Pe parcursul evoluţiei sale, comunitatea umană a stabilit care fapte anume sunt infracţiuni

în funcţie de nivelul de dezvoltare, de tipul istoric al respectivei societăţi şi de spiritualitatea

fiecărui popor in parte. Urmărind istoria dezvoltării dreptului, putem constata, că societatea în
toate timpurile a avut şi continuă să aibă o reacţie tradiţională faţă de atentatele orientate contra
vieţii omului, considerandu-le ca unele dintre cele mai periculoase fapte şi sancţionându-le in
mod corespunzător.
Într-adevăr, protejarea vieţii persoanei s-a impus ca o necesitate obiectivă, indispensabilă
pentru existenţa oricărei societăţi încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, cea mai veche lege,
bazată pe legea talionului — Codul lui Hammurabi, prevedea că: dacă cineva ucide femeia
altuia, i se omoară fiica; dacă o construcţie se prăbuşea din cauza unui viciu şi omora pe fiul
proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber deţinut pentru datorii murea din cauza
loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului, care a cerut ca acesta să fie transmis pentru
achitarea datoriilor. Diferenţierea dintre omorul intenţionat şi uciderea din imprudenţă
evidenţiază caracterul evoluat al acestei legi.
De asemenea, şi legile lui Manu condamnau orice violenţă asupra persoanei, omorul fiind
considerat ca o infracţiune gravă, care se pedepsea cu moartea.
Pruncuciderea ca fenomen social a apărut încă din cele mai vechi timpuri, însă spre
deosebire de alte tipuri de omor, pe parcursul diferitelor etape ale evoluţiei umane, din punct de
vedere moral şi juridic, a cunoscut aprecieri diferite, ba chiar in unele cazuri şi contradictorii.
În perioada barbară uciderea se executa fără nici o limită. Sursele istorice ne oferă
numeroase exemple: uciderea gemenilor pe coasta occidentală a Africii, în America de Sud, în
Melanezia, Australia, Noua Guinee (Oceania).
La unele popoare, nou-născuţii se sacrificau pentru a potoli zeii. Acest obicei a fost
practicat şi in Egipt (la cartaginezi). După ce au suferit înfrangere în războiul punic, cartaginezii
au atribuit pierderile maniei zeilor. Pentru a îmbuna idolii la care se inchinau, aceştia au
organizat sacrificarea a 200 de copii din cele mai nobile familii. Drept simbol al acestui obicei,
cartaginezii au construit o statuie de aramă, denumită Kronos, semnificând o persoană cu mainile
intinse deasupra unei gropi pline cu jăratic.
Polinezienii in fiecare an işi ucideau 2/3 dintre copii. Aceeaşi soartă o aveau şi nou-
născuţii din unele triburi ale Africii de Sud, fiind cruţaţi doar copiii care se năşteau în anumite
situaţii.
Triburile războinice din Angola îşi omorau copiii fără vreo excepţie, pentru a nu îngreuna
femeile în timpul marşurilor militare. Rândurile triburilor erau completate prin infierea copiilor
in varstă de 13-14 ani din alte triburi, părinţii cărora erau omoraţi şi mancaţi .
 La macii din America de Sud femeile işi ucideau toţi copiii in afară de ultimul sau pe cel
pe care din anumite convingeri îl recunoşteau ca fiind ultimul. Aceeaşi soartă ii aşteptau şi pe
nou-născuţii, care se năşteau ulterior. Se consideră, că anume practicarea acestui obicei a şi
condus la dispariţia triburilor în cauză, care au opus cea mai darză rezistenţă cotropitorilor
spanioli.
Pruncuciderile erau atestate şi la aborigenii australieni in perioadele de criză: pe timp de
secetă şi foame. La unele triburi nomade nou-născuţii erau abandonaţi pentru a uşura
strămutările în alte locuri. De menţionat că reprezentanţii acestor triburi nu considerau abandonul
nou-născutului urmat de moartea acestuia ca faptă de omor.
În societatea evreiască pruncuciderea nu se practica, iar omorul unui copil nedorit era
considerată drept crimă. Josephus scria: “Legea spune, ca toţi pruncii să fie crescuţi şi interzice
femeilor fie avortul, fie omorarea fătului.” În triburile germanice exista o lege similară care
pedepsea faptele de pruncucidere. Dreptul iudaic pedepsea fapta de omor cu moartea, insă
pedeapsa capitală era exclusă în prezenţa unor forme atenuante, dintre care făcea parte şi cea de
privare a vieţii unui prunc neviabil. Iniţial, dreptul canonic permitea uciderea copilului legitim de
către părinţi doar in cazurile, in care biserica refuza să-l boteze din cauza chipului monstruos. În
alte situaţii, legile canonice considerau uciderea copilului nou-născut, săvarşită de către mama
acestuia, ca o nesocotire a ordinii divine şi ca o lezare a ordinii umane, pruncuciderea făcand
parte din categoria omorurilor calificate.
În Franţa, prin Legea din 1270, acele femei careşi omorau copiii în mod repetat erau arse
pe rug. Ulterior, aceeaşi pedeapsă era instituită şi pentru femeile, care săvarşeau fapta pentru
prima dată. Din anul 1556, potrivit edictului lui Henric al II-lea, pruncucigaşele se pedepseau cu
moartea doar in cazul in care ascundeau sarcina sau faptul naşterii, nu chemau martori, care să
adeverească că copilul s-a născut viu sau mort, precum şi atunci cand işi ucideau copilul, încă
nebotezat, şi nu era ingropat în cimitir conform tradiţiilor religioase.
În China și în Japonia, în care frecvența pruncuciderii era extrem de ridicată, acesta nu
avea loc decât în condiții extreme, atunci când succesiunea nașterilor de sex feminin depășea
limitele admisibile, și când ,,vârta mamei sau amplitudinea intervalelor intergenezice, legate de
cutume, făcea puțin probabil eventualitatea unei nașteri masculine”.(Diana loredana hohas)
Pentru prima dată în Rusia pruncuciderea şi-a găsit un regim distinct de incriminare în
Pravila Sobornicească a ţarului Alexei Mihailovici din 1694. Această legiuire pedepsea două
fapte de pruncucidere. Prima se referea la uciderea copilului legitim, iar a doua – la uciderea
copilului nelegitim. Potrivit art.7 din cap. XXII al acestei legi, mama sau tatăl, care-şi ucidea
copilul, era pedepsit cu un an de inchisoare, iar după executarea pedepsei, făptuitorul era adus in
biserică, unde se aducea la cunoştinţa publicului păcatul comis de către acesta.(anale stiintifice
2008)
În primele legiuiri romaneşti scrise, cum ar fi Cartea de invăţătură de la pravilele
împărăteşti, tipărită in 1646, observăm că la general omorul nu era ageat, se aplica și pe atunci
pedepse crunte pentru a fi înlăturată acestă infracțiune.Astfel în cartea romînească de învățătură
copilul și viața lui era protejat cu strictețe, ca exemplu citez : ,,Acela ce va răpi copilul pentru
zburdăciunea trupului, să pață ca și ceia ce scrie mai sus; cine-l va ucide, să fie ucis, nice o
certare să nu aibă”.(cartea rom pag.130)
În această ordine de idei la fel pot să menționez că mai târziu în 1865, în România, prin
Condicele Penal Al.I.Cuza, art.230 prevede clar infracțiunea de pruncucidere, iar la art.232 este
de atestat pedeapsa care poate fi aplicată în cazul comiterii de pruncucidere.
Conform art.230: ,,Pruncuciderea se numesce omorul copilului seu născut de curînd”.
Iar art 232 prevede următoarea pedeapsă pentru acestă infracțiune: ,,Tot culpabilul de
omor cu precugetare, de părintucidere, pruncucidere și de otrăvire, se va pedepsi cu muncă
silnică pe vieță. Pruncuciderea cînd se va săvîrși asupra unui copil nelegitim de către mama sa,
se va pedepsi cu reclusiune”.(condice penal)
Ceva mai târziu, tot în România, în anul 1936, pruncuciderea era incriminată conform
art.465 ce prevedea : ,,Mama care își ucide copilul natural înaite de a fi expirat termenul legal de
declarare la oficiul stării civile, comite crima de pruncucidere și se pedepsește cu temniță grea de
la 3 la 5 ani.( Cod carol2)
Astfel observăm evoluția incriminării infracțiunii de pruncucidere, de la o pedeapsă mai
blândă la ceva mai aspru. La fel ca și în ziua de astăzi infracțiunea de pruncucidere fiind
incriminată la art.177 CP României, ce prevede o pedeapsă cu închisoare.
Până la adoptarea, la 24.03.1961, a Codului penal al RSS Moldoveneşti, pe teritoriul
actual al Republicii Moldova se aplica Codul penal al RSS Ucrainene din 1927. Cu intrarea
ulterioară în vigoare a Codului penal al RSS Moldoveneşti din 24.03.1961 răspunderea penală
pentru uciderea noului-născut survenea potrivit art.92 şi era definită ca „omorul pruncului
săvârşit cu premeditare de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui”, pedeapsa
pentru care era privaţiunea de libertate până la trei ani sau amenda în mărime de până la o sută de
salarii minime.(girle l)
În epoca modernă evoluţia ştiinţei penale a fost marcată de apariţia unor principii noi,
cum ar fi cel al legalităţii incriminării şi cel al umanizării pedepsei. În secolul al XVIII-lea a fost
formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare şi
este un imperativ categoric al raţiunii, derivând din ideea de dreptate, respectiv, de ispăşire a
pedepsei pentru orice faptă.
 Un susţinător al ideii pedepsirii mai blânde a pruncuciderii în raport cu alte tipuri de omor
a fost filozoful german Immanuel Kant, care considera, că omorul trebuie sancţionat în temeiul
legii talionului. Totodată, Kant se pronunţa impotriva pedepsirii cu moartea a omorului săvarşit
în timpul duelului şi a pruncuciderii. Întru argumentarea poziţiei sale, distinsul filozof pleca de la
premisa, potrivit căreia, în ambele cazuri, drept imbold pentru săvârşirea omorului serveşte
apărarea reputaţiei persoanei, a sentimentului de preţuire morală, de care orice individ se bucură
in faţa semenilor săi.
Brisso de Varvilles considera, că pruncuciderea este generată de normele morale şi
juridice instituite în societate, care condamnau cu asprime sarcinile femeilor apărute în urma
relaţiilor extraconjugale. Brisso de Varvilles scotea în evidenţă două căi alternative, pe care le
putea adopta societatea în scopul prevenirii pruncuciderilor: orice sarcină a femeii trebuie să fie
aprobată de societate sau legea penală să fie mai blândă în raport cu mamele ucigaşe.
Ideile innoitoare consemnate au influenţat esenţial legislaţiile penale din acele timpuri,
multe ţări europene recurgand la modificarea regimului de sancţionare a pruncuciderii. In acest
context, la sfarşitul sec. al XIX-lea — inceputul sec. al XX-lea fapta era incriminată ca formă
atenuantă a omorului in codurile penale ale Belgiei, Germaniei, Norvegiei, Olandei, Portugaliei,
Italiei, Austriei, Suediei, Spaniei etc.
În Codul penal francez din 1871 pruncuciderea nu mai constituia o formă agravantă a
omorului, ci era calificată pe baze generale — ca omor simplu. Caracterul evoluat al legislaţiei
penale franceze, în materia incriminării pruncuciderii, a fost marcat şi 1864, care a fost aplicat
pană la adoptarea şi intrarea in vigoare a Codului penal din 1936. Evoluţia legislaţiei penale a
URSS in domeniul reglementării infracţiunii de pruncucidere a fost marcată de ezitări
substanţiale vizavi de evaluarea gradului prejudiciabil al acestei fapte infracţionale. În anii 1920-
1930, majoritatea codurilor penale ale republicilor unionale incriminau omorul copilului nou-
născut săvarşit de către mamă ca formă agravată de omor.
Astăzi incriminarea și pedeapsa infracțiunii de pruncucidere, a devenit diferită față de
modul incriminării infracțiunii date în trecut.
În Federația Rusă infracțiunea de pruncucidere este prevăzută de codul penal al Rusiei, în
art.106, care prevede următoarele : ,, Uciderea de către mama a unui nou-născut în timpul sau
imediat după naștere și mama lovind un copil nou-născut într-o situație traumatică sau într-o
stare de tulburare psihică care nu exclude sănătatea se pedepsește cu până la cinci ani de
închisoare.”(codul penal al Rusiei)
În Republica Moldova fapta de pruncucidere este prevăzută la art 147 Cod penal, ce
prevede următoarele: ,, Omorul copilului nou-născut, săvîrşit în timpul naşterii sau imediat după
naştere de către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernămîntului, cauzată de naştere, se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani”.
Deci ne dăm bine seama că timpul și comiterea infracțiunii de pruncucidere, au acționat
cu desăvârșire pe parcursul anilor. La fel observăm că în timp, unele dintre femei erau într-un
mod sau altul impuse să comită această faptă gravă. Astăzi din păcate cu toate că am evoluat, ne-
am dezvoltat, se întâlnește infracțiunea de ucidere a propriului copil. Deja astăzi pedeapsa nu
este așa cum era cândva cu muncă silnică sau amendă, ci neapărat este aplicată pedeapsa cu
închisoare.