Cursul 4

ORGANITELE CITOPLASMATICE - LIZOZOMII

Sunt organite celulare de formă sferică sau ovoidală, prezenţi în citoplasma tuturor celulelor
animale cu excepţia hematiilor adulte. Lizozomii au fost descoperiţi de către DE DUVE în
1955 prin tehnici de fracţionare celulară.Diametrul lor este variabil, între 0,25 – 0,8 µm.
Organizare ultrastructurală
Lizozomii sunt alcătuiţi din:membrană delimitantă,matrice lizozomală.
Membrana lizozomală are structura comună endomembranelor, cu grosimea de aproximativ
7-8 nm. Ocazional în unele celule pot fi întâlniţi lizozomi cu dublă membrană delimitantă
sau cu membrană unică ce prezintă la exterior mici prelungiri numite spiculi.Matricea
lizozomală apare de aspect diferit la microscopul electronic. Poate fi omogenă, fin
granulară sau heterogenă, ceea ce determină un polimorfism lizozomal în fiecare celulă.
Sunt recunoscute două tipuri majore de lizozomi: lizozomi primari (omogeni),lizozomi
secundari (heterogeni) ce conţin în matrice structuri granulare şi membranoase. Ei sunt de
trei tipuri: heterofagozomi, autofagozomi şi corpii reziduali.
Organizare chimică
Lizozozmii conţin, în principal, un număr mare de hidrolaze acide, fiind reprezentate de:
proteaze, peptidaze, nucleaze, fosfataze, lipaze, esteraze, glucozidaze.Enzimele sunt
localizate în cea mai mare parte în matricea lizozomală, unele din ele numai pe membrana
lizozomală, altele şi în matrice şi pe membrană. O parte din aceste enzime pot fi detectate şi
histochimic, locul lor de hidrolizare în citoplasma celulei indicând poziţia lizozomilor în
citosol. Dintre acestea, fosfataza acidă şi arilsulfataza sunt socotite enzime marker pentru
evidenţierea lizozomilor.Hidrolazele acide lizozomale sunt reţinute în interiorul organitului
de către membrana lizozomală care este practic impermeabilă, opunându-se trecerii lor în
citosol. Eliberarea enzimelor lizozomale ar duce practic la liză urmată de moartea celulei
respective.Eliberarea enzimelor lizozomale în celulă are loc şi în mod normal în unele
fenomene de involuţie fiziologică (uterul în post-partum, glanda mamară în perioada de
post lactaţie).Lizozomii primari – sunt aceia care nu au fost încă angajaţi în activitate. Au
talie mică, o matrice omogenă sau fin granulară şi adeseori un set incomplet de hidrolaze
acide. Sunt lizozomi tineri care au o durată de viaţă mai scurtă, de aprox. 24-48 ore.
Lizozomii secundari – sau funcţionali, au activităţi enzimatice digestive. Au o durată de
viaţă mai lungă (până la câteva săptămâni), talie mai mare, matrice heterogenă ce conţine
structuri granulare, membranoase şi un set enzimatic complet. Lizozomii secundari rezultă
din fuziunea lizozomilor primari cu diferite substanţe fagocitate, endocitate sau degradate
din celulă. Lizozomii secundari sunt reprezentaţi prin:heterofagozomi – lizozomi primari cu
material ingerat de celulă prin endocitoză,
autofagozomi – lizozomi primari ce conţin porţiuni din celulă sau organite celulare degenerate,
corpii reziduali – vacuole cu reziduuri celulare nedigerabile rezultate din digestia intracelulară.
Funcţia lizozomilor
Lizozomii sunt organite celulare responsabile de digestia intracelulară prin procesele de
heterofagie sau autofagie.Heterofagozomii sau pinozomii se apropie de lizozomii primari
cu care fuzionează, formând o singură vacuolă numită heterolizozomi, delimitată de o
membrană rezultată din unirea membranei heterofagozomului sau a pinozomului cu a
lizozomului primar. În interiorul heterolizozomului enzimele hidrolitice lizozomale încep
procesul de digerare a produsului înglobat, proces de durată diferită ce depinde de
complexitatea materialului endocitat. Se obţin molecule mici de proteine, hidraţi de carbon
şi lipide ce vor traversa membrana heterolizozomului fiind puse astfel la dispoziţia celulei
pentru refacerea întregului citosol.Autofagia reprezintă procesul de digestie
intracitoplasmatică a organitelor celulare din celula respectivă care şi-au terminat activitatea
şi se află în diferite grade de dezintegrare. În jurul lor citosolul elaborează o endomembrană
delimitantă pentru a le separa astfel de restul celule, rezultând o vacuolă denumită
autofagozom. Acesta se uneşte cu lizozomii formând autofagolizozom, ulterior procesul
fiind asemănător cu al heterolizozomilor.
PEROXIZOMII
Sunt organite celulare prezente în citosolul tuturor celulelor, ei pot fi evidenţiaţi prin
utilizarea reactivului DAB. Numărul peroxizomilor diferă de la o celulă la alta sau în
aceiaşi celulă funcţie de perioada de activitate.Diametrul organutului este situat între 0,1 –
1,5 µm.
Organizare ultrastructurală
Peroxizomii se prezintă sub formă de vacuole sferice sau ovoide, delimitaţi de
endomembrane groase de 6,5-8 nm şi conţin o matrice fin granulară, uneori cu un cristaloid
(ce poate apărea format din mănunchiuri paralele de tubuli denşi la fluxul de electroni, ce în
secţiune dau aspect de fagure de miere).Citomembrana prezintă o compoziţie asemănătoare
cu a membranei reticulului endoplasmatic, dar şi diferă de acesta prin unele polipeptide şi
enzime din structura sa.
Organizarea chimică
Peroxizomii conţin proteine, lipide şi enzime speciale cum ar fi: catalaza (marker
peroxizomal), uratoxidaza, D-aminoacidoxidaza, enzimele ciclului glicoxilat etc.
Funcţiile
Peroxizomii intervin în metabolismul H2O2 în două etape: în prima etapă, prin acţiunea
oxidazelor se produce H2O2 (hidrogen peroxid) din D şi L-aminoacid, acid lactic şi alte
substanţe; în a doua etapă catalazadesface hidrogenul peroxid, care este toxic pentru celulă,
în oxigen şi apă.Prin uratoxidază, peroxizomii sunt implicaţi în degradarea purinelor
(adenina şi guanina) şi prin acestea în metabolismul acizilor nucleici.Peroxizomii pot activa
şi oxidarea acizilor graşi (palmitatul, laureatul)
RIBOZOMII
Sunt organite celulare intracitoplasmatice prezente în toate celulele cu excepţia eritrocitelor.
Ribozomii pot fi liberi în citoplasmă (izolaţi sau grupaţi – polizomi) şi ataşaţi de
membranele reticulului endoplasmatic. Numărul ribozomilor variază cu tipul de celulă, cu
momentele funcţionale ale acesteia; este foarte mare în celulele secretorii angajate în
sinteze de proteine. Diametrul ribozomilor este cuprins între 15-30 nm.
Organizare ultrastructurală
Ribozomul este format din două subunităţi inegale ca dimensiuni şi inegale în ceea ce
priveşte constanta de sedimentare:subunitatea mare – diametru de aprox. 30 nm – o formă
sferoidală, cu o mică depresiune înspre subunitatea mică şi o constantă de sedimentare
egală cu 60 S;subunitatea mică – de formă alungită convex-concavă, diametru de 10-20 nm,
o constantă de sedimentare de 40 S. La rândul ei, subunitatea mică este formată din două
părţi inegale.
Organizare chimică
Ribozomii conţin ARN, proteine, cantităţi mici de apă, diferiţi ioni metalici, dintre care cei
mai caracteristici sunt ionii de Mg şi Ca.Molecula de ARN apare uşor spiralată, prezentând
şi segmente monocatenare nespiralate, dispuse în interiorul subunităţilor unde sunt situate şi
proteinele ribozomale. ARN-ribozomal (ARNr) se găseşte în ambele subunităţi ale
ribozomului şi conţine baze asimetrice: baze purinice (guanină şi adenină – cele mai
abundente), baze pirimidinice (uracil şi citozină).Proteinele ribozomale sunt fie strâns
legate, fie mai lax legate de ARN, ceea ce permite mai uşor acestora din urmă să se
elibereze în citoplasmă. Proteinele sunt localizate în interiorul subunitaţilor. Au fost izolate
peste 50 tipuri de proteine ribozomale. O parte din proteine joacă un rol structural şi altele
intervin în asamblarea subunităţilor ribozomale, iar altele par a fi implicate în funcţiile
specifice ale ribozomilor.
Biogeneza ribozomilor
ARNr se sintetizează în nucleol la nivelul moleculelor de ADN nucleolar din pars
cromosoma, sub forma unui precursor ARNr (45S), iar acesta dă naştere repede la două
molecule ARNr 28S şi ARNr 18S, care trec în partea granulară a nucleolului. Mai târziu sub
acţiunea endonucleazelor ceea ce a rămas din ARNr 45S se desface în ARNr 41S, iar acesta
din urmă se desface sub acţiunea exonucleazelor în ARNr 28S şi ARNr 20S, ultimul fiind
transformat rapid în ARNr 18S. Subunităţile mici apar repede în citoplasmă, inaintea
subunităţilor mari care suferă în nucleu un număr mai mare şi mai lung de modificări.
Trecute în citoplasmă prin porii membranei mucleare, cele două subunităţi încă imature se
maturizează foarte repede, se asamblează şi asociază proteine citoplasmatice specifice
ribozomului.
Funcţia ribozomilor
Aceste organite reprezintă în citoplasmă locul de sinteză al proteinelor. La nivelul
polizomilor neataşaţi membranelor retucului endoplasmatic se sintetizează proteinele de
structură, iar la nivelul ribozomilor ataşaţi reticulului endoplasmatic se sintetizează
proteinele de export (enzime, hormoni, tropocolagen, anticorpi etc.).
RETICULUL ENDOPLASMATIC
Se găseşte în toate tipurile de celule cu excepţia hematiei adulte.
RE a fost observat şi descris la microscopul electronic şi este mai bine reprezentat în
celulele angajate în sinteze de proteine, de glucide, de lipide, apare astfel foarte bine
dezvoltat în celulele secretorii exo- şi endocrine.
Organizare ultrastructurală
RE este format din saci, cisterne, tubi, vezicule, anastomozate între ele. Aceste formaţiuni
sunt delimitate de o citomembrană groasă de aprox. 6 nm, cu o organizare asemănătoare
celorlalte citomembrane. Lumenul formaţiunilor RE are un diametru variabil cuprins între
25 – 500 nm şi variază cu de momentul funcţional al celulei, prezentând şi aspecte diferite
la fluxul de electroni.
RE este de două tipuri: reticulul endoplasmic rugos şi reticulul endoplasmic neted.
RER – prezintă pe suprafaţa externă a membranei ribozomi ataşaţi, izolaţi sau în grupuri
active poliribozomale. Ribozomii sunt ataşaţi prin subunitatea mare, străbătută de un canal
ce se deschide în lumenul reticulului, canal pe care îl străbat lanţurile polipeptidice ce se
formează pe ribozomi. RER corespunde ergastoplasmei (plasma lucrativă) din celulele
foarte active în sinteze proteice (glande exo- şi endocrine), corpii Berg din hepatocite,
corpii Nissl din neuroni. Prin ribozomii ataşaţi lui conferă o bazofilie puternică celulei
respective.
RE neted – nu prezintă ribozomi pe membrana sa delimitantă. El comunică adeseori prin
canale de legătură cu RER. Este alcătuit mai mult din formaţiuni tubulare cu un diametru de
30 nm. Este prezent în citoplasma tuturor celulelor, dar apare mai puţin bine reprezentat
decât RER.
Un aspect particular morfologic şi funcţional al RE neted se întâlneşte în celula musculară,
unde ia şi denumirea de reticul sarcoplasmatic cu rol în cuplarea excitaţiei cu contracţia.
În celulele pigmentare ale retinei RE neted ocupă aprox. 50% din citoplasmă, luând pe
lângă aspectul tubular normal şi aspectul unor formaţiuni numite corpii mieloizi.
Organizare chimică
Prin centrifugare diferenţiată se obţine fragmentarea membranelor intracitoplasmatice şi a
membranei celulare, cu sedimentarea diferenţiată a structurilor celulare.RER şi cel neted
conţin aprox. 60% proteine, din care o parte sunt incluse în structurile organitului, iar altele
reprezintă proteinele de export. Lipidele sunt în proporţie de 40%, în ele predomină
lecitinele şi cefalinele. În RE neted însă, colesterolul apare de două ori mai mult decât în cel
rugos. În membranele RE se găsesc enzime legate de transferul de electroni ca: NADH,
citocromul b3, fosfataze ca ATP-aza etc.
Funcţiile RE
RER şi neted prezintă funcţii comune, precum şi funcţii diferenţiate.
Funcţiile comune: RE formează un vast sistem microcirculator intracitoplasmatic care
vehiculează în permanenţă substanţe în toată citoplasma, precum şi în alte structuri cum ar
fi aparatul Golgi sau spaţiul perinuclear cu care RER comunică.
RE are şi un rol mecanic, putând fi considerat suport intracitoplasmatic atât pentru celelalte
organite cât şi pentru menţinerea formei celulei.
Prin membranele sale permite schimburi între citosol şi formaţiunile componente.
Funcţii diferenţiate: RER este organitul la nivelul căruia se sintetizează proteinele de
export. Acestea se sintetizează în aprox. 1 minut la nivelul ribozomilor şi polizomilor
ataşaţi membranelor reticulului, de unde în 3-5 minute, prin canalul aflat în subunitatea
mare ribozomală, trec în cisternele reticulului. Traversarea prin cisterne până la complexul
Golgi durează 20-40 minute. Maturarea în complexul Golgi cu formarea veziculelor ce
conţin produs pentru export se realizează în aprox. 1 oră.
RER este angajat şi în sinteza unor fosfolipide (lecitina) şi a unor glicoproteine integrale
din membrană.
RE neted poate îndeplini în celule mai multe funcţii:
în sinteza hormonilor steroizi,
în metabolismul glucidelor – intervine în primele faze ale gliconeogenezei,
în metabolismul lipidelor şi în sinteza unor lipoproteine (trigliceridele),
în detoxifiere – desfăşoară o acţiune de metabolizare a unor substanţe toxice endo- şi
extracelulare prin enzime localizate în citomembranele sale,în cuplarea excitaţiei cu
contracţia în celulele musculare – reticulul sarcoplasmatic conduce excitaţia de la suprafaţă
către interiorul celulei musculare la miofilamentele contractile,în fotosinteză în celulele
pigmentare din retină
COMPLEXUL GOLGI
Este un organit celular prezent în toate tipurile de celule cu excepţia hematiei adulte.
Poziţia în celulă este diferită după tipul şi activitatea acesteia. În neuroni, complexul Golgi
este dispus perinuclear; în celulele secretorii exocrine apare supranuclear situat între nucleu
şi polul lor apical.
Organizare ultrastructurala
În organizarea complexului Golgi intră trei elemente componente:pachete de saci turtiţi sau
cisterne aşezate în stivă,microvezicule,macrovezicule.
Toate cele trei formaţiuni sunt delimitate de citomembrane groase de aprox. 6-8 nm, de
aspect neted, fără ribozomi ataşaţi pe suprafaţa lor.Cele două feţe ale membranelor
golgiene, una îndreptată către RE şi cealaltă către nucleu sau plasmalemă, au proprietăţi
tinctoriale diferite.Membranele sacilor şi veziculelor situate la polul golgian proximal sunt
mai subţiri de aprox 6 nm, fiind asemănătoare cu ale RE, iar membranele feţelor de
maturare se îngroaşă până la aprox. 8 nm, devin asimetrice şi se apropie ca organizare şi
compoziţie chimică de membrana plasmatică.Sacii sau cisternele golgiene, de aspect turtit,
sunt paralele unele faţă de altele şi apar separate prin spaţii regulate de 20-30 nm; sacii
conţin un material dens omogen, fin granular sau fin fibrilar. Către faţa imatură sacii
golgiene sunt mai mici, mai îngustaţi; ei devin mai lungi, mai largi şi cu segmente mai
dilatate către faţa de maturare. Numărul sacilor golgieni este în general de 3-12 pentru
fiecare celulă, iar în unele celule de tip particular, secretor, pot ajunge până la 20. partea
periferică, laterală, a sacilor poate să prezinte pori sau prelungiri care să anastomozeze la
extremităţi sacii golgieni între ei sau să-i lege de RE.Microveziculele au un diametru de 20-
80 nm, sunt înconjurate de o citomembrană groasă de aprox. 6 nm şi aşezate de obicei spre
faţa imatură – cis a complexului Golgi. Microveziculele apar foarte heterogene ca diametru,
aspect ultrastructural şi funcţie.Macroveziculele au un diametru cuprins între 100-500 nm şi
sunt înconjurate de o citomembrană groasă de 8 nm, au un conţinut amorf sau granular-
heterogen cu material mai condensat şi inegal la fluxul de electroni. Macroveziculele se
găsesc de obicei pe faţa matură – trans a complexului golgian, fiind socotite, în general,
vacuole de secreţie sau corpi de condensare a produsului secretat de celulă.
Organizare chimică
Complexul Golgi conţine proteine de structură şi protein-enzime (60%), precum şi lipide în
proporţie de aprox. 40% cu procent de fosfolipide şi colesterol situate între cele aflate în
membrana RE şi membrana plasmatică. Enzime marker pentru complexul Golgi sunt
tiaminpirofosfataza (TPP), localizată mai ales în interiorul sacilor golgieni a feţei trans,
nucleoziddifosfataza (NDP), localizată în interiorul sacilor intermediari golgieni, precum şi
unele glicoziltransferaze.
Funcţiile complexului Golgi
Principala funcţie a complexului Golgi este legată de procesul de secreţie intracelulară, deci
are rol în prelucrarea şi transportul produsului secretat la nivelul RE către veziculele de
secreţie. Complexul Golgi formează membrane pentru veziculele secretorii şi din acestea
mai departe pentru plasmalemă.Participă activ la fluxul de membrane din citosol până la
plasmalemă.Este implicat în sinteza glicoproteinelor – componenta proteică primită de la
RER se uneşte cu moleculele de hidraţi de carbon de la nivelul structurilor golgiene.
Formarea proteoglicanilor sulfataţi (condroitinsulfaţii) şi a glicoproteinelor sulfatate
(mucina) are loc prin procesul enzimatic de sulfatare a glicoproteinelor, realizat prin
sulfotransferaza golgiană.Maturarea lipoproteinelor şi a albuminelor.Formarea acrozomului
– în gameţii sexuali masculini, complexul Golgi dispus supranuclear se modifică şi
realizează formaţiunea denumită acrozom, care eliberează enzime litice la contactul cu
gametul sexual feminin.
 INCLUZIUNILE CELULARE
Citosolul poate acumula în mod normal diferiţi produşi ai metabolismului, pe care să-i
depoziteze temporar sau definitiv în celulă. Aceste depuneri, denumite incluziuni, pot fi de
diferite tipuri: glucide, lipide, proteine, pigmenţi, cristale şi cristaloizi.
În exces, acestea împreună cu alţi intermediari metabolici de natură patologică pot constitui
cauza sau pot fi consecinţa unor maladii locale sau generale.Glucidele apar sub formă de
glicogen în celulele animale, în special în celulele hepatice şi musculare. Glucidele se
evidenţiază prin colorare cu carmin Best sau prin metoda PAS, apărând sub formă de
grămezi sau plaje.Lipidele (în general, trigliceride) apar sub formă de picături de diferite
mărimi, de obicei sferice. Ele pot fi evidenţiate prin coloranţi specifici ca Sudan, osmiu etc.
Lipidele apar frecvent în celulele hepatice, în care însă prezintă largi variaţii cantitative în
raport cu diferitele stări fiziologice sau patologice. Ele pot apărea în bulă unică mare ce
ocupă aproape toată matricea (celule grase albe) sau sub formă de picături mici, dispersate
în citosol (celule grase brune).Proteinele sunt depozitate, în special, şi uneori exclusiv în
granule secretorii.Pigmenţii apar în mod normal sub formă de granule de melanină
(pigment brun negru) în celulele pigmentare sau sub formă de lipofuscină (pigment galben)
în celulele nervoase.Cristalele şi cristaloizii pot apărea în mod normal în citosolul unor
celule cum ar fi celulele Sertoli şi Leydig din testicul, în nucleii unor hepatocite; pot apărea
şi incluziuni de fier în fagocite etc.

Cursul 5

ORGANITELE GENERATOARE DE ENERGIE - MITOCONDRIILE

Mitocondriile sunt organite prezente în citoplasma tuturor celulelor animale sau vegetale,
cu excepţia hematiei adulte.
Pe celula vie sunt evidenţiate cu coloranţi vitali (verde Janus), iar pe celula fixată, cu
hematoxilină ferică.
Poziţia mitocondriei în celulă.
În majoritatea celulelor mitocondriile sunt răspândite în toată citoplasma.
În celulele cu activitate specială sau cu polaritate funcţională mitocondriile se concentrează
în regiunea cea mai activă metabolic. Astfel, la enterocit, mitocondriile sunt aglomerate
către polul apical, la nefrocit mitocondriile sunt aşezate la polul bazal al celulei în mici
compartimente formate din pliurile membranei bazale. Aşezarea lor în citoplasmă nu este
fixă, ele pot să se deplaseze prin intermediul curenţilor citoplasmatici, sau pot fi animate de
mişcări interne ce produc răsuciri ale organitului în jurul axei sale, realizând astfel contacte
strânse sau tranzitorii cu unele structuri celulare.
Numărul mitocondriilor variază de la o specie la alta, de la un tip celular la altul (nefrocit
= 300/celulă; hepatocit = 1000-2000/celulă) sau în aceeaşi celulă în raport cu momentul lor
funcţional.
Dimensiunea mitocondriilor este supusă aceloraşi variaţii ca şi numărul lor. La om
organitele au o lungime de aproximativ 2,2-7 μm şi un diametru de 0,5 – 1 μm.
Forma mitocondriilor
Microscopia optică a descris 3 forme sub denumirea de CONDRIOM:
mitocondria – sau forma granulară, este cea mai activă;
condriomitele – granule aşezate în monom, sunt considerate forme mai puţin active decât
mitocondriile, dar care se pot reactiva prompt în cazul unei activităţi celulare crescute;
condrioconţii – apar sub formă de filamente sau bastonaş reprezentând forma de repaus a
condriomului, cu posibilităţi de reactivare mai lente.
Structura mitocondriei
Mitocondria este constituită din: două membrane (una externă şi alta internă), un spaţiu
intern şi unul extern.
Membrana externă este netedă şi delimitează organitul la periferie, este lipoproteică,
asemănătoare cu celelalte citomembrane, prezentând o grosime de aproximativ 60-70 Å. Ea
este permeabilă pentru unii ioni (Ca2+) şi electroliţi.În membrana externă se găsesc
proteine în proporţie de 60% ce reprezintă aproximativ 4% din totalul proteinelor
mitocondriei, iar lipidele se găsesc în proporţie de 40%, cu un procent ridicat de colesterol
ce face ca membrana externă să fie permeabilă, prin ea realizându-se schimburile între
citosol şi organit.Pe membrana externă îşi desfăşoară activitatea o serie de enzime:CoA-
ligaza; Citocrom-b5; Kinureinhidroxilaza; Monoaminoxidaza (MAO) – aceasta este enzima
marker a acestei structuri.
Membrana internă, de o grosime de aproximativ 6 nm este de natură lipoproteică.
Proteinele sunt în proporţie de 80%, reprezentând aproximativ 1/5 din totalul proteinelor
mitocondriale; lipidele se află numai în proporţie de 20%, având colesterol în procent
scăzut, ceea ce face ca permeabilitatea membranei interne să fie mai redusă, constituind un
fel de barieră între matricea mitocondrială şi restul organitului.
Prin membrana internă trec spre spaţiul intern ionii de Ca2+ şi Mg2+ necesari desfăşurării
activităţii enzimelor cuprinse în matricea mitocondrială. De asemeni, trec moleculele de
ADP şi ATP necesare desfăşurării procesului de fosforilare oxidativă, acizii graşi şi unii
aminoacizi. Aceşti produşi sunt transportaţi prin membrana internă cu ajutorul unor proteine
aflate în membrană care servesc drept TRANSPORTORI (sau cărăuşi sau translocatori). Din
această grupă fac parte TRANSLOCAZELE şi PERMEAZELE.
Membrana internă prezintă falduri, formează creste (CRISTE) proeminente în lumenul
mitocondrial şi prezintă în cantitate mare un fosfolipid caracteristic, puternic hidrofob,
numit cardiolipină, care explică impermeabilitatea sa la ioni.
Membrana internă şi crestele, sunt alcătuite din formaţiuni mai mici numite particule
elementare sau PARTICULE „F” sau SUBUNITĂŢI DE MEMBRANĂ.
Existenţa acestora a fost dovedită prin studii biochimice recente, care au reuşit izolarea şi
apoi reasamblarea lor cu formarea de citomembrane.
Fiecare particulă elementară, cu o componenţă lipoproteică caracteristică citomembranelor
este constituită de obicei din trei piese:o piesă bazală (40/110Å);o tijă sau piesă
intermediară (50Å lungime), şicapul sau piesa cefalică (80-100Å diametru).
Forma pieselor componente, poate varia în cadrul membranei interne, ca şi numărul lor. În
componenţa lor poate să apară numai unul sau două segmente în loc de trei. În acest caz,
membrana internă prezintă o bază alcătuită din citomembrană în mozaic sau trilaminată pe a
cărei faţă internă se ataşează segmentele izolate, de obicei cefalice, ale subunităţilor.
Particulele elementare s-au dovedit a conţine fiecare lanţul transportor de electroni (lanţul
respirator) şi enzimele respective (CITOCROM OXIDAZA, SUCCIN COENZIMA Q
REDUCTAZA, NADH-CITOCRIM C REDUCTAZA, CITOCROM a, b, c etc.) precum şi
enzimele procesului de fosforilare oxidativă.Cristele mitocondriale diferă ca număr şi
poziţie de la o celulă la alta, în raport cu diferitele condiţii fiziologice sau patologice. Astfel,
la o dietă alimentară carenţială, cristele mitocomdriale se şterg, dispar; reluându-se dieta
normală ele se refac dacă starea precară nu a depăşit limita metabolică fiziologică.
Cristele mitocondriale pot fi aşezate perpendicular pe axul mare al mitocondriei, sau paralel
cu acesta. Între membrana internă şi externă se realizează compartimentul extern, iar în
interiorul membranei interne şi a cristelor se află compartimentul intern sau matricea
mitocondrială.
Compartimentul extern – cuprins între membrana internă şi externă este de aspect omogen,
clar la fluxul de electroni. Deşi îngust, la nivelul lui se desfăşoară un schimb intens de apă
şi electroliţi între mediul extramitocondrial, pe de o parte, şi compartimentul intern pe de
altă parte.
Aici se pot acumula unii ioni (exemplu Ca2+) care apar sub formă de zone mai mari sau
mai mici izolate, sau conglomerate dense la fluxul de electroni.
Compartimentul intern sau matricea mitocondrială poate prezenta la ME, fie aspect
omogen, fie aspect granular. La nivelul ei se găsesc localizate o bună parte din enzimele
mitocondriale care sunt în număr de 200 de fiecare mitocondrie (exemplu: ATP-aza,
MALAT DEHIDROGENAZA etc.) Tot în matrice sunt prezenţi şi acizii nucleici
mitocondriali.Datorită permeabilităţii ridicate a membranei externe, spaţiul intermembranar
este ocupat de un fluid asemănător citosolului. În spaţiul intermembranar se află enzimele
fosforilante ale celorlalte nucleotide utilizând ATP ca donator de resturi pirofosfat.
În acest spaţiu sunt sintetizate formele trifosfat ale ribonucleotidelor şi
dezoxiribonucleotidelor utilizate în sinteza acizilor nucleici şi a GTP implicat ca sursă
energetică în sinteza proteinelor şi în sinteza de cGMP (guanozin-5,3-monofosfat ciclic).
Lumenul mitocondrial, delimitat de membrana internă, în care proemină cristele, este
ocupat de matricea mitocondrială. În matrice există 5-10 molecule de ADN mitocondrial
circular, ribosomi mitocondriali de tip bacterian (70S), ARNm mitocondrial, ARNt şi
complexele enzimatice ale replicării şi transcrierii ADN-ului mitocondrial, cât şi ale sintezei
de proteine de tip mitocondrial. Ataşate de crestele membranei interne, se găsesc complexe
de enzime care catalizează metabolizarea acizilor graşi şi a acidului piruvic şi formarea
acetil-CoA; enzime care oxidează acetil-CoA în ciclul acizilor tricarboxilici al lui KREBS
cu formare de bioxid de carbon şi NADH (nicotinamid-adenin-dinucleotidul redus).
Principala sursă de electroni folosită de enzimele lanţului respirator incluse în membrana
internă este NADH-ul. Proteinele majore din membrana internă sunt: ATP-sintetaza care
produce ATP în spaţiul matriceal; proteinele specifice de transport; enzimele reacţiilor
oxidative ale lanţului respirator. NADH, a cărui reducere are loc prin captarea hidrogenilor
eliberaţi din oxidările ciclului Krebs, constituie substratul cap de serie al transportului de
electroni spre oxigenul molecular de-a lungul lanţului enzimatic respirator.
Ciclul de contracţie – umflare al mitocondriilor
La ME s-a evidenţiat un ciclu funcţional mitocondrial, prezent în orice celulă. Acesta
presupune formarea a trei aspecte ultrastructurale mitocondriale distincte şi reversibile.
Forma cea mai răspândită, numită de autorii anglo-saxoni „forma ORTODOXĂ”, este forma
obişnuită sub care apar majoritatea mitocondriilor în celulă.
Forma CONDENSATĂ sau CONTRACTATĂ corespunde unei mitocondrii cu diametrul
redus, compartimentul intern îngustat, cristele mitocondriale înghesuite una în alta dând în
totalitate un aspect dens la fluxul de electroni.
Forma sau STAREA UMFLATĂ a mitocondriei se produce printr-un proces pasiv de
acumulare a apei în compartimentul intern; se realizează balonizarea mitocondriei, ştergerea
cristelor mitocondriale, organitul apărând ca o minge înconjurată de o dublă membrană. În
mod normal există o trecere permanentă de la o stare la alta.
Compoziţia chimică a mitocondriei
Mitocondria conţine:
60 – 64% proteine structurale, care sunt înlocuite la aproximativ 20 de zile;
34% lipide, fiind alcătuite din fosfolipide şi colesterol în cantitate mare;
2 – 5% vitamine (A, C), protein-enzime (~200), diferiţi ioni şi acizi nucleici: ADN şi ARN
la care compoziţia moleculară este asemănătoare acizilor nucleici nucleari şi citoplasmatici,
dar aranjamentul structural al moleculei diferă.
Citofiziologia mitocondriei
Mitocondria reprezintă centrul respirator al celulei. La nivelul ei sunt situate enzimele
ciclului KREBS şi ale lanţului respirator.
Mitocondria reprezintă principalul generator de energie pentru celule. În acest scop, la
nivelul mitocondriei se desfăşoară procesul de fosforilare oxidativă care, cuplat la
activitatea enzimelor oxidative ale organismului, generează molecule de ATP. Acesta prin
scindare eliberează fosfaţii macroergici eliberatori de energie pentru celulă.Mitocondria
intervine activ în procesul secretor, în procesele speciale de tipul LIPOGENEZEI şi
LIPOLIZEI, în orice activitate celulară (contracţie musculară, transmiterea influxului
nervos etc).Totodată, la nivelul ei au loc schimburi intense de produşi sau ioni între
citoplasmă şi compartimentele mitocondriale. Trecerea diferitelor substanţe şi a ionilor prin
membrana mitocondrială se face cu cheltuială de energie, aceasta fiindu-i pusă la dispoziţie
de ATP-aza ce scindează ATP-ul sau alţi produşi intermediari generatori de energie.

CURSUL 6

NUCLEUL ŞI CROMATINA
Nucleul joacă un rol central în viaţa celulei, constituie centrul de comandă al celulei, el
conţine genomul celulei. De asemenea, conţine echipamentul necesar pentru repararea
genomului, pentru replicarea sa (înainte de diviziunea celulei), pentru transcrierea sa în
ARN şi prelucrarea ARN-ului. Nucleul ocupă în general o poziţie centrală, însă poate ocupa
şi alte poziţii în interiorul celulei în funcţie de momentul funcţional al acesteia (de rotaţie,
de deplasare prin celulă) sau în funcţie de momentul ciclului secretor, unde nucleul se
deplasează excentric: „inel cu pecete” în celulele adipoase sau nucleu situat spre polul bazal
al celulei, în celulele cu rol de absorbţie (în cazul enterocitelor de la nivelul intestinului
subţire).Număr: majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar sunt şi celule binucleate
(hepatocitele, condrocitele), sau multinucleate (osteoclastele din ţesutul osos, plasmodiul
fibrei musculare striate, sinciţiul trofoblastic de la nivelul vilozităţilor placentare din
placenta maternă).Forma nucleului variază în funcţie de forma celulei: sferică în celulele
cubice sau sferoidale (ex: în ovocit, limfocit), lentriculară în celulele endoteliale, ovoidală
în celulele cilindrice, lobat la granulocitele din sânge (multilobat la neutrofile, bilobat cu
lobii egali la eozinofile, cu aspect de frunză de trifoi la bazofile), înmugurit la unele celule
poliploide – megacariocitul plachetar şi, în cazuri patologice, în limfogranulocitoza
malignă.
Dimensiunile nucleului variază între 4-5mm la limfocitele mici, unii neuroni precum
neuronii granulari din scoarţa cerebeloasă şi 25-30mm la ovulele foliculilor maturi din ovar.
STRUCTRURA NUCLEULUI
Nucleul este format din:învelişul nuclear (membrana nucleară),cromatina,
nucleolii,carioplasma (matricea nucleară)
Învelişul nuclear (membrana nucleară)
Învelişul nuclear este o membrană dublă prevăzută cu pori, vizibilă la microscopul
electronic şi care, în interfază, separă conţinutul nuclear de citoplasmă.Învelişul nuclear
prezintă:o foiţă externă care este o continuare a membranei RE; ajuns în vecinătatea
nucleului se răsfrânge ca o expansiune în jurul acestuia (cisterna perinucleară);
membrana nucleară internă care vine în contact direct cu conţinutul nucleului (carioplasma
sau matricea nucleară) şi poate fi considerată membrana propriu-zisă a nucleului
Spre deosebire de alte membrane ce delimitează celelalte compartimente celulare,
membrana nucleară nu are o existenţă permanentă, ea se dezagregă la sfârşitul profazei
(prima fază a mitozei) şi se reconstituie din fragmentele dispersate în citoplasmă în telofază
(la sfârşitul mitozei).Spaţiul dintre cele două foiţe, denumit spaţiu perinuclear, se continuă
cu lumenul reticulului endoplasmic, iar cele două foiţe vin în contact la nivelul porilor.
Foiţa internă prezintă pe faţa sa nucleară o structură lamelară numită lamina densa interna,
alcătuită din proteine fibrilare denumite lamine (proteine ce intră în alcătuirea filamentelor
intermediare). Această structură determină forma nucleului, interacţionează cu cromozomii
şi participă la dezasamblarea învelişului nuclear.Porii nucleari au un diametru de 80 nm şi
se mai numesc „complexul por” sau porosomi. Orificiul porului este ocupat de o structură
specială, formată din 8 coloane (subunităţi anulare) care prezintă nişte prelungiri sub formă
de fibrile înspre citoplasmă dar şi spre nucleu unde formează „coşul nuclear” la capătul
căruia se afla un disc.
Funcţiile porilor
Transportul prin por – transport cu permeabilitate selectivă: spre nucleu pătrund proteine şi
enzime pentru sinteza ADN şi a ARN, dar şi proteine ribozomale pentru a servi la
asamblarea precursorilor ribozomali. Transportul se face prin potenţialul de membrană.
Transportul macromoleculelor – se face prin „cărăuşi” (proteine de transport nuclear)
Cromatina nucleară
Cromatina reprezintă forma relaxată a cromosomilor în interfază (perioada de repaus dintre
două diviziuni). Cromosomii sunt formaţiuni filamentoase în formă de bastonaş, cu afinitate
pentru coloranţii bazici, care apar în timpul diviziunii celulare prin condensarea cromatinei.
La microscopul optic, cromatina se prezintă sub forma unei reţele structurată din granule şi
filamente interconectate. Prin coloraţii cu coloranţi bazici (hematoxilina, fucsină bazică
etc.) o parte a cromatinei se colorează intens bazofil – aceasta este componenta granulară şi
se numeşte heterocromatină, iar o altă parte se colorează slab bazofil (palid) – aceasta este
componenta filamentoasă şi se numeşte eucromatină.Aceste aspecte diferite reprezintă două
grade distincte de împachetare sau condensare a cromatinei. În heterocromatină, cromatina
prezintă un grad înalt de împachetare, iar în eucromatină este mai relaxată. Eucromatina
este forma activă metabolic, deoarece ea permite legarea transcripazei, care asigură
transcrierea genelor în ARNm în vederea exprimării acestora. În majoritatea celulelor,
heterocromatina formează un înveliş discontinuu situat sub învelişul nuclear.
Discontinuităţile reprezintă canale care duc la porii nucleari. Heterocromatina se găseşte şi
în jurul nucleolilor formând un înveliş perinucleolar.Fibrele de cromatină se prezintă ca un
fir cu lungime variabilă care se interconectează cu formaţiuni granulare cu diametru de 10
nm. Fiecare granulă este un octomer format din histone perechi. „Firul” este un segment de
200 perechi de baze, din molecula de ADN în formă de dublu-helix. Acesta este înfăşurat în
jurul fiecărei granule; octomerul de histone împreună cu filamentul care se înfăşoară pe el
formează un nucleosom cu lungime de 4-5 nm. Nucleosomul este considerat unitatea
repetitivă a cromatinei.În compoziţia chimică a cromatinei intră: ADN (componenta
principală – materialul genetic), proteine (histonice şi nehistonice) şi puţin ARN.
Histonele sunt proteine bazice cu greutate moleculară mică, de aproximativ 10000 – 20000
Da (daltoni).Histonele au fost împărţite după compoziţia în aminoacizi şi secvenţialitatea
lor în cinci clase: H1, H2A, H2B, H3 şi H4. Histonele din clasa H1, H2A şi H2B sunt
bogate în lizină, iar cele din clasa H3 şi H4 sunt bogate în arginină. Histonele H1 prezintă o
variabilitate a secvenţelor la diferite specii, celelalte clase au o secvenţă mult mai constantă.
Organizarea moleculară a cromatinei
Unitatea fundamentală de organizare a cromatinei este nucleosomul. În structura sa
identificăm un miez şi o porţiune de ADN internucleosomic – AND-ul de legătură dintre
doi nucleosomi. Miezul are în centru un octomer format din 8 histone (câte două din clasele
H2A, H2B, H3 şi H4). Octomerul are forma unui cilindru turtit cu dimensiunile de 10 nm şi
lungime de 5 nm.; pe circumferinţa octomerului, ADN-ul este înfăşurat în două spire.
Lungimea ADN-ului înfăşurat pe octomerul de histone este fixă la toate speciile (146
perechi de baze nucleotidice); în schimb ADN-ul internucleosomic are lungime variabilă la
diferite specii (de aproximativ 60 de perechi de baze azotate) şi de el se leagă histonele din
clasa H1.
Nucleolul
La MO, nucleolul apare ca un corpuscul globulos, cu diametrul de 0.5 mm. Numărul
nucleolilor variază în funcţie de intensitatea producţiei de ribosomi. Nucleolul fiind sediul
biogenezei ribosomilor, mărimea lor reflectă intensitatea producţiei de ribosomi.Ei lipsesc
în celulele care nu au sinteză proprie de proteine (ex: celulele embrionare). Nucleolii sunt
bine vizibili în celulele care cresc rapid (celulele canceroase), dar şi în celulele care
sintetizează o mare cantitate de proteine.În celulele tinere, celulele secretorii, nucleolii sunt
mari şi multipli, iar în celulele canceroase aceştia ajung până la 10-12 cu forme
monstruoase. În celulele bătrâne, cu activitate metabolică redusă, nucleolul este mic şi
unic.Nucleolul apare înconjurat de un înveliş de heterocromatină care variază ca grosime de
la un tip celular la altul.Ca structură nucleolul prezintă două părţi cu morfologie diferită:
una este fin fibrilară – pars fibrosa, cealaltă granulară – pars granulosa.Unii nucleoli conţin
şi o parte amorfă – pars amorpha, precum şi învelişul de heterocromatină care reprezintă
ADN-ul nucleolo-asociat – pars chromosoma.
Carioplasma
Carioplasma, denumită şi matrice nucleară, reprezintă o altă componentă a nucleului, în
afara membranei nucleare, cromatinei şi nucleolului.
Matricea nucleară este formată din: apă, ioni, micromolecule, proteine fibrilare (fibroase)
precum nucleoplasmina, proteinele nonhistonice de tipul enzimelor care intervin în
glicoliză asigurând energia necesară sintezei ADN-ului şi ARN-ului sau nucleaze (enzime
de scindare a acizilor nucleici), precum şi proteine care intră în structura cromatinei cu rol
structural sau reglator.

CROMOSOMII
Cromosomii reprezintă forma condensată a cromatinei nucleare în mitoză; în interfază
cromatina se găseşte sub formă granulară mai mult sau mai puţin condensată (eucromatină
sau heterocromatină).La începutul diviziunii, în nucleopasmă are loc condensarea
cromatinei şi formarea cromosomilor, care la microscopul optic apar sub forma unor
filamente sau bastonaşe, cu afinitate pentru coloranţii bazici.Fiecare cromosom este
organizat pe baza unei singure molecule de ADN care, dacă ar fi întinsă, ar avea lungimea
de 10 cm, la om. Datorită spiralizării şi concentrării ADN, cromosomii umani cei mai lungi
nu depăşesc 10 mm (deci de 104 ori mai scurţi decât molecula de ADN).În procesul de
diviziune, (în anafază) fiecare cromosom se clivează de-a lungul său, în două jumătăţi
simetrice, numite cromatide, care erau unite la nivelul centromerului. La nivelul
centromerului se găseşte o structură în formă de disc care conţine două formaţiuni de care
se ataşează microtubulii fusului de diviziune, formaţiuni denumite cinetocori. La om,
majoritatea cromosomilor au centromerul aşezat aproape de centrul fiecărei cromatide. În
timpul diviziunii, cromatidele se separă una de alta şi fiecare va forma un cromosom
distinct.
Numărul de cromosomi este constant la toate celulele unei anumite specii. La om, numărul
de cromosomi este 46 (44 autosomi şi 2 gonosomi, XX sau XY) cu excepţia gameţilor care
sunt celule haploide, cu câte 23 de cromosomi. Gametul femel (ovocitul) are 22 de
autosomi + X, iar gametul mascul (spermatozoidul) poate avea 22 autosomi + X sau 22 de
autosomi + Y. Cei doi gameţi rezultă în urma diviziunii reducţionale (meioza – vom reveni
la diviziune). Fiecare pereche de cromosomi autosomi are unul din cromosomi de origine
maternă şi celălalt de origine paternă, aceştia numindu-se cromosomi omologi pentru că au
aceeaşi morfologie şi aceeaşi aranjare a genelor.Spre deosebire de autosomi, cromosomii de
sex nu sunt omologi, nici la bărbat unde cromosomul X este mai mare decât cromosomul Y,
nici la femeie unde, deşi există doi cromosomi X, unul din ei este condensat (cromatina
Barr).Cromosomii sunt principalele structuri celulare ale eredităţii. Toate caracterele
ereditare, atât cele morfologice cât şi cele fiziologice şi biochimice, sunt determinate de
genele situate în genomul nucleului. Informaţia genetică este reprezentată de secvenţa
nucleotidelor din genă.
Exprimarea informaţiei genetice se face în două etape:
În prima etapă are loc transcrierea informaţiei genetice de pe ADN (deci de pe genă) într-o
moleculă de ARN mesager, care trece din nucleu în citoplasmă ducând informaţia genetică
la ribosomi. Aici are loc a doua etapă:
Traducerea informaţiei genetice – care se realizează prin sinteza proteinelor.
Fiecare genă există în dublu exemplar: una pe cromosomul matern şi cealaltă pe
cromosomul patern; genele perechi se numesc alele.
Anomaliile cromosomiale pot fi numerice şi structurale. Un exemplu de anomalie numerică
îl constituie trisomiile unde, în loc de doi cromosomi omologi, există trei cromosomi
omologi (trisomia 21 – sindromul Down). Anomaliile structurale constau în fragmentări ale
cromosomilor, prezenţa cromosomilor inelari, translocaţii, deleţii etc.
Ciclul celular
Ciclul celular al unei celule are o durată medie de 24 de ore şi cuprinde două faze:
Interfaza (perioada metabolică) – durează 22 de ore şi este împărţită în 3 subfaze: G1, S şi
G2;
Mitoza (diviziunea propriu-zisă) care durează două ore şi cuprinde patru faze: profaza,
metafaza, anafaza, telofaza.
Interfaza este perioada de timp dintre două diviziuni celulare şi începe la sfârşitul telofazei
unei diviziuni şi se termină la începutul profazei următoarei diviziuni.
Subfaza „G1” este o perioadă activă a celulei în timpul căreia are loc sinteza de
macromolecule (ARN, proteine, lipide, polizaharide) necesare existenţei ei şi durează
aproximativ 10 ore.
Subfaza „S”, numită şi perioada de sinteză, este perioada în care genomul (ADN) se replica
bidirecţional. Cele două lanţuri ale dublului helix sunt desfăşurate şi fiecare lanţ serveşte ca
tipar pentru o nouă moleculă de ADN (proces care se realizează sub acţiunea enzimei ADN-
polimerază). ADN-polimerazele produc secvenţe scurte, care apoi sunt legate una de alta de
către enzime denumite ADN-ligaze.
După faza S urmează un stadiu scurt, uşor inactiv, denumit intervalul „G2”, la sfârşitul
căruia celula intră în mitoză.
Deci, subfaza G1 se interpune între sfârşitul mitozei şi subfaza S; subfaza G2 se interpune
între subfaza S şi începutul mitozei.
În procesul diferenţierii celulare, apare şi un stadiu G0 care se menţine o perioadă
nedefinită; acest stadiu apare la celulele diferenţiate sau înalt diferenţiate (acele celule care
nu se mai divid sau se divid extrem de rar), de exemplu celula nervoasă sau, în unele cazuri,
celula musculară.

Cea de-a doua fază a ciclului celular – mitoza – reprezintă procesul prin care dintr-o celulă
diploidă rezultă două celule, tot diploide. Întregul proces implică modificări morfologice,
fiziologice şi moleculare atât la nivelul nucleului cât şi al citoplasmei (vezi diviziunea
celulară). Acest proces se defăşoară în intervalul de timp dintre profază şi sfârşitul telofazei,
când corpul celulei mamă se divide prin „citokinesis”. Fiecare din celulele fiice nou create
intră în interfază.
Sinteza de proteine are loc pe toată durata interfazei, pe când sinteza ADN-ului este strict
limitată la subfaza S.
Perioadele ciclului celular sunt foarte diferite în funcţie de tipurile de celule. Această
diferenţă între perioadele ciclului celular se datorează perioadei G1 care are lungime
diferită; există cicluri celulare foarte scurte, de 14-16 ore la celulele care se divid foarte
rapid (celulele intestinale, celulele canceroase) şi cicluri celulare lungi de zile sau săptămâni
(de exemplu hepatocitele şi celulele pancreatice).
Reglarea ciclului celular
În ciclul celular s-au identificat puncte de control care trebuie depăşite pentru ca celula să-şi
poată finaliza ciclul celular.
Un prim punct de control este în perioada G1, punctul în care se decide dacă celula va
continua ciclul celular. Acesta depinde de prezenţa sau absenţa factorilor de creştere
celulară (factorul de creştere fibroblastic, factorul de creştere epidermic), în funcţie de care
va trebui decis dacă celula poate începe replicarea ADN-ului.
Al doilea punct de control este spre sfârşitul perioadei G2, unde celula controlează dacă nu
există greşeli în replicarea ADN-ului.
Al treilea punct de control este în timpul mitozei, în metafază, când nu se trece la anafază
dacă nu sunt aliniaţi toţi cromozomii pe fusul de diviziune.
Depăşirea punctelor de control se realizează prin intervenţia enzimelor care fosforilează
proteinele (protein-kinaze). Acestea acţionează după ce au format un complex cu o proteină
numită ciclină.

CURSUL 7

Diviziunea celulară
Diviziunea celulară constă în formarea dintr-o celulă a două celule fiice, este etapa ciclului
celular în care se realizează o distribuire a materialului genetic la cele două celule fiice.
Aceasta se poate realiza în două feluri: prin diviziune directă (amitoza) şi prin diviziune
indirectă – mitoza şi meioza.
Diviziunea directă – este caracteristică organismelor unicelulare, fiind considerată o formă
inferioară de reproducere celulară. Este descrisă la mamifere şi la om, în condiţii patologice
în ţesuturile pe cale de regenerare şi în procesele tumorale. Caracteristic amitozei este lipsa
aparentă a aparatului mitotic.
Diviziunea indirectă
Este un proces mult mai complicat, caracterizat prin modificări sincrone citoplasmatice şi
nucleare, prin care se realizează distribuţia egală a materialului genetic la cele două celule
fiice.
Mitoza – este întâlnită la toate celulele somatice şi se caracterizează prin faptul că celulele
fiice au acelaşi număr de cromozomi, ca şi celula mamă (ceule diploide).
Meioza – se întâlneşte numai la celulele care dau naştere gameţilor sexuali şi se
caracterizează prin înjumătăţirea numărului de cromozomi la celulele fiice (celule haploide)
faţă de celula mamă diploidă. Este o diviziune reducţională.
Mitoza
Se împarte în patru faze: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza. Adeseori se mai descrie a
cincea fază – prometafaza, între profază şi metafază. Durata mitozei la om este de circa 60
min, iar fazele sunt inegale: profaza durează 30 min (50%), metafaza 8 min (13,4%),
anafaza 4 min (6,6%), iat telofaza 18 min (30%).
Profaza
Intrarea celulei în mitoză este indicată de existenţa a doi centrioli, în timp ce nucleul şi
citoplasma sunt încă cu aspectul nemodificat. Ulterior în citoplasmă are loc formarea
fusului de diviziune.Cei doi centrioli se despart, migrează unul spre un pol, iar celălalt spre
polul opus al celulei, iar între ei se formează o serie de filamente formate din microtubuli ce
dau aspect de fus. Dacă fusul este distrus, prin administrare de vinblastină sau vincristină,
nu se mai produce diviziunea celulară (aceste substanţe sunt folosite în tratamentul
cancerului).
Fenomenele nucleare din profază se caracterizează prin dispariţia nucleolului şi
condensarea cromatinei nucleare, care se dispune sub forma unui filament ca un ghem
numit spirem, din care apoi se formează cromozomii.
 Prometafaza
Se caracterizează prin dizolvarea membranei nucleare şi prin deplasarea cromozomilor şi
situarea lor la nivelul plăcii ecuatoriale a fusului de diviziune . Filamentele fusului sunt de
două feluri: centriolo-centriolare (de la un centriol la altul) şi centriolo-cromozomiale (de la
centriol până la centromerul cromozomilor).
Metafaza
Este caracterizată prin despicarea longitudinală a cromozomilor prin care se despart cele
două cromatide fiice. Datorită clivajului longitudinal are loc dublarea numărului de
cromozomi (din 46 rezultă 92) şi repartizarea în mod absolut egal a materialului genetic la
celulele fiice.
Anafaza
Se caracterizează prin deplasarea cromatidelor, devenite cromozomi fii, spre cei doi poli ai
celulei: 46 cromozomi se deplasează spre un pol, iar ceilalţi 46 spre celălalt pol.
Telofaza
Începe în momentul în care cele două grupe cromozomiale au ajuns la cei doi poli celulari.
Cromozomii aparent fuzionează în câte un spirem, în jurul căruia se formează câte o
membrană nucleară.Apoi spiremul se transformă în câte o reţea de cromatină, deci practic s-
au format doi nuclei.În paralel are loc despicarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale
(citodiereză), şi rezultă două celule cu o cantitate de ADN egală cu a celulei mamă.
Orice mitoză dă naştere la două celule cu acelaşi număr de cromozomi ca celula mamă.
Mitoza este o fază obligatorie în ciclul celular.Factorii care determină mitozele sunt:
generali (temperatură, lumină, influenţe hormonale), intracelulari (modificarea raportului
nucleo-citoplasmatic şi a raportului nucleolo-nuclear), intercelulari – sunt cei mai
importanţi – există un raport bine stabilit între celule active, uzate sau care se divid.
Meioza
Se întâlneşte numai în procesul de maturare a gameţilor (spermatizoidul şi ovulul). Fiecare
gamet este o celulă haploidă, iar prin unirea lor se formează zigotul, o celula diploidă.
Înjumătăţirea numărului de cromozomi, deci a materialului genetic, se realizeză prin faptul
că meioza este alcătuită din două diviziuni indirecte care se succed una după cealaltă fără ca
între ele să se mai producă sinteză de ADN.
Cele două diviziuni se numesc meioza I şi meioza II. La mamifere meioza I este diviziunea
reducţională, în timp ce meioza II este o mitoză homoplastică.
Meioza I
Profaza I – este foarte lungă deoarece replicarea ADN nu se termină în faza S, ci continuă
în faza G2 şi în profază.
Profaza este împărţită în 5 faze:
Leptonema – se produce condensarea cromatinei şi. cromozomii devin vizibili, prezentând
îngroşări în lungul lor.
Zigonema – se caracterizează prin fenomenul de conjugare a cromozomilor sau sinapsă,
care constă în faptul că cromozomii omologi din setul matern şi setul patern se apropie şi se
alipesc, dar nu fuzionează. Cromozomii omologi sunt uniţi printr-o reţea proteice numită
complex sinaptonemal. El realizează alinierea perfectă a celor doi cromozomi, astfel ca
genele alele să vină faţă în faţă.
Pachinema – cromozomii sunt mai condensaţi, fiecare pereche de cromozomi omologi este
numită cromozom bivalent sau tetradă, deoarece este despicat în două cromatide surori. În
această fază se produce fenomenul de crossing-over: fragmentarea unei cromatide materne şi a
uneia paterne şi schimbul de material genetic între acestea. Acest fenomen se produce prin
ruperea ambilor cromozomi în acelaşi punct, urmată de unirea încrucişată a fragmentelor şi
formarea unor cromozomi re combinaţi. Aceste noi combinaţii de gene sunt transmise
generaţiei următoare. De aceea copiii nu sunt niciodată identici între ei sau cu părinţii.
Diplonema – cromozomii omologi încep să se separe, cromatidele rămân unite numai în
anumite puncte numite chiasme, care sunt chiar punctele în care s-a produs crossing-over-ul.
Diachinesis – contracţia cromozomilor se accentuează, cromozomii omologi sunt uniţi numai la
nivelul chiasmelor, al căror număr scade.
În esenţă în profaza I se produc 3 procese importante: condensarea cromozomilor, conjugarea
sau sinapsa şi crossing-over-ul.
În prometafaza I dispare învelişul nuclear, se formează fusul de diviziune.
În metafaza I cromozomii se ataşează de fibrele fusului de diviziune şi se formează placa
ecuatorială.
În anafaza I cromozomii omologi se despart şi se deplasează spre polii celulei.
În telofaza I se reasamblează nucleii şi se produce citodiereza.
Deci la sfârşitul meiozei I rezultă două celule haploide, nucleul fiecăreia conţine un set de
cromozomi omologi, care sunt formaţi fiecare din două cromatide. Cromozomii omologi
din cele două celule nu sunt identici, deoarece a avut loc procesul de crossing-over.
După meioza I urmează o scurtă perioadă de interfază, în care nu are loc replicarea ADN.
Metafaza I, anafaza I, telofaza I

Meioza II
Este o mitoză obişnuită, aici are loc separarea centromerelor ce unesc cromatidele surori
(în timp ce în meioza I s-a produs numai separarea cromozomilor omologi).
În esenţă în cursul meiozei celula germinală iniţială se divide de două ori, pe când
cromozomii numai o singură dată. Rezultă din celula iniţială diploidă patru celule haploide
gameţi ce conţin cromozomi unicromatidieni.
CURSUL 8

DIFERENŢIREA ŞI ÎMBĂTRÂNIREA CELULEI

Organismul uman este alcătuit din mai multe tipuri celulare, distincte ca formă, structură,
volum, compoziţie chimică,
Toate celulele iau naştere dintr-o singură celulă: celula ou, celula care se formează după
unirea pronucleilor celor doi gameţi (masculin–spermatozoid, şi feminin–ovul) proces
numit fecundaţie.
Procesul prin care celula iniţială nediferenţiată, capată proprietăţi morfofuncţionale
particulare diferite se numeşte DIFERENŢIRE CELULARĂ (citodiferenţiere).
Diferenţierea este un proces esenţial în biologie fiind fenomenul cheie al apariţiei şi
existenţei individului, presupunând implicarea ei în reproducere, creşterea şi dezvoltarea
organismului, regenerarea celulelor lizate sau uzate în cursul vieţii precum şi evoluţia
speciilor şi adaptarea organismului la mediu. Acesta este un proces lent care se manifestă în
cursul dezvoltării embrionare, dar îl regăsim şi la adult unde este mult mai redus şi se
manifestă numai în anumite sectoare în care pierderile permanate de celule implică
înlocuirea lor cu alte celule noi. Este cazul ţesuturilor labile întâlnite în cazul celulelor
sangvine, celulelor epiteliale ale mucoasei intestinale, ale epidermului pielii ş.a.
Gradul de diferenţiere celulară va influenţa rata multiplicării acestora. Cu cât celulele sunt
mai puţin diferenţiate, cu atât tendinţa lor de proliferare este mai accentuată. Pe măsură ce
gradul de specializare funcţională a celulei se defineşte, atât metabolismul cât şi structura
sa va deveni diferită de a celorlalte celule. Modificările care apar sunt mai întâi de ordin
biochimic, sistemele enzimatice apărute la un moment dat orientând activitatea metabolică
într-o anumită direcţie determinată.
Există trei perioade biologice importante în viaţa oricărui individ:
ontogeneza,
creşterea, dezvoltarea şi maturarea,
îmbătrânirea şi moartea.
Intensitatea şi amploarea fenomenelor diferenţierii sunt variabile în cursul acestor etape ale
vieţii, maxima de intensitate fiind înregistrată în timpul embriogenezei .
Celulele care au un potenţial maxim de diferenţiere sunt denumite celule pluripotente.
Soarta acestora se hotarăşte în cursul embriogenezei, când fiecare celulă este obligată să
evolueze spre un anumit tip de celulă specializată în urma intervenţiei unor factori
extrinseci. Celulele care au suferit influenţa acestor factori se numesc celule determinate. În
cursul embriogenezei, asupra celulei acţionează mai mulţi factori determinanţi.
Determinarea micşorează progresiv numărul de celule specializate; starea de celule
deteminată este la mamifere ireversibilă.
Factorii care impun celulelor alegerea unui anumit parcurs evolutiv sunt cunoscuti sub
numele de inductori. Pentru ca acţiunea lor asupra celulelor să fie posibilă, celulele “ţintă”
trebuie să primească anumite mesaje pentru a deveni celule permisive (permeabile la
inductori). Permisivitatea apare astfel ca urmare a unor modificări genetice şi structurale la
nivelul membranei celulare, determinate de acţiunea unui alt inductor anterior.
Din acest motiv, inductorii pot acţiona numai secvenţial într-o ordine precisă. Permisivitatea
pentru un anumit inductor este limitată în timp. Momentul primei determinări (acţiunea
primului inductor), este momentul cheie în care începe constituirea individului. În funcţie
de specie, acest moment este diferit ca timp. Diferenţierea celulară se realizează prin
intervenţia unui grup heterogen de factori inductori care acţionează iniţial asupra unei
populaţii de celule pluripotente, apoi asupra unor celule determinate (direcţionate).
În ontogeneză numărul determinărilor succesive coincide cu numărul inductorilor. În final,
inductorii şi deteminarea formează CELULELE STEM (celulele de origine), din care vor
lua naştere anumite tipuri de celule specializate. Astfel, celulele stem din măduva roşie sunt
cap de serie pentru hematii, leucocite şi trombocite, iar celulele nediferenţiate din epiderm
sunt cap de serie pentru tipurile de epitelii.
Prin continuarea programului de diferenţiere, din celulele stem se pot reface celulele adulte
specializate. Din punct de vedere genetic, starea de celulă diferenţiată se poate aprecia la
unele specii prin scăderea sau prin amplificarea cantităţii de ADN din nucleu. La mamifere,
starea de celulă diferenţiată este caracterizată prin păstrarea aceleiaşi cantităti de ADN ca şi
în celulele pluripotente.
Diferenţierea se produce în două etape:
diferenţierea intracelulară şi
diferenţierea intercelulară
Diferenţierea intracelulară - constă în apariţia într-un anumit moment în interiorul celulei a
unor modificări structurale succesive care sunt responsabile de apariţia formei şi structurii
specifice celulei diferenţiate. Aceasta face posibilă diferenţierea intercelulară.
Diferenţierea intercelulară (între caracterele celulelor iniţiale şi a celor provenite din
celulele iniţiale) coincide cu acumularea unei substanţe specifice, cum ar fi o proteină cu
funcţie enzimatică, ce va avea ca rezultat funcţional al diferenţierii apariţia unor funcţii
specifice fiecărui tip celular constituit. De exemplu, hematia se încarcă cu hemoglobină şi
face posibilă legarea şi transportul gazelor în sânge.
INDUCŢIA ŞI INDUCTORII
Inducţia este fenomenul care presupune o interacţiune intimă între anumiţi factori
(inductori) şi o populaţie de celule (celule induse).
Fenomenul de inducţie este reciproc dar nu este egal. Înteruperea sau modificarea acţiunii
inductoare a unei componente are răsunet şi în partea indusă. În cadrul acestei
interdependenţe se stabilesc corelaţii funcţionale reciproce foarte puternice, interrelaţii care
sunt în primul rând de ordin metabolic. Fenomenul de inducţie explică un mare număr de
fapte embriologice iar natura inductorilor poate varia, ei putând acţiona ca activatori ai
genelor, ca depresori la nivelul transcripţiei ARN mesager etc. Elementul indus nu joacă în
acest timp doar un rol pasiv. Inductia necesită în acelaşi timp pentru a se produce, atât
puterea de inducere a unui element cât şi capacitatea reacţională a celuilalt. Aceasta din
urmă se numeşte competenţă şi depinde nu numai de gradul reacţional dar şi de momentul
în care se exercită inducţia. Inductorii pot acţiona fie local în celula gazdă, fie la distanţă
după ce difuzează în umorile organismului cum ar fi în cazul factorilor de creştere şi în
cazul hormonilor morfogeni.
În acest fel, inductorii controlează :
morfogeneza,
diferenţierea şi
proliferarea celulară.
Fiecare inductor acţionează în mod specific numai asupra unui grup de celule („celulele
ţintă”) şi numai când ele sunt permisive. Atât celulele diferenţiate cât şi cele nediferenţiate
prezintă anumite caractere generale specifice. Astfel, pentru celulele DIFERENŢIATE,
caracterele generale sunt:Funcţia specifică;Structura specifică;Compoziţia chimica
specifică;Adezivitatea de suport - ce duce la formarea de ţesuturi sau organe atunci când
mai multe pături celulare vin în contact;Joncţionarea;Inhibiţia capacităţii de diviziune şi
Inhibiţia de contact.
În cazul celulelor NEDIFERENŢIATE, se întâlnesc următoarele caractere generale:
Lipsa funcţiei specifice;Lipsa unei structuri specifice;Lipsa unei compoziţii chimice
specifice; Adezivitatea de suport – datorită căreia atunci când vin în contact se recunosc,
aderă şi se pot forma ţesuturi şi organe; Joncţionarea cu alte celule; Capacitatea mare de
diviziune şi Inhibiţia de contact.
SCOTT F. GILBERT a împărţit componentele inducţiei în:
competenţa,
evocaţia şi
individualizarea.
Competenţa – este abilitatea de a răspunde la un semnal inductor;
Evocaţia – reprezintă semnalul general ce comandă unui ţesut tipul de celule din care
urmează a fi alcătuit;
Individualizarea – este procesul prin care celulele ţesutului capată propria lor identitate.
Teoria sistemului competenţă, este superioară teoriei simple a inducţiei. S-a observat că
multe substanţe pot acţiona ca şi inductori dar numai anumite tipuri de ţesuturi pot răspunde
la acţiunea factorilor inductori. Explicaţia acestui fenomen este capacitatea de competenţă
de a răspunde doar la anumiţi evocatori şi este regăsită în acţiunea modelatoare a genelor
asupra procesului diferenţierii şi dezvoltării.
Mecanismul de inducţie celulară are loc astfel:
Celula inductoare secretă semnalul difuzabil;
Acest semnal va interacţiona cu receptorul de pe suprafaţa celeilalte celule;
Activarea receptorului va duce la mobilizarea unor căi de conducere intracelulare;
Rezultatul va consta în activarea unor gene ţintă, specifice, cu schimbarea căii de evoluţie a
celulei. Semnalele pot fi controlate de către capacitatea de competenţă a celulei ţintă.