1.

Esenţa Economiei şi Ştiinţa Economică

Economia – reprezintă ansamblul activităţilor economice legate de procesele de producţie,

circulaţie, repartiţie şi consum a bunurilor economice.

Structura economiei:
a) MicroEc – include unităţile primare de activitate economică (ex: întreprinderile individuale, de
arendă, colective etc);
b) MezoEc – include ramurile economiei naţionale de producţie (industria, agricultura, transportul);
c) MacroEc – include economia unei ţări (unităţile primare + ramurile respective);
) MondoEc – cuprinde interdependenţa economică dintre economiile naţionale şi fluxurile
economice internaţionale;
e) ExtraEc – se referă la economia cosmosului, mărilor, oceanelor.
Economia în dependenţă de formele de funcţionare include următoarele sectoare:
1) Sectorul primar – silvicultura, agricultura, pescuitul etc.
2) Sectorul secundar – include ramurile de prelucrare (industriile de prelucrare, chimică);
3) Sectorul terţiar – include ramurile de deservire (serviciile de transport, de asigurare, comunale,
financiare, comunicaţiile);
4) Sectorul cuaternar / informaţional – include informatica, ştiinţa, învăţământul.
 Din punct de vedere a formelor de proprietate economia include:
1) Sectorul privat – ce întruneşte toate întreprinderile private;
2) Sectorul public - întruneşte întreprinderile de stat şi municipale;
3) Sectorul mixt - întruneşte întreprinderile cu capital privat şi public, naţional şi străin.

Economia poate fi analizată în aspect tehnologic şi în aspect social-economic.

În aspect tehnologic Economia include:

Economia Resurselor – reflectă procesul de transformare a resurselor limitate în bunuri
economice necesare pentru satisfacerea nevoilor umane, destinate pentru consumul
productiv/personal.
Economia Reproductibilă – care include interdependenţa dintre cele 4 faze de
reproducţie: faza de producţie, circulaţie, repartiţie şi consum.
Economia Naţională – care include: Economia unităţilor primare, Economia sectoarelor,
Economia regională.

Economia privită în aspect social-economic include unitatea dintre forţele de producţie şi relaţiile
de producţie.
Forţele de producţie – reprezintă raportul dintre om şi natură; includ mijloacele de producţie, forţa
de muncă, ştiinţa.
Relaţiile de producţie – reprezintă relaţiile ce apar între oameni în procesul de producţie a
bunurilor economice indiferent de dorinţa şi voinţa acestora.
Economia nu trebuie confundată cu Ştiinţa Economică.
Ştiinţa economică studiază fenomenele şi procesele economice care parcurg în societate.

Ştiinţa Economică este bazată pe 3 principii:

Interdependenţa dintre teorie şi practică.
Unitatea dintre Micro şi MacroEconomie.
Realismul istoric.
Ştiinţa Economică poate fi privită în aspect pozitiv şi normativ. În aspect pozitiv Ştiinţa
Economică reflectă ceea ce există, iar în cel normativ – ceea ce trebuie să fie.

2. Evoluţia obiectului de studiu al Teoriei Economice

Obiectul de studiu al Teoriei economice a trecut prin următoarele etape:
 1) Etapa Antică – Xenofon „Principala bogăţie o constituie pământul”, care a determinat
termenul de economie şi obiectul de studiu. Platon, Aristotel.
2) Etapa Medievală – Toma Aquino, numit şi Sf. Toma Aquino – filozof, teolog şi economist italian.
3) Etapa Mercantelistă – a durat 3 secole; principala formă de bogăţie erau banii din aur şi argint;
apare Economia Politică. Thomas Mun, J. Polber. A. Monthcretien (fr)
4) Etapa Clasică sau Liberalismului economic clasic – a durat aproape 100 ani. David Ricardo,
Adam Smith ca reprezentanţi.
Actualmente Obiectul de studiu al Teoriei Economice este:
Studierea relaţiilor economice care apar între oameni în procesul de utilizare eficientă a resurselor
economice limitate.
Studierea categoriilor şi legilor economice.
Studierea modelelor şi sistemelor economice.

3.Categoriile, legile, metodele de cercetare şi funcţiile Teoriei Economice

Fenomen economic – acesta reflectă forma exterioară a activităţii economice percepută direct
de către oameni (privatizarea).
Proces economic – reprezintă transformările calitative, cantitative şi structurale care parcurg în
viaţa economică (procesul de stabilizare a economiei naţionale).
Categoria economică – reprezintă o abstracţie ştiinţifică care reflectă o anumită latură a
relaţiilor de producţie. Ca categorii economice sunt considerate marfa, banii, salariu, profitul,
dobânda, renta, concurenţa, creditul, etc.
Categoriile economice pot fi divizate în 3 grupe:
1) Categorii economice generale care funcţionează în toate modurile de producţie (producţia,
repartiţia, consumul, munca);
2) Categorii economice intermediare care funcţionează în mai multe moduri de producţie (valoare,
bani, cerere, dobândă, rentă);
3) Categorii economice specifice modului de producţie dat (concurenţa, acumularea de capital, inflaţia,
şomajul).
Teoria economică în afară de categorii economice studiază şi legi economice.
Legea economică – reflectă legăturile generale, esenţiale, repetabile şi relativ stabile a
fenomenelor şi proceselor economice.
Legile economice ca şi categoriile economice se clasifică în 3 grupe mari:
1) Legi Economice Generale – care activează în toate modurile de producţie (legea creşterii, legea
productivităţii muncii, legea acumulării);
2) Legi Economice Comune – care activează pentru mai multe moduri de producţie (legea valori);
3) Legi Economice Specifice – care acţionează în modul de producţie dat (legea concurenţei).
Teoria economică ca şi alte discipline economice în procesul de studiere a fenomenelor şi
proceselor economice aplică următoarele metode:
1) Metoda de inducţie şi deducţie. Inducţia – prevede studierea proceselor economice de la particular
la general şi generalizarea lor; deducţia – prevede înaintarea anumitor teorii şi ipoteze şi verificarea
lor în practică de la general la particular.
2) Metoda de analiză economică şi sinteză. Analiza – prevede studierea diferitor laturi ale
fenomenului dat. Analiza se manifestă în următoarele forme:
a) Statică, care reflectă situaţia economică la momentul dat;
b) Dinamică - reflectă situaţia economică la diferite etape de dezvoltare;
c) Cantitativă – reflectă schimbările cantitative în economie;
d) Calitativă – care are loc în economie;
e) Macroeconomică;
f) Microeconomică.
Sinteza – prevede întrunirea proceselor analizate într-un fenomen întreg.
 Teoria economică îndeplineşte 3 funcţii principale:
1.Funcţia de cunoaştere (cognitivă) – constă în analiza fenomenelor şi proceselor economice în
scopul rezolvării problemelor stringente ale societăţii
2.Funcţia metodologică. Teoria economică stă la baza tuturor disciplinelor economice
3.Funcţia practică. Teoria economică elaborează diferite concepte, teorii, care pot fi aplicate în
practică.

Tema 2
1. Nevoile umane si interesele economice

Nevoile umane – cerinţele materiale, economice, sociale, spirituale de mediu ecologic al vieţii şi
activităţii oamenilor.

Nevoile umane au următoarele trăsături:

1) Nevoile umane sunt nelimitate în număr (creşterea în continuu a nevoilor umane în baza progresului
tehnico - ştiinţific constituie o lege economică generală);
2) Nevoile umane sunt limitate în volum;
3) Nevoile umane sunt concurenţiale şi substituibile (cafeaua – ceaiul - compotul);
4) Nevoile umane sunt complementare şi deseori realizarea lor este interdependentă (legătura între
anumite lucruri);
5) Nevoile umane au caracter reproductibil şi repetabil (proces de repetare).

Nevoile umane pot fi grupate în:

a) Nevoi inferioare (apa, pâine) şi superioare (cunoştinţe, ştiinţe);
b) Nevoi directe de consum (îmbrăcămintea, încălţămintea, mâncare) şi nevoi indirecte de producţie
(materie primă);
c) Nevoi absolute (apa, aer) şi nevoi relative (vizitarea teatrelor, cinematografelor);
d) Nevoi actuale (de a poseda locuinţă) şi nevoi viitoare (de a zbura pe lună).

În literatura economică toate nevoile sunt clasificate în 3 grupe:

1. Nevoile naturale (fiziologice, biologice);
2. Nevoile sociale (convieţuire, comunicare);
3. Nevoile spirituale (de instruire, de perfecţionare profesională, culturală).
Interesele economice sunt o formă de realizare a nevoilor umane.

Interesele economice se divizează în:

a. Interesele personale sau individuale;
b. Interesele private (a firmelor);
c. Interesele publice (a statului)
d. Interesele de grup (studenţilor, inteligenţilor etc.)

2. Resursele si bunurile economice

Resurse economice – totalitatea elementelor, condiţiilor, premizelor directe şi indirecte, reale şi

monetare, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în procesul de producere a bunurilor economice şi
serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

Resursele economice pot fi divizate în:

1. Resursele materiale, care la rândul lor se împart în:
a) resurse primare (fondul funciar, silvic, bogăţiile subterane, flora, fauna);
b) resursele derivate (utilajul, maşinile, instalaţiile, clădirile).
2. Resursele umane, care la rândul lor se împart:
a) resursele primare (populaţia);
b) resursele derivate (stocul de cunoştinţe, descoperirile ştiinţifice, brevetele etc.)
 Legea economică generală – volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet
decât volumul, structura nevoilor umane.

Alegerea raţională a resurselor de către agenţii economici depinde de:

1) Nivelul de resurse de care dispune agentul economic;
2) Coraportul dintre cerere şi oferta pe piaţa respectivă referitor la produsele care vor fi fabricate;
3) Depinde de nivelul ratei profitului aşteptat
Bunul economic – rezultatul utilizării eficiente a resurselor economice, care satisface anumite
nevoi personale sau sociale.

Bunurile economice pot fi grupate în:

1) Bunuri economice relativ libere aflate în natură (aer, lumina solară, apa, vânt etc.)
2) Bunuri economice limitate (terenuri agricole, cărbune, gaz);
3) Bunuri materiale (îmbrăcăminte, utilaj),nemateriale
4) Bunuri directe de consum personal (alimentare si nealimentare); si indirecte (materie prima ,
masini)
5) Bunuri iniţiale (materie primă); si intermediare (faina , ciment)
6) Bunuri finale cu destinaţie de consum personal, social şi productive

Marfa – reprezintă un bun economic creat în baza factorilor de producţie care întruchipează
cheltuieli de factori de producţie şi care este destinat pentru schimb prin mecanismul de cumpărare-
vânzare.

Marfa se manifestă în următoarele forme:

1) În formă de obiecte de consum personal şi productiv;
2) În formă de resurse naturale (loc de pământ, cărbune, petrol, gaz);
3) În formă de forţă de muncă;
4) În formă de capital real (maşini, utilaje);
5) În formă de servicii manageriale şi de marketing;
6) În formă de rezultate ale activităţii ştiinţifice (brevete, inovaţii);
7) În formă de moneda şi hârtii de valoare;
8) În formă de bunuri materiale şi nemateriale.
Marfa are 2 laturi:
1) Utilitatea (valoare de întrebuinţare);
2) Valoarea (valoare de schimb).

Utilitatea – reflectă gradul de satisfacere a nevoilor umane.

Utilitatea se manifestă în următoarele forme:

a) Unitară (utilitatea unei persoane);
b) Totală (utilitatea unui anumit număr de consumatori);
c) Marginală (utilitatea ultimei partide de bunuri care satisfac cerinţele consumatorului).
Calitatea bunului – gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorilor în bunurile respective
Marfa în afară de utilitate dispune de valoare de schimb şi valoare.
Valoarea – categorie economică care întruchipează totalitatea cheltuielilor factorilor de producţie
materializaţi în marfă.
Valoarea de schimb – reprezintă raportul dintre două mărfuri care conţin aceeaşi cantitate de
factori de producţie (exemplu: 1 kg de carne = 1 kg de cereale).

În economia de piaţă marfa devine şi forţă de muncă. Pentru ca forţa de muncă să se manifeste în
formă de marfă sunt necesare 2 condiţii:
1) Ca lucrătorul să fie juridic liber;
2) Ca lucrătorul să fie lipsit de mijloace de existenţă.
 Forţa de muncă ca marfă la fel are utilitate şi valoare. Utilitatea forţei de muncă ca marfă
constă în crearea unei valori mai mari, decât valoarea forţei de muncă proprie.
Valoarea forţei de muncă include elementele:
a) Cheltuielile pentru reproducţia forţei de muncă a lucrătorului;
b) Reproducţia cheltuielilor pentru întreţinerea familiilor;
c) Cheltuielile pentru perfecţionarea lucrătorului;
d) Cheltuielile pentru dezvoltarea socială a lucrătorului.

3. Conţinutul activităţii economice şi fazele ei

Activitate economică – reprezintă un proces complex de atragere, alocare şi utilizare

eficientă a resurselor economice în scopul satisfacerii nevoilor umane.

Activitatea economică include diferite activităţi umane:

1) Activitatea de producţie şi reproducţie;
2) Activitatea de organizare a procesului de schimb;
3) Activitatea de organizare a repartiţiei bunurilor;
4) Activitatea ştiinţifică;
5) Activitatea de ocrotire a mediului ambiant.
Principalele forme de activitate economică sunt:
a. De producţie;
b. De circulaţie (de schimb);
c. De repartiţie (distribuire);
d. De consum.
Aceste 4 forme de activitate formează fazele procesului de producţie. Între cele 4 faze de
producţie exista o interdependenţă.

1) Faza de producţie include activităţile legate de combinarea factorilor de producţie şi de

producere a bunurilor economice.
Producţia este divizată în:
 Producerea bunurilor materiale: producţia industrială, producţia agricolă, producţia în domeniul
de construcţie, producţia de servicii materiale (servicii comunale, servicii de comerţ, servicii de
transport etc.)
 Producerea bunurilor nemateriale: producţia de servicii nemateriale (servicii juridice, servicii
medicale, servicii de instruire etc.), producţia bunurilor nemateriale (producţia obţinută în urma
activităţii intelectuale: manuale, tablouri, opera etc.)
Serviciile materiale şi nemateriale formează sectorul de servicii.

2) Faza de circulaţie (schimb)include activităţile economice legate de comercializarea bunurilor

economice, păstrarea şi depozitarea bunurilor.

3) Faza de repartiţie include activităţile legate de procesul de distribuire şi redistribuire a venitului

naţional cât şi a veniturilor obţinute în urma utilizării factorilor de producţie (salariul, dobânda,
profitul, dividendul etc.)

4) Faza de consum include activităţile legate de organizarea si exercitarea consumului personal şi

productiv.
Una din problemele cheie este determinarea posibilităţilor de producţie la nivel micro si
macroeconomic.
Principiul de bază al activităţii economice este obţinerea rezultatelor maxime cu cheltuieli
minime. Pentru a realiza acest principiu este aplicată curba posibilităţilor de producţie.

Tema3
1. Proprietatea – baza activităţii economice
 Conţinutul juridic şi economic al proprietăţii

Problema proprietăţii – problema cheie în teoria economică. Persoanele care dispun de

proprietate, monopolizează activitatea economică şi determină direcţiile politicii economice şi
deciziile de ordin politic.
Proprietatea – reprezintă ansamblul de relaţii economice de însuşire a bunurilor şi
serviciilor, relaţii determinate de norme sociale la diferite trepte istorice.
Proprietatea poate fi analizată în 2 aspecte: Juridic şi Economic.

În aspect juridic proprietatea – reprezintă un bun care aparţine cuiva şi care reflectă 3 forme de
drept:
Dreptul de a poseda, Dreptul de a utiliza, Dreptul de a administra
În aspect economic proprietatea – reprezintă relaţiile economice care au ca scop însuşirea
eficientă a bunului dat, reflectă relaţiile de gospodărire care apar între oameni în procesul de
producţie a bunurilor materiale şi a serviciilor. Proprietatea în aspect economic reflectă
următoarele 3 forme:
a) Relaţiile de însuşire a factorilor de producţie.
b) Relaţiile de folosire raţională a mijloacelor de producţie
c) Relaţiile de realizare economică a proprietăţii
Subiecţii proprietăţii sunt:
1) Persoanele fizice, inclusiv cele străine;
2) Persoanele juridice, inclusiv cele străine;
3) Guvernul (statul);
4) Organele de administrare publică locală;
5) Organizaţiile internaţionale.

Obiectele proprietăţii sunt:

1) Terenurile arabile şi bogăţiile subterane;
2) Clădirile, utilajul, instalaţiile;
3) Rezultatele activităţii intelectuale (opere de muzica, sculptura, literatura, invenţii);
4) Banii şi hârtiile de valoare.
O formă specifică de proprietate este proprietatea intelectuală (lucrările ştiinţifice,
brevete, manuale, arta, operele de muzică etc.).

Sursele de apariţie a proprietăţii sunt:

a) Proprietatea obţinută în urma utilizării muncii salariate;
b) Proprietatea obţinută în urma activităţii antreprenoriale;
c) Proprietatea obţinută în baza activităţii intelectuale;
d) Proprietatea obţinută prin moştenire;
e) Proprietatea obţinută din alte activităţi care nu contravin legislaţiei în vigoare.

Tipurile şi formele de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există 3 tipuri de proprietate:

1) Proprietatea privată;
2) Proprietatea publică;
3) Proprietatea mixtă – o îmbinare a celor două de mai sus.
În cadrul acestor două tipuri de proprietate (privată, publică) există mai multe forme.
Principala formă de proprietate este proprietatea privată ce include bunurile economice ce
aparţin unei sau mai multor persoane fizice sau juridice.

Proprietatea privată se manifestă în 3 forme:

a) Proprietatea privată individuală bazată pe munca personală;
b) Proprietatea privată bazată pe utilizarea muncii salariaţilor;
c) Proprietatea privată asociativă (S.R.L., S.A., cooperative etc.).
 Proprietatea privată are laturi atât pozitive cât şi negative.
 Laturile pozitive sunt:
1) Asigură autonomia economică şi libertatea în luarea deciziilor referitor la activitatea economică;
2) Generează concurenţă reală între agenţii economici;
3) Stimulează iniţiativa producătorului şi a cointeresării materiale în rezultatul muncii sale;
4) Asigură libertate şi democraţie în societate;
5) Mai uşor se adaptează la cerinţele pieţei.
 Laturile negative:
1) Duce la concentrarea, centralizarea capitalului şi formarea uniunilor monopoliste, care negativ
influenţează asupra mediului concurenţial;
2) Duce la divizarea societăţii în bogaţi si săraci;
3) Duce la eliminarea micilor producători în procesul luptei de concurenţă (funcţionează aşa numita
„legea junglei”).
Proprietatea publică include bunurile ce aparţin statului sau organelor de administrare
publică locală.

Proprietatea publică se manifestă în 2 forme:

 Proprietatea publică de stat;
 Proprietatea publică municipală.
Proprietatea publică are atât avantaje cât şi dezavantaje
 Avantajele proprietăţii publice:
1) Include activităţi cu riscuri mari (cercetai fundamentale);
2) Admite investiţii mari imposibile pentru întreprinzătorii privaţi;
3) Asigură asistenţă socială şi activităţi de ordin public;
4) Asigură stabilitate relativă a locurilor de muncă.
 Dezavantajele proprietăţii publice:
1) Nu stimulează cointeresarea materială lucrătorului în rezultatele muncii sale;
2) Duce la extinderea birocraţiei şi sporirii costurilor manageriale;
3) Duce la susţinerea întreprinderilor nerentabile acordându-le anumite subvenţii.
 Proprietatea mixtă se manifestă în următoarele forme :
a) Combinarea capitalului naţional public şi privat (S.A. “Franzeluţa”)
b) Îmbinarea capitalului naţional public şi străin (S.A. “Moldova Gaz”)
c) Proprietatea mixta cu întrunirea capitalului naţional privat şi străin (S.A. “Ionel”)

Agenţii economici ca subiecţi ai proprietăţii

Agent economic – o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care dispun(e),
controlează şi utilizează factorii de producţie şi participă în viaţa economică.

În conformitate cu sistemul naţional de conturi exista 5 grupe de agenţi economici:

1) Agenţi economici producători la care se referă întreprinderile care produc bunuri materiale şi
servicii. La această grupă se referă: Societăţile pe Acţiuni, Societăţile cu Răspundere Limitată,
Cooperativele de producţie.
2) Agenţi economici consumatori la care se referă menajele, întreprinderile individuale,
întreprinderile familiale, întreprinderile cooperative, care utilizează veniturile lor în scopul
procurării de bunuri şi servicii.
3) Agenţii economici financiari la care se referă băncile şi instituţiile financiar creditare, băncile ca
agenţi economici, servesc ca intermediari în relaţiile dintre diferite grupe de agenţi economici.
4) Agentul economic – administraţia publică si privată; administraţia publică exercită funcţia de
distribuire şi redistribuire a patrimoniului public (ministerele, departamentele şi guvernul);
administraţia privată include organizaţiile care acordă servicii non-marfare (organizaţii de
binefacere, de sponsorizare)
5) Agenţi economici – străinătatea care include agenţi economici străini care activează în tara
respectivă şi agenţii economici autohtoni care activează în alte ţări şi exercită transferuri materiale
şi financiare în ţara natală.
2. Economia naturală şi economia de schimb

Satisfacerea nevoilor umane are loc prin 2 modalităţi:

 Autoconsum
 Prin intermediul schimbului

Autoconsumul – reprezintă acea formă de îndestulare a nevoilor umane, când rezultatele propriei
activităţi sunt consumate direct de producători.
Autoconsumul se manifestă în 2 forme:
1. Autoconsumul final (când produsul este consumat direct: bunuri de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte)
2. Autoconsumul indirect / intermediar (când bunul creat serveşte ca materie primă pentru producerea
altui bun –ex. poama)

Schimbul – reprezintă acea formă de îndestulare a nevoilor umane când, rezultatele propriei
activităţi sunt înstrăinate pentru procurarea altor bunuri necesare consumului.
În conformitate cu existenta acestor 2 forme de îndestulare a cerinţelor umane, adică a
autoconsumului şi schimbului, există 2 forme de organizare a activităţii economice:
 Economia naturală
 Economia de schimb

Economia naturală – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în

condiţiile căreia toate bunurile ce se produc sunt consumate nemijlocit în interiorul gospodăriei fără
a apela la piaţă.
Economia naturală apare odată cu apariţia societăţii umane. Ea a predominat până la finele
sec. XVIII.
Economia naturală are următoarele trăsături:
1) Producătorul activează izolat de alţi producători;
2) Producătorul este înzestrat cu mijloacele de producţie necesare;
3) Produsul creat în gospodăria dată aparţine producătorului şi familiei lui;
4) Funcţionează diviziunea naturală a muncii;
5) Munca este principalul izvor de existentă şi de acumulare a averii;
6) Forţa de muncă nu prezintă marfa şi are o mobilitate scăzută;
7) Principalele ramuri sunt: agricultura, meşteşugul casnic, vânatul, pescuitul;
8) Producţia bunurilor este bazată pe o tehnică rutină, de aceea şi eficienţa economică este mică;
9) Are loc păstrarea tradiţiilor naţionale care se transmit din generaţie în generaţie

Economia de schimb – reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în

condiţiile căreia produsele (bunurile) sunt create pentru schimb (pentru piaţă) prin intermediul
vânzare-cumpărare.
Economia de schimb apare în perioada de descompunere a comunei primitive în urma
apariţiei proprietăţii private şi a diviziunii sociale a muncii.

Economia de schimb are următoarele trăsături:

1) La baza economiei de schimb se află diviziunea socială a muncii şi specializarea ei;
2) Autonomia şi independenţa economică producătorului bazată pe proprietatea privată. Ele dau
posibilitatea de a primi decizii referitor la volumul de producţie şi volumul de realizare a mărfurilor.
3) Este bazată pe specializarea în domeniile de care dispun mai multe resurse disponibile;
4) În economia de schimb rolul principal îl joacă piaţa unde se desfăşoară tranzacţiile de cumpărare-
vânzare. În cadrul pieţei schimbul de bunuri poate fi direct marfă-marfă sau schimbul indirect prin
intermediul banilor marfă – bani –marfă .
5) În economia de schimb, ca echivalent general (intermediar) apare moneda.

3. Banii ca instrument a economiei de schimb. Teoriile banilor.

 Apariţia banilor şi evoluţia lor au trecut prin 4 faze:
1) Faza în care în calitate de echivalent de schimb serveau unele mărfuri mai frecvent solicitate (sarea,
vitele, pieile);
2) Faza în care în calitate de echivalent general devin lingourile metalice (aur, argint, cupru);
3) Faza în care în calitate de echivalent devine moneda bătută (prima monedă a apărut în China sec. XI
î. Chr.)(prima personalitate a cărei chip a apărut pe monedă – Alexandru Macedon) (până în anii ’20
moneda a rămas ca element de circulaţie);
4) Faza în care în calitate de echivalent general apar banii de hârtie (primii bani de hârtie au apărut în
China sec. XII)

Actualmente principalele forme de bani sunt:

1) Banii metalici numită monedă divizionară ;
2) Banii de hârtie numite bilete bancare (bani în numerar);
3) Banii scripturali (de cont):
a) cecurile;
b) viramentul – transferarea banilor de pe un cont pe altul;
c) carduri (master, visa).
Funcţiile banilor:
1) Funcţia de măsură a valorii; valoarea exprimată în bani a mărfii constituie preţul ei.
Banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii mărfii în mod ideal (abstract).
2) Funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor.
Această funcţie prevede existenţa banilor reali).
3) Funcţia de mijloc de plată. Această funcţie cuprinde operaţiunile de plată a salariilor, creditelor şi a
altor plăţi obligatorii.
4) Funcţia de acumulare. Dacă în trecut ca mijloc de acumulare şi tezaurizare serveau monedele din
aur şi argint, atunci actualmente acumularea banilor servesc obiect de folosinţă îndelungată:
terenuri, aur, pietre scumpe, apartamente etc.
5) Funcţia de bani universali. Până la mijlocul sec. XX în calitate de bani universali servea aurul.
Actualmente această funcţie este îndeplinită de către lira sterlina engleza, euro, dolarul American,
eul japonez)

Rolul economic al banilor:

1) Banii servesc ca etalon general al schimbului pentru toate mărfurile şi serviciile;
2) Banii contribuie la atragerea şi utilizarea eficientă a factorilor de producţie (muncă, resurse, capital);
3) Banii servesc drept instrument de distribuire şi redistribuire a bunurilor în societate;
4) Banii servesc drept instrument de control financiar al tuturor activităţilor economice;
5) Banii contribuie la sporirea productivităţii muncii şi rentabilităţii (eficienţei) producţiei la nivel
micro şi macroeconomic

Actualmente, moneda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

1) Trebuie să fie acceptabila de toţi agenţii economici;
2) Trebuie să fie durabilă în timp, adică să aibă o durată îndelungată de viaţă;
3) Trebuie să sa fie convenabilă în tranzacţiile de cumpărare-vânzare;
4) Trebuie să fie identică;
5) Trebuie să aibă o capacitate înaltă de cumpărare;
6) Trebuie să fie divizibilă, contribuind la exercitarea operaţiunilor şi afacerilor de diferite dimensiuni;
7) Trebuie să fie apărată orice falsificare.

Masa monetară – totalitatea instrumentelor băneşti de care dispune ţara respectivă la momentul
dat.
Masa monetară include următoarele elemente:
1) Banii în numerar (metalici şi hârtie) – ce asigură acoperirea tranzacţiilor comerciale;
2) Banii scripturali (disponibilităţile semi monetare, ce relativ uşor pot fi transformaţi în bani în
numerar (lichidităţi)).

Referitor la circulaţia banilor există mai multe teorii:

1) Teoria Metalistă a banilor – ce a apărut în epoca mercantelistă. Potrivit acestei teorii valoarea şi
capacitatea de cumpărare a monedei (banilor) depinde de cantitatea metalelor preţioase reflectată în
moneda respectivă.
2) Teoria Nominalistă a banilor, potrivit căreia banii reprezintă un instrument de calcul care este
determinat de către organele statale.
3) Teoria cantitativă a banilor, potrivit căreia valoarea şi capacitatea de cumpărare a banilor depinde
de cantitatea lor aflată în circulaţie: cu cât există mai mulţi bani cu atât valoarea lor scade şi invers.
4) I. Fisher – o variantă a teoriei cantitative a banilor, potrivit căreia valoarea banilor depinde de
volumul de mărfuri, de nivelul de preţuri şi de viteza de rotaţie a unităţii monetare.
5) Teoria Monetaristă a banilor, formulată de Milton Freedman – potrivit căreia cantitatea de bani
aflată în circulaţie trebuie să crească cu acelaşi ritm de sporire a produsului intern brut

Tema 4

1. Esenţa întreprinderii şi caracteristicile ei

Întreprinderea – principala unitate a economiei naţionale în cadrul căreia se produc majoritatea

bunurilor materiale şi a serviciilor.
Întreprinderea ca unitate principală a economiei naţionale apare în baza diviziunii sociale a
muncii şi autonomiei proprietăţii.

Factorii ce influenţează întreprinderea:

1) Gradul de înzestrare tehnică a întreprinderii;
2) Nivelul de calificare a lucrătorilor întreprinderii;
3) Gradul de independenţă economică a întreprinderii în luarea deciziilor: ce, cum, pentru cine de
produs?
4) De nivelul de integrare în cadrul pieţei;
5) Nivelul de competenţă şi flexibilitate a conducerii întreprinderii;
6) Gradul de utilizare eficientă a factorilor de producţie în cadrul întreprinderii (muncii, capitalului,
resurselor naturale).

Trăsăturile întreprinderii:
1) Întreprinderea este un organism social, care întruneşte un anumit număr de oameni,
interdependenţa cărora contribuie la producerea de bunuri materiale şi servicii.
2) Întreprinderea este un organism tehnico-productiv, fiind înzestrată cu mijloace de producţie
necesare pentru exercitarea procesului de producţie.
3) Întreprinderea este un organism economic, care dispune de independenţă economică, autonomie
deplină, care se încadrează în procesul de producere şi realizare a produselor fabricate.
4) Întreprinderea este un organism dinamic, care este influenţat de progresul tehnico-ştiinţific şi de
alţi factori interni şi externi
5) Scopul final al întreprinderii este obţinerea profitului (Adam Smith, sec.XVIII).

 Funcţiile întreprinderii:
1) Funcţia de cercetare-dezvoltare prevede:
a) Cercetarea şi elaborarea proiectelor de dezvoltare a întreprinderii;
b) Elaborarea programelor strategice de investire a capitalului;
c) Perfecţionarea sistemului informaţional.
2) Funcţia de producţie prevede:
a) Combinarea factorilor de producţie în scopul organizării proceselor de producţie;
b) Producerea de bunuri materiale şi servicii;
c) Exercitarea controlului asupra calităţii produselor fabricate;
d) Crearea condiţiilor normale de lucru a personalului de producţie şi administrative;
e) Obţinerea profitului.
3) Funcţia comercială prevede:
a) Aprovizionarea întreprinderii cu materie primă, combustibil şi alte materiale necesare pentru
exercitarea procesului de producţie;
b) Organizarea comercializării produselor fabricate;
c) Organizarea activităţii de reclamă.
4) Funcţia financiar-contabilă prevede:
a) Analiza veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii;
b) Utilizarea eficientă a resurselor financiare de care dispune întreprinderea;
c) Organizarea controlului financiar intern al întreprinderii.
5) Funcţia de personal prevede:
a) Angajarea şi destituirea din funcţii a personalului de producţie şi administrativ;
b) Selectarea şi perfecţionarea cadrelor;
c) Asigurarea stimulării materiale şi morale a lucrătorilor întreprinderii.
6) Funcţia statistică şi juridică prevede:
a) Elaborarea şi prezentarea la timp a datelor statistice referitor la activitatea economio-financiară a
întreprinderii;
b) Argumentarea juridică a deciziilor luate de conducerea întreprinderii şi a contractelor încheiate între
întreprinderi.
7) Funcţia managerială prevede:
a) Determinarea obiectivelor care trebuie să fie realizate într-o anumită perioadă de timp;
b) Determinarea structurii întreprinderii şi coordonarea activităţii tuturor subdiviziunilor întreprinderii;
c) Exercitarea controlului tuturor subdiviziunilor din întreprinderea respectivă.
8) Funcţia de marketing prevede:
a) Studierea cerinţelor consumatorului (clienţilor) faţă de produsele întreprinderii şi a gradului de
satisfacere a cerinţelor acestora;
b) Căutarea noilor pieţe de desfacere;
c) Elaborarea şi promovarea produselor noi pe anumite segmente ale pieţii respective;
d) Promovarea produselor prin intermediul canalelor directe şi indirecte de distribuţie a mărfurilor;
e) Determinarea canalelor de distribuţie a produselor destinate pentru realizare;
f) Organizarea publicităţii loiale a produselor şi serviciilor şi imaginii întreprinderii.

2. Criteriile de clasificare şi formele organizatorice ale întreprinderilor

 Principalele criterii de clasificare a întreprinderilor sunt:

1) În dependenţă de forma de răspundere patrimonială:
a) Întreprinderi-persoane fizice (răspundere nelimitată, cu întreg patrimoniul);
b) Întreprinderi-persoane juridice (răspunde cu acea parte cu care a contribuit).

2) În dependenţă de forma de proprietate:

a) Întreprinderi private;
b) Întreprinderi publice;
c) Întreprinderi mixte.

3) În dependenţă de ramura de activitate:

a) Întreprinderi industriale;
b) Întreprinderi agrare;
c) Întreprinderi de transport;
d) Întreprinderi de construcţie.

4) În dependenţă de forma de asociere:

a) Societăţi pe acţiuni (S.A.);
b) Societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.);
c) Societăţi cooperative (de consum, de producţie).
5) În dependenţă de dimensiune:
a) Microîntreprinderi (< 9 lucrători; au o cifră de afaceri până la 3 mln. lei);
b) Întreprinderi mici (< 49 lucrători; au o cifră de afaceri până la 25 mln. lei);
c) Întreprinderi mijlocii (< 249 lucrători; au o cifră de afaceri până la 50 mln. lei);
d) Întreprinderi mari (> 250 lucrători; iar cifra de afaceri este de peste 50 mln. lei).

 În conformitate cu legislaţia în vigoare în R.M. există următoarele forme organizatorico-

juridice de întreprinderi:
1) Î.I. (întreprindere individuală) – persoana fizică, răspundere nelimitată.
2) Societate în nume colectiv – întruneşte 2 sau mai multe persoane care activează în baza de contract;
persoană fizică şi răspunde cu întreg patrimoniul.
3) Societate în comandită – întruneşte 2 sau mai multe persoane dintre care o persoană – comandit, iar
restul – comanditari.

Comanditul – răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu

Comanditarul – răspunde cu acea parte a capitalului care a fost depusă în momentul iniţierii
întreprinderii (cu ponderea de capital pe care a alocat-o în societate).
4) S.R.L (societate cu răspundere limitată) – persoană fizică, răspundere limitată, întruneşte de la 2
până la 50 persoane. Fiecare depune o anumită sumă de bani pentru care şi răspunde. 5400 lei –
capitalul iniţial
5) S.A. (societate pe acţiuni) – persoana juridică, răspundere limitată, întruneşte mai multe persoane.
Întreprinderea este bazată pe capitalul divizat în acţiuni.
S.A. are de la 50 lucrători în sus; capitalul statutar fiind de – 500.000 lei. S.A. emite acţiuni şi
obligaţiuni (cca. 80% acţiuni, şi cca. 20% obligaţiuni).
S.A. înfăptuieşte emisia acţiunilor simple(ordinare) – venit variabil şi acţiuni privilegiate
(preferenţiale) – venit stabil indiferent de rezultatele muncii.

Acţiunea – hârtie de valoare posesorul căreia primeşte venit sub formă de dividend.
Posesorul acţiunii primeşte dobânda fixă, iar după expirarea termenului, întoarce obligaţiunea
întreprinderii respective primind nominalul ei. Acţiunile se vând şi se cumpără la bursa de valori.

Obligaţiunea – reprezintă o hârtie de valoare care aduce posesorului un venit sub formă de dobândă
(procent).

6) Întreprinderea cooperativa de producţie – reprezintă o persoană juridică care întruneşte 3 şi mai

multe persoane. Această întreprindere activează în scopul exercitării activităţii antreprenoriale.
7) Întreprinderea de arendă – persoană fizică sau juridică; răspundere limitată. Este întemeiată pe
baza arendei patrimoniului de la agenţi economici privaţi sau întreprinderile publice pentru o
anumită perioadă de timp.
8) Întreprindere colectivă – care aparţine lucratorilor întreprinderii respective. Fiecare lucrător
dispune de o pondere în patrimoniul întreprinderii.
9) Întreprindere de stat – care este creată din contul mijloacelor bugetului de stat şi dirijată de către
organele respective.
10) Întreprindere municipală – care este creată din mijloacele organelor municipale respective.
11) Întreprindere mixtă – sunt bazate pe capitalul public şi cel privat.

3. Indicatorii economici principali a activităţii întreprinderii

Actualmente în ţările dezvoltate are loc tendinţa de concentrare a întreprinderilor.

Concentrarea – este un proces de sporire a dimensiunilor întreprinderilor pe baza investirii unei
părţi din profitul întreprinderii.
 Acest proces este influenţat de următorii factori:
1) Capitalizarea unei părţi a profitului întreprinderii;
2) Procurarea creditelor bancare la o rată a dobânzii mică;
3) Emisia hârtiilor de valoare;
4) Fuziunea întreprinderilor.

Concentrarea se manifestă în următoarele 3 forme principale:

1) Concentrarea pe orizontală care prevede întrunirea întreprinderilor, care produc bunuri similare
bazate pe aceleaşi tehnologii de producţie.
2) Concentrarea pe verticală care prevede întrunirea întreprinderilor aflate la diferite stadii a
procesului de producţie (Holding).
3) Concentrarea conglomerată care prevede întrunirea întreprinderilor din diferite domenii cu scopul
de a cuceri noi pieţe de desfacere şi de a obţine profituri majorate.

Metodele de concentrarea a întreprinderii:

a) Metoda de absorbţie care prevede concentrarea în baza procurării pachetului de control al acţiunilor
sau a procurării patrimoniului întreprinderii relativ slabe (50% +1 acţiune).
b) Metoda de fuziune care prevede întrunirea a 2 sau mai multe întreprinderi şi formarea unei
întreprinderi noi.

Indicatorii întreprinderii pot fi grupaţi în:

1) Indicatori naturali (fizici) exprimaţi în tone, decalitri, litri, m2 , ş.a.
2) Indicatori valorici (băneşti) – lei, dolari, euro.

1) Indicatorii fizici (naturali):

a) Produsele finite (tone, metri, decalitri);
b) Semifabricatele utilizate în interiorul întreprinderii şi destinate pentru comercializare;
c) Materia primă aflată în procesul de producţie, inclusiv combustibil, energia electrică, apa etc.
d) Serviciile prestate de către întreprinderile altor agenţi economici (întreprinderilor terţe) şi populaţie.

2) Indicatorii băneşti (valorici):

a) Producţia globală (Pg) – reprezintă suma valorii producţiei finite, semifabricatelor, materiei prime
şi serviciilor.
b) Producţia marfă (PM) – reprezintă producţia destinată pentru comercializare.
c) Producţie realizată – reprezintă producţia care este realizată direct consumatorilor angro sau cu
amănuntul.
d) Cifra de afaceri – reprezintă suma tuturor veniturilor încasate de întreprindere (venituri de la
realizarea mărfurilor, de la prestarea serviciilor, realizarea hârtiilor de valoare şi veniturile obţinute
de pe conturile bancare.)
e) Valoarea adăugată brută – reprezintă valoarea nou creată fără cheltuielile materiale.
f) Valoarea adăugată netă – reprezintă partea din valoarea adăugată brută, care rămâne după
excluderea amortizării şi a impozitelor indirecte.
g) Profitul brut – reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costul de producţie
h) Profitul net – reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne după achitarea impozitelor şi altor
plăţi obligatorii (cheltuielile obligatorii)

Tema 5
1. Factorii tradiţionali de producţie

Factorii de producţie – reprezintă totalitatea resurselor materiale si umane, care pot fi atrase,
alocate şi utilizate în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor.

Factorii de producţie nu trebuie confundaţi cu resursele economice. Resursele economice devin

factori de producţie numai şi numai în procesul de producţie.
 Factorii de producţie se deosebesc de resursele economice deoarece ei cuprind acea parte din
resurse care este utilizată în procesul de producţie.
Factorii de producţie pot fi analizaţi la nivel micro, mezo, macro şi mondoeconomic.
Exista 4 grupe de factori de producţie:
1. munca
2. natura
3. capitalul
4. neofactorii

Munca şi natura sunt consideraţi ca factori primari şi originali de producţie. Munca, natura şi
capitalul luaţi în ansamblu formează factorii tradiţionali de producţie..

Munca – reprezintă un factor de producţie care reflectă procesul de utilizare a capacităţilor fizice şi
intelectuale ale omului cu scopul producerii bunurilor economice.
Munca joacă un rol decisiv deoarece ea contribuie la crearea bunurilor economice, pune în mişcare
ceilalţi factori de producţie, contribuie la crearea neofactorilor de producţie.

Munca are 2 laturi:

 Fizică – reflectă procesul de consum a energiei fizice, musculare.
 Intelectuală – reflectă procesul de consum a energiei nervoase.

Munca ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1) Munca reprezintă un element asociativ al societăţii şi nu poate fi desprins de personalitatea
respectivă.
2) Munca contribuie la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor, deoarece ea are caracter creativ şi
contribuie la utilizarea altor factori de producţie.
3) Munca are caracter conştient şi prin aceasta se deosebeşte de activitatea animalelor.
4) Munca are dimensiuni calitative şi cantitative. Cantitative – orele de muncă, zile, săptămâni, luni,
ani; Calitative – gradul de calificare şi profesionalism a lucrătorilor.

Natura – reprezintă totalitatea elementelor care sunt atrase de către oameni pentru crearea
bunurilor materiale şi serviciilor.

Natura include:
a) pământul
b) bogăţiile subterane
c) pădurile(flora si fauna)
d) resursele de apă
e) aerul

Natura ca factor de producţie are următoarele trăsături:

1) Natura este un factor original şi primar. Originalitatea naturii constă în faptul că elementele
ei(majoritatea resurselor naturii) sunt neregenerabile. .
2) Natura oferă bunuri materiale ,materie primă, surse energetice.
3) Natura reprezintă locul unde se desfăşoară majoritatea activităţilor economice.
4) Natura are dimensiuni cantitative şi calitative.
5) Natura se manifestă în formă materială.

Principalul element al naturii este pământul – fondul funciar. Pământul serveşte ca bază în procesul
de organizare şi dezvoltare a producţiei agricole şi siviculturii.
Pământul include:
 Terenurile arabile, plantaţiile multianuale, păşuni
 Terenurile destinate pentru fondul forestier
 Terenurile destinate pentru construcţii speciale
 Terenurile destinate pentru localităţi
 Pădurile
 Viile
 Terenurile locative etc.

Factorul de producţie natura este însoţit de următoarele tendinţe:

a) Tendinţa de reducere a terenurilor agricole în urma atribuirii unor terenuri pentru construcţii cu
destinaţie productivă şi neproductivă;
b) Reducerea resurselor materiale în urma exploatării intensive a bogăţiilor subterane;
c) Creşterea costurilor de extragere a resurselor şi sporirea preţurilor la resursele naturale.

Capitalul – reprezintă totalitatea bunurilor economice acumulate şi reproductibile care sunt utilizate
pentru producerea de noi bunuri destinate pentru realizare în scopul obţinerii unui anumit profit.

Capitalul pentru prima dată ca factor de producţie a fost analizat de către Adam Smith.
În dependenţă de natura sa capitalul se divizează în capital real şi capital financiar. În
practica cotidiană capitalul fizic este numit capital real.

Capitalul Real – numit capital tehnic sau fizic este capitalul materializat în mijloace de producţie
(materie primă, semifabricate, utilaje, instalaţii etc.).

Capitalul Financiar – ce se manifestă în formă de bani în numerar, depozite bancare, hârtii de

valoare.

Capitalul real şi capitalul financiar luate în ansamblu formează Capitalul Economic.

Capitalul Real la rândul său se împarte în: Capital Fix şi capital Circulant.

Capitalul Fix – acea parte a capitalului real ce participă în mai multe cicluri de producere
păstrându-şi forma sa naturală şi care transmite (transferă) treptat valoarea sa asupra produsului nou
pe măsura uzurii sale.
Capitalul fix include:
a) capital fix activ – utilajele, maşinile de transmitere, aparate de calcul, care servesc ca condiţie în
procesul de producţie.
b) capital fix pasiv – clădirile cu destinaţie productivă.

Capitalul Circulant – reprezintă acea parte a capitalului real ce participă într-un un singur
ciclu de producere şi îşi transferă valoarea sa în întregime asupra produsului nou creat.
Capitalul circulant include:
a) materia primă,
b) materialele de producţie,
c) semifabricatele, combustibil, energia electrică.
d) Salariul lucrătorilor

Capitalul ca factor de producţie se află mereu în mişcare trecând consecvent prin 3 stadii:
1) Transformarea capitalului din formă bănească, în forma productivă (în această stadie are loc
aprovizionarea întreprinderii cu mijloace de producţie şi cu forţă de muncă).

2) Transformarea capitalului productiv în capital marfă (la această stadie are loc combinarea factorilor
de producţie şi exercitarea procesului de producţie cu scopul obţinerii mărfurilor respective).

3) Transformarea capitalului marfar în capital bănesc (la această stadie are loc procesul de realizare a
mărfurilor fabricate).
 Trecerea consecutivă a capitalului dintr-o stadie în altă stadie constituie circuitul capitalului.
Mişcarea în continuu a capitalului constituie circulaţia capitalului.
Capitalul Fix în procesul exploatării sale suferă uzura fizică şi uzura morală.
Uzura Fizică – înseamnă pierderea treptată a capacităţilor de producţie (tehnice) a
capitalului fix.
Asupra uzurii fizice a capitalului fix influenţează următorii factori:
 calitatea capitalului fix.
 nivelul de exploatare a capitalului fix.
 nivelul de calificare a lucratorilor care exploatează capitalul fix.
 reparaţia la timp a capitalului fix.

Pentru înlocuirea uzurii fizice a capitalului fix la întreprinderi sunt create fonduri de
amortizare. Raportul dintre fondul de amortizare şi valoarea capitalului fix constituie rata
amortizării.
Uzura morală a capitalului fix înseamnă pierderea treptată a valorii capitalului fix în urma creşterii
productivităţii muncii şi în urma ieftinirii capitalului fix.
Pentru înlocuirea uzurii fizice şi uzurii morale sunt aplicate afară de fondurile de amortizare
investiţiile respective de capital.

2. Neofactorii de producţie

Neofactorii de producţie sunt următorii:

1) Progresul tehnico-ştiinţific ce contribuie la:
a) la mecanizarea şi diversificarea proceselor de producţie
b) la apariţia tehnologiilor noi performante
c) la apariţia surselor noi de materie primă şi de surse energetice alternative
d) perfecţionarea sistemului de comercializare şi transportare a produselor.
e) perfecţionarea organizării activităţii manageriale.

2) Sistemul informaţional ce contribuie la:

a) Automatizarea proceselor de producţie fără implicarea omului.
b) Conducerea de la distanţă a aparatelor şi a utilajelor.
c) Planificarea, lansarea şi controlul proceselor de producţie
d) Robotizarea procesului de producţie.

3) Capitalul uman – reprezintă stocul de cunoştinţe şi experienţă acumulată în fiinţa umană care aduc
venit potenţial pe viitor.
Capitalul uman are 2 particularităţi:
a) în calitate de capital uman apare instruire profesională şi experienţă de muncă.
b) la baza capitalului uman se află investiţiile făcute în instruire, ştiinţă, cultură, ocrotirea mediului.

4) Abilitatea întreprinzătorului.
Întreprinzătorul ca neofactor de producţie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
 să fie strateg
 să fie administrator
 să fie manager
 să fie comerciant
 să fie negociator
 să fie riscant
 să fie executor al propriilor decizii.

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie îndeplineşte următoarele funcţii:

 funcţia productivă;
 funcţia de risc
  funcţia de inovator
 funcţia de manager privaz şi colectiv.

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie are următoarele drepturi:

1) are dreptul să creeze întreprinderi noi,
2) să le reorganizeze
3) să le lichideze;.

Întreprinzătorul ca neofactor de producţie are următoarele obligaţiuni:

1) să respecte libera concurenţă, să asigure calitatea produselor, să ţină cont de drepturile
consumatorilor;
2) să plătească un salariu nu mai jos de minimum;
3) să creeze condiţii normale de activitate.

3. Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie – reprezintă un model, o corelare dintre factorii producţie în

aspect cantitativ, calitativ şi structural în scopul producerii de bunuri economice.

Există 2 forme de combinare:

Combinare tehnică – prevede unirea fizică a factorilor de producţie, a unei cantităţi de lucratori cu
o anumită cantitate de maşini şi utilaje.

Combinare economică – presupune unirea factorilor de producţie astfel încât cu cheltuieli minime
de factori de producţie de obţinut rezultate maxime.
Odată cu dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, întreprinderea permanent schimbă corelarea
dintre factorii de producţie, exercită substituirea unor factori de producţie cu alţi factori de producţie
mai productivi, moderni şi ieftini.

Substituirea – reprezintă un proces de înlocuire a unei părţi (cantităţi) dintr-un factor de producţie
cu alte părţi din alt factor de producţie.

În economia de piaţă producătorii permanent se confruntă cu problema alegerii optime a combinării

factorilor de producţie. De la această alegere depinde sporirea volumului de producţie, randamentul
factorilor de producţie şi obţinerea profitului.

Schimbările care se produc în factorii de producţie şi influenţa lor asupra creşterii volumului de
producţie sunt reflectate în legea randamentelor neproporţionale.

Randamentele neproporţionale se manifestă în 3 forme:

a) randamente proporţionale (constante) – ce reflectă situaţia când volumul de producţie creşte în
acelaşi ritm ca şi volumul cheltuielilor de factori de producţie.
b) randamente crescânde – reflectă situaţia când volumul de sporire a producţiei este mai înalt decât
ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.
c) randamente descrescânde – reflectă situaţia când ritmul de creştere a volumului de producţie
rămâne în urmă (mai mic) de la ritmul de creştere a cheltuielilor de factori de producţie.

Pe lângă legea randamentelor neproporţionale funcţionează legea randamentelor marginale

descrescânde. Potrivit acestei legi, creşterea factorului variabil (munca) duce la sporirea volumului
de producţie până la un anumit punct, dincolo de care are loc scăderea volumului de producţie
devenind negativ.

Eficienţa economică a combinării şi substituirii factorilor de producţie îşi găseşte expresia în

productivitatea acesteia.
 Productivitatea factorilor de producţie reprezintă raportul dintre volumul de producţie obţinut şi
factorii de producţie utilizaţi:

În urma creşterii progresului tehnico-ştiinţific are loc sporirea volumului de producţie cu

cheltuieli reduse la fiecare unitate de produs, ce se reflectă în legea creşterii productivităţii
factorilor de producţie.

Productivitatea factorilor de producţie se manifestă în următoarele forme:

1) productivitatea naturală (fizică) care reflectă randamentul factorilor de producţie în formă naturală
(tone, decalitri, km).
2) productivitatea valorică care reprezintă randamentul valoric (în formă bănească) al factorilor de
producţie(lei, euro, dolari).
3) productivitatea brută ce reflectă randamentul factorilor de producţie luaţi în ansamblu, antrenaţi la
întreprinderea respectivă.
4) productivitatea netă ce reflectă raportul dintre volumul de producţie şi factorii de producţie utilizaţi
fără amortizare.
5) productivitatea parţială ce reflectă randamentul unui factor de producţie luat în parte.
6) productivitatea medie(unitară) prezintă randamentul calculat la o unitate de produs sau la un
lucrător.
7) productivitatea marginală care reflectă sporul unei unităţi de produs în baza utilizării factorilor de
producţie respectivi.

Asupra productivităţii şi randamentului factorilor de producţie influenţează următorii

factori:
a) factorii naturali (solul ,petrolul, materii prime, materiale).
b) factorii tehnici (nivelul de mecanizare, automatizare a proceselor de producţie).
c) factorii economici (nivelul de calificare a lucrătorilor, nivelul de stimulare, forma de organizare a
activităţii întreprinderii, gradul de cointeresare materială a lucrătorilor în rezultatul muncii sale).
d) factorii sociali (nivelul de trai, condiţiile de muncă ale întreprinderii).
e) factorii psihologici (climatul în colectivul de muncă, în familie).
f) factorii structurali (prevăd modificările structurale atât la nivel micro cât şi la nivel macro,
schimbarea conducerii).
g) factorii integraţionişti (reflectă gradul de integrare a întreprinderii în piaţa internă şi externă).

Principalele forme a productivităţii factorilor de producţie sunt:

 productivitatea muncii
 randamentul capitalului.

Productivitatea muncii – reprezintă cantitatea de produse obţinute într-o anumită perioadă de timp
sau cantitatea de timp pentru obţinerea unei unităţi de produse.

Există şi productivitatea marginală – reflectă raportul dintre sporul volumului de producţie cu o

unitate în urma cheltuielilor factorilor de muncă.

Randamentul capitalului – reprezintă necesarul de capital pentru producerea (obţinerea) unei

unităţi de produs.
Randamentul marginal al capitalului – reprezintă raportul dintre sporirea capitalului şi sporirea
volumului de producţie:

4. Costul de producţie şi tipologia lui

 Costul de producţie – reprezintă o categorie economică care reflectă totalitatea cheltuielilor
exprimate în expresie valorică suportate de întreprindere pentru producerea de bunuri materiale şi
servicii.

Costul de producţie reprezintă o parte componentă a preţului de realizare a mărfurilor.

Costul de producţie
P
Profitul

Funcţiile costului de producţie:

1) Funcţia de măsurare a cheltuielilor necesare întreprinderii pentru producerea unui anumit volum de
producţie.
2) Funcţia de formare a preţurilor de realizare la produsele fabricate.
3) Funcţia de control şi reglare a activului economic, a utilizării factorilor de producţie.
4) Funcţia de determinare a rentabilităţii şi eficienţei economice a întreprinderii (veniturile trebuie să
întreacă costurile).

Tipologia, clasificarea costurilor de producţie

Clasificarea costurilor de producţie este bazată pe următoarele principii:

1) În dependenţă de natura şi structura costurilor de producţie
a) Costuri materiale – cheltuieli pentru materiale, materie primă, semifabricate, energie, salariul
lucratorilor angajaţi în producerea bunurilor şi serviciilor.
b) Costuri salariale – include salariile tuturor lucrătorilor, cheltuielile pentru fondul social, cheltuielile
pentru asistenţa medicală (2,5%).
c) Costuri generale – includ cheltuielile pentru: plata dobânzilor, chirie, amenzi şi alte cheltuieli de
ordin general.

2) În dependenţă de modul de calcul costurile se divizează:

a) Costul explicit - care include cheltuielile legate de procurarea mijloacelor de producţie şi a forţei de
muncă.
b) Costul implicit - care include cheltuielile interne şi care nu prevăd cheltuieli pentru terţi,
cheltuielile legate de resursele proprii ale întreprinderii.
c) Costul contabil - care include costul explicit şi amortizarea.
d) Costul economic - care include costul contabil şi costul implicit.
3) În dependenţă de forma organizatorică a întreprinderii:
a) Costul de secţie – care include cheltuielile legate de instalarea utilajului, de materie primă,
materialele, combustibilul şi salariul lucrătorilor productivi.
b) Costul de uzină – care include costul de secţie şi alte costuri de producţie legate de producerea şi
realizarea mărfurilor, cheltuieli legate de amortizarea capacităţii fixe.
c) Costul comercial (complet) – care include cheltuielile legate de ambalare, depozitare, realizarea
mărfurilor şi serviciilor.
4) În dependenţă de dimensiuni
a) Costuri globale (CG) care include:
1. Costul fix
2. Costul variabil
3. Costul total (CT)

Costul fix – include cheltuielile care ne influenţează direct la dinamica (sporirea) volumului de
producţie.

Exemple: - cheltuieli pentru întreţinerea aparatului administrativ;

- cheltuieli pentru amortizare;
- cheltuieli pentru chirie;
 - cheltuieli pentru salariul aparatului administrativ;
- alte cheltuieli de ordin general

Costul variabil – este costul care influenţează direct asupra modificării volumului de producţie.
Costul variabil include:
- cheltuieli pentru materie primă;
- cheltuieli pentru materiale;
- cheltuieli pentru combustibil;
- cheltuieli pentru energie;
- cheltuieli pentru salariul personalului productiv.

Costul total – reprezintă suma costului fix şi a costului variabil.

b) Costul mediu (unitar) – reflectă cheltuielile ce revine la o unitate de produs. Costul

unitar include:
1. Costul fix mediu
2. Costul variabil mediu
3. Costul total mediu

c) Costul marginal – reprezintă cheltuielile suplimentare pe care le face întreprinderea pentru

a obţine o unitate suplimentară de produs.

Costul marginal are o importanţă deosebită pentru întreprindere în luarea deciziilor referitor la
majorarea volumului de producţie.

Structura costului de producţie în Republica Moldova:

- Cheltuieli
- Cheltuieli pentru salarii şi contribuţiile
- Cheltuieli pentru combustibil şi surse energetice amortizare – 7%
- Alte cheltuieli – 8%

5.Necesitatea şi căile de reducere a costului de producţie:

Necesitatea reducerii costului de producţie este condiţionată de următorii factori:

1) De necesitatea măririi volumului de producţie cu cheltuieli relativ mai mici;
2) De necesitatea de a obţine profit;
3) Necesitatea de a micşora preţurile de realizare;
4) Necesitatea de a asigura rentabilitatea întreprinderii;
5) Reducerea costului de producţie contribuie la ridicarea competitivităţii mărfurilor atât pe piaţa
internă cât şi pe cea externă.

Căile de reducere a costului de producţie sunt:

1) Reducerea consumului de surse energetice, materie primă, materiale, însă nu în dauna calităţii
produselor.
2) Pe calea utilizării tuturor capacităţilor de producţie a întreprinderii, precum şi a spaţiilor de
producţie ce contribuie la reducerea costurilor de producţie.
3) Aplicarea maşinilor şi tehnologiilor noi avansate care economisesc materie primă şi surse
energetice.
4) Pe calea aplicării noilor tipuri de materie primă şi de surse energetice.
5) Sporirea productivităţii muncii, ce contribuie la reducerea costului de producţie la fiecare unitate de
produs
6) Reducerea cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului administrativ.

6. Eficienţa economică şi evaluarea ei

 Eficienţa economică privită în ansamblu reprezintă raportul dintre efectul obţinut şi
cheltuielile exercitate atât la nivel micro, mezo cât şi la nivel macro, sau efortul depus.

Principala formă de manifestare a eficienţei economice este rentabilitatea.

O întreprindere se consideră rentabilă dacă veniturile (cifra de afacere) întrece cheltuielile (costul
total).
Rentabilitatea se manifestă:
a) Rentabilitatea economică – care reflectă randamentul utilizării tuturor factorilor de producţie,
rezultatele pozitive ale activităţii economice a întreprinderii.
b) Rentabilitatea comercială – care reflectă randamentul pozitiv al realizării mărfurilor şi serviciilor.
c) Rentabilitatea financiară – care reflectă randamentul investiţiilor de capital; randamentul pozitiv
obţinut de la utilizarea raţională a tuturor surselor financiare.

Principalii indicatori ai rentabilităţii sunt:

1) Masa profitului – care reflectă rentabilitatea absolută.
2) Rata profitului – care reflectă rentabilitatea relativă.

Masa profitului – reprezintă diferenţa dintre cifra de afaceri şi costurile totale de producţie.

Rata profitului – reflectă raportul dintre masa profitului şi costul de producţie înmulţit cu 100%.

Asupra rentabilităţii întreprinderii influenţează următorii factori:

1) Creşterea volumului de producţie (cu cât creşte volumul cu atât masa monetară creşte);
2) Reducerea costurilor de producţie (dacă cresc costurile de producţie, atunci scade masa profitului şi
respectiv rentabilitatea şi invers);
3) Creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii în condiţiile când costurile de producţie rămân
neschimbate;
4) Mărirea vitezei de rotaţie a capitalului.

Punctul de trecere de la situaţia de rentabilitate la cea de nerentabilitate constituie pragul

rentabilităţii.
Pragul de rentabilitate – reflectă situaţia când cifra de afaceri este egală cu costurile totale
de producţie. În acest caz întreprinderea nu are pierderi, însă nu are nici câştiguri, iar profitul = 0.
Pragul de rentabilitate are caracter temporar şi firmele aplică măsuri de sporire a
rentabilităţii, iar dacă nu reuşesc atunci începe procesul de falimentare a întreprinderii.