BALTAGUL

Romanul romanesc interbelic urmeaza mai multe directii, intre care cea a realismului
social si psihologic. O abordare particulara a acestei formule este reprezentata de
“Baltagul”, aparut in 1930, dupa ce arta narativa sadoveniana triumfase prin volumul
“Hanul Ancutei”, publicat in 1928. “Baltagul” este un roman obiectiv si traditional, un
univers inchis de semnificatii care propune o situatie de viata verosimila, cu eroi vrednici
infatisati coerent intr-o relatare cronologica, sobra si detasata, facuta la persoana a treia.

Baltagul se inspira din surse folclorice si mitologice, astfel avand la baza firul povestirii
din balada “Miorita”. Insa, romanul face cateva schimbari, prelungind scenariul ipotetic
din balada, oferindu-I astfel consistenta faptului implinit. De asemenea, ciobanul nu este
cautat de mama , ci de nevasta, trupul sau nu va fi inmormantat in “strunga de oi” , ci in
cimitirul satului Sabasa, ucigasii nu sunt lasati sa primeasca doar pedeapsa divina, ci sunt
supusi intai justitiei omenesti. Miticul e transplantat in conctretul istoric.

Sadoveanu surprinde in aceasta creatie a sa satul moldovenesc de la munte, in

primele decenii ale secolului al XX-lea, la scurta vreme dupa schimbarea calendarului
iulian cu cel gregorian (1919). Sunt urmarite atat viata comunitatii rurale arhaice, in liniile
ei definitorii, cat si o istorie pastorala dramatica: uciderea unui cioban, din lacomie, de
catre alti doi, gasirea ucigasilor si supunerea lor in fata judecatii umane cat si divine.
Acesta a doua directie tematica descopera si alte aspecte fundamentale pentru
delurarea epicului: dragostea, calatoria, initierea.

Ca in orice scriere de factura realista, indicii de spatiu sunt esentiali pentru asezarea
fictiunii in albia realului. Actiunea se deschide la Magura Tarcaului, unde o nevasta de
oier, Vitoria Lipan, cade prada gandurilor sumbre provocate de intarzierea neobisnuit de
mare a sotului sau, plecat la Dorna, pentru a-si spori turmele. Indicii temporali
evidentiaza repere ale vietii spiritual ale localnicilor (“Samedru”, Sfantul Andrei,
Boboteaza, Postul Mare) fara sa se realizeze o racordare cronologica stricta a
evenimentelor.

Odata fixat nucleul naratiunii, Sadoveanu se opreste asupra specificul vietii

muntenilor, detalii care fac din roman o scriere monografica. Barbatii isi catiga paine
doborand brazi si trimitandu-I pe plute, la Galati, iar cei mai vrednici intemeiaza stani pe
munte. Uneori, femeile raman vaduve inainte de vreme. Duc o viata grea “in satul risipit
pe rapi sub padurea de brad”, inseninata totusi de cumetrii si de nunti, precum acelea la
care Nechifor Lipan isi spune povestile intelepte despre soarta muntenilor, veniti ultimii
la impartirea de catre Dumnezeu a darurilor catre popoare. Oamenii traiesc “cum au
apucat”, “ca pe vremea lui Boerebista”, dar unii dintre ei, in special barbatii, care fac
drumurile transhumantei, stiu si de binefacerile civilizatiei: trenul, telefonul, telegraful si
de rigorile legii impuse prin slujbasii satului.

Superstiitile si deprinderile de a citi semnele naturii sunt active. Vitoria il viseaza pe

Nechifor tracand calare o apa neagra, dar nu ii vede fata, observa cantatul cocosului cu
pliscul spre poarta si se incredinteaza ca sotul ei a pierit, inainte ca vreun fapt concret sa
o poata lamuri. Rasucirea vantului, culoarea brazilor, intensitatea luminii sunt pentru
munteanca indemnuri pentru pornire la drum sau pentru popas, dovezi limpezi ca
Dumnezeu ii ghideaza pasii, pentru gasirea lui Nechifor.

Titlul este nominal si desemneaza o unealta a civilizatiei pastorale careia ii apartin

personajele. De-a lungul firului epic, baltagul este amintit de mai multe ori. Mama
porunceste pentru fiul sau un baltag pe care il sfinteste preotul; ii cere sa il ascuta bine,
pe drum; il someaza pe Ghita sa il “paleasca” fara mila cu el pe un tovaras intamplator
de calatorie, care ii spune Vitoriei vorbe necuvenite la ureche; cand flacaul ii sugereaza
ca nu ar fi nevoie de precautia de a lasa banii rezultati din vanzarea produselor la preot,
fiindca el are deja baltagul, femeia observa ca “Acela-I pentru altceva”. Se intelege de
aici ca baltagul e mai mult decat o unealta de munca; este arma pusa in slujba dreptatii,
care se cere nefolosita in alt scop pana atunci si este totodata intrumentul crimei
marsave.

Confluctul este sugerat inca din primele pagini ale romanului. Nechifor Lipan, plecat
din vara sa cumpere oi de la Dorna, nu se mai intoarce nici pana la sfarsitul toamnei.
Intarzierea lui, nefiresc de lunga, provoaca nelinisti neadormite sotiei sale. Aceasta este
initial sursa conflictului interior trait de Vitoria. La scurta vreme, dupa ce strange o serie
de semne rau prevestitoare, femeia are certitudinea mortii barbatului sau. Zbuciumul ei
se intensifica insa, caci il stie pierit miseleste, pravalit in vreo rapa, fara lumanare si fara
slujba de ingropare. Din acest moment si pana in finalul actiunii, framantarile Vitoriei
sunt descrise de catre autor cu ajutorul opozitiei lumina/intuneric.

Conflictul exterior ocupa un spatiu mai redus, fiind plasat spre sfarsitul actiunii.
Infruntarea de catre Ghiorghita a ucigasului tatalui sau este pregatita minutios de catre
vaduva care “va gasi un mijloc ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze”. Lovitura data
de baiat lui Bogza cu acelasi baltag cu care fusese doborat Nechifor nu mai este decat
replica fizica a aceleiasi pedepse aplicate moral, anterior, in timpul praznicului. Intai,
gospodarul de la Doi Meri sufera tortura psihologica a banuielilor muntencei si a
reconstruirii crimei, facute publica si extrem de minutios. Abia apoi el se pravaleste sub
lovitura lui Ghiorghita si sub furia cainelui Lupu. Daca zbaterea launtrica a femeii ia
sfarsit odata cu indeplinirea misiunii sale sacre de a orandui cele de cuviinta pentru
odiha sufletului celui raposat si odata cu dezvaluirea faptasilor, conflictul exterior nu
primeste o rezolvare la fel de senina . Bogza ii cere femeii, inainte de a muri, iertare
pentru faptele comise, insa Vitoria refuza sa ii acorde astfel de liniste, replicand rece :
“Dumnezeu sa te ierte”.

Din punct de vedere a compozitiei, romanul este alcatuit din 16 capitole care
infatiseaza o poveste de viata cu obarsia in mit, fie cel mioritic cum sugereaza mottoul
(“Stapane, stapane, mai chiama s-un cane”), fie cel egiptean, a lui Osiris (in viziunea lui A.
Paleologu). Mottoul are rol de advertisement asupa intamplarilor tragice ce vor fi
dezvaluite lectorului, iar legenda plasata in incipit coaguleaza sensul tuturor faptelor
narate.

Spre deosebire de incipit, finalul apare brusc, ca o cadere neasteptata de cortina si

este construit nu din perspectiva naratorului, ci a eroinei care, eliberata de greua sarcina
incredintata de dragostea fata de sot, de datina si de responsabilitatea fata de urmasi, se
gandeste la viitor. Monologul ultim al Vitoriei este expresia biruintei asupra mortii , a
cugetului curat asupra josniciei.

Intr-o naratiune destul de simpla, care avanseaza liniar, cu putine momente de

retrospectie (amintirile Vitoriei si ale celor ce l-au cunoscut pe Lipan), detaliul
semnificativ decupeaza psihologii, adanceste perceptia lectorului asupra eroilor. Tehnica
punctului de vedere dezvaluie, pe alocuri un narator implicat (“toate urmau ca pe vremea
lui Boerebista, craiul nostru de demult”), uneori ironic; alteori, natatiunea suprapune
perspectiva auctoriala cu cea a eroinei, iar alte evenimente sunt comentate cu febrilitate
, prin prisma comunitatii: “spuneau unii si altii (…)”, dar naratorul este, in general,
obiectiv, avand atributele omniscientei si ale omniprezentei.

In Baltagul, perspectiva narativa este dindarat, naratorul stie totul despre personajele
sale. Cu toate acestea, preocupat mai mult de actiune decat de miscarile sufletesti ale
personajelor, naratorul auctorial trece relativ repede peste descrierea zbuciumului lor.
Notatia laconica tine locul investigatiei psihologice. In scena ingroparii lui Nechifor,
Vitoria este surprinsa cum isi trece degetele “ca niste ghiare aspura fruntii”, parand ca
vrea “sa-si smulga ochii”, surprinzandu-se tristetea profunda pe care o simte, dar si
puterea de caracter ce o impiedica de a avea reactii extreme.

Baltagul este o experienta romaneasca valoroasa, in contextul prozei romanesti

interbelice si ramane “una dintre cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu” (G. Calinescu).