TEMA III.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE ŞI MECANISMELE DE

FUNCŢIONARE

3.1 Tratate fundamentale în construcţia UE

3.2.Tratatul de la Roma. Actul unic European
3.3 Tratatul de la Maastricht – începutul unei noi ere în dezvoltarea Uniunii Europene
3.4 Tratatul de la Amsterdam
3.5 Tratatul de la Nisa
3.6 Tratatul de la Lisabona

3.1 Tratate fundamentale în construcţia UE

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată
de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările
membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu
poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.
Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte
obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi
relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt modificate pentru a permite
creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce
noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda unică. În baza tratatelor, instituţiile UE au
posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membre le aplică ulterior.

De-a lungul formării UE, o serie de tratate s-au manifestat ca fiind deosebit de importante,
printe acestea enumerîndu-se:

1. Tratatul de la Roma
2. Tratatul de la Maastricht
3. Tratatul de la Amsterdam
4. Tratatul de la Nisa
5. Tratatul de la Lisabona.

3.2 Tratatul de la Roma. Actul unic European

Tratatul de la Roma reprezintă tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și
Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era “Tratatul de instituire a
Comunității Economice Europene”. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând,
printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest
motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori “Tratatul de instituire a Comunității Europene”
sau “Tratatul CE”.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (Euratom). Cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene
a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de
la Roma, cât și “Euroatom”-ul au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul, inițial, a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a
încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul de la Roma a rămas o
secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.
 Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou
pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă
după baza legală a Tratatului de la Roma, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.

Tratatul a fost semnat de către următorii:

 Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.
 Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.
 Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.
 Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.
 Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.
 Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.

La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre

integrarea economică și conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va
stimula relațiile comerciale și dezvoltarea economică.
Obiectivele Tratatului de la Roma erau:
1. integrarea economiei comune,
2. crearea unei piețe comune,
3. excluderea oricărei discriminări naționale.
Pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări
legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arăta extrem de important.
Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă
europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună
trebuie să funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în
evidență primatul dreptului comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai
larg decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp,
Marea Britanie refuza intrarea în CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze
porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor comunitare. A vrut să-și creeze propria piață
comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE.

3.3 Tratatul de la Maastricht.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a

intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe,
cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva
reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei
internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele
înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme. Uniunea Europeană astfel
constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor
comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”

Uniunea monetară și economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape.
Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1
ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea
monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin
care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență sunt următoarele:
politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. În timp ce criteriul
de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un
criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referință 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mișcare un automatism, conform căruia țările care
îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniștri pot
participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat dreptul de a
decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Politica externă și de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de
Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE,
deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este
nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Cetățenia europeană
Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană o deține orice
persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele
dreptul de ședere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale precum și
dreptul de a alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul
UE.

Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta
Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul de Miniștri. În
afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura
reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne.
Pentru o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de
Poliție Europol, cu sediul la Haga.

Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin

instituirea Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea
integrării europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică. Conştiente de
evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea modificărilor instituţionale,
statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop, articolul N prevede
convocarea unei Conferinţe interguvernamentale în 1996.
Această conferinţă a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.

3.4 Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene

(UE) la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui
inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea
profundă a UE a eșuat însă, făcând necesare alte măsuri.

Procesul de democratizare
Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la
procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht,
aducând parlamentul la același nivel cu Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de la Amsterdam
dreptul Parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care
Consiliul de Miniștri hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această regulă
politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.
 Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor
Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor
acesteia, ci și cu numirea președintelui comisiei.
Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă Parlamentul (singurul
organ la UE ales direct de populație) nu are încă nici un drept inițiativ în elaborarea proiectelor
de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde și
de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii
legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a
Constituției Europei.

Politica ocupațională
Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de
politică ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit
totuși o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spațiu de libertate, securitate și justiție

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așa-numitul “Spațiu de libertate, securitate și
justiție”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL) și
a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie și Irlanda și-au
rezervat totuși dreptul de a nu adera la acest tratat.
Statele membre au convenit și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor,
azilului și imigrării.

Politica externă și de securitate comună (PESC)

În acest context a fost înființat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de
Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.
Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi,
fiecare țară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea
hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi.

3.5 Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa modifică Tratatul de la Maastrich, tratatele de instituire a Comunităților

Europene precum și anumite acte legislative.
Tratatul a fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie
2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea
procesului de ratificare - 1 februarie 2003.
Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină
prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea
aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe
principale sunt:
1. componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene,
2. procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri,
3. consolidarea cooperării între instituţii.

Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din
2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din
345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14
din 27). Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară
unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul
proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.
 Comisia Europeană
Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră
numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai
mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un
sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de
către Consiliu prin vot în unanimitate.
Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse.
Preşedintele are în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere
demisia comisarilor. Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în
majoritate calificată.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de
judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de
Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea de Justiţie, având câte un membru din
fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită.
Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă
Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

Curtea de Conturi Europeană

Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de
Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350
de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este
reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii Comitetului
Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezintă

Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice.

Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului
European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa
riscului de violare a drepturilor fundamentale. “Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a
Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, care nu este incorporată în Tratat.

3.6 Tratatul de la Lisabona

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi
ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht) şi Tratatele CE (fără a le înlocui) punînd la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor.
Obiectivele Tratatului se impart conform următoarei dduce op:
O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol dduce ophe, în care cetăţenii au mai multe şanse de
a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel dduce o şi naţional şi de către
cine.
o Un rol dduce ophe pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii
Uniunii Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi
acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul
elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul (care reprezintă statele dduce) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a
legislaţiei Uniunii Europene.
o O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale pot participa
într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou dduce op
care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai
bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului
European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi
la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
o O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de
cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
o Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară,
odată cu repartizarea competenţelor.
o Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată,
posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii

eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai
bine în domenii de prioritate majoră.
o Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la
noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient.
Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a
statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se
obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel
puţin 65% din populaţia Uniunii.
o Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia
de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate), introduce o
legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede
noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi include reguli clare
privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
o O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE
de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi
– precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica
energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare,
spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare
administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează

valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede
noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
o Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi
obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de
referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din
întreaga lume.
o Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona
menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi
principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă
juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
o Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele
„patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
 o Solidaritate între statele dduce: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi
statele dduce acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este
ţinta unui atac dduce op sau victima unei dduce ophe naturale sau provocate de om. De
asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
o Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune
în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce dduce avantaje directe în ceea ce priveşte
capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de
protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări
capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care

dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga
lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar,
politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial,
respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor
externe.
o Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi
vizibilitatea acţiunii externe a UE.
o Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul
necesar.
o Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întăreşte puterea de negociere,
determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi
organizaţiile internaţionale.
o Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza păstrând unele
modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui
grup mai mic de state membre.

Definind rolul pe care UE trebuie să îl joace în lume, Tratatul de la Lisabona abordează şi

problema politicii de securitate şi de apărare comună, admiţând că aceasta face parte integrantă
din politica externă şi de securitate comună. În acest context, este introdusă şi o „clauză de
solidaritate”, prin care Uniunea Europeană şi statele membre sunt chemate să acţioneze în comun
în cazul în care un stat membru devine ţinta unui atac terorist.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Matusescu Constanta - Constructia europeana. Evolutia ideii de unitate europeana,

Editura Bibliotheca, Targoviste, 2007.
2. Militaru Ioana Nely - Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2009.
3. Bârsan Maria - Integrarea economica europeana, vol. I, „Introducere în teorie si
practica”, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.
4. Bibere Octav - Documente de baza ale comunitatii si Uniunii Europene, Iasi, Ed.
Polirom, 1999.
5. Bibere Octav - Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene, Bucuresti, Ed. Lucretius, 1997.
6. www.europa.eu
7. www.cronicaeuropeana.ro
8. www.europainfo.ro
 TEMA IV.
POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ

4.1 Caracteristicile agriculturii europene şi rolul agriculturii

4.2 Principalele raţiuni şi obiective ale PAC
4.3 PAC în Tratatul de la Roma. Elementele esenţiale ale PAC
4.4 Reformele PAC şi consecinţele PAC
4.5 Comerţul cu produse agricole cu ţările în curs de dezvoltare
4.6 Protejarea mediului rural

4.1 Caracteristicile agriculturii europene şi rolul agriculturii

Geografia Uniunii Europene este predominant rurala si conturata de profesii si activitati

umane. Zonele sale rurale sunt foarte diverse din moment ce mediul natural este conturat de
forme variate de cultivare si silvicultura si de meseriile si industriile asociate acestora.
Agricultura si silvicultura, ca utilizatori majori ai pamantului, joaca un rol cheie in determinarea
sanatatii economiilor rurale, ca si a sanatatii peisajelor. Desi agricultura poate fi mai putin
importanta pentru economia zonelor rurale decat este in mod normal, ea are o contributie
valoroasa in cresterea economica si sustinerea mediului. Uniunea Europeana are un sector
agricol modern si competitiv, ocupand o pozitie dominanta pe pietele mondiale, atat ca
exportator major, cat si ca cel mai mare importator mondial de hrana, mai ales din tarile aflate in
curs de dezvoltare.
Politica de agricultura a Europei este determinata la nivelul UE de catre guvernele statelor
membre si aplicata de catre statele membre. Implica sprijin pentru veniturile cultivatorilor, in
timp ce ii incurajeaza sa produca produse de o calitate inalta, cerute de piata, incurajandu-i sa
dezvolte cai aditionale de imbunatatire a afacerilor in armonie cu mediul inconjurator.
Agricultura joacă un rol esenţial în dezvoltarea EU, mai ales prin prisma faptului că toţi
avem nevoie de alimentaţie. Insa, aceasta ramura a economiei comunitatii europene nu inseamna
numai productii de recolte si animale pentru consumul alimentar. Complexitatea unei profesii
precum cea de agricultor cere cultivatorilor sa joace mai multe roluri. Pentru multi dintre
cultivatori este un stil de viata.
Majoritatea culturilor / fermelor sunt afaceri marunte, de obicei de familie. Ele sunt, in
multe zone rurale, o importanta sursa de locuri de munca si actori importanti in lumea rurala.
Agricultura, de asemenea, reprezinta prima veriga in lantul alimentar, produsele agricole
transformandu-se in produse alimentare, in cele din urma, ajung pe rafturile magazinelor unde
consumatorii le procura.

4.2 Principalele raţiuni şi obiective ale PAC

Politica Agricolă Comună (PAC) a luat fiinţă în 1962 şi a suferit de atunci cel puţin trei
reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia în iunie 2003 (cu
prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).
Importanţa PAC este reflectată prin câteva trăsături distincte:
- la momentul lansării PAC, trebuia atenuat şocul unei rate ridicate de ieşire a forţei de
muncă din agricultură. Golul fortei de munca din agricultură a rămas puternic şi astăzi, politica
agricolă fiind un capitol decizional sensibil;
- PAC este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa
Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele
naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea
majoritate a producţiei agricole (peste 90%), de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi
comercializare a produselor;
 - PAC este o politică mare consumatoare de resurse financiare. PAC consumă, prin sistemul
complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun.

Obiectivele politicii agricole comune sunt:

a. creşterea productivităţii agriculturii prin dezvoltarea progresului tehnic şi asigurarea unei
utilizări optime a factorilor de producţie, mai ales a mâinii de lucru;
b. asigurarea unui standard de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă;
c. stabilizarea pieţelor;
d. garantarea securităţii aprovizionării;
e. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile PAC sunt :

- o piaţă unică a bunurilor: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă
fără restricţii;
- preferinţa comunitară: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea
Europeană;
- solidaritate financiară între statele membre: măsurile comune sunt finanţate dintr-un
buget comun.

4.3 PAC în Tratatul de la Roma. Elementele esenţiale ale PAC.

În momentul stabilirii pieţei comune prin Tratatul de la Roma în 1958, agricultura celor
şase state membre fondatoare era dominată de o puternică intervenţie din partea statului, care
acţiona în special pe orientarea şi controlul ofertei, fixarea preţurilor de garanţie, sprijinul direct
pentru veniturile agricultorilor, comercializarea produselor şi/sau a structurilor agricole. Pentru
includerea produselor agricole în libera circulaţie a mărfurilor, menţinând o intervenţie a statului
în sectorul agricol, trebuia ca mecanismele de intervenţie naţionale incompatibile cu piaţa
comună să fie stopate şi să fie transpuse la nivel comunitar: aceasta este raţiunea care stă la baza
apariţiei politicii agricole comune.
Trebuie precizat faptul că menţinerea unei intervenţii puternice a statului în agricultură era
dorită de mai multe state şi de către toate organizaţiile profesionale agricole. În alte părţi,
intervenţia în agricultură se baza pe principiul, foarte răspândit la momentul respectiv, al
specificităţii sectorului, dependent în mare măsură de condiţiile climatice şi de constrângerile
geografice, supus dezechilibrelor sistemice între cerere şi ofertă, şi, în consecinţă, cu o puternică
volatilitate a preţurilor şi a veniturilor.
De fapt, agricultura este caracterizată de legătura sa cu resursele naturale. Aceasta extrage
produse proaspete, care se înscriu într-un lanţ al vieţii şi sunt destinate să satisfacă o necesitate
fundamentală a omului: aceea de a se hrăni. Agricultura este deci o activitate economică care
face parte din esenţa mediului înconjurător, care întreţine spaţiul şi îl cultivă, dar care suferă, de
asemenea, din cauza neajunsurilor teritoriale şi a condiţiilor climatice foarte diverse.
În plus, agricultura trebuie să reziste în faţa instabilităţii pieţelor: pe de o parte, durata
ciclurilor de producţie şi factorii de producţie ficşi fac ca oferta globală de produse agricole să
devină foarte rigidă; pe de altă parte, cererea alimentară este inflexibilă, adică aceasta
reacţionează puţin variaţiile de preţ. Datorită faptului că oferta pe termen scurt este rigidă,
cererea este cea care stabileşte preţul pe piaţă; cererea fiind inflexibilă, o ofertă abundentă va
provoca scăderi ale preţului pe piaţă în timp ce, în caz contrar, o ofertă săracă va induce o
puternică creştere a preţurilor. Toate aceste elemente creează o instabilitate permanentă a
pieţelor. Într-o astfel de situaţie, autorităţile publice din spatiul European si mondial au avut
întotdeauna o tendinţă clară de a regla pieţele agricole şi de a susţine veniturile producătorilor,
tendinţă pe care PAC a moştenit-o.
Chiar dacă agricultura nu reprezintă astăzi decât o mică parte a economiei ţărilor
dezvoltate, inclusiv a tarilor din UE, intervenţia publică s-a consolidat în ultimul timp prin
politici agro-rurale care au adăugat la susţinerea funcţionării tradiţionale a activităţii primare, şi
anume producţia de produse alimentare pentru consum, alte dimensiuni, printre care:
 dezvoltarea sustenabilă (cu mult suport din partea societatii si autoritatilor),
 amenajarea teritoriului şi a peisajului,
 diversificarea şi revitalizarea economiei rurale
 producerea de energie şi biomateriale.

Susţinerea funcţiilor necomerciale ale activităţii agricole, adică neremunerate de piaţă, a

devenit în consecinţă o parte-cheie a politicilor agricole şi rurale mai recente şi, prin acestea, a
politicii agricole comune.

De la marea reformă PAC din 2003, pusă în aplicare în mai multe etape, elementele
esenţiale ale PAC sunt fondate pe cinci texte de bază:

a. Regulamentul (CE) nr. 1782/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003 de stabilire a

normelor comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune
şi de stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori;

b. Regulamentul (CE) nr. 1783/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003 de

modificare a Regulamentului (CE) nr. 1257/1997 privind sprijinul pentru dezvoltare
din partea Fondului European de Orientare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală;

c. Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanţarea
politicii agricole commune;

d. Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind

sprijinul Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) pentru
dezvoltarea rurală;

e. Regulamentul (CE) nr. 1234/2007 al Consiliului din 22 octombrie 2007 de instituire a

unei organizări comune a pieţelor agricole, care a reglementat mecanismele
legislative pentru 21 de pieţe comune sectoriale precedente.

4.4 Reformele PAC şi consecinţele PAC.

Din 1962, anul stabilirii politicii agricole comune, aceasta şi-a îndeplinit obiectivele,
garantând siguranţa aprovizionării cu produse alimentare. Ulterior, odată cu politica sa privind
preţurile de sprijin foarte ridicate în comparaţie cu preţurile pieţei mondiale şi odată cu
garantarea achiziţionării unor cantităţi nelimitate de produse, PAC a început să producă din ce în
ce mai multe excedente. La începutul anilor '80, prioritate au avut eliminarea diferenţei din ce în
ce mai mari dintre ofertă şi cerere şi gestionarea influenţei cheltuielilor agricole asupra bugetului
comunitar. Pentru a face faţă acestui lucru, Comisia a publicat o Carte verde în care se preconiza
o politică a preţurilor mai restrictivă, care să permită apropierea preţurilor interne de cursurile
mondiale, menţinerea cheltuielilor la un nivel constant şi adaptarea scăderii preţurilor în funcţie
de excedente. Pe mai multe pieţe au fost puse în aplicare măsuri de control al ofertei şi
„stabilizatori” bugetari (mai întâi, în 1984, cotele de lapte, urmate în 1986 de taxele de
coresponsabilitate în ceea ce priveşte cerealele şi, în 1987 şi 1988, instaurarea cantităţilor
maxime garantate (CMG) în cazul culturilor erbacee).

În luna februarie a anului 1988, Consiliul European de la Bruxelles a decis luarea unor noi
măsuri, dat fiind faptul că acţiunile precedente nu au permis reducerea cheltuielilor şi a
excedentelor. Cele mai importante măsuri adoptate au fost următoarele:
 - aplicarea unui cadru de disciplină bugetară pentru perioada 1988/1992 care să limiteze
creşterea cheltuielilor agricole în funcţie de evoluţia PIB-ului;
- extinderea „stabilizatorilor bugetari” la toate sectoarele (reducerea preţurilor şi a
ajutoarelor în cazul în care producţia atinge un plafon prestabilit);
- retragerea voluntară din circuitul agricol a suprafeţelor arabile (set aside);
- încurajarea extinderii producţiei şi reconversiei culturilor excedentare;
- subvenţionarea directă a veniturilor pentru micii fermieri cei mai afectaţi de măsurile de
reformă.

Pe parcursul dezvoltarii sale, Politica Agrara Comunitara a suferit de atunci cel puţin trei
reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia în iunie 2003 (cu
prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai UE din Estul Europei).

1. Reforma din 1992 – “marea schimbare”.

Din cauza excedentelor care continuau să se înregistreze şi a sarcinii bugetare
semnificative, Comisia a prezentat în 1991 două documente de reflecţie privind viitorul politicii
agricole comune. De asemenea, rezoluţia Grupului special GATT privind oleaginoasele (contrară
intereselor europene) şi negocierile în curs ale Rundei Uruguay impuneau o modificare a
mecanismelor de piaţă în vigoare. La 21 mai 1992, Consiliul a ajuns la un acord politic privind
reforma propusă. Aceasta a introdus o schimbare radicală la nivelul politicii agricole comune,
înlocuind sistemul de protecţie prin preţuri cu un sistem de ajutoare compensatorii pentru
venituri. Treptat, reforma a intrat în vigoare începând cu 1993, aplicându-se doar în cazul
anumitor produse: culturile erbacee (cereale, oleaginoase şi proteaginoase), carnea de bovine şi,
într-o mai mică măsură, carnea de ovine şi caprine şi tutunul. Deciziile Consiliului au avut la
bază trei elemente.

— Măsuri specifice în cazul producţiilor vegetale, care includeau: o scădere semnificativă

a preţurilor garantate ale cerealelor şi eliminarea preţurilor instituţionale în cazul oleaginoaselor
şi proteaginoaselor; compensarea pierderilor de venit rezultate prin intermediul plăţilor directe pe
fiecare hectar de culturi erbacee; cu excepţia micilor producători, plăţile au fost condiţionate, de
asemenea, de retragerea obligatorie din circuitul agricol a terenurilor în proporţie de 15 %.

— Măsuri specifice în cazul producţiilor animaliere, care includeau: o reducere

semnificativă a preţurilor în cazul cărnii de bovine; acordarea primelor pentru bovine a fost
condiţionată de un număr maxim de animale pe hectar de suprafaţă furajeră în vederea susţinerii
creşterii extensive.

— Măsuri de sprijin, care completau măsurile privind pieţele: un regim facultativ de

pensionare anticipată pentru agricultorii cu vârsta de peste 55 de ani; ajutoare agroecologice
pentru agricultorii care s-au angajat să utilizeze tehnici ecologice; ajutoare pentru împădurirea
terenurilor agricole.

2. Agenda 2000 – “o nouă etapă în reforma din 1992”.

La sfârşitul anilor '90, odată cu finalizarea reformei din 1992, perspectiva extinderii
Uniunii Europene spre est prezenta riscul ca adoptarea politicii agricole comune de către noii
membri să însemne reapariţia excedentelor şi explozia cheltuielilor agricole. În acest context,
Acordul privind agricultura al OMC din 1994 a impus mai multă disciplină în ceea ce priveşte
instrumentele de gestiune a politicii agricole comune şi a redus posibilităţile de reorientare şi de
export subvenţionat în cazul producţiilor. Mai mult decât atât, cadrul financiar al Uniunii pentru
perioada 2000-2006 a făcut ca stabilizarea bugetară să fie o prioritate pentru PAC.
Consiliul European de la Luxemburg din 1997, declarând că agricultura europeană ar trebui
să fie multifuncţională, durabilă, competitivă şi extinsă pe tot teritoriul, a stabilit obiectivul
strategic al reformei. Ca urmare a acordului încheiat la finalul Consiliului European de la Berlin
din 24-25 martie 1999, reforma a vizat, în special, următoarele elemente:

— o nouă aliniere a preţurilor interne la preţurile mondiale, compensată parţial de ajutoare

directe;

— introducerea voluntară de către state a condiţiei referitoare la obligativitatea respectării

condiţiilor de mediu (eco-condiţionalitate) pentru acordarea ajutoarelor şi a posibilităţii de
reducere a acestora (modulare) în vederea finanţării măsurilor de dezvoltare rurală;

— consolidarea măsurilor socio-structurale şi de sprijin aflate în vigoare, în special a

acţiunilor agroecologice, în cadrul unei noi politici de dezvoltare rurală, intitulată de acum
înainte „al doilea pilon al politicii agricole comune”;

— un cadru financiar stabilit pentru o perioadă de şase ani, care cuprinde trei capitole: 40,5
miliarde EUR în medie pe an pentru primul pilon al politicii agricole comune (politica privind
pieţele şi ajutoarele) mai sus menţionat; 14 miliarde destinate finanţării celui de al doilea pilon al
politicii agricole comune (noua politică de dezvoltare rurală) şi măsurilor veterinare şi
fitosanitare; şi 250 milioane pe an destinate Instrumentului Structural de Preaderare (ISPA).

3. Reforma din iunie 2003 – “către o nouă politică agricolă comună”.

În cadrul Consiliului European de la Berlin din 1999, cele cincisprezece state membre care
au adoptat propunerile programului Agenda 2000 au invitat Comisia să realizeze o evaluare
intermediară în 2002 în vederea analizării impactului ultimei reforme a politicii agricole comune
care, în principiu, trebuia să acopere perioada 2000-2006.
Evaluarea intermediară a devenit, în cele din urmă, cea mai ambiţioasă reformă prin care a
trecut PAC până în prezent, având patru obiective principale: o mai mare conectare a agriculturii
europene la pieţele mondiale; pregătirea extinderii Uniunii Europene; un răspuns mai bun la
noile cerinţe societale în ceea ce priveşte protecţia mediului şi calitatea produselor (cu o opinie
publică perturbată de crize sanitare succesive, precum cele legate de encefalopatia spongiformă
bovină – numită „boala vacii nebune” – sau criza febrei aftoase); sporirea compatibilităţii
politicii agricole comune cu cerinţele ţărilor terţe, în perspectiva negocierilor din cadrul Rundei
Doha, lansate în 2001.
Pe baza propunerilor Comisiei Eropene, la 26 iunie 2003, la Luxemburg, miniştrii
agriculturii din Uniunea Europeană au ajuns la un acord cu privire la şapte texte care au
modificat considerabil politica agricolă comună şi au introdus o serie de noi principii şi/sau
mecanisme:

— decuplarea ajutoarelor în raport cu volumul produs, în vederea unei mai bune orientări a
fermelor în funcţie de piaţă şi a reducerii denaturării producţiei şi a pieţelor de produse agricole.
Ajutoarele decuplate reprezintă de acum înainte o plată fixă şi unică către fermă, axată pe
stabilitatea veniturilor şi calculată în funcţie de ajutoarele directe încasate în trecut (referinţe
istorice);

— condiţionalitatea (cross-compliance), care subordonează plăţile unice respectării unor

criterii în materie de mediu, sănătate publică, bunăstarea animalelor etc., ca răspuns la aşteptările
cetăţenilor europeni;

— compatibilitatea cu regulile OMC în măsura în care decuplarea ajutoarelor are ca ultim

obiectiv includerea regimului de plată unică în „cutia verde” a Acordului privind agricultura al
OMC;
 — redistribuirea publică a drepturilor de plată acordate fermelor conform unor referinţe
istorice, prin intermediul a trei mecanisme: modularea, care permite transferul creditelor între cei
doi piloni ai politicii agricole comune în vederea consolidării dezvoltării rurale, sprijinită de noul
FEADR; rezervele naţionale ale drepturilor de plată, alimentate printr-un procentaj din pachetele
naţionale de plăţi unice, pentru a face faţă dificultăţilor majore sau situaţiilor particulare;
eventuala aplicare a unui model regional de decuplare care permite armonizarea plăţilor pe
hectar acordate după criterii naţionale;

— o gestiune flexibilă a politicii agricole comune care să dea posibilitatea statelor membre
să aplice în mod diferenţiat o serie de parametri ai noii politici agricole comune: data intrării în
vigoare a noului regim de plată unică; eventuala decuplare parţială a anumitor producţii în
vederea evitării abandonului zonelor celor mai puţin favorizate şi a dezechilibrelor filierelor;
procentajul plăţilor atribuite rezervei naţionale; aplicarea modelului decuplării istorice sau a
modelului regional, cu posibilitatea instaurării unor modele hibride; etc.

— disciplina financiară, principiu aplicat ulterior în perspectiva financiară pentru perioada

2007-2013, în temeiul căruia, în faţa provocării extinderii, bugetul primului pilon al politicii
agricole comune a fost îngheţat şi au fost impuse plafoane anuale obligatorii. În vederea
respectării acestora, instituţiile europene pot impune reduceri liniare ale ajutoarelor în vigoare;

— în sfârşit, progresivitatea: reforma din 2003 a reprezentat primul punct al unui proces
structurat pe etape, sub acoperirea perspectivei financiare actuale a perioadei 2007/2013. De fapt,
odată stabilite principiile de bază (decuplare, condiţionalitate, gestiune flexibilă, disciplină
financiară etc.), progresivitatea a reprezentat un punct de referinţă în iniţierea unor noi reforme
sectoriale. Prima etapă din 2003 a acoperit majoritatea organizărilor comune ale pieţei, în special
în sectoarele cerealelor, al orezului, al furajelor uscate şi al laptelui şi produselor lactate; a doua
etapă, cea din aprilie 2004, a acoperit ceea ce a fost denumit „pachetul mediteraneean” privind
sectorul uleiului de măsline, al tutunului brut, al hameiului şi al bumbacului; a treia mare reformă
a avut loc în 2006 şi 2007 privind sectorul zahărului; reforma din sectorul fructelor şi legumelor
a fost apoi adoptată în 2007; în cele din urmă, reforma din sectorul vitivinicol a fost, de
asemenea, aprobată în. „Bilanţul de sănătate”, aflat în curs de adoptare în 2008, care
aprofundează axele reformei din 2003 în toate sectoarele, constituie etapa finală a acestui proces
de reformă deschis şi în curs.

4.5 Comerţul cu produse agricole cu ţările în curs de dezvoltare.

Uniunea Europeana are multiple contacte şi relaţii comerciale cu ţările terţe şi blocurile
comerciale. Este unul dintre principalii actori pe piaţa mondială a produselor agricole, fiind cel
mai mare importator şi al doilea mare exportator de produse alimentare din lume. UE joacă un
rol major în încheierea acordurilor comerciale mondiale în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC).
De asemenea, uniunea este singura mare grupare comercială din rândul ţărilor bogate care
nu numai că acordă un acces preferenţial pe pieţele sale importurilor din ţările în curs de
dezvoltare, ci şi importă cantităţi considerabile din aceste ţări.
Politica UE este clară: dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre toate ţările, fie ele dezvoltate
sau mai puţin dezvoltate, trebuie să se bazeze pe norme comerciale multilaterale în avantajul
tuturor ţărilor, în special al celor în curs de dezvoltare. De aceea UE este un puternic susţinător al
OMC şi a jucat întotdeauna un rol activ în cadrul discuţiilor şi negocierilor OMC privind
comerţul cu produse agricole. UE se angajează să respecte rezultatele negocierilor „Agendei de
dezvoltare de la Doha” (ADD), al căror scop este continuarea liberalizării comerţului în paralel
cu favorizarea dezvoltării. În ceea ce priveşte agricultura, acordul din august 2004 a pregătit
terenul pentru negocieri ulterioare care ar putea conduce la o liberalizare a comerţului de produse
agricole cu mult mai importantă decât cea prevăzută în negocierile comerciale anterioare
(„Runda Uruguay”).
Volumul de produse agricole importate de UE din ţările în curs de dezvoltare şi din cele
mai puţin dezvoltate este deja impresionant şi este mai mare decât cel înregistrat de SUA,
Japonia, Canada, Australia şi Noua Zeelandă la un loc.
Tot UE este cea mai mare piaţă pentru exporturile agricole din ţările în curs de dezvoltare.
Aproape 70 % din toate importurile agricole în UE provin din ţările în curs de dezvoltare.
De asemenea, ţările în curs de dezvoltare beneficiază de pe urma preferinţelor UE sub
forma eliminării sau reducerii semnificative a tarifelor pentru bunurile acestora (în baza
„sistemului generalizat de preferinţe”), iar iniţiativa „Totul în afară de arme” oferă acces fără
taxe vamale şi fără cote pe pieţele noastre pentru toate ţările cel mai puţin dezvoltate (LDC-uri)
şi pentru toate produsele cu excepţia armelor, fiind cel mai generos regim de import preferenţial
din lume.
În acelaşi timp, UE şi statele sale membre sunt cel mai mare furnizor mondial de ajutor
pentru comerţ, prin care sprijină partenerii în elaborarea de strategii comerciale, în construirea
infrastructurii legate de comerţ şi îmbunătăţirea capacităţii de producţie. În 2009, ajutorul anual
combinat pentru comerţ furnizat de UE a fost de 10,5 miliarde EUR, menţinându-se astfel suma
record înregistrată în anul precedent.
Totodată, s-a raportat o creştere substanţială în cazul asistenţei UE pentru comerţ (o
subcategorie a ajutorului pentru comerţ care se concentrează asupra aspectelor comerciale
strategice, cum ar fi elaborarea de politici, reglementare sau integrare regională). Astfel, suma
colectivă ajunge la aproape 3 miliarde EUR, cu mult peste obiectivul de cheltuire a unei sume de
2 miliarde EUR pe an pentru asistenţa în domeniul comerţului, începând din 2010.
Africa Subsahariană este principalul beneficiar al asistenţei legate de comerţ a UE, cu o
cotă de asistenţă colectivă a UE legată de comerţ care a crescut de la 15 % la 28 % între 2008 şi
2009.
Nu in ultimul rând, UE sprijină reformele interne în ţările în curs de dezvoltare, necesare
pentru o contribuţie deplină a comerţului la dezvoltare.

4.6 Protejarea mediului rural

Zonele rurale acoperă 90% din teritoriul UE, mai mult de jumătate fiind consacrate
agriculturii. Numai acest fapt subliniază importanţa agriculturii pentru mediul natural al UE.
Între agricultură şi natură există o puternică influenţă reciprocă. De-a lungul secolelor,
agricultura a contribuit la crearea şi menţinerea unei varietăţi de habitate seminaturale valoroase.
Astăzi, ele modelează majoritatea peisajelor de pe întregul teritoriul UE şi adăpostesc o
multitudine de specii sălbatice.

Sistemele de agromediu au fost sprijinite de UE încă din momentul introducerii lor prin
reformele PAC din 1992. Ele încurajează agricultorii să furnizeze servicii de mediu care
depăşesc bunele practici agricole obişnuite. Normele de bază au fost consolidate într-o axă
specifică a politicii de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013. Agricultorii care se
angajează voluntar să realizeze obiectivele de agromediu pe o perioadă de cinci ani pot beneficia
de ajutoare. Pentru anumite tipuri de angajamente se pot fixa perioade mai lungi, în funcţie de
efectele lor asupra mediului. Statele Membre au obligaţia de a le oferi agricultorilor astfel de
sisteme de agromediu, fapt care ilustrează prioritatea politică acordată acestor sisteme.

UE încearcă să vină în ajutorul mediului rural:

- oferind asistenţă financiară agricultorilor care acceptă să îşi adapteze practicile

agricole, în special prin reducerea numărului de factori de producţie utilizaţi sau a
 numărului de animale pe hectar de teren, prin necultivarea lizierelor dintre câmpuri,
prin crearea de iazuri sau de alte elemente peisagistice sau prin plantarea de arbori
şi garduri vii, trecând astfel dincolo de bunele practici agricole convenţionale;
- contribuind la suportarea costurilor legate de conservarea naturii;
- insistând ca agricultorii să respecte reglementările privind protecţia mediului
(precum şi legislaţia în materie de siguranţă a alimentelor, legislaţia privind
sănătatea publică, sănătatea animalelor şi sănătatea plantelor) şi să îşi îngrijească în
mod corespunzător terenurile dacă doresc să beneficieze de plăţi directe.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Bidilean Vidu - Uniunea Europeană: instituții, politici, activitate, Editura Agroprint,

Timișoara, 2000.
2. Birzea Cezar - Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura Corint, București,
2001.
3. Cioculescu Aristide - Racordarea economiei României la piața unică europeană,
Editura Apimondia, 2002.
4. Fuerea Augustin - Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București,
2006.
5. Jinga Ion - Uniunea Europeana, realități și perspective, Editura Lumina Lex,
București, 1993.
6. www.europarlamento24.eu
7. www.europa.eu
8. www.cronicaeuropeana.ro
9. www.europainfo.ro
10. www.politicheagricole.it