Ce nu a fost socialismul românesc?

Vom începe ex abrupto prin a spune că volumul cercetătorului și universitarului Norbert

Petrovici, sociolog de profesie, Zona urbană. O economie politică a socialismului
românesc (Editura Tact & Presa Universitară Clujeană, 2017, Cluj-Napocă) ridică mai multe
probleme, unele de-a dreptul spinoase, decât reușește să rezolve în cuprinsul lui, presupunând
că aceasta a fost intenția originară a autorului. Extrem de stufos documentat, studiul lui Norbert
Popovici se află la joncțiunea dintre un excurs teoretic cu pretenții mari, după cum vom vedea,
și o secțiune empirică sumară, concretizată îndeosebi în conținutul a două capitole mediene,
despre politicile reale dezvoltaționiste propuse și implementate de statul socialist în intervalul
1948-1989.

Latura de reașezare epistemică a conceputului de socialism este cea care îl preocupă în primul
rând pe Norbert Petrovici. Încă din introducere suntem informați cu privire la ,,modul în care
agendele critice estice au ajuns să se transforme în opusul lor, în concepte legitimatoare ale
comunismului real, în care critica capitalismului actual este echivalată cu o aparentă afirmare
sau adeziune la comunism. Aceasta întreprindere nu înseamnă o respingere în bloc a
intelectualilor critici ca naivi sau a teoriilor lor ca nefondate, ci o investigație a intențiilor critice și
a modalităților în care acestea au fost rearanjate în alte sintaxe, locale și globale, pentru a se
transforma treptat în narațiuni provincializatoare și legitimatoare.” (p. 18) Norbert Petrovici
respinge, într-o notă de subsol de doar câteva rânduri, critica antitotalitară neoconservatoare,
de inspirație anglo-saxonă, ersatz ideologic și galimatias moralizator al Războiului Rece, ca un
inamic cu care nu are sens să te lupți, narațiunea acesteia contând prea puțin sub aspectul
criticii aplicate, cu instrumente științifice, de natură sociologică sau economică, a regimurilor
socialiste existente. Reabilitarea socialismului ca proiect de cercetare încă (chiar așa: există un
consens academic internațional care a lichidat simplist acest subiect?) viabil țintește la
articularea unei noi perspective metodologice, îndreptată împotriva a trei piloni de analiză:
,,statul muncitoresc degenerat” (teorie elaborată de antistalinistul Troțski), ,,colectivismul
degenerat’’, birocratic (Pavel Câmpeneau și Iván Szelényi) și ,,capitalismul de stat” (la origine,
teorie care îl are ca părinte tot pe Lev Troțski). Petrovici nu se ferește să pună la lucru zeci de
autori, afiliați celor mai performante universități și centre de cercetare de pe mapamond, care au
scris într-un câmp exegetic competitiv ce ridică, mai ales, dificultăți de natură cantitativă pentru
orice cititor al literaturii de specialitate. Pe scurt, istoria industrializării URSS este astfel descrisă
de aripa troțkistă, pentru că, în fond, acesta este nucleul inițial al școlilor sociologice cu care se
confruntă Petrovici: un stat cu o birocrație mamut, care constituie o clasă socială în sine, cu
diferențieri și gradări imanente, un fel de nouă burghezie puternic antirevoluționară,
conservatoare în intenții și slab reformistă în practică, care exploatează o nouă pătură de
proletari, creați de recenta inginerie socială stalinistă, incapabili să dezvolte o conștiință de
clasă din pricina dictaturii nomenklaturii și care speră să ajungă la nivelul de trai din țările
dezvoltate. Sistemul economic socialist a fost descris, mai ales după 1960, de către criticii săi
savanți, cum ar fi economistul János Kornai și sociologul Iván Szelényi, ca suferind de
contradicții interne proprii, formând economii ,,de penurie” sau ,,de lipsuri”, ,,suprainvestind în
bunuri de producție și subinvestind în bunuri de consum, efect al priorităților stabilite de birourile
politice ale partidelor comuniste” (p. 21) Primele tipuri de bunuri, sau capital-marfă sub formă de
mijloace de producție în limbaj marxist, se bazau pe un exces de materii prime, pe care cele
mai multe economii centralizate nu-l dețineau, în vreme ce bunurile de consum, produse
excedentar în țările capitaliste nu se vând populației pentru că aceasta nu deține resursele
financiare necesare, adică salarii medii relativ mari, pentru a consuma ,,neproductiv” (în afara
producției biologice de forță de muncă propriu-zisă, desigur) noile mărfuri domestice. În acest
loc, Norbert Petrovici intervine în forță: înainte chiar de a urmări demonstrația sa împotriva
școlilor analitice amintite mai sus, demonstrație care articulează cartea în cele din urmă,
Petrovici pornește oarecum la drum cu concluzia la care vrea să ajungă. Procedeul e unul de
parcurs circular și nu tocmai convingător din punct de vedere științific sau măcar logic.
Sociologul clujean nu este mulțumit de școala Kornai-Szelényi et al., pe care îi acuză în bloc de
provincialism în tratarea unui subiect atât de complex ca regimurile socialiste în secolul al XX-
lea. ,,Descrierea socialismului real ca o economie de lipsuri este în mare măsură răspunzătoare
pentru izolarea epistemică a Europei de Est și Centrale. În aceste teorii, socialismul a devenit
treptat o economie și o societate cu proprii reguli distincte, care par să funcționeze în mod
răsturnat față de capitalism.” (p. 22) Scopul recunoscut al lui Nobert Petrovici este acela de a
nega specificitatea regimurilor socialiste în doi pași: 1) socialismele cunoscute istoric sunt, de
fapt, forme statale și sociale similare până la indistincție cu economiile capitaliste de după 1945
și 2) neoliberalismul și globalizarea accelerată a lanțurilor de producție de după 1980 emană nu
numai din relațiile statelor capitaliste între ele, ci și din interacțiunile locale și globale ale
economiilor centralizate înseși. Cortina de Fier nu este doar un mit sau o mistificare
churchilliană interesată geopolitic, dar se dovedește a fi, de asemenea, o profundă eroare de
receptare în desenul din covorul capitalist: de fapt, România sau Bulgaria etc. nu au ieșit
niciodată din rețeaua economiei mondiale, unde orice activitate economica majoră are un rol
singeric la scara planetei.