INCENDIUL ŞI DEZVOLTAREA LUI

1.1. Noţiunea de incendiu

Dicţionarul limbii române defineşte incendiul astfel: „Foc mare care cuprinde şi distruge
parţial sau total o clădire, o pădure etc.”
Cu mulţi ani în urmă majoritatea oamenilor si chiar literatura de specialitate foloseau
pentru acest fenomen noţiunea de foc şi foarte rar incendiu. Astăzi ne este familiar, aproape
tuturor, pentru un astfel de fenomen nedorit, noţiunea de incendiu.
A defini un fenomen, cum este de exemplu incendiul, înseamnă a cunoaşte forma
exterioară a lucrurilor prin care se manifestă esenţa lor şi care poate fi percepută direct prin
organele senzoriale. Acest lucru nu este uşor de făcut, mai ales că o bună definiţie trebuie să
cuprindă esenţa fenomenului, să fie clară, scurtă, uşor de înţeles şi de reţinut. Deci în a defini cât
mai corect incendiul trebuie să se ţină seama de toate elementele care stau la baza acestui
fenomen, ca iniţierea, dezvoltarea şi lichidarea lui, precum şi de consecinţele ce le poate cauza.
Aceste elemente pot îi exprimate succint prin: • existenţa combustibilului şi acţiunea unei
surse de aprindere; • iniţierea şi dezvoltarea unei arderi şi scăparea ei de sub control; •
producerea de pierderi materiale in urma arderii; • necesitatea intervenţiei printr-o acţiune de
stingere cu scopul întreruperii şi lichidării procesului arderii.
Lipsind unul din aceste elemente, nu putem spune că avem de-a face cu un incendiu.
Incendiul este o ardere iniţiată de o cauză bine definită, cu sau fără voia omului, scăpată de sub
control, in urma căreia se produc pierderi de materiale şi pentru a cărei întrerupere şi lichidare
este necesară o intervenţie cu mijloace adecvate.
Orice incendiu este însoţit de fenomene chimice şi fizice cum sunt: reacţii chimice pe
timpul arderii, degajarea şi transferul de căldură, producerea de flăcări, degajarea, separarea şi
răspândirea produselor arderii, formarea schimbului de gaze etc. Pe timpul incendiului toate
aceste fenomene nu se produc separat, ci sunt strâns legate între ele şi se desfăşoară pe baza
legilor chimiei şi fizicii specifice fenomenelor respective. Cunoscând amploarea acestor
fenomene, dacă este posibil chiar concretizate prin anumiţi parametri, se creează posibilitatea
aprecierii cât mai real a situaţiei incendiului şi a luării unei hotărâri concrete în vederea stingerii
acestuia. În practică apar cazuri când elementele de bază ale incendiului pot influenţa apariţia
unor condiţii care să complice situaţia, ca de exemplu producerea de explozii, fierberea şi
debordarea lichidelor combustibile din rezervoare, deformarea şi surparea elementelor de
construcţie şi a instalaţiilor tehnologice.

1.2. Viteza de ardere

Aceasta este o caracteristică cantitativă importantă a combustibilului şi depinde de natura

lui, de condiţiile de schimb de căldură şi de masă în zona procesului de ardere.
Noţiunea de viteză de ardere are un înţeles diferit pentru stările de agregare a materiei.
De exemplu, la scurgerea gazului printr-un orificiu, la arderea gazelor sub formă de flacără, prin
viteza de ardere se înţelege, de obicei, cantitatea de gaz care arde în unitatea de timp, fără a se
ţine seama de factorul suprafaţă. Pentru amestecurile omogene de gaze, noţiunea de viteză de
ardere este identică cu cea a vitezei de propagare a flăcării în amestec.
De obicei, la arderea lichidelor, viteza de ardere se raportează la suprafaţa oglinzii
lichidului în stare liniştită neglijându-se deformarea suprafeţei lichidului pe timpul arderii
datorita formării undelor şi fierberii acestuia la suprafaţă.
Pentru materialele solide, de exemplu de natură lemnoasă, se folosesc două noţiuni ale
vitezei de ardere: • viteza reală de ardere, raportată la unitatea suprafeţei totale de ardere; • viteză
de ardere raportată la unitatea suprafeţei incendiului.
La gaze şi vapori combustibili viteza de ardere este definită ca viteza de propagare a

5
arderii prin combustie şi difuziune, determinată în raport de gazul nears, în direcţia
perpendiculară pe frontul flăcării.
Viteza de ardere este o caracteristică principală a substanţelor şi materialelor
combustibile şi depinde de: • temperatura la care are loc prima reacţie; • compoziţia chimică; •
umiditatea substanţei sau materialului combustibil; • curenţii de aer; • presiunea atmosferică; •
raportul dintre suprafaţa liberă a combustibilului şi volumul lui; • de prezenţa catalizatorilor; • la
lichide şi gaze de concentraţia acestora.
La temperaturi scăzute, arderea se desfăşoară cu multă greutate; de exemplu, în regiunile
polare aproape că nu este posibilă aprinderea chibriturilor. La temperatura normală (20°C) unele
substanţe combustibile se oxidează lent; pe măsură ce temperatura creşte se măreşte şi viteza de
oxidare şi deci şi de ardere (la o creştere a temperaturii cu 10°C viteza de oxidare se măreşte de 2
—3 ori).
Compoziţia chimică influenţează şi ea viteza de oxidare prin natura elementelor
componente ale substanţei (corpului) respective.
În toate substanţele combustibile există, în general, ca elemente de bază, carbonul şi
hidrogenul. Sunt substanţe combustibile care conţin numai elemente care ard, ca de exemplu -
carbon, hidrogen, fosfor, sulf şi acestea prezintă cel mai mare pericol de incendiu. Altele însă,
deşi sunt combustibile conţin şi elemente care nu ard. Prezenţa elementului necombustibil în
molecula unei substanţe micşorează sau chiar suprimă combustibilitatea.
Umiditatea excesivă reduce viteza de ardere, în schimb o uscăciune ridicată la solide, o
ridică în mod substanţial.
Curenţii de aer şi vântul exercită o mare influenţă asupra vitezei de ardere. Pe vânt
puternic arderea este alimentată intens cu aer (oxigen), iar curenţii care se formează pe timpul
arderii măresc şi mai mult viteza de ardere.
Scăderea presiunii atmosferice micşorează viteza de ardere, pe când creşterea presiunii o
accelerează.
Raportul dintre suprafaţa liberă a materialului combustibil şi volumul lui, în special la
solide, are o mare influenţă asupra procesului de aprindere şi ardere. Cu cât acest raport este mai
mare, cu atât aprinderea se produce mai repede.
Catalizatorii pot mări şi ei viteza de ardere. În unele situaţii chiar se numeşte
autocatalitic. Unii catalizatori lucrează ca inhibitori şi reduc din ce în ce mai mult viteza de
ardere, până la încetarea definitivă.
Cea mai mare influenţă o exercită însă concentraţia combustibilului. La o concentraţie
apropiată de limita inferioară de inflamabilitate, viteza de ardere, de obicei, este de numai câţiva
centimetri pe secundă.
Astfel, pentru un amestec de etilenă-aer, viteza de ardere poate să ajungă până la 2 cm/s.
La creşterea concentraţiei combustibilului, viteza de ardere se măreşte la început până la
maximum, în cazul unui amestec stoechiometric, când viteza, în funcţie de natura
combustibilului şi de conţinutul de oxidant, poate fi de 0,20—10,00 m/s, după care din nou
începe să scadă.
La o concentraţie apropiată de limita superioară, viteza de ardere ajunge iarăşi la
aproximativ câţiva centimetri pe secundă.
Cele mai mari viteze de ardere le au amestecurile de hidrogen şi acetilenă cu oxigenul -
11,50 şi respectiv 11,40 m/s.
Unele amestecuri de gaze şi vapori combustibili cu oxigenul, ca, exemplu de metan, etan,
propan, au viteza maximă de ardere între limitele 3,90 — 5,90 m/s.
Dacă viteza de ardere a amestecului la presiune atmosferică este mai mică de 0,50 m/s,
atunci, o dată cu creşterea presiunii, viteza se va micşora; în cazul în care este însă mai mare de
0,50 m/s atunci, pe măsura creşterii presiunii, viteza de ardere se va mări.
La lichide, inflamarea şi arderea sunt precedate de încălzirea şi evaporarea lor şi de
formarea amestecurilor de combustibil cu aerul. Încălzirea şi evaporarea lichidului fiind procese
care se produc lent, limitează viteza de ardere.

6
 În cazul arderii unui lichid combustibil dintr-un rezervor sau vas de reacţie amplasat într-
o încăpere cu volum mare, viteza de ardere depinde de nivelul lichidului din recipient, de viteza
vântului, grosimea stratului care arde, temperatura lichidului şi a aerului înconjurător şi într-o
oarecare măsură şi de diametrul recipientului respectiv. Viteza de ardere a lichidelor vărsate pe o
suprafaţă depinde de grosimea stratului. Dacă grosimea este mai mare de 1 cm, atunci viteza de
ardere aproape că nu se deosebeşte de viteza de ardere a lichidelor în rezervoare. La arderea
lichidelor în încăperi cu volum mic, viteza de ardere depinde în mare măsură de temperatura din
interior, de schimbul de gaze din zona incendiului cu cele din mediul exterior şi poate varia în
limite foarte largi.
Viteza de ardere este mai mare la lichidele cu capacitate de evaporare mai ridicată. Cu cât
este mai scăzut punctul de inflamabilitate al lichidului aprins, cu atât este mai mare viteza de
ardere. Iată de ce viteza de ardere a benzinei, în condiţii egale, este mai mare decât viteza de
ardere a păcurii. La creşterea temperaturii iniţiale de încălzire a lichidului şi ridicarea nivelului în
rezervor, viteza de ardere se măreşte.
În calcul, şi în practică cel mai mult, se foloseşte viteza liniară de ardere [mm/min].
Prin viteza liniara de ardere se înţelege grosimea stratului de lichid care arde în unitatea
de timp, marcată de fapt prin scăderea nivelului de lichid din recipient.
Viteza de ardere a materialelor solide depinde într-o mare măsură de compoziţia lor
chimică, de suprafaţa specifică şi de gradul de umidificare.
În încăperi, viteza de ardere a substanţelor şi a materialelor solide, depinde de suprafaţa
relativă a golului, prin care se face schimbul de gaze între zona incendiului şi mediul exterior.
Materialele solide măcinate sau fărâmiţate fin, având o suprafaţă liberă în masă prin care
pătrunde aerul, ard mai rapid decât aceleaşi materiale care se găsesc într-o masă mai compactă.
Pentru materialele solide se foloseşte cel mai frecvent viteza de ardere în raport de masă,
adică cantitatea de material combustibil ars pe unitatea de suprafaţă de ardere în unitatea de timp.
Cu cât este mai mare suprafaţa specifică a substanţelor şi materialelor solide cu atât este
mai ridicată viteza de ardere. Suprafaţa specifică a unui corp solid este raportul între suprafaţa
liberă şi volum.
Pentru fiecare material combustibil solid, viteza de ardere în raport de masă depinde de
temperatura incendiului.
Viteza de ardere se măreşte o dată cu ridicarea temperaturii, şi depinde de cantitatea de
oxigen care participă la ardere. La micşorarea cantităţii de oxigen viteza de ardere se reduce.
Pentru arderea majorităţii substanţelor combustibile (lemn, cărbune, produse petroliere etc.)
oxigenul se ia din aer. Dacă aerul atmosferic conţine mai puţin de 14-15 % oxigen, arderea
substanţelor şi materialelor combustibile încetează; adică viteza de ardere devine nulă.
În cazul incendiilor izbucnite în interiorul încăperilor în aceleaşi condiţii, viteza de ardere
este întotdeauna mai mică. Viteza de ardere pe timpul incendiilor izbucnite în interior depinde în
primul rând de existenţa şi starea golurilor şi în foarte mică măsură de sarcina specifică a
substanţelor sau materialelor combustibile.
La creşterea schimbului de gaze viteza de ardere se măreşte. Pe timpul incendiilor din
spaţiile închise de la subsol, în magaziile navelor, în camerele de uscare etc., unde schimbul de
gaze este foarte limitat se produce un proces lent de ardere. La incendiile izbucnite în exterior,
viteza de ardere depinde de viteza vântului. De exemplu, viteza de ardere a benzinei în rezervor
la nivelul superior, în caz de modificare a vitezei vântului de la 0 la 8 m/s se măreşte cu aproape
50%.

1.3. Evoluţia incendiului în încăperi

Incendiul este un proces complex incluzând fenomene cum ar fi: reacţiile fizico-chimice
pe timpul arderii, formarea flăcărilor, degajarea şi transferul de căldură şi produse de ardere.
Este bine cunoscut că nu există două incendii la fel. În dezvoltarea unui incendiu intervin
numeroşi factori: forma şi dimensiunile încăperii, sarcina termică, deschiderile spre exterior,

7
natura materialelor combustibile, dispunerea încăperii în clădire, geometria încăperii etc.
Dezvoltarea unui incendiu este un fenomen aleator şi nu poate fi descris printr-o schemă simplă
sau unică.
Pe baza datelor experimentale, analizându-se variaţia temperaturilor înregistrate în cursul
unor incendii ce au avut loc în încăperi, s-a obţinut curba normalizată din figura 1, în care se pot
distinge 5 faze: apariţia focarului iniţial, faza de ardere lentă, faza de ardere activă, faza de ardere
generalizată şi faza de regresie.
Unii cercetători, îndeosebi din Japonia completează această schemă cu încă două faze:
- faza „între camere” prin trecerea focului în camerele adiacente camerei focar;
- faza „întreaga clădire” când cea mai mare parte a clădirii este cuprinsă de flăcări.
temperatură

timp
apariţia ardere lentă ardere activă ardere generalizată regresie
focarului

Faza de apariţie a focarului: acest fenomen este larg tratat în studiile referitoare la
cauzele tehnice ale incendiilor, unde se menţionează că energia minimă necesară declanşării unui
incendiu este adesea de ordinul sutelor de mJ (milijouli), cu mult mai mică decât energia
degajată ulterior de arderea propriu-zisă.
Faza de ardere lentă: are o durată extrem de variată, de la câteva minute până la zile sau
săptămâni. Aria de combustie este limitată la zona focarului. Temperatura creşte relativ încet,
fără a avea valori importante. Arderea se propagă la materialele din vecinătatea sursei de iniţiere,
care sunt termodegradate profund dar nu distruse complet. Dimensiunile flăcării sunt mici în
comparaţie cu dimensiunile încăperii. Prin descompunerea materialelor se degajă gaze care se
acumulează în atmosfera ambiantă şi formează cu aerul un amestec combustibil ce poate fi
aprins de flăcări. Durata acestei faze depinde de natura şi de cantitatea materialelor combustibile,
distribuţia acestora în încăpere, mărimea şi cantitatea de energie transmisă de sursele de iniţiere.
Cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată este mai mare şi
propagarea are loc mai rapid.
Faza de ardere activă: este o fază de importanţă deosebită, când se decide în mare
măsură care va fi dezvoltarea ulterioară a incendiului. Dimensiunile flăcărilor sunt comparabile
cu dimensiunile încăperii şi pot să atingă tavanul, dar între flacără şi elementele de construcţie
înconjurătoare există încă un mediu gazos de separare. În această fază degajările de căldură sunt
importante şi cantitatea de fum generată este ridicată. Radiaţia termică provenită de la flăcări şi
corpurile incandescente devine principalul factor al transferului termic la corpurile vecine şi
poate determina aprinderea lor.
Faza de ardere generalizată: este faza în care ard toate elementele combustibile ale
încăperii, incendiul atingând în acest moment dezvoltarea sa maximă. Flacăra ocupă întregul
volum al încăperii, nemaiexistând mediu gazos de separare între flacără şi elementele de
construcţie înconjurătoare.

8
 Într-o încăpere de dimensiuni reduse sau mijlocii, faza de ardere generalizată se
instalează adesea brusc. În perioada imediat precedentă se pot observa, la suprafaţa obiectelor
neinflamate, mici flăcări care rezultă din arderea gazelor de distilare, apoi brusc acestea se
integrează unei combustii generalizate, fenomen cunoscut sub numele de „flash-over”
convenţional adoptat pe plan internaţional.
Ulterior fenomenului de flash-over, în prezenţa aerului în cantităţile necesare, arderea
devine generalizată, temperaturile şi cantităţile de fum generate sunt deosebit de ridicate.
Consideraţiile sunt valabile în cazul în care comburantul (aer, oxigen) se găseşte în
cantităţi nelimitate.
Faza de regresie: în cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi
începe să scadă, datorită epuizării combustibilului care a ars. Flăcările se atenuează mult, după
care dispar, fiind înlocuite treptat de jar şi cenuşă. Trebuie menţionat faptul că deşi nu mai este
combustibil care să ardă, temperatura din încăpere şi mai ales cea acumulată de structura
construcţiei are valori ridicate, ceea ce poate conduce la iniţierea unor noi focare în încăperile
adiacente.

1.4. Evaluarea mărimii unui incendiu

Din primele studii executate s-a ajuns la concluzia că mărimea unui incendiu se poate
aprecia numai ţinând seama de sarcina termică a clădirii. De exemplu, mărimea unui incendiu
într-o încăpere care conţine 50 kg lemn/m 2 suprafaţă planşeu, ar corespunde unui incendiu de 1
h, cu creşterea temperaturii astfel: 800°C după 20 min; 880°C după 40 min; 920°C la 1 h.
Ulterior s-a ajuns la concluzia că incendiile pot fi mult diferenţiate, chiar şi în cazul unor sarcini
termice egale.
Care sunt totuşi criteriile de evaluare a mărimii unui incendiu? În principiu, căldura
degajată de un incendiu într-o încăpere este absorbită de pereţi şi gaze sau se pierde prin radiaţie
şi convecţie, prin ferestre. De asemenea, există o pierdere de energie chimică care poate fi
degajată sub formă de căldură de către gazele care ard în exterior şi o pierdere prin particule
nearse. Regimul de ardere, cel puţin la începutul incendiului în plină evoluţie, depinde şi de
dimensiunea deschiderilor de ventilaţie. În timpul incendiului suprafaţa materialelor este redusă
treptat. De exemplu, la lemn se formează un strat carbonizat izolant, care face ca regimul de
ardere să nu mai fie condiţionat de ventilaţie.
Existenţa şi durata perioadei în timpul căreia regimul de ardere este determinat de
ventilaţie depind de dimensiunile ferestrei şi de cantitatea materialelor combustibile.
Cu cât cantitatea de combustibil este mai mare şi raportul dintre suprafaţa şi volumul de
combustibil este mai ridicat, cu atât va dura mai mult timp faza condiţionată de ventilaţie.

1.5. Degajarea şi transferul de căldură

În urma arderii substanţelor şi materialelor combustibile se degajă căldură, care la locul

incendiului este absorbită de produsele rezultate din ardere şi de mediul înconjurător.
Cantitatea totala de căldură care este produsă pe timpul unui incendiu poate fi calculată
cu relaţia: Qtot=KStti;
Qtot = cantitatea totală de căldură care se produce la un incendiu [kcal];
K = căldura specifică a incendiului [kcal*m-2*h-1];
St = suprafaţa incendiului (incendiată) [m2];
ti = durata arderii (incendiului), [h].
Căldura degajată în zonele de ardere este transmisă mediului înconjurător, care încălzeşte
substanţele inflamabile până la temperatura de aprindere a acestora.
Transferul de căldură asupra mediului înconjurător se face prin conducţie, convecţie şi
radiaţie termică. Radiaţia termică, mai ales incendiile în aer liber, exercită o mare influenţă

9
asupra forţelor şi mijloacelor de intervenţie, când acestea se apropie de incendiu în sensul că din
cauza temperaturilor ridicate acţiunile de stingere devin foarte dificile.
Sub acţiunea unei intensităţi calorice de 0,25 cal * c m-2, în decurs de 3 min., pe pielea
omului neprotejată se produce o senzaţie dureroasă de arsură.
Cantitatea totală de căldură radiată de un rezervor cu gaze lichefiate, care s-a incendiat,
poate ajunge la 155 000 kcal*m-2*h-1. O mare parte din energia de radiaţie provine de la flăcări,
care au temperaturi între 1600 şi 20000C. Cu mult mai periculos decât transferul de căldură prin
radiaţie este contactul unui rezervor direct cu o flacără deschisă. Într-un asemenea caz,
rezervoarele sunt expuse la efectul direct al flăcării.
La arderea jeturilor de gaze ieşite dintr-un rezervor de gaze lichefiate, utilajul tehnologic
şi rezervoarele existente în zona de ardere şi în apropierea acesteia sunt supuse unei acţiuni
termice intense. Încălzirea gazului din rezervor este însoţită de o creştere rapidă a presiunii din
interior. Viteza de creştere a presiunii se determină prin îmbunătăţirea schimbului de căldură
dintre rezervor şi flăcări.
Conform normelor americane, în cazul unui incendiu sub rezervor cantitatea de căldură
preluată se determină cu relaţia:
Q = 21000 FA0,82;
Q = absorbţia de căldură prin suprafaţa de contact a rezervorului [kcal*h];
A = suprafaţa de contact a rezervorului [m2];
F = factorul de influenţă.

1.6. Temperatura la arderea diferitelor materiale şi substanţe

combustibile

Pentru desfăşurarea cu succes a operaţiilor de lichidare a incendiului este important să se

cunoască temperatura care se produce la arderea substanţelor combustibile. Cu cât este mai
ridicată această temperatură, cu atât se disipează mai multă căldură în mediul înconjurător şi
pericolul de dezvoltare a incendiului creşte. Pe timpul procesului de oxidare se formează produse
de oxidare intermediare instabile, însă foarte active (atomi liberi, radicali, peroxizi etc.).
Peroxizii cedează cu uşurinţă oxigenul care intră în reacţie cu substanţele neoxidate.
Temperatura teoretică de ardere nu trebuie confundată cu temperatura flăcărilor sau a
materialelor în stare de incandescenţă. Temperatura reală de ardere a unei substanţe în condiţiile
unui incendiu este întotdeauna mai joasă decât cea teoretică, deoarece arderea nu se face complet
din cauza lipsei de oxigen din aer şi există pierderi de căldură în mediul înconjurător.
Temperatura din zona incendiului poate fi determinată prin măsurarea nemijlocită cu ajutorul
unor aparate (termoelemente) sau calcul analitic cu ajutorul unor ecuaţii matematice, prin
apreciere după culoarea părţilor metalice încălzite în diferite zone ale focarului sau ale
materialelor nearse topite. Ea variază la majoritatea substanţelor combustibile, în general, între
1700 şi 22000C. În practică însă aceste temperaturi sunt mai scăzute, diminuându-se valoarea lor
cu ≈ 1/3 din cea teoretică.
Temperaturile de ardere pe timpul incendiilor sunt direct influenţate de puterea calorică a
materialului combustibil care arde, de cantitatea de căldură rămasă în spaţiul incendiat, precum şi
de modul cum se produce arderea - mai mult sau mai puţin completă.
Căldura absorbită de produsele de ardere şi de mediul înconjurător determină evoluţia
temperaturii incendiului. Variaţiile de temperatură ridicată fac posibilă o continuare şi o
propagare a incendiului produs, aducând cu sine pericolul de prăbuşire a construcţiei, constituind
în acelaşi timp un mare pericol pentru viaţa oamenilor şi creând dificultăţi la stingerea
incendiului.

1.7. Degajarea produselor de ardere

10
 Produsele de ardere şi de descompunere care rezultă pe timpul incendiului sunt, în
general, părţi componente ale fumului, flăcări şi o serie de gaze ca produse de ardere.
Fumul ca produs vizibil al majorităţii produselor de ardere este format din particule
nearse ale materialului care arde, din vapori şi gaze, care dau un colorit caracteristic, miros şi
gust. Fumul degajat la incendii diferă, în mare măsură, în ceea ce priveşte concentraţia, aspectul
şi natura componenţilor. Se poate prezenta ca o emanaţie slab colorată care conţine produse de
descompunere sau de condensare, ori sub forma unor nori negri încărcaţi cu funingine. La un
incendiu normal nu se poate stabili exact procentul de masă combustibilă care se transformă în
fum. Cantitatea de funingine care se formează în timpul unei arderi incomplete este variabilă şi
depinde de natura combustibilului, de mărimea focarului şi de condiţiile de ventilaţie. Totuşi este
puţin posibil ca această depunere să depăşească 10% din masa materialului ars.
În raport de culoarea fumului, de miros şi gust se poate stabili natura materialului care
arde. Astfel, dacă fumul este alb înseamnă că conţine vapori de apă. Fumul cenuşiu către negru
provine din arderea lemnului, iar dacă este cenuşiu înseamnă că lemnul a fost gudronat. Fumul
alb-negru cu acţiune neiritantă este emanat pe timpul arderii hârtiei, paielor şi fânului. Fumul
negru se degajă pe timpul arderii gudronului, asfaltului, petrolului, benzinei şi altor produse
petroliere. Fumul cenuşiu înţepător, cu miros neplăcut provine din arderea ţesăturilor. Fumul
galben-brun se degajă pe timpul arderii combinaţiilor de azot şi este foarte toxic. Un gust
astringent, dulce sau amar, un miros de usturoi, de băuturi alcoolice, înţepător şi de migdale, o
culoare albastră, albă, galbenă sau de alt fel, indică prezenţa în fum a unor substanţe toxice.
În compoziţia fumului intră şi unele produse gazoase, de ardere, precum şi produsele de
distilare uscată. Produsele arderii cuprind substanţe gazoase, lichide şi solide, formate în
procesul de ardere. Dintre acestea fac parte bioxidul de sulf, oxizii de azot, acidul cianhidric,
fosgenul, clorul etc.
În cazul incendiilor izbucnite în aer liber, produsele arderii complete se degajă în cantităţi
mai mari decât cele din interior, iar produsele arderii incomplete sunt mai reduse. Compoziţia
fumului prezintă cea mai mare importanţă pentru aprecierea situaţiei, în cazul incendiilor
izbucnite în interior.
Fără îndoială, pericolul principal pe care-l prezintă fumul pe timpul evacuării, datorită
reducerii vizibilităţii. Acest pericol creşte atunci când fumului i se asociază căldura, gazele de
combustie şi disociere termică, inerte sau toxice. La rândul ei, reducerea vizibilităţii depinde de
compoziţia şi concentraţia fumului, de mărimea şi repartiţia particulelor, de natura iluminatului şi
de o serie de alţi parametri. Se apreciază ca o greutate faptul că, de obicei, persoanele neavizate
nu-şi pot imagina uşurinţa cu care se poate răspândi fumul în clădire, precum şi consecinţele
grave pe care inundarea de fum le poate avea asupra ocupanţilor. Se întâmplă adesea ca în timpul
incendiilor vizibilitatea să devină practic nulă. Astfel, un incendiu de benzină pe o suprafaţă de 2
m2 poate întuneca total un volum de 7 m3, după o ardere de 3 min.
Din datele experimentale rezultă că, în general, concentraţiile periculoase ale fumului pe
căile de evacuare clasice, executate din materiale incombustibile, se pot forma în timp scurt, de
cel mult 3-4 min., înainte deci de atingerea parametrilor critici de temperatură sau toxicitate.
Pentru utilizarea în condiţii de securitate a căilor de evacuare se apreciază că este necesară o
vizibilitate de 10-15 m.

1.8. Premisele realizării unei instalaţii de stingere a incendiilor

Pe plan naţional în evoluţia incendiilor au apărut o serie de modificări ce pun în evidenţă

aspecte specifice printre care pot fi subliniate:
 creşterea în mare măsură a pericolului intrinsec de apariţie a unui incendiu datorită
aplicării pe scară din ce în ce mai largă a unor tehnologii moderne, de înaltă eficienţă, care
presupun de cele mai multe ori utilizarea unor materii prime, substanţe sau reactivi cu pericol
mărit de incendiu sau explozii, precum şi desfăşurarea unor procese de prelucrare la parametrii
de presiune şi temperatură ridicaţi;

11
  crearea unor situaţii în care volumul expus efectelor unui incendiu este mare, ca
urmare a concentrării produselor tehnologice şi amenajării unor spaţii de producţie, de
depozitare, cu mari suprafeţe necompartimentate ca şi realizarea unor clădiri comerciale sau
administrative cu funcţiuni întrepătrunse;
 reducerea rezistenţei la foc a diferitelor construcţii prin utilizarea în toate domeniile a
unor soluţii constructive uşoare, alcătuite din prefabricate cu greutate redusă care permit
scurtarea timpului de execuţie; sporirea probabilităţii de producere a unor incendii, proporţională
cu majorarea în valoare absolută a numărului de obiective cu caracter productiv sau destinate
depozitării, transportului şi desfacerii mărfurilor, dezvoltarea impetuoasă a construcţiilor social-
culturale şi de locuit;
 creşterea pierderilor indirecte provocate de incendiu, datorate interdependenţei dintre
diferitele unităţi care colaborează la realizarea unui anumit produs.
Din enumerarea acestor câteva elemente mai importante, specifice modului în care se
manifestă incendiile, se desprinde concluzia că, în condiţiile actualei etape de dezvoltare există -
în caz că nu se iau măsuri eficiente - premize pentru creşterea numărului de incendii şi totalul
pagubelor produse de acestea, condiţii care favorizează dezvoltarea rapidă a acestora şi apariţia
unor incendii de mari proporţii, cu repercusiuni incomensurabile.0

Statistica incendiilor realizată la nivel naţional pentru anul 2001 ne informează că au avut
loc 12331 de evenimente, ceea ce este o scădere cu 24% faţă de anul 2000 când s-au înregistrat
16251 incendii. Pentru 2001, media incendiilor la mia de kilometrii pătraţi a fost de 52, iar media
la suta de mii de locuitori a fost de 54. Această statistică demonstrează că incendiul este un
fenomen ce poate apare oricând şi oriunde sunt întrunite condiţiile de manifestare a acestuia.
Se ştie ca incendiul este o ardere necontrolată, iniţiată de o cauză bine definită, cu sau
fără voia omului, scăpată de sub control, în urma căreia se produc pierderi de bunuri materiale,
se pune în pericol viaţa persoanelor şi animalelor şi pentru a cărei întrerupere este necesar să se
folosească metode, mijloace şi substanţe de stingere. Orice incendiu este însoţit de fenomene
chimice şi fizice, cum ar fi: reacţii chimice pe timpul arderii, degajarea şi răspândirea produselor
arderii, formarea schimbului de gaze, etc.
Pe timpul incendiului toate aceste fenomene nu sunt separate, ci sunt strâns legate între
ele şi se desfăşoară pe baza legilor chimiei şi fizicii, specifice fenomenelor respective.
Procesul de ardere este posibil numai în următoarele condiţii:
1. prezenţa substanţelor sau materialelor combustibile - carburantul;
2. prezenţa substanţelor care întreţin arderea - comburantul;
3. realizarea temperaturii de aprindere - sau energia minimă de iniţiere a arderii.
Cele trei condiţii enumerate mai sus alcătuiesc aşa numitul triunghi al arderii, ce
reprezintă faptul că pentru a vorbi de un incendiu este necesară prezenţa simultană în timp şi
spaţiu al celor trei parametrii.
Arderea necontrolată poate duce la distrugerea bunurilor materiale şi pune în pericol viaţa
oamenilor. Pentru a preîntâmpina aceste fenomene este necesar a se încerca întreruperea
procesului de ardere, lucru realizabil prin aplicarea succesivă a unor procese fizice sau chimice
de natură să conducă la încetarea arderii. Procedeele de întrerupere a proceselor de ardere
constau în:
 răcirea zonei de ardere – se realizează prin introducerea unor substanţe cu o
temperatură mai joasă şi cu căldură specifică mai mare, astfel încât să preia o parte din căldura
necesară continuării arderii. Agenţii de stingere cu cea mai bună acţiune sunt: apa, bioxidul de
carbon refulat sub formă de zăpadă carbonică, iar, în anumite condiţii, lichidele combustibile pot
juca rolul unor agenţi de stingere.
 izolarea materialelor şi substanţelor combustibile de aerul atmosferic – principiul
acestui procedeu constă în izolarea materialelor care ard de aerul atmosferic folosind mijloacele
adecvate sau în oprirea accesului aerului şi a gazelor combustibile în spaţiile în care s-au produs

12
incendiile. Substanţele de stingere ce acţionează prin izolaţie sunt: spuma chimică, spuma
mecanică sau fizică, pulberile şi apa uşoară.
 folosirea substanţelor explozibile pentru stingerea unor incendii cum sunt cele de
păduri, cele de sonde în erupţie sau la rezolvarea unor situaţii deosebite.
 reducerea conţinutului minim de oxigen – se realizează prin introducerea în interiorul
amestecului de vapori-apă sau în aerul care participă la ardere, a substanţelor care nu întreţin
arderea. Substanţele cele mai des utilizate sunt: bioxidul de carbon, aburul, azotul şi apa
pulverizată.
 introducerea de inhibitori în spaţiile în care se produce arderea – acest procedeu se
bazează pe capacitatea unor substanţe deosebit de active, denumite inhibitori, care introduse într-
un sistem de reacţie au proprietatea de încetinire sau oprire a reacţiei. Substanţele de stingere
prin ce acţionează prin inhibare chimică sunt hidrocarburile halogenate.
 îndepărtarea substanţelor combustibile din zona de ardere.
Pe baza acestor procedee de întrerupere a procesului de ardere s-au construit diferite
tipuri de instalaţii de stingere a incendiilor şi anume:
a. instalaţii de stingere cu apă sau abur;
b. instalaţii de stingere cu gaze inerte (CO2, azot, inergen, argonite);
c. instalaţii de stingere cu spumă;
d. instalaţii de stingere cu pulbere;
e. instalaţii de stingere cu haloni.
Clasificarea instalaţiilor s-a realizat şi în funcţie de substanţa de stingere utilizată,
precum: apa, spuma, pulberea, haloni, azot sau argon.
Fiecare din substanţele de stingere utilizate acţionează asupra incendiului pentru al
întrerupe printr-un procedeu din cele descrise mai sus sau prin combinarea mai multor procedee
în acelaşi timp. Dar, pentru a vedea cum acţionează fiecare substanţă de stingere asupra
incendiului şi care sunt instalaţiile de stingere proiectate pentru fiecare agent în parte în
continuare lucrarea va prezenta aceste aspecte amplu detaliate.

13