ca ramurile de semischelet şi de rod neflorifere, reţinute, să fie lăsate să evolueze
2-4 ani fără tăieri.
La pomii intraţi în plină producţie şi până când depăşesc cu câţiva ani limita producţiei maxime,
obiectivul principal al tăierilor de fructificare constă în normarea încărcăturii de muguri floriferi
în raport cu vigoarea pomului, respectiv în proporţionarea optimă a ramurilor de rod pe ramuri
de semischelet şi a mugurilor floriferi pe ramurile de rod.
Operaţiunea predominantă este scurtarea ramurilor şi în unele cazuri rărirea lor.
Ca regulă generală, ramurile de semischelet şi de rod mai vechi de 3-4 ani sunt supuse unei
tăieri de reducţie pe lemnul anului precedent, pentru limitarea alungirilor cu scopul de a nu
îndepărta prea mult de sursa de hrană (ramura mamă) punctele de fructificare, se obţine în
acelaşi timp şi un efect de regenerare a acestora.
Ȋn a doua jumătate a vieţii pomilor, alături de necesitatea normării în continuare a mugurilor
floriferi, apare ca obiectiv de bază regenerarea ramurilor de rod şi de semischelet.
Ca principiu general, tăierile de rodire se efectuează în anii cu încărcătură mare de muguri
floriferi. Cu cât aceştia sunt mai numeroşi, cu atât tăierea de normare va fi mai intensă şi invers.
Ȋn anii fără muguri floriferi sau cu încărcătură mică, nu se fac tăieri de fructificare la pomii
relativ tineri, deoarece ar provoca un exces de creştere vegetativă, fiind admis acest lucru numai
la pomii bătrâni, în curs de epuizare, când se urmăreşte o regenerare mai puternică a
formaţiunilor de rod şi de semischelet.
La pomii care rodesc regulat şi recolta este relativ constantă an de an, tăierile de fructificare
amănunţite se execută de regulă o dată la doi ani.
Prin taieri de fructificare se urmareste realizarea unei repartizari uniforme a ramurilor de rod in
coroana, asigurarea unui raport de 3:1, intre ramurile vegetative si de rod, intre ramurile de rod
purtatoare sau nepurtatoare de rod, intre ramurile de 1 an si de 2 ani, intre mugurii vegetativi si
cei de rod.
La mar si par nu se taie formatiunile de rod tinere (pintenii, tepusele, smicelele si nuielusele).
Mladitele se scurteaza la 1-2 muguri de rod cand este necesara normarea rodului.
Vetrele de rod care au rodit de 3-4 ori se taie deasupra unei tepuse sau pinten mai apropiat de
baza.

La prun si cais ramurile buchet nu se taie.

La piersic ramurile mixte se raresc la 20-30 cm una de alta si se scurteaza cele ramase daca
depasesc 30 cm la pomii in plina rodire sau 60 cm la pomii tineri.
Se suprima 2/3 din numarul ramurilor fructifere din coroana.
La piersic taierea de rodire se aplica in fiecare an, fiind necesara inlocuirea lemnului care a rodit
pentru aparitia noilor ramuri fructifere anuale.

c. Tăierile de regenerare

Tăierile de regenerare devin obiectiv principal în a doua jumătate a vieţii pomilor, când
potenţialul scăzut de creştere şi îmbătrânirea ramurilor de diferite categorii fac imposibile
lucrările de stimulare a creşterii lăstarilor şi de regenerare masivă a ramurilor.
Începutul tăierilor de regenerare se face cu formaţiunile de rod, deoarece ele se epuizează cel
mai repede; se adaugă treptat şi ramurile de semischelet, iar mai târziu regenerarea se adresează
tuturor categoriilor de ramuri, inclusiv celor de schelet.
Tehnica formării coroanelor
La înfiinţarea unei exploataţii pomicole comerciale sau familiale, alegerea coroanei constituie
un element cheie pentru valorificarea potenţialului de rodire al speciilor şi soiurilor.
De aceea, pentru uşurinţa alegerii formei de coroană corespunzătoare vigorii pomilor, suprafeţei
de plantare şi posibilităţilor materiale ale fiecărui întreprinzător, am considerat necesară
gruparea coroanele pomilor în:
- coroane dirijate fără spalier pentru grădinile familiale şi plantaţiile comerciale;
- coroane dirijate pe spalier, destinate plantaţiilor comerciale şi plantaţiilor de agrement.

Dintre coroanele conduse:

piramida etajată rărită,
piramida neetajată (Leader),
piramida mixtă,
vasul întârziat,
palmeta liber apaltizată,
coroana fus tufă,
fusul subţire,
tufa vas,
cordonul vertical,
cordonul tufă, etc.

Coroanele mai importante, pentru livezile comerciale sunt:

palmeta etajată cu braţe oblice,
palmeta neetajată,
palmeta evantai,
tripla încrucişare,
Drapel Marchand,
Palmeta Haag,
Tatura Trellis,etc.
Coroane dirijate fără spalier

Piramida mixtă.
Este o coroană folosită pentru pomi de vigoare mijlocie şi mare, care formează un schelet
viguros.
Pomii astfel dirijaţi prezintă un trunchi înalt de 0,8 m şi un ax central pe care se formează un
etaj de ramuri (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante solitare (ca la piramida neetajată).

Vasul întârziat.
În producţie, vasul întârziat este cunoscut ca o coroană deschisă (fără ax), formată cu 3 şarpante
dispuse simetric în jurul unui ax scurt, la distanţa de 15 - 20 cm la piersic şi 30 - 40 cm la prun,
cais, măr şi păr.

Palmeta liber aplatizată a fost generalizată în plantaţiile intensive datorită simplificării

tehnicii de conducere a pomilor şi eliminării spalierului.
Această coroană se realizează în exclusivitate prin tăieri de încadrare şi menţinere a pomilor
într-un şablon specific gardului fructifer.
Pomii dirijaţi în această formă prezintă un trunchi mic (30 - 40 cm) şi un ax pe care sunt prinse
15-16 şarpante (5 - 6 cu caracter provizoriu).
Fusul subţire este o coroană conică de volum mic, pretabilă la intensivizarea producţiei de
fructe.
Pomii au un trunchi mic (30 - 40 cm), un ax zigzagat şi o înălţime de 2,5 - 3,0 m.
Baza coroanei este largă de 0,9-1,4 m şi alcătuită din 4 -5 şarpante scurte şi viguroase. Pe restul
axului sunt ramuri de semischelet (20 - 30) care reduc lărgimea coroanei la vârf la 0,4 - 0,6 m.
Se conduc uşor ca fus subţire soiurile de măr altoite pe portaltoi de vigoare submijlocie şi mică,
precum şi soiurile de piersic, cais şi prun care rodesc pe buchete.

Cordonul vertical este o coroană simplă, folosită la piersicul plantat în densităţi mari (3333
pomi/ha).
Are un ax permanent pe care se insera 10-15 ramuri mixte, care, după fructificare, se înlătură
prin tăiere.
Pentru recolta următoare, se reţin alte ramuri mixte care s-au format din muguri suplimentari.
Cordonul vertical este folosit în cultura superintensivă a mărului şi părului prezintă şi ramuri
de semischelet, care se formează şi evoluează în acelaşi timp cu elementele de fructificare ale
pomilor
Coroane dirijate pe spalier

Palmeta neetajată cu braţe oblice se foloseşte pentru soiurile de pomi de vigoare mijlocie şi
mică, care au o capacitate redusă de ramificare şi nu-şi pot realiza volumul normal al coroanei
dacă sunt conduşi ca palmetă etajată.
Pomii dirijaţi ca palmetă neetajată au trunchiul mai mic (30-40 cm) şi şarpantele (8-10 la număr)
dispuse pe ax, altern, la distanţa de 35 - 40 cm (una de alta), înclinate sub un unghi de 50 - 55
°.

Tripla încrucişare este o coroană aplatizată, cu trunchiul mic şi fără ax, înaltă de 2-2,5 m,
condusă pe un spalier cu sârme distanţate la 40-45 cm una de alta.
 Din partea superioară a trunchiului se formează două şarpante care se conduc înclinat în sens
opus, cu un unghi de 45-65° (faţă de orizontală).
Pe fiecare şarpantă se formează câte o subşarpantă (la 60-120 cm de ax), care sunt dirijate
înclinat una spre cealaltă, încrucişându-se şi devind paralele cu şarpantele.
După 4-5 ani de la plantare, când prelungirile şarpantelor şi subşarpantelor depăşesc cu 20-25
cm ultima sârmă a spalierului, se face tăierea de limitare a înălţimii gardului fructifer.

Palmeta Haag este o coroană destinată livezilor moderne, cu înălţimea de 2,5-3 m, derivată
din palmeta clasică cu braţe orizontale. Pomii conduşi sub forma Haag prezintă un trunchi de
60 cm înălţime şi un ax vertical pe care se formează 4-5 etaje, distanţate unul de altul la 60 cm.
În fiecare etaj sunt două şarpante, opuse ca poziţie, dirijate în plan orizontal.

Întreţinerea şi lucrarea solului

În actualele plantaţii pomicole se recomandă folosirea şi lucrarea solului după
următoarele sisteme:
ogorul lucrat,
erbicidat,
combinat,
culturi intercalate,
culturi pentru îngrăşăminte verzi,
înierbarea (permanentă sau temporară),
mulcirea solului.

Ogorul lucrat
Este recomandat pentru plantaţiile intensive, intrate pe rod din regiunile de stepă şi silvostepă,
amplasate pe terenuri care nu sunt supuse eroziunii.
Aceasta constă în menţinerea permanentă a solului, atât pe intervalele dintre rânduri cât şi între
pomi pe rând, afânat la suprafaţă, fără buruieni şi crustă.

Ogorul erbicidat.
În cadrul acestui sistem, terenul este menţinut curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor. Acestea
pot fi administrate fie numai pe rândul de pomi fie pe întreaga suprafaţă a livezii.
Insa folosirea repetată şi în doze mari a erbicidelor contribuie la ridicarea gradului de poluare
chimică, diminuează aerisirea şi infiltraţia apei în sol cu efecte nedorite asupra activităţii
microoganismelor, fapt ce duce la crearea unei stări fitotoxice pentru pomi.

Ogorul combinat.
Acest sistem cumulează avantajele ogorului lucrat cu cele ale ogorului erbicidat, diminuează
sau elimină în acelaşi timp dezavantajele acestor două sisteme.
În acest sistem terenul se tratează toamna şi primăvara ca la ogorul lucrat.
După discuirea de primăvară se erbicidează, iar în timpul verii se aplică 1-2 praşile.
O altă variantă constă în întreţinerea ogorului între rândurile de pomi prin lucrări mecanizate,
iar pe rând prin erbicidare.

Culturi intercalate.
Se aplică în primii 2-4 ani de la înfiinţarea plantaţiilor, până la intrarea în plină producţie.
Cultura intercalată poate fi reprezentată de plante anuale cu talie redusă.
Speciile se aleg cu multă atenţie pentru a nu se suprapune perioadele lor de consum maxim a
apei şi a substanţelor minerale, cu cele ale pomilor şi totodată şă nu îngreuneze lucrările de
întreţinere şi tratamentele antiparazitare.
Înierbarea permanentă şi temporară a solului.
În zonele cu suficiente precipitaţii, în plantaţiile amenajate pe pante, expuse eroziunii sau în
cele irigate, terenul dintre rândurile de pomi se poate cultiva cu diferite ierburi perene.
Înierbarea solului poate fi permanentă, adică pe toată durata plantaţiei sau temporară, când se
alternează la 3-4 ani, terenul înierbat cu ogorul lucrat.

Mulcirea solului.
În acest sistem solul se menţine acoperit cu diferite materiale care poartă denumirea de mulci.
El se poate obţine prin cosirea repetată a ierburilor perene sau anuale din plantaţii, prin
acoperirea cu folie neagră sau gri de polietilenă, sau utilizând diferite produse vegetale care se
obţin pe alte terenuri, cum ar fi: paie, coceni tocaţi, frunze, rumeguş, fân degradat etc

Fertilizarea
Necesitatea administrării îngrăşămintelor în cultura pomicolă este impusă de faptul că pomii,
fiind plante perene, extrag timp îndelungat cantităţi mari de substanţe nutritive.
Aplicarea îngrăşămintelor, împreună cu celelalte verigi agrotehnice, contribuie în mod decisiv
la obţinerea anuală a unor producţii ridicate de fructe.
Astfel, pentru obţinerea unor recolte mari de mere, de 30-40 t/ha în sistemul de cultură
superintensivă, trebuie administrate cantităţi însemnate de îngrăşăminte, ţinând seama că 1 kg
de îngrăşăminte N.P.K. (s.a.) determină un spor de 6-7 kg de fructe.
În livezile tinere (1-3 ani de la plantare), întrucât rădăcinile se află în jurul pomilor,
îngrăşământul se împrăştie în şanţuri, adânci de 25-40 cm, la marginea coroanei şi de-a lungul
rândurilor (toamna sau primăvara timpuriu).
În plantaţiile pomicole pe rod, când rădăcinile acoperă aproape toată suprafaţa terenului,
îngrăşământul se împrăştie uniform pe întreaga suprafaţă în livadă şi se introduce sub brazdă la
25-30 cm, în toamnă sau primăvara devreme.

Irigarea
Asigurarea factorului apă constituie un element determinant în desfăşurarea procesului de
creştere şi producţie a pomilor.
Principalele metode de irigare sunt: irigarea prin brazde, prin aspersiune, subterană, prin
picurare etc.
Alegerea unei metode sau alteia se face în funcţie de însuşirile fizice ale solului, condiţiile
climatice, sursa de apă şi factorii economici.

Irigarea prin brazde este adoptată pe solurile cu textură mijlocie, terenuri cu pante reduse şi
uniforme.
Irigarea prin bazine individuale sau colective poate fi adoptată pe terenuri cu panta de 1-2%.
Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate este distribuită la baza pomului în bazine
amenajate simplu, prin ridicare unor diguleţe de 15-25 cm înălţime

Irigarea prin aspersiune poate fi efectuată cu sisteme mobile sau fixe ultimele fiind mai
economice, deoarece evită operaţiunea greoaie de mutare a aripilor de ploaie
Irigarea prin picurare prezintă avantajul unei economii de apă şi combustibil faţă de celelalte
sisteme. Poate fi practicat pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu. Realizează economie de forţă
de muncă, normele de administrare sunt mai mici cu 20-30% faţă de celelalte sisteme.
Irigrea prin rampe perforate este o variantă mai economică a sistemului de irigare prin picurare,
realizată prin simpla perforare - în anumite dimensiuni - a conductelor de material plastic, ce
conduc apa la pom
Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina plantelor
pomicole prjntr-o reţea fixă de tuburi din ceramică sau material plastic, pozat la adâncimea de
50-60 cm şi perforate pentru cedarea apei.
Combaterea bolilor si daunatorilor
Combaterea bolilor si daunatorilor este o veriga importanta din tehnologia intretinerii livezilor
pe rod. Neglijarea tratamentelor impotriva acestora conduce la compromiterea productiei de
fructe precum si a pomilor.
Exista in tara, statii de prognoza si avertizare, care urmaresc aparitia bolilor si daunatorilor si
avertizeaza pe baza buletinelor, transmise catre cultivatori momentele eficace de tratare, dar si
pesticidele care trebuiesc folosite.

Dintre daunatorii cei mai frecvent intalniti sunt: paduchele din San José, viermele merelor si
perelor, gargarita florilor de mar, viespea prunelor, iar dintre bolile intalnite in livezi amintim:
rapanul la mar, monilioza la cais si visin, basicarea la piersic.

In ultimul timp se pune accent pe combaterea integrata a bolilor si daunatorilor. Aceasta

presupune insa extinderea in cultura a soiurilor rezistente la boli si daunatori, folosirea
mijloacelor de combatere biologica (insecticide biologice), fizico-mecanica (temperaturi
ridicate, capcane luminoase etc.), masuri agrotehnice pentru reducerea rezervei biologice a
microorganismelor daunatoare, aplicarea tratamentelor chimice numai la avertizare.
Recoltarea fructelor

Multitudinea speciilor şi a soiurilor existente în cultură fac ca producţia de fructe să se

caracterizeze prin coacere şi recoltare eşalonata, grade diferite de perisabilitatea şi variabilitate
în ceea ce priveşte mărimea, forma, culoarea, modul de valorificare şi durata de păstrare.
Datorită acestor particularităţi, recoltarea şi condiţionarea fructelor devine un proces tehnologic
complex, ce hotărăşte în final însăşi eficienţa culturii.

Recoltarea fructelor se efectuează atunci când gradul lor de utilitate, exprimat prin suma
tuturor proprietăţilor fizice, chimice, tehnologice, cât şi capacitatea de a rezista la transport şi
păstrare, satisface pe deplin cerinţele consumului.
Însuşirile gustative şi tehnologice ale fructelor, cât şi mărimea producţiei obţinute, sunt mult
influenţate de momentul recoltării.
Astfel, fructele culese prea devreme sunt mai mici, au un colorit slab, sunt tari, acre, astringente,
fără parfum, slab suculente şi cu un grad redus de conservabilitate. În timpul păstrării, se
sbârcesc, scad mult în greutate şi sunt predispuse la diferite boli fiziologice.

Tehnica de recoltare a fructelor.

Aceasta a cunoscut un proces evolutiv continuu, care a cuprins următoarele etape:
recoltarea manuală tradiţională,
recoltarea manuală integrată paletizată sau superpaletizată,
recoltarea mecanizată.
Recoltarea manuală necesită 40-60% din necesarul anual de forţă de muncă în plantaţiiile de
măr şi păr, revenind 45 ore/ha pentru speciile din grupa drupaceelor şi circa 100 ore/ha pentru
speciile din grupa pomaceelor.
Fructele pentru consum în stare proaspătă şi cele destinate păstrării se recoltează în exclusivitate
manual.

Condiţionarea este operaţia tehnologică prin care se creează partizi omogene de fructe, cu
aceeaşi culoare, formă, mărime, stare fitosanitară, grad de integritate şi de maturare.
Condiţionarea constă în: presortare, sortare, calibrare, spălare, periere, lustruire, ceruire.
TEHNOLOGIA INFIINTARII PLANTATIILOR POMICOLE

Costul ridicat al investitiei in pomicultura, impune amplasarea livezii in zonele unde specia sau
soiul vor intalni conditii naturale optime pentru crestere si rodire.
Terenul ales pentru infiintarea plantatiilor pomicole trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii:
- solurile sa fie fertile, de preferat cu textura mijlocie, lutoasa, luto-nisipoasa si chiar nisipoasa,
permeabile, mijlocii pana la profunde, cu pH cuprins intre 4,7 si 9,3;

din punct de vedere al pantei sunt foarte bune terenurile cu panta usoara 3-6%, care permit o
buna intretinere a solului cat si un transport usor al fructelor;
livezile de pomi pot fi amplasate in conditii bune si pe terenul cu panta de 6-12%, cu orientarea
randurilor pe directia curbelor de nivel si chiar pante pana la 18-20%, cu conditia ca acestea sa
fie uniforme;

- conditia prioritara la infiintarea unei livezi o constituie sursa de apa necesara udatului pomilor,
mai ales in zonele cu precipitatii reduse in timpul anului;
- se va cauta ca zona respectiva sa fie ferita pe cat posibil de brumele tarzii de primavara si
ingheturile timpuri de iarna;
Trebuie de avut in vedere, ca in pomicultura greselile mari se manifesta dupa 4-5 ani de la
plantare, atunci cand pentru remedieri este prea tarziu;
sunt excluse de la plantare terenurile excesiv de umede si fara drenaj, ca si cele cu nivel freatic
sub 1,5 m.

Sisteme de cultură
Există patru sisteme de cultură ale pomilor:
Clasic;
Agropomicol;
Intensiv;
Superintensiv.
Sistemul clasic

Se caracterizează prin pomi de talie mare şi mijlocie, altoiţi de regulă pe portaltoi generativi,
cu coroane globuloase (piramide, vas), plantaţi la distanţe mari, numărul de pomi la ha fiind de
150-350.
Cheltuielile pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mici.
Producţiile economice se obţin abia după 6-8 ani de la plantare. Costurile de producţie sunt
ridicate datorită gradului redus de mecanizare a lucrărilor.
Sistemul de cultura clasic
Sistemul agropomicol
Pomii sunt viguroşi şi cu coroane globuloase, plantaţi la 12-14 m între rânduri şi 3,5-5 m pe
rând.
Intervalele dintre rânduri se cultivă, pe toată durata plantaţiei, cu cereale, plante furajere, cartof,
sfeclă etc.
Producţia de fructe este mică (6-12 t la ha).
Acest sistem îngreunează considerabil aplicarea tratamentelor fitosanitate şi lucrările de
mecanizare.

Sistemul intensiv
 Se promovează în principal la drupacee şi nucifere, dar şi la pomacee.
Pomii au vigoare (respectiv talie) mică, submijlocie şi mijlocie.
Coroanele pot fi aplatizate (garduri fructifere) sau globuloase (vas aplatizat, fus-tufă).
După numărul pomilor la ha, plantaţiile intensive pot avea densitate mică (400-633 pomi la ha),
mijlocie (634-833 pomi la ha) sau mare (834-1666 pomi la ha).
Plantatii intensive

Sistemul superintensiv
Se foloseşte la măr, la părul altoit pe gutui şi la piersic. Se plantează 1800-3333 pomi la ha,
uneori mai mult. Pomii sunt conduşi în fus subţire, sistem Lepage sau în gard belgian.
Ei dau fructe în anul al doilea de la plantare, iar producţia devine economică în anul al treilea.
Producţiile sunt de 35-45 t fructe la ha, uneori mai mult. Durata rentabilă a unei plantaţii este
de 10-15 ani.
Investiţiile făcute cu înfiinţarea plantaţiilor, deşi sunt foarte mari, se recuperează după primele
2-4 recolte. Datorită gradului ridicat de mecanizare a lucărilor şi economiei considerabile de
forţă de muncă, costul de producţie al fructelor este redus.

Plantatii superintensive
Tipuri de plantaţii
În funcţie de mărime, de sortiment şi de scopul în care au fost create, se disting următoarele
tipuri de plantaţii pomicole:
plantaţii comerciale (sau industriale),
plantaţii experimentale şi didactice,
plantaţii de aliniament,
plantaţii de pomi in sistem gospodaresc.
Plantaţiile de pomi vor avea mărimea corespunzătoare unei ferme de producţie sau aceea
necesară pentru a completa sectorul pomicol existent în unitate până la realizarea unei astfel de
ferme.
Suprafaţa minimă a unei ferme specializată în cultura superintensivă a mărului şi părului este
de 65-85 ha, iar a unei ferme cu specii sâmburoase, cultivate în sistem intensiv, de 150- 200 ha.

1. Amenajarea terenului
Lucrările de amenajare a teritoriului, de fertilizare şi pregătire a solului trebuie să asigure
conservarea, ameliorarea şi utilizarea cât mai judicioasă a fondului funciar, precum şi crearea
condiţiilor pentru mecanizarea la maximum a lucrărilor din plantaţie şi irigare.
Amenajarea terenului presupune mai multe operatii:
Defrişarea vegetaţiei lemnoase;
Modelarea terenului, se face numai in cazul irigarii prin brazde;
Fertilizarea de fond şi desfundatul terenului.
Pe terenul se împrăştie 40-60 t gunoi de grajd putred, 600-800 kg superfostat şi 200-250 kg sare
potasică la ha, apoi se desfundă la adâncimea de 60-80 cm.
În cazul când solul este mai subţire, se recurge la subsolaj.
Pe nisipuri, adâncimea de desfundat este de 80 cm.

Dezinfectarea terenului.
Dacă terenul a mai fost plantat cu pomi, înainte de a fi replantat se impune analiza
microflorei şi microfaunei din sol.
Contra nematozilor se utilizează unul din următoarele produse: Nemagon 100-200 kg/ha,
administrat cu 3-4 săptămâni înainte de plantare
Amenajarea terenului în pantă.
Cuprinde următoarele lucrări: terasarea, efectuarea de debuşee şi cleionaje, de bazine
pentru colectarea apei necesară stropirii, precum şi înfiinţarea de perdele antierozionale.
Organizarea interioară a plantaţiei pomicole

Parcelarea terenului.
În principiu, pentru a utiliza raţional maşinile şi a reduce timpii morţi (deplasările în
gol), parcela trebuie să fie destul de lungă (300-600 m).
Delimitarea şi construirea drumurilor.
Concomitent cu delimitarea parcelelor se trasează drumurile principale şi secundare.
Poziţia constructiilor în cadrul fermei va fi cât mai centrală, pentru a scurta transporturile
şi a permite organizarea şi supravegherea bună a întregii activităţi din fermă.
Repartizarea speciilor pe parcele

În parcelele situate spre partea din care suflă vântul dominant, vor fi amplasate speciile
cu port înalt şi cu fructe rezistente la cădere (nuc, cireş, vişin).
Parcelele plantate cu aceeaşi specie pomicolă vor fi învecinate pentru a uşura stropitul
pomilor, paza fructelor etc.

Gruparea soiurilor în cadrul parcelei, în cazul speciilor autofertile (gutui, cais, piersic, căpşun,
zmeur), într-o parcelă se poate cultiva un singur soi.
La celelalte specii pomicole (măr, păr, prun, vişin, cireş, migdal), unde soiurile sunt în totalitate
sau în majoritate autosterile, într-o parcelă se plantează în mod obligatoriu 2-3 soiuri.

Stabilirea distanţelor optime de plantare

Aceste distanţe diferă în funcţie de specie, vigoarea combinaţiei soi-portaltoi, sistemul de
coroană, tipul plantaţiei (intensiv, superintensiv), zona pedoclimatică, fertilitatea naturală a
terenului şi alţi factori.

Stabilirea polenizatorilor
Intalnim deseori ,pomi care desi au beneficiat de cele mai bune conditii climatice,agrotehnice,,
au inflorit dar nu aulegat fructe. Acesti pomi care sunt din anumite specii si soiuri au nevoie sa
se polenizeze cu polen strain (fiind autosterile), de la alte soiuri autofertile pentru ca fructele
lor sa lege.

Un factor deosebit de important pentru asigurarea unor recolte mari si de calitate, care trebuie
avut in vedere chiar de la in fiintarea livezii, este distribuirea soiurilor in livada, pentru a asigura
polenizarea reciproca.Toate soiurile de mar sunt autosterile, adica nu leaga fructe prin
polenizare cu polenul propriu. Ele au nevoie de polen de la un alt soi. Prin cercetari s-a stabilit
care este cel mai bun polenizator pentru fiecare soi si care este efectul polenizarii cu unul sau
altul dintre polenizatori.

Pentru asigurarea unui efect maxim al polenizarii dintre soiuri, trebuie respectate cateva reguli
si anume:
Soiurile sa aiba aceeasi perioada de inflorire;
Distanta dintre soiul de baza si soiul polenizator sa nu fie prea mare;
Polenizarea se face cu ajutorul albinelor si al vantului (nuc,alun,castan)
Pentru o buna polenizare sunt necesare minimum doua familii de albine la hectar;
Pentru protejarea albinelor in perioada infloritului, se recomanda sa nu se efectueze stropiri cu
insecticide, iar daca acestea se executa, se vor folosi insecticidele care nu omoara albinele;
Asezarea stupilor in livada pentru polenizare, se va face in imediata apropiere a livezii sau chiar
in mijlocul acesteia si neaparat la inceputul infloritulu.

Pichetarea terenului, este lucrarea prin care se marchează pe teren cu ajutorul picheţilor, locul
pe care-l va ocupa fiecare pom.
Exista mai multe tehnici de pichetare: in patrat, in dreptunghi, in triunghi.
Ea cuprinde două operaţii principale; încadrarea terenului şi pichetajul propriu-zis.

Pichetatul in patrat, este tehnica la care distantele dintre randuri sunt egale cu cele dintre pomi
pe rand.
Acest tip de pichetat se foloseste in general, pentru infiintarea plantatiilor clasice si pe terenuri
plane.

Pichetatul in dreptunghi, cu distantele mai mari intre randuri si mai mici intre pomi pe rand,
se utilizeaza mai mult pe terenurile plane si cu panta usoara pentru toate tipurile de livezi.

Pichetatul in triunghi, ofera pomilor conditii mai bune de captare a luminii directe si de
distributie a radacinilor in spatiul de nutritie.
Pe terenurile in panta, pomii constituie obstacole pentru apa care se scurge la vale si erodeaza
solul.

Plantarea pomilor
Epocile de plantare
Cele mai bune rezultate le dă plantarea de toamnă a pomilor. Higroscopicitatea atmosferică şi
umiditatea solului mai ridicate toamna favorizează prinderea pomilor, menţinând ţesuturile
acestora turgescente.
În plus, pomii plantaţi toamna beneficizaă şi de alte avantaje: pământul din groapa de plantare
se aşază mai bine şi acumulează mai multă apă, fapt ce permite pomilor să suporte mai uşor o
eventuală secetă din primăvară (în aprilie).

Datorită acestui fapt, de regulă, pomii plantaţi toamna pornesc în vegetaţie cu 15-20 zile
înaintea celor plantaţi primăvara, realizând totodată creşteri mai mari cu 2-30%.
Mai trebuie luat în considerare faptul că perioada favorabilă pentru plantare este mai lungă în
cursul toamnei, iar mâna de lucru mai disponibilă.
Se folosesc pomi din campul II al pepinierei sub forma de vergi sau pomi cu coroana formata.
Pomi trebuie sa aiba un sistem radicular viguros, bine dezvoltat si sanatos.
Pentru fertilizarea locala (la groapa) se folosesc 10-15 kg mranita sau balegar de bovine bine
descompus, 30-50 g azotat de amoniu, 100-150 g superfosfat si 40-60 g sare potasica.
Săpatul gropilor

Întrucât plantaţiile intensive şi superintensive de pomi se înfiinţează pe teren desfundat

la adâncimea de 50-60 cm, gropile de plantare vor avea dimensiuni reduse (40 x 40 x 30 cm),
astfel calculate încât să permită aşezarea rădăcinilor în poziţie normală. Ele se sapă mecanizat,
cu ajutorul burghiului sau manual.

Pregătirea pomilor pentru plantare.

Înainte de a fi plantaţi, pomii scoşi de la stratificare se supun unui nou control,
înlăturându-se cei necorespunzători.
După aceea se fasonează rădăcinile, dacă această lucrare n-a fost făcută înainte de
stratificare.
 După fasonare, pomii se introduc cu rădăcinile într-o mocirlă pregătită din baligă de vită
şi pământ galben, în părţi egale, plus apa necesară pentru a se obţine un terci consistent.

Plantarea propriu-zisă a pomilor.

Ca regulă generală, pomii se plantează la adâncimea pe care au avut-o în pepinieră. Se
recomandă plantarea cu 5-8 cm mai adânc a pomilor altoiţi pe portaltoi vegetativi, dacă altoirea
lor s-a făcut cu 8-12 cm deasupra coletului.
La plantarea de primăvară, în jurul pomului se face un lighean, în care se toarnă 1-2
găleţi cu apă. În ziua următoare sau peste două zile, după ce pământul udat se zvântă, ligheanul
se acoperă cu pământ mărunt, pentru a reduce evaporarea apei din sol.
Plantarea pomilor pe biloane.
În zone cu exces de umiditate în sol, în anumite perioada ale anului, pomii se plantează
pe biloane înalte de 30-40 cm, care se întreţin ca ogor negru (câte un metru de fiecare parte a
rândului), iar intervalele se înierbează permanent.

Pomii altoiti pe portaltoi franc trebuie plantati cu coletul mai sus decat au fost in pepiniera, cu
3-4 cm (pe solurile desfundate cu 3-4 luni inainte de plantare si cu 6-8 cm (pe solurile
desfundate recent) astfel incat la asezarea pamantului coletul sa revina la pozitia din pepiniera.

Pomii altoiti pe portaltoi vegetativi se planteaza mai adanc decat au fost in pepiniera cu 4-5 cm,
pentru ca dupa 2-3 saptamani punctul de altoire sa coboare la nivelul solului.

Orientarea rândurilor trebuie făcută pe direcţia nord-sud, pentru o expunere egală a pomilor la
soare în cursul zilei.
Pe terenul în pantă, orientarea rândurilor se face paralel cu curbele de nivel şi numai pe pantele
mici, până la 6-8%, perpendicular sau oblic pe versant.
Dispunerea perpendiculară a rândurilor pe panta terenului favorizeaza eroziunea solului şi nu
trebuie folosita decât în situaţii bine justificate.

Pentru asigurarea unor conditii optime de prindere si de crestere a pomilor in primii ani
de la plantare este indicat ca:
Straturile de sol sa fie inversate, pentru ca in groapa in dreptul radacinilor sa fie asezat solului
cel mai bun;
Gropile sapate mecanizat ca si cele sapate manual de pe terenurile recuperate din zonele
carbonifere si carierele de piatra vor fi umplute numai cu pamant fertil;
Pe solurile superficiale cu roca mama la suprafata la plantare stratul de sol nu se inverseaza;

Împrejmuirea plantaţiei şi instalarea sistemului de susţinere

Pentru a preveni atacul iepurilor şi al altor animale rozătoare, plantaţia de pomi se
împrejmuieşte încă din anul plantării cu un gard din plasă de sârmă înalt de 2 m.
Instalarea sistemului de susţinere.
Perii altoiţi pe gutui şi merii altoiţi pe portaltoi vegetativi cu înrădăcinare superficială
(M9, M26, M27) au nevoie de sistem de susţinere (spalier) pe toată durata plantaţiei, pentru a
preveni înclinarea sau dezrădăcinarea pomilor sub acţiunea vântului.

VITICULTURA
Intretinere
Amenajarea terenului - Se delimitează sectoarele constitutive. Se efectuează trasarea
drumurilor. Se delimiteaza parcelele, care de preferinta vor avea forma dreptunghiulara .
Pregatirea terenului - Nivelarea terenului, folosind nivelatorul. Fertilizarea se face cu 30-
35t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale 60-90 kg/ha s.a. fosfor şi 40-50 kg/ha ş.a.
potasiu. Desfundatul se face la adâncimi diferite: în şcoala de puieţi la 40-45 cm, iar în câmpul
de altoire la 50-60 cm. Lucrările pentru întreţinerea culturilor se execută în tot timpul perioadei
de vegetaţie şi constau în executarea anuală a 7—8 praşile. Fertilizarea solului pentru culturile
de puieţi, marcote sau pomi se realizează prin aplicarea gunoiului de grajd, o dată la patru ani,
şi administrarea anuală a îngrăşămintelor chimice, dozele depinzând de necesităţile plantei,
starea de fertilitate a solului şi condiţiile pedoclimatice.
Irigarea pepinierelor se face în mod diferenţiat, lipsa de umiditate resimţindu-se în anii secetoşi,
mai ales la culturile de butaşi, marcote şi puieţi de seminţoase şi în câmpul de producere a
pomilor altoiţi.

Materialul saditor viticol (de plantare)

Materialul saditor viticol este constituit din:
a) Viţe altoite, sunt viţe obţinute prin altoire între butaşul altoi şi butaşul portaltoi, cu lungimea
minimă de 30 cm, având cel puţin 3 rădăcini principale şi cordiţa maturată pe o lungime minimă
de 10 cm, destinate înfiinţării de plantaţii sau plantări de goluri;
b) Viţe nealtoire din soiuri roditoare, care sunt obţinute prin înrădăcinarea butaşilor portaltoi
cu lungimea de minimum 30 cm, având cel puţin 3 rădăcini principale şi cordiţa maturată pe o
lungime minim de 10 cm, destinate înfiinţării plantaţiilor pe terenuri nisipoase, în care nu există
pericolul atacului de filoxeră forma radicicola, sau pe orice tip de sol, în cazul soiurilor
rezistente la filoxera radicicola;
c) Viţe portaltoi, sunt viţe obţinute prin înrădăcinarea butaşilor portaltoi cu lungimea de
minimum 30 cm, având cel puţin 3 rădăcini principale şi cordiţa maturată pe o lungime minimă
de 10 cm, destinate înfiinţării de plantaţii de portaltoi sau plantării în goluri.
Materialul viticol de inmultire
a) coardele altoi, care sunt ramificaţii în vârstă de 1 an ale tulpinii, cu lemnul maturat, având
lungimea de cel puţin 8 ochi viabili şi diametrul de minim 7 mm, obţinute din plantaţii
recunoscute de viţe nobile, destinate obţinerii de altoi sau de butaşi pentru înrădăcinare.
butaşi din soiuri roditoare pentru înrădăcinare, sunt porţiuni provenite din coarde altoi, cu
lungimea minimă de 30 cm, şi diametrul de cel puţin 6 mm, având 1-2 ochi viabili în partea lor
superioară;
coarde portaltoi, sunt ramificaţii în vârstă de 1 an ale tulpinii cu lungimea de 40-80-120 cm (1-
2-3 lungimi), obţinute în plantaţiile recunoscute de portaltoi, destinate obţinerii de butaşi
portaltoi cu lungimea de minim 30 cm şi diametrul de minim 7 mm.
butaşi de portaltoi pentru altoire, reprezintă porţiuni provenite din coardele portaltoi cu
lungimea minimă de 30 cm şi diametrul internodului de cel puţin 7 mm, măsurat la mijlocul
butaşului,
butaşi portaltoi pentru înrădăcinare, sunt porţiuni provenite din coarde portaltoi, cu lungimea
minimă de 30 cm şi diametrul internodului de cel puţin 6 mm, măsurat la mijlocul butaşului,
având în partea superioară 1-2 ochi viabili.
Infiintarea plantatiilor de portaltoi AC
Plantaţiile de portaltoi se înfiinţează pentru a asigura necesarul de butaşi portaltoi utilizaţi în
procesul de altoire a soiurilor de viţă de vie nobilă.
Operaţiunea de înfiinţare cuprinde următoarele lucrări:
- pregătirea terenului- cuprinde următoarele lucrări: defrişarea vegetaţiei şi nivelarea terenului,
fertilizarea de bază, tratarea terenului contra nematozilor, desfundarea terenului.
stabilirea distanţelor de plantare şi orientarea rândurilor- distanţele de plantare se stabilesc în
funcţie de sistemele de susţinere şi vigoarea soiurilor.
În cazul susţinerii viţelor pe spalier vertical monoplan sau pe piramide, distanţele de plantare
sunt de 2,0 – 2,2 m între rânduri şi 1,8 – 2,0 m între viţe pe rând.
Dacă sistemul de susţinere al viţelor este spalierul orizontal în formă de “T”, distanţele de
plantare sunt de 2,2 – 2,6 m între rânduri şi 1,6 – 1,8 m între viţe pe rând.
Prin folosirea acestor distanţe de plantare rezultă o densitate de 2100 – 2800 viţe la ha.
alegerea sortimentului - la alegerea sortimentului de portaltoi pentru înfiinţarea plantării se va
ţine cont de soiurile şi hibrizii recomandaţi pentru zona respectivă, de conţinutul solului în
calcar activ precum şi de rezistenţa acestora la calcar.
plantarea viţelor - pentru înfiinţarea unei plantaţii de portaltoi se vor folosi butaşi înrădăcinaţi
care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă lungimea de 32-40 cm şi diametrul
minim de 7 mm, să prezinte cel puţin două rădăcini principale de aproximativ 15 cm, să aibă o
cordiţă cu lemnul maturat pe o porţiune de cel puţin 15 cm; să fie liberi de boli şi dăunători.
Intretinerea plantatiilor tinere de portaltoi
În primii trei ani de la înfiinţare se execută lucrări de întreţinere diferenţiate.
În anul I se execută: întreţinerea solului, controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi, palisatul
lăstarilor, copcitul, irigarea şi fertilizarea, completarea golurilor, protejarea viţelor peste iarnă
prin muşuroire.
În anul al II-lea se vor executa lucrările din anul I, la care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea
de formare, instalarea sistemului de susţinere, plivitul şi copilitul lăstarilor, recoltarea coardelor.
În anul al III-lea se execută lucrările practicate în mod curent în plantaţiile de portaltoi aflate
în producţie.
Inmultirea vitei de vie
Vita de vie poate fi inmultita: generativ (seminte), vegetativ prin fragmente de organe cu
diferite proveniente si marimi
Înmultirea generativa Are la bază procesul de fecundare, polenizarea la vita de vie fiind
alogama.Viţa de vie se înmulţeşte în mod natural pe cale generativă, descendenţii obţinuţi
caracterizându-se printr-o mare variabilitate. Această variabilitate este folosită în lucrările de
ameliorare a viţei de vie, prin metoda hibridărilor sexuate. Hibridarea sexuată poate fi naturală
(liberă) şi artificială (controlată). Prin hibridare naturală a rezultat soiul Fetească regală care
se presupune ca s-a obţinut dintre Grasă şi Fetească albă. Cele mai valoroase soiuri s-au obţinut
prin hibridarea sexuată controlată (Cardinal, Italia, Greaca, Victoria, Columna, etc).
Caracteristicile biologice ale viţelor obţinute din seminţe sunt următoarele: intră târziu pe rod,
după 5-7 ani, iar în sere după 3-4 ani; Sunt afectate si distruse de filoxera.
Inmultirea vegetativa sau asexuata
1. Inmulţirea prin butaşi
Butaşii sunt părţi vegetative constituie dintr-un mugur şi un fragment de lăstar sau coardă, care
detaşate de planta-mamă şi puse în anumite condiţii de mediu, au capacitatea de a regenera
organele care le lipsesc (rădăcini, lăstari), refăcându-se întreaga plantă din care provin.
În prezent butăşirea se practică pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi clonelor valoroase de viţă-
de-vie, a hibrizilor producători direcţi, a viţelor portaltoi şi a soiurilor rezistente, precum şi a
viţelor care se plantează pe nisipuri şi soluri nisipoase. Se practică de asemenea în multe ţări
tropicale şi subtropicale unde nu există filoxeră.
Înmulţirea prin marcotaj
Marcota este o porţiune de coardă sau lăstar care este pusă în condiţii de înrădăcinare fără a fi
desprinsă de planta mamă. Marcotajul poate fi: simplu, multiplu, de tip Versadi, prin muşuroire
la bază.
Marcotajul simplu – constă în arcuirea şi conducerea aproape orizontală a unei coarde sau
lăstar, pe direcţia rândului de butuci, şi îngroparea acestuia în sol la adâncimi diferite, se
practică la formele joase de conducere.În funcţie de adâncimea de îngropare a marcotelor
marcotajul poate fi: de suprafaţă (8-12 cm), semiadânc (15-20 cm), adânc (30-40cm).
Marcotajul multiplu – constă în arcuirea şi conducerea a două sau mai multe coarde sau lăstari
şi îngroparea lor în sol, se practică de asemeni la formele joase de conducere.
Marcotajul de tip Versadi – foloseşte drept marcotă o coardă sau un lăstar care se conduce prin
aer la început, apoi se arcuieşte vertical şi se îngroapă doar la vârf, se practică la formele de
conducere semiînaltă.
Marcotajul prin muşuroire - se foloseşte pentru înmulţirea rapidă a unor soiuri valoroase sau
pentru producerea coardelor altoi.
Înmulţirea prin altoire
Altoirea reprezintă metoda vegetativă de bază în înmulţirea viţei de vie. Altoirea se face la masă
folosind metode de altoire în copulaţie perfecţionată. Aceasta metoda cuprinde următoarele
secvenţe tehnologice:
alegerea biopartenerilor - Este necesară stabilirea combinaţiilor altoi–portaltoi care asigură
procente ridicate de viţe STAS. Pregătirea butaşilor portaltoi constă în: scoaterea de la
păstrare, verificarea calitatii, fasonarea, umectarea şi calibrarea. După fasonare, butaşii se
lotizează pe categorii de diametre. Pregătirea altoilor cuprinde următoarele lucrări: scoterea
coardelor altoi de la păstrare, verificarea caracteristicilor de calitate, fasonarea şi umectarea.
Altoirea în uscat” este metoda cea mai folosită, se poate executa manual sau prin utilizarea
maşinilor de altoit. Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de
plantare a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic,
lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La
altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană).
Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul
superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe internod printr-o singura taietura cu
briceagul. Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decât diametrul
secţiunii transversale. Pana de îmbinare de cca 2 mm grosime, se execută printr-o tăietură
interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un
traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice . Altoirea mecanizată cu butaşi
lemnificaţi (în uscat). La altoirea în forma literei omega sau vârf de lance" se folosesc
maşinile şi dispozitivele.Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 9 - 12 mm.Altoirea
mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje: productivitate ridicată şi posibilitatea
folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 2-3 zile.Performanţele calitative
înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale. După execuţia
altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ), pentru a se depista cei incorect
altoiţi.Inainte de parafinarea butaşilor altoiţi se face tratarea butasilor cu stimulatorul de
calusare "Calovit“.
Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de
mediu.Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor
de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm, (măsurată de la vârf spre bază) în
amestecul respectiv de parafina, când acesta are temperatura de 70±20C.Lucrarea este
obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare.
Stratificarea se face pentru a asigura un mediu favorabil procesului de creştere, şi constă în
introducerea butaşilor în întregime, sau parţial, în substrat.(lăzile de stratificare şi forţare
tradiţionale sunt confecţionate din lemn). În prezent, acestea se realizează din material plastic
şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi sau cutii cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă
de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi. Mediul de stratificare poate fi turbă (pH
apropiat de 7), nisip, apă sau soluţie nutritivă.
Forţarea - are ca scop optimizarea factorilor favorabili procesului de concreştere la altoire şi se
realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoit şi forţat . În perioada de
forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile temperatura se menţine
la 28-30 ºC, socul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a ţesuturilor
meristematice. În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90
% şi apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de mucegai.În localul de forţare, este
necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă, chiar completată cu lumină
artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 -
16 ore pe zi
înrădăcinarea şi dirijarea creşterii şi maturării lăstarilor.
Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare locului
de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-10ºC, în cazul viţelor plantate
în şcoala de viţe, sau la 12-13ºC, în cazul celor plantate în solarii.
Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care prezintă
lăstari de 10 cm lungime, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.
Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm, scurtarea rădăcinilor la 1 cm şi
reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.
Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat. Ea se
poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei
neparafinaţi
Altoirea cu butaşi în stare erbacee (în verde) se foloseşte mai rar şi numai în anumite zone
viticole, reprezentând un mijloc eficace de refacere a desimii iniţiale a plantaţiilor viticole. Ea
se execută după trecerea lăstarului din faza de structură primară, la cea secundară. Concreşterea,
la altoirea în verde, se realizează pe seama formaţiunilor histologice, apărute ulterior altoirii
prin intermediul cambiului.
Formele de conducere folosite în cultura viţei de vie
Formele de conducere pot fi: conducerea joasă; conducerea semiînaltă (pe
semitrunchi);conducerea înaltă (pe trunchi).
Conducerea joasă este aceea la care elementele de producţie se găsesc inserate pe formaţiuni
multianuale cu înălţimea de 10-30 (40) cm. Ea este practicată în cazul sistemului de plantaţie
cu distanţe foarte mici de ex. Guyot multiplu
Conducerea semiînaltă este aceea la care elementele de producţie se găsesc inserate pe un
semitrunchi sau pe un cordon orizontal situat la înălţimea de 60-80 cm. Atât semitrunchiul cât
şi cordonul orizontal sunt rigide, fapt pentru care viţa de vie nu se pretează la cultura protejată.
De aceea, în arealele de cultură în care temperaturile minime absolute din timpul iernii scad în
mod frecvent sub minus 20°C, se recurge la cultura semiprotejată (cu cepi de siguranţă).- cordon
Cazenave, Speronat, Guyot pe semitulpină
Conducerea înaltă este aceea la care elementele de producţie sunt inserate pe un trunchi sau pe
un cordon orizontal situat la o înălţime mai mare de 100 cm. – Lenz Moser. În România,
datorită condiţiilor heliotermice relativ limitate, conducerea înaltă nu poate fi folosită decât în
cazul sistemului de conducere cu distanţe mărite.
În funcţie de tipurile de tăiere adoptate, conducerea elementelor de producţie poate fi practicată
la înălţimea de 100-120 cm (ex: Guyot pe tulpină); sau de 135 cm (ex: tipul Lenz Moser
practicat în Austria; pergola trentină simplă sau dublă); ori de 180 cm (ex: cortină dublă) şi
chiar de 200 cm (ex: pergolă totală). Dintre acestea, cea mai adecvată pentru condiţiile din ţara
noastră este înălţimea tulpinii de 100-120 cm.