MIRCEA OPREA

*
Reacții adverse
Coperta, realizare grafică: Mircea Oprea
Foto coperta IV: Emanoil Marcu

Director: Dumitru Ivan

Consilier editorial:
Dumitru Ignat
Telefon: 0747.214.553
e-mail: quadrat.bt@gmail.com

Descrierea CIP
a Bibliotecii Naţionale
a României

OPREA, MIRCEA
Reacţii adverse... /
Mircea Oprea
Botoşani: Quadrat, 2019

ISBN: 978-606-723-139-7

821.135.1

Apărut 2019, Botoşani – România

Tipar: Tipografia RiaBotoşani

Tel./fax: 0231.585.733

© Mircea Oprea
Ediție tipărită în regia autorului
 MIRCEA OPREA

Reactii
, adverse
Sentinţe capitale

EDITURA QUADRAT
 Mircea Oprea

Domenii: poezie, proză, eseistică, critică literară, cro-

nică dramatică.
Studii: Liceul „A.T. Laurian“ Botoşani; Facultatea de
ziaristică Bucureşti (promoţia 1976).
Carte de muncă (selectiv): Biblioteca Raională Bo-
toşani (metodist), Redacţia „Clopotul“, „Gazeta de
Botoşani“, director SC VEGA SA (editorul „Gazetei
de Botoşani“), Casa Tineretului, Redacţia „Curierul de
Botoşani“, Revista „Eurobussines“, Camera de Co-
merţ, Industrie şi Agricultură Botoşani, Primăria Mu-
nicipiului Botoşani; pensionar.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Volume publicate: Polul Est (plachetă – versuri şi afo-
risme; Gravitaţia Lunii (versuri), Mirarea de mine
(eseu), Mirarea de voi (eseu); Să dai mâna cu preşedin-
tele (proză scurtă); Împăcarea cu lumea, Jurnalul de
Curteşti (eseu); Cuvântul ca spectacol (cronici dramati-
ce, literare, de artă plastică şi alte texte); Vârstele miră-
rii (sentinţe lirice), Oaspetele din condominiu (roman).
Antologii (selectiv): Antologia dell'aforisma romeno
contemporaneo (Genesi Editrice, Torino, 2013);
Aphorismes roumains d'aujourd'hui (Editura Stella-
maris, Brest Franţa, 2019).
În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian.

Mihai Eminescu
 ISPITA RĂTĂCIRII

Cine a ratat despărţirea să nu

aştepte mare lucru de la revedere.
Milan Kundera

Ce să fie cu pruncul ce încă se bate pentru viaţa

mea pe sfârşite, unde să ajungă rostogolit din
munte-n şes râul cel mic plecat să-şi caute mama
despletită în ocean.

Bucură-te, prin tine ignoranţa capătă corp, are

chip, poartă nume. Ignoranţa ta va fi recunoscută
în cetate, vei fi răsplătit pentru ea.

Azi vă dau bună-ziua vouă. Mâine cine ştie a cui

bună-ziua va fi pe-aici?

Recitesc O viaţă de om aşa cum a fost şi am, între

file, bancnota cu chipul lui Iorga. Pentru cel asasi-
nat ca în codru, folosesc leul cu rost întreit: semn
de carte, ilustraţie şi preţul adus la zi pentru autor.
MIRCEA OPREA

Copacii rămân în picioare şi în cutremur, şi în

furtună ca metaforă despre rădăcini: ţin coroana,
ţin şi pământul să nu tremure în faţa Cerului.

E fericit? Mă bucur. Imoral sau nu, tot e bine

când avem pe cine invidia.

Ici-colo, firave licăriri de spirit: în rest, păcatul

poftei lacome mirajul îngerilor, al demonilor.

Zboară pe jumătate de cer cu aripa lui – jumăta-

te nor, jumătate senin.

Căsătoria, de la bun de folosinţă îndelungată cât pen-

tru o viaţă, iat-o bun de larg consum într-un concediu,
o vacanţă. Ca obiect de unică folosinţă, nu are ter-
men de garanţie. Precum vesela de plastic: se mur-
dăreşte, o arunci.

Să nu insult credinţa, credinciosul, sunt ateu

consecvent în toate religiile.

E clar, o să-mi cumpăr un metru, să-l ţin între

mine şi lume, să ne păstrăm distanţa, stima!

Dumnezeu l-a ivit pe scriitor, pe dramaturg, să-i

facă opera pe care el, în atotputernicia sa, n-o reu-
şea: Hamlet, Regele Lear şi alte tipare ale suferinţei
omeneşti cât să acoperim scena lumii în veci. Şi
Shakespeare nu-i singurul căruia Dumnezeu îi dă o
lucrare de făcut şi-i strică viaţa.

8
 Reacţii adverse

E bună şi salata de legume, băiete, când nu pui

toate condimentele din salatieră în castronul tău.

Femeia de-aproape, prada ce-şi alege vânătorul.

Văd că numai umbrelele noi şi scumpe le pierd

uşor, cele vechi, marfă de duzină, îmi sunt mai
fidele.

Iedul, încornorat de mic, cum va fi şi când va

ajunge drac bătrân.

E adevărat, nu toţi suntem schizofrenici. Unii

au boli mai grave!

Cuvântul scăpat urechii mele, acela-i cuvântul

ce mi-ar fi spus adevărul.

Igiena de toată ziua, diferenţa bolnavă dintre

sărăcie şi mizerie.

Aud, o spune statistica, tocmai „nespălaţii“ cad

mai puţin victime bolilor autoimune. Un motiv bun
să nu-l mai spăl, să nu mai frec în mâini săpunul
până-i dau spumele...

După cât de înţelepţi au devenit românii, sunt

sigur că iepurii din pădurile noastre, câte-or mai fi,
îşi învaţă copiii fabule în versuri în care, se-nţelege,
eroii nu-s iepuri, ci oameni.

9
MIRCEA OPREA

Bob de nisip, sămânţă de paşi. Paşi peste paşi,

plajă călcată de val.

Viciul îngraşă, nu mâncarea!

E bine să te naşti duminica, n-ai nimic de făcut

toată viaţa.

Femeia de-aproape, răcoare de vară, plapomă

de iarnă: mă iubeşte, mă urăşte.

În cimitirul plin tot mai găseşti loc de-o groapă,

nu dispera.

Am înţeles, până la urmă, ce este libertatea: mi

se permite orice interdicţie, mă pot abţine de la
orice drept şi, cu puţină abilitate, o voi face fără
să-ncalc vreo lege, fără să supăr pe nimeni.

Tăcerea – pustiul care nu se aude.

În ce an zici că te-ai născut, în anii '80? După

cum arăţi, se pare că ai tăi au nimerit un an bun
pentru poamă, pentru vin!

Dacă nu invadezi tu lumea cu mirosul, cu du-

hoarea ta, dacă nu invadezi tu lumea cu porcoşeni-
ile tale, dacă nu-i asurzeşti pe ceilalţi cu zvonul tău,
să n-aştepţi ca lumea să te cruţe: vei fi sufocat cu-
rând de duhoarea zgomotoasă a miliardelor de guri
spurcate.

10
 Reacţii adverse

Avea vocaţie de victimă, victima calului său nă-

răvaş pe care abia se ţinea călare: nu-l putea stăpâni
şi nici să coboare din şa nu-i era uşor.

Dumnezeu, să fi fost fabricant de maşini, le-ar

fi chemat la el pe cele greşite din proiectare să le
modifice, pe când, pe noi, ne lasă în lume greşiţi
din construcţie.

Orgoliul, otrava care omoară din interior, nevă-

zută, neştiută şi eficace precum curara.

În copilăria mea cerul avea un albastru de cleştar

atât de transparent încât se mai vedea rana de bez-
nă a haosului din care am picat aici, pe pământ.

Am făcut greşeli mari pe lumea asta, să mai re-

vin aici prin voia Cuiva. Voi căuta altă lume.

Nu-l pune să lege noduri pe cel care va trebui şi

să le desfacă.

Nefericit clopotul, fiinţa bătută-n sărbători, ca

vaietul lui să bucure urechea surdă în zi de lucru.

N-am armată proprie, rachete peste continente,

nici bomba atomică, motiv să nu se teamă nimeni
când îl arăt cu degetul, lipsă ce mi-a adus înfrân-
geri grave în războiul meu cu lumea. Dar ştiu că,
întotdeauna, dreptatea a fost de partea mea.

11
MIRCEA OPREA

Lacomul îmi va lua pâinea de la gură, nu şi ae-

rul. Dar, ca şi mine, luptă şi el pentru o lume mai
dreaptă, când va putea să facă şi asta.

Îndoiala şi luarea aminte, condiţia esenţială a in-

telectului treaz; îndoiala de orice, din prima zi pâ-
nă la ultima suflare.

Dumnezeu, să existe şi să vadă cum îi mor fiii

înainte, n-ar supravieţui tragediei. Născut din tată
nemuritor, fiul moare să-şi afle părintele…

Am exilat deja televiziunea în clasicism; mai ci-

tez, mai vorbesc despre ea din când în când, dar
nu am timp pentru ea, n-o ţin în casă.

Kitsch-ul, tot ce poate fi mai frumos decât fru-

mosul: tentaţia analfabetului de a ajunge şi el între
snobi.

Moartea nu-mi mai este grijă.

S-ajung pe Lună şi pentru o noapte, aş visa

Pământul, sigur aş visa cum să-l salvez de lunatici
ca mine.

Fac şi acum, la bătrâneţe, aceleaşi prostii ca în

anii tineri, când sărind peste cele suferinde de ne-
putinţa vârstei, când probându-le şi pe acestea în
bemol, adică mai pun şi eu batista pe ţambal.

12
 Reacţii adverse

Lucrurile mari se ivesc cu numele lor propriu la

fel de mari, cât să le acopere: un munte viu, fără
nume pe potrivă, nu există!

Păcatele, valuta ce-mi plăteşte zilele viitoare.

Revoluţionarul rămas viu după revoluţie e un

trădător de sine când suportă profitorii.

Recitesc Anna Karenina şi o voi face mereu cu

credinţa că, odată şi-odată, femeia asta frumoasă
visată din adolescenţă va renunţa să se mai arunce
înaintea trenului.

Pierduţi printre marii lumii, cum suntem, desti-

nele noastre se macină făină ieftină pentru patiseriile
anonime de la marginea drumului.

Bronzul păgân din turla bisericii îşi face cruce cu

limba şi-n lumea surdă nimeni nu-l crede.

Realitatea ca accident, ieşită de sub control, de

sub premeditarea mea, să-mi impună talvegul curge-
rii prin lume. Adevărul rămâne în vis cu atingeri
halucinante pe asfaltul zilei.

Nu mă potrivesc niciodată cu celălalt; sunt cu o

măsură ba mai sus, ba mai jos, ba mai greu, ba mai
uşor şi niciodată egal; sunt mereu în contratimp cu
tine, ca două ceasuri exacte tot după alt meridian,
după alt fus orar.

13
MIRCEA OPREA

Sistemul de sănătate de la noi este criminal, toţi

o ştim dar, conform formulei consacrate, guver-
nanţii n-au aflat altul şi mai periculos.

Negustorii ăştia de doi bani îşi distrug firma şi

dau faliment numai ca afacerea să prospere.

Nu mă voi lăuda că am învins uraganul, stihia,

încerc să le supravieţuiesc ca un laş: le întorc spa-
tele şi o iau la fugă, asta fiindu-mi vitejia, victoria.

N-am de ales: fac tot ce pot, din tot ce trebuie!

În casa celui cumpătat, mâncarea pe săturate şi

vinul bun se ţin pentru zile de sărbătoare, şi astea –
rare şi scurte cât să-ţi faci pofta şi gata.

Talent mic, păcate mici; talent mare, blestem de

dus pe măsură.

Ferindu-se de noi, să nu-i înţelegem, doi muţi

cu şcoli înalte, îşi vorbeau prin semne într-o limbă
moartă – latina!

Sunt un om obişnuit: de ce-aş fi de acord că unu

plus unu fac doi când eu vreau să facă trei?

Cred în calcule şi în legile ştiinţei cât îmi confir-

mă intuiţia, prejudecăţile, dorinţele ştiute şi neştiute.
Unde cartea nu-mi adevereşte gândul, de ce ne-am
contrazice când eu ştiu dinainte cine are dreptate?

14
 Reacţii adverse

Încerc să pătrund înţelesul cuvântului de neros-

tit, zare de noapte spre unde zboară graurii din stol.
Mai degrabă număr penele dintr-o aripă.

Să n-ajungă motiv pentru invidia altuia, îşi ar-

ginta obiectele de aur, se ponegrea singur.

După cum se bâlbâia amicul meu, n-am înţeles

dacă el e jumătate din jumătatea soţiei sau mai puţin
de-atât.

Viaţa celui care nu-şi cunoaşte familia, părinţii,

rudele, e biletul lui în alb la loteria lumii. Plăteşte
pentru a participa hors concours fără să ştie ce pierde,
ce câştigă.

Şi bună să fi fost lumea, acelaşi i-ar fi sfârşitul.

Şi morală şi credincioasă, sub orice fel de dumne-
zeu, dacă ar fi avut să se mărturisească, se mântu-
iau toţi sau nici unul, cucerit sau cuceritor, bogat
sau sărac, toţi au să împărtăşească în final aceeaşi
soartă, mai devreme, mai târziu.

Noapte caldă afară, toridă de-a dreptul şi, de

mirare, câinii din sat nu latră ca în alte nopţi, cum
nu latră nici când plouă torenţial, atunci adăpos-
tindu-se şi ei pe unde au mai găsit un loc uscat să-l
împartă cu oamenii, noapte de iubit în iarba cosită.
Veţi spune şi ce mare noutate e asta? Pentru voi nu,
dar eu o spun pentru câini, că lor nu le-a spus-o
încă nimeni.

15
MIRCEA OPREA

Da, vine vremea când simţi părinţii ca o povară.

Fără povara asta însă lestul corabiei tale dispare şi
rămâne coajă de nucă în furtună.

A citi o carte electronică pe tabletă, fără s-o

poţi răsfoi cu degetele tale din copertă-n copertă
ca pe una de hârtie, e un fel de dragoste virtuală cu
o femeie pe internet şi te uiţi în e-mail, dacă ţi-a
trimis cópii, să-i printezi tu...

Pentru un coş cu mere ajunge unul singur stri-

cat şi le pierzi pe toate. Mărul bun, rătăcit între cele
putrede, se va pierde repede şi el.

Se întâmplă să simţi schimbarea dorită ca o eva-

dare, de acasă, dintr-o slujbă plicticoasă, dintr-o
căsnicie sau din ţară. Nu poţi evada din timpul tău,
nu poţi evada din tine şi, atunci, ce schimbare să-ţi
doreşti?

Când scrisul îţi este leacul bolii, mai poţi chiuli

de la masa de scris. Când scrisul e chiar microbul
bolii nu-ţi rămâne decât să duci boala până la ulti-
mul efect, până în ultima zi.

E grav, e foarte grav să-l provoci pe om: Cu-

noaşte-te pe tine însuţi! Mă întreb, câţi dintre noi au
puterea să se privească în faţă, să privească în adân-
cul subteranei lor şi să nu se ruşineze. E primejdios
să cunoşti pe altul, dar să te cunoşti pe tine însuţi e
mortal.

16
 Reacţii adverse

Psihologul, un judecător de pace, cum era pe

vremuri, ar trebui să-l împace pe reclamant cu el în-
suşi, să doarmă în acelaşi pat cu sinele său fără
teamă că va fi duşmănit şi-n somn, că va fi ucis de
partenerul său din vis.

Ciobanul ăsta, să nu-şi facă pagubă, cumpără

brânză de la altul.

Faţă de uşurinţa urcării lui treaptă cu treaptă

spre succes, eu, cu strădaniile mele de amator, ară-
tam caraghios ca un coşar ambiţionat să prindă
vrăbiile de pe acoperiş.

Privit de sus, Turn Babel, să fi fost construit, ar

fi părut oricărui înger scara de coborât pe pământ
sau, mai plastic, puţul liftului prin care ajungi între
oameni. Dacă omul a crezut că aşa poate urca la
cer, a fost păcatul lui.

Nu uita sfatul majurului de pe linia de tragere: ca

să nimereşti ţinta, ocheşte o ţâră mai sus; nu mult, o
ţâră numai. Şi nu te lua după mine; eu n-am nime-
rit pentru că ţinteam mereu prea jos.

Vinovat? Nu! A-ţi recunoaşte vinovăţia înainte

de proces, înainte de judecată, e instigare la autode-
nunţ şi, cel care te îndeamnă, e complice la mărtu-
rie falsă de vreme ce, pentru asta, îţi vinde iluzia
pedepsei mai uşoare pentru fapta nefăcută de tine.

17
MIRCEA OPREA

O clipă să nu fiu atent şi cineva, dimineaţa, îmi

pune cămaşa pe dos, îmi schimbă pulovărul cu
spatele în faţă. Încerc să-l prind pe glumeţ, dar, se
vede, e cineva mai apropiat decât cred pentru că în-
totdeauna când mi se întâmplă sunt singur.

Mă plâng de bibliotecă, de şubrezenia lemnului că

abia îmi ţine cărţile. Să mai adaug una s-ar dărâma
sigur. Cum să ştie tâmplarul că raftul făcut de mâ-
na lui are de ţinut cartea cu tot cu autorul ei obez.

Să spargi muntele pe măsura micimii tale, să-l

cobori la rangul de piramidă a vanităţii tale, când
muntele îşi este sieşi monument, grandoare a vre-
melniciei cu chip de faraon.

Eşecul căruia i-ai înţeles cauza devine un succes

doar al tău. Să înţelegi cauza succesului, când o fi
să-l ai, abia aşa îţi vei afla dezamăgirea.

Cu blana de vulpe proaspăt primită cadou, doam-

na felină se atârnă de gâtul amantului ca de noul ei
trofeu din ultima vânătoare.

Dacă Dumnezeu m-a făcut şi pe mine după

chipul şi asemănarea sa, nu-i motiv de mulţumire
nici pentru el, nici pentru mine. Să-l laud pentru
creaţie după ce m-am văzut în oglindă, după ce am
privit în interiorul meu? Ipocrit, la fel ca alţii voi
zice şi eu: la aşa fiu, aşa tată.

18
 Reacţii adverse

Copilă prăbuşită sub norul de lacrimi, nu plân-

ge, şi bobul de rouă poate frânge firul de iarbă.

Forţă a naturii – Mozart; o forţă în stridenţă cu

tot decorul de butaforie din zilele lui. Să nu fi exis-
tat muzica până la el, ce s-ar fi întâmplat, ce şi cum
ar fi compus el, ce am fi cântat noi?

Îndoiala judecătorului devine dovadă a vinovă-

ţiei acuzatului. Lipsa de vină n-o poate ierta nici un
judecător; oricând conştiinţa sa integră i-ar reproşa
slăbiciunea asta.

Am inşi în jurul meu ce-şi ştiu fiecare zi de când

s-au născut, în amănunt, până-n clipa prezentă dar
n-au aflat nimic despre viitorul în care li se scufun-
dă clipa. Se privesc în oglindă şi văd în faţa lor doar
beznă şi neant.

În ţara asta oamenii pleacă, dispar şi, fireşte, mor.

Rămân doar câţiva, câţi mai suntem încremeniţi ca
statuile; statuile şi ele cu rădăcini tot mai firave în
pământul ăsta.

Pedepsirea cu violenţă în faţa prostimii gata să pă-

cătuiască şi ea, decapitările, arderea pe rug în piaţa
publică, abrutizează nu numai victima, ci şi specta-
torii, vederea de sânge eliberând de spaimă turma şi
abia aşa prinde curaj până la inconştienţă să verse
sângele vărsătorilor de sânge.

19
MIRCEA OPREA

Am pierdut procesul: m-am ales cu ruşinea, cu

banii pierduţi şi mi-am dublat paguba plătind avo-
catul, cum plătesc apa meteorică şi pe secetă.

Spectaculosul oricând pare mai semnificativ decât

esenţialul rămas în umbră. Excepţia face spectacolul
lumii, dar nu aici ne este esenţa.

Să mă iau după publicitatea foarte scumpă ar

trebui să cred că aparatele acestei companii zboară
numai pe timp frumos în cele mai fericite locuri de
pe glob.

Când văd cât de rea şi de haină e lumea, îmi vine

să mă rog pentru binele lui Dumnezeu, pentru să-
nătatea lui, să-l salvez de oameni.

Şi simţurile toate vor cădea, negi fără trup la ră-

dăcina timpului, rădăcini retrase în seminţe, când
toate trec sub crucile tăcerii.

Am privit soarele până soarele s-a stins în bez-

na din ochii mei.

Omul, fiinţa pe care o priveşte Cerul.

Ca într-un joc psihologic, victima impune, câ-

teodată hotărăşte ea clipa atacului din partea agre-
sorului, ba chiar îl decide să o atace când el încă nu
era convins s-o facă. De ce-ai purta chibrituri la
tine dacă nu vrei să aţâţi un foc?

20
 Reacţii adverse

Gata să mă molipsească şi pe mine, am pe-

aproape inşi sufocaţi de optimism, aşa cum unii se
omoară cu oxigen. În preajma lor, port mască.

Şi pârâiaşul efemer, chiar dacă nu are destinaţie,

sigur are sens.

Se-ncarcă pământ şi pietre în vapoare, de parcă

un munte, obosit în lume să-şi mai ducă povara,
fuge de noi să fie insulă în mare.

Ştiu obezi salivând de poftă şi la pesmetul meu.

Cad zile când şi soarele pare să-şi dorească apu-

sul mai devreme.

Încrezător că-şi va face meseria şi-n Rai, cimiti-

reanul îşi spune gândul: vocaţiile mari se păstrează şi
după moarte.

De câte ori trece pe lângă bonsai, pudelul meu

îşi îngroaşă vocea şi latră ca un câine ciobănesc.

Fără sentinţă, fără judecată, liber în închisoarea

ta până vei lua şi tu pâinea de pământ în gură.

Am o bănuială sumbră: bucuria de viaţă, urâtul de

moarte par a fi aceleaşi feţe ale mele, eu, cel întors
din oglindă în simetrie de vârcolac: ce am pe dreap-
ta, el are pe stânga; ce am eu strâmb, la el e drept;
eu am trupul amorţit, la el e viu.

21
MIRCEA OPREA

Talentul, abilitatea de a profita de neatenţia ha-

zardului, când te scapă din ochi, să-l prinzi aţipit şi
să-i treci pana ta pe la nas.

Oglinda nu-mi mai spune adevărul ca în anii ti-

neri, nu-mi spune cine se ascunde în chipul risipit
sub transparenţa de fum.

Îi ştim bine, îi ştim de departe pe cei mari, şi-n

gând, şi-n sentiment. Pe oamenii de rând, prea
mărunţi între lucruri mărunte, rătăciţi în murmurul
silabelor din cuvintele mici, pe oamenii de rând
nici nu-i ştim de-aproape ce ne sunt.

Copil cum mă ştiu, când voi creşte, peştişor de

aur aş vrea să fiu, să nu mă mai rog la cei mari să-mi
împlinească cele trei dorinţe.

Am uitat să întorc ceasul de pe noptieră şi ácele

lui s-au oprit. Dintr-atât, am păşit în veşnicie.

Lecţia singurătăţii: am avut toate condiţiile, am fost

din această privinţă avantajat ca un prinţ, am fost
dăruit cu toate darurile să aflu de tânăr singurăta-
tea şi am învăţat bine lecţia.

Vieţuind şi ele în societate, păsările comunică

prin coduri, cât să curgă totul în bună înţelegere.
Şi, tot ca în societate, când semenul e cu prada-n
plisc, surata ei se repede s-o jefuiască de bunul de
care ar vrea să se bucure, singură, cum doreşte.

22
 Reacţii adverse

O înţelepciune de care maimuţele templului din

Nikko încă nu auziseră: Gura surdă şi urechea mută –
cele mai bune prietene pentru un orb.

Copilul cel înţelept din mine mă avertizează:

dacă Dumnezeu există, oriunde te-ai duce şi viaţa
ta e drumul către el, de parcă l-ai căra în cârcă.

Cu ce podoabe să mai împodobeşti curcubeul?

Îmi iau adio de la drum, eu stau acasă de acum.

Înţeleptul, trăind şi el o viaţă de om singur, de un

milion de ani a ales, supus la vedere, liber în sine, a
ales muţenia ca strategie pentru viitor: Gândeşte
potrivit, gândeşte mult şi nu-ţi lăsa gândul slobod în lume.
Nu vorbi potrivnic, nu scrie nimic!

Disperarea, finalul tuturor silogismelor din ado-

lescenţa mea.

Corabia asta se scufundă cu toată lumea, se scu-

fundă de când a fost lăsată la apă. Cum şi cui să te
plângi că, tu şi-ai tăi, vă-necaţi?

Am şi eu un smochin, nu ştiu cum ajuns în gră-

dina mea. Nu-l îngrijesc, nu-l acopăr iarna, nu-l fe-
resc de omizi. S-a adaptat şi se poartă şi el ca ori-
care pământean de pe-aici: nu se usucă, nu creşte,
nu face fructe, abia o frunză, două, cât să treacă
din anotimp, în anotimp.

23
MIRCEA OPREA

Distanţa dintre sinceritate şi adevăr? Mă bat

sincer pentru minciunile mele cum nu m-aş bate
niciodată pentru adevăr.

Credinţa îţi este toată averea, cheltuieşte-o sin-

gur, n-o risipi pe mine.

Nepotrivirea dintre mine şi lume o măsor prin

singurătate: nu ca depărtare, cât în adâncime.

Istoria are un mare defect şi cu adevărul în

braţe: nu schimbă trecutul, nu schimbă prezentul.
Vom şti blestemul de ieri să-l trăim şi azi, şi mâine.

Poliţiştii buni sunt, de ce n-aş îndrăzni s-o cred

cu teamă, criminali rataţi.

Doctorii, cu leacurile lor, abia reuşesc să-ţi mu-

te bolile dintr-un organ în altul pentru că medicina
încă n-a aflat portiţa prin care se scoate răul din
om. Te tratezi de inimă şi dai în diabet; te tratezi
de ficat şi-ţi nenoroceşti stomacul.

Visasem că mă culc, mă culcam în vis cum mă

culc de obicei pentru somnul scurt de amiază şi se
făcea că, apoi, m-am trezit bucuros de visul avut şi
îl spuneam cuiva de aproape, atât de aproape de
mine că nu-l vedeam, că nu-i mai ştiu faţa. Şi după
ce i-am spus visul, m-am trezit să vă spun şi vouă
acelaşi vis: se făcea că mă culcasem după prânz...

24
 Reacţii adverse

Astăzi, deasupra mea, splendoarea unui cer pe

care oraşul acesta nu-l merită.

Orice ficţiune este o axiomă prin excelenţă, ca

orice adevăr ce ţine de religie.

Mă simţeam uşor, zburam prin slăbiciunea mea,

de parcă cerul îmi preluase toată greutatea de par-
tea sa.

Medicii trebuie evitaţi: de câte ori te văd îţi inter-

zic o plăcere, o satisfacţie a faptului că trăieşti, te
sancţionează în vreun fel pentru că eşti viu. Nu-s
buni deloc doctorii ăştia, la fel ca şi popii…

După atâtea căsătorii fericite ale altora, am în-

văţat şi eu: cea mai plăcută distracţie în noaptea
nunţii e să te gândeşti la noaptea divorţului.

Discuţia despre gastronomie la masa de prânz,

modul alegoric de a vorbi despre canibali şi plăce-
rile lor de faţă cu copiii.

Când ura devine tradiţie, rătăciţii se încolonează

în marş pe hatul subţire: cei din Răsărit, către Apus;
Apusul, către Răsărit.

Să fi făcut sport, să fi avut o viaţă ordonată, să nu

fi băut, să nu fi mâncat peste măsură, trăiam mai
mult încât acum n-aş fi avut abia 70 de ani, aş fi
avut pe puţin 90!

25
MIRCEA OPREA

Dacă un fulger, un tunet va înfiora pădurea pâ-

nă să-şi lepede podoaba, dacă schimbă astfel ano-
timpuri punând cezura între ele, cu atât mai uşor
va schimba omul rătăcit în vârstele sale.

Cui rămân cuvintele după ce sufletul pleacă din

trup; cui rămân numele noastre, aripi orfane, fără
senin de zbor, fără cuib pe pământ?

În haine rămase din era glaciară, mă topesc ju-

mară în boli ecuatoriale. Luând-o înaintea omului,
clima se globalizează ţintind un singur anotimp,
arătându-ne ce ne aşteaptă şi pe noi: deşertul.

În România se nasc tot mai mulţi emigranţi; vii-

torii francezi, italieni, germani. Româncele de azi
nasc olandezii zburători de mâine.

Nu-s original în nimic ce spun: vorba mea, fe-

meie de stradă, ca mâine trece din gură în gură, o
vor repeta şi alţii în piaţa mare până când, în lumi-
na reversibilă a timpului, muţenia din urmă va tra-
ge obloanele.

26
 CÂŞTIGUL PIERDERII DE VREME

Mare parte din viaţa noastră se scurge

făcând rău; cea mai mare parte, nefăcând nimic;
toată viaţa, făcând altceva decât ar trebui.
Seneca

Paradoxul ca răsfăţ, ca lux al gândirii omeneşti,

esenţa cea mai apropiată de intuiţie, când şi intuiţia
poate greşi.

Cu atâta credinţă în jurul meu, cu atâtea biserici

ridicate, nici nu mai ştiu dacă, astăzi, copiii ăştia-s
nou născuţi ori învie morţii.

Boala mea, fireşte, are reacţii adverse, e chiar re-

acţia adversă la medicamente, la medici.

Dumnezeu dialoghează cu supusul său Iov,

avându-l de tălmaci şi consilier pe Satana. E uşor
de văzut rezultatul: pariul are un singur câştigător
şi doi păgubiţi.
MIRCEA OPREA

Este prima dată când te reîntâlnesc după o lun-

gă vreme în care nu ne-am văzut, cât să-ţi spun
noutatea: Am scăpat viu din naufragiul lumii.

Nu ştiu ce vrei să-ntrebi, sigur am ceva de zis.

Scăpările de expresivitate de pe chipul lui: gura

căscată ca la mortul uituc, ochii fără ţintă în tava-
nul senin, mâna inertă depărtată de corp.

Născut în Zodia Racului, din prima zi de viaţă

tot face pasul înapoi pentru elanul cel mare al de-
păşirii oricărui record: de sărit, nu mai sare.

În oraşul acesta cu memoria în ruină, mucegaiul

încă fumegă din pereţii demolaţi, încă se ridică
praful din casele căzute sub buldozer, că nici ouăle
de cuc nu-şi mai găsesc cuiburile rătăcite.

Este cel care este, sună ca prezentul perpetuu; Este

cel care nu este – sună a prevestire din viitor.

Am reuşit, în sfârşit, în sărăcia mea fabuloasă

am reuşit să-mi echilibrez viaţa ca pe o balanţă cu
braţe: am mâinile goale.

Pun ceasul să-mi sune şi ora de culcare, să nu

scap momentul; mă trezesc să întorc ceasul să su-
ne să nu scap trezirea de dimineaţa, ceasul deştept
să-mi dea semnalul când insomnia mea ia sfârşit şi
intru în criză de timp.

28
 Reacţii adverse

Cu ochii pe calendar scriu data în jurnalul zilei

cu o (in)diferenţă de un mileniu doar: 3018. Nu
mă grăbesc să corectez, o voi face când voi ajunge
cu zilele şi la data asta.

Sunt destul de inteligenţi proştii ăştia cu puterea

la ei, ca să te încurce din treaba ta.

Copilului din mine încă-i mai dau, încă-i mai

cumpăr dulciurile promise la care n-a ajuns: dorm
prost, el să viseze de bine.

Uşor ca omul lecuit, se veştejesc şi ierburile de

leac. Boală pe boală se-aduce, leac pe leac se strică.

Doctor!? Da, e o meserie bună când ţii la viaţă

dar, în vremurile astea, groparii sunt indispensabili.

Pe cât se îngrijora slăbea, fără efort slăbea din

toate puterile.

Pentru mine, mila ta nu-i deloc pe gratis chiar

dacă filantropia, ca şi luarea de sânge, e cel mai
ieftin tratament al depresiei.

Mi-i tot mai frică să citesc literatură, până şi po-

veşti mi-i frică să citesc. Un mic vierme al neliniştii
îmi spune că anume acea carte trebuie s-o rescriu
cât mai repede şi deja am proiectul. Acum recitesc
pasaje din Homer şi cred deja că Elena va renunţa
să se mai lase răpită!

29
MIRCEA OPREA

Dumnezeu îl lasă pe fiecare să fie sincer pe câtă

putere are să-şi apere sinceritatea. Altfel ar fi fost
un dezastru.

Şi pe doamna asta aş dezbrăca-o ca pe-o Ma-

trioşkă, cu zece ani, încă zece ani, cu chip mai tâ-
năr, mai tânăr, să aflu nubila cea blândă, îngădui-
toare în zâmbet, fără să ştie cum trece vremea tur-
nându-ne pe chip cearcăne de fontă.

Am fost la Ocnele Mari şi am plătit intrarea, să

vizitez salina. Nici astăzi, la ocnă nu intri pe de-
geaba, trebuie să plăteşti cumva!

Nu te mai plânge de lume, îndreapt-o! Ciopleşte

cu barda la ea până cumpăna îţi arată că e la nive-
lul paranoiei tale, dar nu te plânge de lume.

Şi stând pe loc la mine-ajungi, şi fugind de mine

spre mine alergi; timpul tău pe sfârşite la picioarele
mele se adună grămadă, câine întors la stăpân.

Duc în spate sănătatea şubredă a lumii, de-am

ajuns şi eu rău, rău ca leacul ce aşteaptă noaptea
să-şi sugrume rana.

Cu bolile aduse pe talonul de pensie mă văd ca

în povestea cu Greuceanu aruncat de zmeu până în
cer şi îngropat tot mai adânc în pământ, până n-o
să mă mai văd. Data următoare, când mă aruncă,
poate-i fac figura şi nu mă mai întorc.

30
 Reacţii adverse

Oglinda îmi arată autoportretul la care lucrez de

o viaţă: nu-i prea reuşit, nu-i reuşit chiar deloc!

Aprigă sabia dreptăţii în mâna Justiţiei: baston

de orb pentru baba legată la ochi.

În jocul reliefului, valea e mai fertilă decât dealul,

cum e şi femeia faţă de bărbat. Dar cine-şi poate
închipui valea fără deal, dealul fără vale?

Misiunea companiei de medicamente: Noi nu omo-

râm clienţii, fidelizăm boala.

Adam, un pofticios? Şi eu salivez gândind la fruc-

tul oprit şi sunt gata să muşc din el de cum l-oi afla,
în grădina oricui ar fi.

Citesc mult, cu disperare, citesc beletristică, dar

nu-mi ajută; mai toţi scriitorii îmi par fiinţe căzute
într-un ocean zbuciumat de furtuni iar cărţile lor
abia îi mai ţin la suprafaţă şi strigă, ei strigă după
ajutorul meu, un cititor abia, când nu-i ajută nici
zeii mării.

De ce-aş trăi şi azi? Ce-ar fi să-mi iau zi liberă,

concediu fără plată? Şi ce să fac în ziua liberă?
Chiar nu ştiu altceva să fac decât să trăiesc. În acele
zile libere e un nonsens să văd oameni vii, pe prie-
tenii mei din zilele celui viu. Atunci voi întâlni amicii
care şi-au luat şi ei o zi liberă din viaţa lor şi, ca
dintotdeauna, ne-om bea cafeaua în Laguna.

31
MIRCEA OPREA

Citeşte, citeşte: au trăit şi alţii povestea din mâ-

na ta şi vei afla sfârşitul ce te aşteaptă şi pe tine.
Dacă ţi-i teamă să trăieşti experienţa altora, măcar
citeşte: nici aşa nu-ţi va fi uşor.

Stau prea aproape de peisaj să-i văd conţinutul;

încă trăim în tragedia de care credeam că ne-am
desprins şi asta e viaţa noastră.

Autoportret de pictor, jurnalul vieţii pe o faţă.

Iubire veşnică, nuntă ca-n poveşti, film pe DVD.

Divorţul – blitz cu poze selfie.

Scrisul, un circuit electric în scheme secrete în-

cărcat cu semne, sunete, culori, până când vraja s-a
stins precum firul verde de pe monitorul electro-
cardiografului. Scrisul său tremurat s-a stins deve-
nind firul drept şi neîntrerupt, ţiuit fără pauze.

Din boală mai scap cu un leac, cu un junghi as-

cuns în vorba bună, mai uit din durere cu o glumă
rea, pe când boala fratelui din care el se hrăneşte,
pe mine mă omoară.

La cine încă se uită doamna din fotografia

de-acum centenară, când până şi fotograful a mu-
rit de bătrâneţe şi au murit toţi cei fotografiaţi de el.
Doar fantomele, aşezate pe marginea ramei, încă se
admiră în fotografiile rămase tinere: Vai, tu, ce bine
arăţi!

32
 Reacţii adverse

Pentru însetatul din mine, orice izvor ieşit în ca-

le îmi este troiţă.

Fără să fi trăit acolo, fără să citesc statistici, ştiu

şi eu din auzite: bolnavii Elveţiei trăiesc mai mult
decât românii sănătoşi.

Copil fiind, cum mi se spusese din Carte, făceam

omuleţi din lut şi le suflam suflet din sufletul meu,
să le dau viaţă, să trăiască şi ei cu mine în lumea
asta. De ce Dumnezeu poate şi eu nu?

Iubirea noastră e ca împletirea dintre izvor şi

sete şi, în vâltoarea lumii, nu mai ştii cine spre cine
îşi visează calea.

Putrezesc sau doar mi se pare, putrezesc pe pi-

cioare, aşa, din mers, putrezesc cu putregaiurile, cu
cadavrele pe care le mănânc.

Ca şi cum m-aş uita eu în oglindă, orbul îşi pi-

păie bărbia: Da, azi mă bărbieresc. Apoi îşi pune de-
getele pe faţa mea nerasă: Am să te rad şi pe tine, că
tot am treabă cu briciul.

Maestrul intră în râu şi, când iese, apa îi calcă pe

urme. Îmi spun gândul şi preotul, isteţ, mă-mpinge
spre vadul lui: Aşa face Isus; intră în mulţime şi mulţimea
vine după el. Risc să-l supăr: Ei, oamenii, sunt râul, a
lor este puterea; cine-ar fi fost Isus de nu venea
râul după el?

33
MIRCEA OPREA

Condamnatul la moarte alege: Prefer laţul, scaunul

electric îmi aminteşte de stomatolog.

N-am griji ca bolnav: cât îmi ţine asigurarea de

sănătate, au alţii grijă să nu mor, să nu mă lecuiesc.

Câştigul sinuciderii? Alegi tu momentul ieşirii

din scenă, replica de final, bisurile şi pleci fără să
mai cerşeşti aplauze.

Îl ascult pe cel care-mi spune că se înşală; măcar

ştie ce spune.

Aş putea zice că oamenii din trecut, cei răposaţi

deja, n-au avut viitor. Ce viitor să fi avut când încă
nu aflaseră de iPhone, instagram, face-book.

Mirarea, dinamita ce prăbuşeşte temelia; mirarea

şi îndoiala până la negare aruncă în aer optimismul,
certitudinea. Kamikaze al spiritului, cel ce probea-
ză îndoiala pe pielea sa.

Sub spaima bolilor văd bătrâneţea ca prăbuşire

din zbor. Mă obişnuiesc încât, scăpat de viroză, cu
inima pâlpâind, alunec lin în vorba mea: Mi-i rău,
măcar de-ar ţine şi răul!

Se zice că omul a descoperit focul. Eu cred că şi

povestea asta cu focul a fost la fel cu domesticirea
pisicii. Focul trăia în sălbăticie şi, când a văzut ce
blând e, omul l-a luat în casă, să-i aprindă opaiţul.

34
 Reacţii adverse

Alegeri corecte? Da, când fiecare-i convins că,

păcălindu-l pe celălalt, el a câştigat alegerile.

Speranţa, tarlaua din cer, visul profeţind belşu-

gul de apă în fântâna din ogor. Cârcotaş cum sunt,
şi în cer să fiu, mi-aş pune speranţa tot în pământ.

Tăcerea, tăcerea lumii te incinerează fără flacă-

ră, fără cenuşă.

Inspir vorbe, expir tăcere, liniştea interiorului

meu îngheaţă aerul.

Încă învăţ limba care mă povesteşte ca într-o

bună zi să-mi înţeleg povestea de unul singur.

Şi nu pricepe, oricât l-ai contrazice, că da-da în-

seamnă nu!

Ai în faţă femeia care te vrea şi zici tu, virtuosu-

le, că o eviţi? Chiar crezi că, deschizând umbrela,
ploaia se opreşte şi numai de dragul febrei tale?

Misterul digestiei trece în legendă pe când fapta

mâinii omeneşti dispare în neant.

Cina cea de taină, fapt mistic cu Isus şi discipolii

săi la masa de seară. Apoi, adevărul ce se continuă
şi în zilele mele: încet, de neoprit, jilăveala şi mu-
cegaiul devorează La Ultima Cena, cu mesenii ei cu
tot, atârnând încă o vreme pe zidul din Milano.

35
MIRCEA OPREA

Vorbim puţin sau deloc despre plăcerile vinova-

te, nu şi condamnabile, să mai aţâţăm jarul, focul
vieţii. Preferăm discreţia ipocriziei şi vorbim mai
degrabă despre virtuţi, ale noastre, ale altora care,
la atâtea păcate, nu ne lipsesc.

Urci pe culme şi prăpastia îţi iscă spaima de că-

dere, senzaţie firească a viului. Abia ajuns în pră-
pastie doreşti înălţarea, nu şi când vei fi pe culme.

Pisica poate se mai descurca şi singură, dar fo-

cul? Ce-ar fi fost focul fără om, fără casa lui?

Stau prea aproape de peisaj să-i văd conţinutul;

încă trăim în tragedia de care credeam că ne-am
desprins şi asta-i viaţa noastră.

Cel plecat în aventură, nu într-o călătorie de plă-

cere, pleacă fără hartă, fără ghid ori asigurare de să-
nătate, pleacă fără destinaţie; unde vrea el să ajungă
nimeni încă nu-l ştie, nu-l aşteaptă cu urări de bun
venit. Destinaţia lui încă nu există, şi anume acolo
el ajunge.

Am intrat şi eu în biserici; pline cu figuri pictate

tavanele, pereţi, pline de oameni vii şi mozaicul
podelei, stranele. Brusc, am avut senzaţia sălilor de
aşteptare ale vreunui aeroport unde se-nghesuie cei
dornici să plece din ţară. Toţi, în mână cu biletul,
cu cheching-ul făcut, gata să urce în avionul mereu
întârziat din cauza ceţii.

36
 Reacţii adverse

Fără imaginaţia celor morţi, nu există viitor

pentru cei vii.

Până să apară omul a trecut o veşnicie, după ca-

re a pornit ceasornicul, măcinarea timpului cu mă-
sura omenescului.

Mortul de la groapă nu se mai întoarce, un proverb

bun să-l înveţe şi morţii şi să nu-l uite toată viaţa.
Că Isus n-a vrut să-l înveţe şi iată ce-am păţit toţi!

În Postul Mare nu înjur de frupt.

Azi mă bucur din plin de lenea mea. Aşa voi

avea ceva de făcut şi mâine.

Ai crezut că tu alegi? Aşi! Scopul pune laba pe

tine, te înşfacă înainte de a fi venit pe lume şi te
face omul său fără să te întrebe.

Ai aflat că 1+1 fac 2 şi nimic nu s-a schimbat în

lume. Vei afla că 1+1 fac 3 şi tot nu se va schimba
nimic. Da, lumea există şi fără scuza demonstraţiei
tale impecabile.

Sub privirea femeii, cenuşa se trezeşte flacără.

Speranţa de viaţă, în creştere, nu falimentează

medicina, spitalele, pompele funebre. Spre maximi-
zarea profitului, va spori încă pe seama celor ce-şi
grăbesc venirea din ziua de mâine.

37
MIRCEA OPREA

Calicia, între atâţia bogaţi, este o vină şi, simul-

tan, pedeapsa păcatului tău.

Calvin şi-a ales bine epoca în care să se nască.

În secolul meu, cu toate păcatele, murea anonim.

Isus? Cel crucificat pe tarabă, în piaţă, are la ve-

dere fantoma inimii foşnindu-i roşu fosforescent.
Kitsch vivant, cu preţul mărfii pe etichetă şi ţara
de provenienţă: Isus – Made în China.

Iubesc călătoriile: orice prăpastie e locul potri-

vit, e locul bun să-ţi doreşti să te întorci cât mai
grabnic acasă.

Şi muştele astea-s sensibile la flatări şi măguliri

ca oamenii: baţi din palme, le aplauzi şi, de bucu-
rie, se înalţă, zboară, prind aripi muştele.

La trezire, alungat din cetăţile visului, sunt arun-

cat în utopia zilei, între fantasmele anodine ale stră-
zii. În oraş, prin piaţă, abia hohotele cu gura închisă,
batjocura politicoasă ca formă a ipocriziei, ne mai
face suportabili celorlalţi.

Nebunul spune ce înţeleptul uită să arate, ace-

laşi gând trecându-le amândurora prin cap. Nebu-
nul îşi face fapta gândită, înţeleptul se-ncruntă s-o
ţină pentru sine. Te şi întrebi ce vină, ce poftă de
pedeapsă te stârneşte de nu-ţi ţii ideile în cuşcă şi
le scapi, câini turbaţi lătrând la lume.

38
 Reacţii adverse

Taxa la medic, amenda pentru gândul meu urât

despre el.

Intru în secţia de votare, ajung la urna deschisă

cu hârtia folosită în mână şi – renunţ să-mi depun
contribuţia de elector: spre ruşinea mea, nu ştiu de
unde să trag apa.

Şacalii, hienele, jefuitorii celor învinşi pe timp de

pace şi lăsaţi pe câmpul de luptă. Apoi, bătrâneţea,
bătălia pierdută zi după zi.

Să mor mai înţeleg, dar să cad în boală de nu

mai fac ce face omul viu, nu, asta nu-i de admis.

Aş crede că Dumnezeu a şovăit ceva vreme: să-l

facă pe Adam, să nu-l facă. Pe când se juca el cu
mâinile în lut, l-a zărit în cărare pe Darwin şi, am-
biţios, a ţinut să i-o ia înainte.

Îmi trăiesc atât de haotic terţinele danteşti încât

spaţiul dispare iar timpul rămâne ficţiune; sunt
exilat în realitatea de dincolo, în spaţiul divin trasat
pe hârtie păgână: Infern, Purgatoriu, Paradis.

După două milenii de creştinism, mirul ne-a in-

trat în fibră încât vom fi creştini şi negându-l. Ca
fapt cultural creştinismul pare ireversibil iar ateul,
cu cât va fi mai viu, cu atât va lua mai mult din cu-
loarea credinţei contestate, cât să-i estompeze pă-
catul botezului de care nu s-a putut feri.

39
MIRCEA OPREA

Mi-am memorat viitorul pe de rost, trăiesc ziua

de mâine ca o maşină, calendarul meu scurt are nu-
mai revelioane: linii paralele, graniţă şi fluviu.

Absolutul se exprimă doar pe sine.

În orice om Ahile îşi are călcâiul, cum şi-n orice

fiinţă doarme viermele, pierzania prinsă în fibră de
la naştere, de la origine, şi nimic nu te fereşte, nu-ţi
ocoleşte sfârşitul.

Am ajuns în situaţia extravagantă când cel sin-

gur nu se ţine pe sine, nu în condiţii suportabile;
suntem, cred, specia al cărui individ, rămas în sin-
gurătate, se prăbuşeşte sub propria-i respiraţie.

Candela stinsă, etalon de măsurat bezna.

Rememorează-ţi viitorul, copile, ca mâine vei fi

bătrân. Rememorează-ţi viitorul, astăzi numai pen-
tru atât eşti la şcoală.

Viitorul îţi modelează trecutul după interesele

zilei ce vine şi, pe câtă putere are, îţi poceşte şi
chipul după trecutul stâlcit de el.

Lumea – boala ta de inimă rea. Sub febra nopţii

de netrecut, infarctul de seară cade punte spartă
peste prăpastie. Infarctul din amurg, afectuos în
fior, vrea să te scutească de răul de a te trezi şi a
doua zi în aceeaşi boală, în aceeaşi lume.

40
 Reacţii adverse

Căsătoria din dragoste, primul şi cel mai lung

război civil din istoria noastră.

Bătrânii fără copii nu-s copiii nimănui.

Crezi în Dumnezeu? Asta-i şi dovada existenţei lui.

Nu crezi în Dumnezeu? Asta-i şi dovada inexistenţei
lui.

Aforismul, bucuria trăită pe întuneric, în poalele

Şeherazadei, femeia ce-şi amână sfârşitul, îmi amâ-
nă şi mie zilele, cu O mie şi una de nopţi.

Canibal de umbre, te arunci pe prada de beznă.

Secetă lungă. Vântoasele şi furtunile uscate se răz-

boiesc cu cerul. Norii, supăraţi pe Pământ, au ho-
tărât să plouă pe Lună.

Cu siguranţă, peste ani, multe dintre boli, fără a

se vindeca în vreun fel, vor trece ca diversitate a
normalităţii, cu nimic înjositor sau degradant în
ele, aşa cum ne vom obişnui şi cu viciile, cicatrici
din naştere, precum buricul.

Momentele dure ale întâlnirii cu mine, cele de

dinaintea somnului din nopţile scurte, când îmi
dizolv grijile, temele, resentimentele, îmi asum ziua
trecută, să mă scufund în apa de linişte a beznei,
necunoscutul de mâine. Va fi aşa şi înaintea som-
nului din noaptea cea mare?

41
MIRCEA OPREA

Pe ploaie, pe secetă, vântul şi ideile nu se vor

opri la hotare. Le alungi, le inviţi, vin oricum.

Alcoolicul ăsta îşi plăteşte viciul cu raftul de

merite scrise şi publicate dar, din cocteilul său de
calităţi, criticul literar îi recenzează votca.

Doar cohorta de crime sinistre îl salvează pe

Hitler de ridicol. Fără camarazi cu IQ-ul ridicat,
fără inamicii cei laşi, rămânea paiaţă lăsată să-şi
joace rolul prin berării cât să-şi primească halba,
să-şi spună tirada isterică.

Fiecare lovitură se păstrează rană deschisă. Mi

se-adună rănile, prea multe răni, şi nu vor să se vin-
dece cum se vindecau, fără urme, fără cicatrici.

Tot ce citim ca literatură e adevărat; poate că nu

s-or fi petrecut lucrurile chiar aşa, anume cu acei
oameni, dar într-un timp ce va veni, vom trăi aşa
cum s-a scris de mult.

Bezna îmi ţine casa curată, nu face nici umbră,

nu lasă pete şi îmi adânceşte singurătatea fără să
mă sperie cu pesimismul zilelor lungi.

Ştiu amici care sunt opera memoriei lor într-o

continuitate fără pauze. Şirul neîntrerupt de victo-
rii, din ziua naşterii şi până în clipa asta ei şi-l ştiu
în tot amănuntul, fără să uite o clipă. Pe când eu
sunt opera a ceea ce reuşesc să uit.

42
 Reacţii adverse

Citesc disperat cărţi de istorie să ştiu cum îmi

va fi ziua de mâine, ce urmează, citesc rafturi la
rând şi, pe ultima filă a oricărei cărţi citite, aflu
scris de preotese sibiline: Va urma şi după viaţa ta.

Boala, ţipătul meu după ajutorul divin.

Iau medicamente, otrăvuri sigure, şi – rămân în

viaţă. Să mă fac bine, nicio speranţă.

Părul meu? Mă spăl singur pe cap, acasă, când

alţii vor să-mi spele creierul, pe gratis, în public.

Chipul îşi face treaba de mântuială, fără expre-

sie, fără pic de ataşament arătat prezentului. Faţa
mea, afiş de spectacol scos din repertoriu şi bătut
de ploaie pe zidul de teatru părăsit.

Dieta din sărbători şi poftele mulţumite pe ju-

mătate mă îngraşă mai rău decât saţul din zilele de
lucru. Capriciul a ales: postesc după cheful meu.

Aflu şi la alţii aforismul de invidiat, dar când ştiu

la ce chinuri m-au supus şi cele slabe ale mele până
să le sparg miezul, să le gust pelinul, mă bucur ca
de o tortură evitată.

Totul mi s-a-ntâmplat în tinereţe; acum trăiesc

urmările acelor catastrofe ajunse la mine ca radiaţia
dintr-un combustibil nuclear ţinut în cămăşi de
plumb, la mari adâncimi ale memoriei.

43
MIRCEA OPREA

Da, m-am găsit şi eu cu ce să mă fudulesc în

faţa băiatului din vecini: Îl ştiu pe tatăl tău cu mult
înaintea ta!

Am câţiva prieteni care au plecat. Mi-au lăsat

amintirea lor, întâmplări, amărăciuni, dezamăgiri;
ce voi face eu cu suferinţa lor rămasă întreagă pe
pământ, lestul din pricina căruia n-ar fi urcat la cer.

Cădere liberă? Mă tem de o urcare liberă.

Toţi au ceva de zis; de auzit – nimic. Nici laude?

Viaţa mea, lungă convalescenţă după durerea

naşterii.

Nu-s harnic, doar mi-i lene să stau degeaba.

Afli voluptate şi în rugăciune, roagă-te să simţi

că te ascultă, că stă şi cu tine de vorbă cineva.

Nu te arăta altuia cu faţa ta tristă; nu-i fă aproa-

pelui bucuria asta.

Căsătoria fără sentiment, viol cu acordul păr-

ţilor interesate, al primăriei, al bisericii.

Rodeo. De unde începe seara, roşul din orizont,

tremur de suliţe, de când începe amurgul neîm-
blânzit de nici un taur de pe pământ. Rodeo, spec-
tacol de dragul turmei, pe placul ei.

44
 Reacţii adverse

Nu-s mulţumit de chipul lumii, nu-mi place nici

chipul meu ce mă poartă dar e tot ce am mai bun
de trimis între voi.

Îmi fuge pământul de sub picioare? Adică plu-

tesc, adică zbor.

Eschimoşii, la Polul Nord, au două anotimpuri:

ziua şi noaptea.

Mi se termină viaţa în două silabe: des-tin...

Hapsân, strâng amintiri pentru viitor: amintirile,

în saci; zilele rămase, în cutia de chibrituri.

Şi fără efortul meu, şi fără mine, sunt destui cre-

dincioşi, cu destule motive, să se roage stăruitor în
fiecare seară să nu existe Dumnezeu, nici judecata
de apoi.

Adunăm în jurul nostru mult, cu lăcomie şi dis-

perare, să arătăm cât ne lipseşte în interior să ne
fim nouă întregi.

Ca tâlharii ieşiţi la drumul mare, la naştere ursi-

toarele i-au pus mâna-n gât: Gloria sau viaţa, tu alegi!

Odată cu câinii, pisicile, cu oile, am domesticit

şi bolile, şi paraziţii, şi viciile lor, am făcut o lume
umană, încât şi restul faunei să beneficieze de toate
păcatele noastre.

45
MIRCEA OPREA

Compatrioţii mei, cu şi fără voia lor, victime de

război, victime ale păcii, supravieţuitori la limită
spre binele învingătorilor.

Scos din rădăcini, doborât la pământ, salcâmul

tot se apără cu spinii. Învăţ lecţia plătind cu sânge-
le meu: şi mort e bine să ţin minte parabola asta!

Ca român mă domină tot mai apăsat senzaţia de

neşters că în orice confruntare sunt soldatul nesu-
pus al oştirii înfrânte.

Prin justiţiara pornire a naturii, după isprava

Sfântului Gheorghe, balaurii s-au înmulţit. Cel ucis
de Sfântul Gheorghe e martirul din istoria balauri-
lor cu icoane în toate casele. Şi eu, când merg în
biserică, eu nu la Gheorghe mă rog, ci la balaurul
persecutat pentru destinul său, neamul meu ucis fără
judecată. S-a întrebat cineva cât a suferit omul acela
din partea semenilor, a Cerului, până să fugă din
pielea speciei, până să lupte fără speranţa izbânzii
cu trimisul Puterii, sfântul călare şi înarmat?

46
 PROPOZIŢII PĂGÂNE

Nu crede nimeni în Dumnezeu decât pentru

a evita monologul chinuitor al singurătăţii.
Emil Cioran

Când eu în sinea mea nu mă ştiu supus, cine în

preajmă şi-ar dori să-mi fie stăpân?

Abstinenţa, abuz de virtute, perversiunea de care

e bine să te fereşti. Nu te lăcomi la virtute. Vrei să
fii normal, atunci plăteşte preţul.

Ca ateu ortodox, gaură în cer nici eu n-am făcut

şi, o ştiu toţi vecinii mei din sat, de aceea nu plouă.

Patriotism? Da, când locul în care te-ai născut şi

trăieşti te doare pe dinăuntru.

Viaţă liberă? Mă simt buruiană smulsă din rădă-

cini şi lăsată să alerge singură după stropul de
ploaie, prin tot deşertul.
MIRCEA OPREA

Vidul din mine, vidul de afecţiune pentru aproa-

pele, vid umplut cu sila neputinţei.

Trăieşti în scris şi nu din scris. Simţi şi scrii, scrii şi

simţi adăpat din propria ta sete. Izvorul curge şi
noaptea risipindu-şi apa, când nimeni nu-l vede,
nimeni nu-l ştie, tâlc ce încă trebuie pătruns.

A luptat mult, toată tinereţea a luptat cu femeia

până să piardă războiul; acum are linişte.

Mă uit la prietenii mei; bătrâni, bolnavi, cu res-

piraţia pe sfârşite, gata să-şi dea duhul dar glorioşi
în speranţe. Nu, nemuritorii încă nu s-au născut.

Sunt un om obişnuit între zburători: îmi târăsc

aripile în pas cu ceilalţi.

Câinii stăpânului peste tot; stăpânul nicăieri nu

s-arată.

Bunul simţ e înnăscut. Să ţi-l impui, vei fi per-

versul care şi-ar strica natura.

Tinereţea, o întâmplare din timpul vieţii.

Schija de obuz intrată în trunchiul tânăr, când nu

rupe copacul, lemnul viu creşte acoperind rana. La
bătrâneţe înţelege: după tiparul vegetal, suferinţa
altor anotimpuri l-a armat, l-a întărit şi, sub acelaşi
cer, l-a făcut altul decât îi era menit să devină.

48
 Reacţii adverse

Suntem stricaţi rău: mulţumiţi de severitatea

agoniei, ne sinucidem din plăcere în toate felurile
numai să murim de râs, în prim plan.

Adună hapsânul, adună averi cât ar cheltui în

zece vieţi? Oricât de mult ar trăi, sigur lăcomia îi
va supravieţui şi atunci.

Când ajungi sub răsfăţul lui, ghinionul nu te

pierde din ochi nici cât să clipeşti.

Fiecare peşte poartă-n branhii un destin de tra-

gedie antică; înoată cât înoată să se salveze şi moa-
re când ajunge pe ţărm.

Icoanele ar trebui pictate, cred, de copii; abia

inocenţa lor ar face mai îndurător Cerul în faţa
neputinţelor omeneşti de a-şi păstra sufletul ca în
prima zi de naştere.

Necredinţa mea de ascet, post negru, post de

beznă fără ulei în candelă.

M-a nimerit un guturai rebel, semn de sus că

n-am nimic de spus.

După cât de diferiţi suntem faţă de Vest, cu si-

guranţă că noi am ieşit din mâna altor meseriaşi
decât ai divinităţii bune, cârpaci nepricepuţi care
au folosit materiale proaste şi înlocuitori: Marfă
bună pentru Est.

49
MIRCEA OPREA

Când cocoşaţii şi-au făcut partid, şi-au ales drept

siglă cămila şi, în deşert, guvernează.

Păcătosul s-a spovedit şi, fără speranţa iertării, se

roagă la toate icoanele spovedania lui să nu ajungă
la Destinatar.

Toţi ştiu că istoria omenirii se apropie de pagi-

na pe care scrie: Sfârşit. Eu, cititor pătimaş, aştept
în librării să apară volumul II.

Cu mânie de buldozer demolează într-o clipă

clădirea a cărui umbră îl irită. Nu ştiu furioşi pri-
cepuţi să înalţe poduri peste râuri, să ridice adă-
post împotriva furtunii, n-am auzit de furii să stin-
gă furtuna din senin; furia de a face binele cine să
ştie cum se-aprinde.

Cum să renunţi fără să cauţi, cum să ratezi fără

să-ncerci? Şi – depresia succesului: nu-i ceea ce
căutai, nu-i ce te aşteptai, totdeauna-i mai puţin, e
altceva, din altă parte.

Când scriu, scriu din buna dispoziţie a clipei, nu

aştept inspiraţia; cum să aştept să-mi cadă-n braţe
necunoscuta, nici ea neştiindu-mă? În stradă, bă-
nuitori să ne fi privit în ochi, vom fi tresărit fractură
de secundă, tremur scurt. Acel infarct de miocard
s-o fi produs ca la impactul cu o extraterestră, in-
farctul de bucurie că am scăpat viu. Nu, eu şi inspi-
raţia nu suntem amanţii aceleiaşi nopţi.

50
 Reacţii adverse

Adânc a sfredelit în timp bătrânul ăsta precum

cariul în lemn, că nu mai ştii de mai mişcă ori nu.

Şi mâine, când nu vom mai avea trenuri, când

n-o mai fi cale ferată, acarul Păun tot va găsi o
slujbă în ţara asta.

Adorm în patul meu şi, rătăcit în somn, ziua mă

trezeşte în coşmarul altuia.

Când se găseşte cine să suporte preţul, şi impo-

sibilul, şi neîntâmplatul devine faptă.

Ca icon, pe face-book, am un păianjen firav pe o

frunză, destul pentru a atrage gâze cu sutele. Da,
păianjenul acela e chipul meu puţin denaturat prin
înfrumuseţare, ca toate portretele.

Şi eu merg la teatru cu mască, cu masca de

spectator.

Noroc că eşti inteligent, un prost să facă ce faci

tu, s-ar da de gol, ar râde lumea de el.

Toată viaţa am fost un echilibrat: când într-un

exces de moderaţie, când moderat în exces.

Universul, multiversul, şi finit să fie, nu-i vom da

de capăt, n-o să ne ţină figura cum am făcut cu
Pământul, să mergem tot într-o singură direcţie, ca
pe-o bilă, s-ajungem de unde-am plecat.

51
MIRCEA OPREA

Adevărurile mari, scăpate în vorbe banale, sună

şters până par invizibile. Cine să creadă adevărul în
haine de lucru, pus să cureţe haznalele străzii?

Uitaţi-vă la mine, îmi trăiesc din plin noroacele

vârstei: nimeni nu mă mai ameninţă cu moartea.

Adevărul ştiut de mine, infinit mai mic decât

realitatea falsă care mă sufocă.

Cine să oprească soarta din a-şi face jocul până

la capăt? Acolo unde crezi că te poţi ascunde de ea,
vei afla că anume acolo soarta te-a trimis.

Te prosternezi, nu cazi.

Când soluţia este mai complicată decât enunţul

problemei, fii convins, te-ai cufundat adânc în me-
tafizică şi, pe meridianul tău, apusul meu ţie-ţi va
ajunge ca dimineaţa răsăritului dintâi.

Timpul e la Dumnezeu şi Dumnezeu e timpul.

Da, ştiu ortografia Înălţimilor, cereşti, pămân-

teşti; eu o respect în vorbe, nu în scris.

Mă uit la decalog şi, iată, Dumnezeu a uitat, la

dictare, ultima poruncă: Să nu te plictiseşti de zilele
primite! Viaţa, la vremea aceea, părea o jucărie atât
de nouă, nouă fiind şi jucăria lumii, că nimeni nu
se plictisea şi, totul, era încă nou sub soare!

52
 Reacţii adverse

Toţi slăvesc libertatea, chiar şi cei care-i caută

circumstanţe atenuante.

Adevărul, dihanie sălbatecă, sare din foile cărţii,

scapă din capcana de hârtie. În cărţi rămân ogarii,
hăitaşii rătăciţi pe urmele vânatului.

Ce e de ars şi nu arde azi, mâine putrezeşte.

La cât de mult le-au mărit salariile şi pensiile

meritate, fără îndoială, ştiu destui care, văzându-şi
troaca plină, guiţă de fericire în lozinci de partid.

Când vrea să facă şi el ceva desăvârşit, amicul

meu, om de acţiune, strică mai întâi un lucru bun,
apoi se lasă păgubaş.

Tratarea bolii de azi, calea sigură să ajungi teafăr

la boala de mâine.

Scrisul cu peniţa, încă un efect al gravitaţiei: nu

vei scrie cu peniţa într-o navă cosmică în stare de
imponderabilitate. Şi în capătul Universului vei
scrie pe tăbliţa de lut, cu surcica potrivită.

Schopenhauer, se zice, a alungat cu bastonul o

cerşetoare, cruzime pentru care şi astăzi filotimii îl
iau de urechi pe Herr Professor. Am învăţat repede
lecţia şi, împăcat cu lumea, nu-i lovesc, nu-i alung
pe cerşetori. Îmi înfrânez mila şi-i las, la propriu,
să-i bată Domnul, cu mila lui.

53
MIRCEA OPREA

Lecuit de toate -ismele, strig la voi: Trăiască şi în-

florească viitoarele tradiţii ale Uniunii Europene!

Trec anii, privirea mi se răreşte, semn că am tot

mai puţine de văzut.

Am eşecuri parţiale, vizibile ca în plină zi, ace-

leaşi eşecuri care, noaptea, cu lumina stinsă, le iau
drept succese de necontestat.

Trăiesc ca în proverbe, cu un picior în groapă şi

sufletul la gură.

Viaţa mea, coadă de zmeu la faima altora.

Ce egoiste sunt lucrurile astea bune! Deşi sunt

gata să-mi dau şi viaţa pentru ele, iată, ele vor trăi
şi fără mine.

Visez şi cineva trebuie să fie vinovat, că doar

n-oi fi vinovat şi-n vis. Dar iată că infractorul ăsta
ca din altă lume îmi face tot ce vrea, mie, celor dragi
mie, şi nu-l pot trage spre trezirea mea, să-l iau de
piept şi să-l dau pe mâna poliţiei.

Să ştie oare spectatorul că şi el face parte din

spectacol? Şi aşa, cu rol nescris, cu replici înghiţite
de muţenia întunericului, el, privitorul neştiut, con-
tinuă piesa cu viaţa sa, rescrie şi corectează când pe
autor, când pe sine, când pe Dumnezeu. Să-şi ştie
spectatorul drama sa?

54
 Reacţii adverse

Adevărul meu se vrea scăpat de povara tainei şi

îşi caută mărturisitorul.

Eu încă nu m-am născut; eu, copilul teribil, îmi

aştept părinţii până s-or afla şi ei şi stau în sala de
aşteptare în vama lumii, gata să trec dincolo, între
cei vii care nu mă ştiu, cum nici eu nu-i ştiu.

Oamenii mor? Noi, ştiind de primii oamenii,

până dincolo de Adam şi Eva, toţi aceştia trăiesc şi
în noi, atâta cât vom şti de ei, cât vor fi oameni şi,
în scurt, asta ne e nemurirea, nu şi veşnicia.

Adevărul de azi foloseşte-l şi aruncă; mâine vei

găsi altul.

În încercarea de a te debarasa de un viciu, ca-

feaua, ţigara, ai un timp când te obsedează tocmai
viciul de care te-ai lăsat, vină apăsată şi de re-
muşcarea, de teama că l-ai relua.

Şi ce fel de ateu sunt eu dacă nu mă bat pentru

necredinţa mea, nu-mi caut adepţi să-i adun într-un
partid şi, juraţi credinţei noi, să guverneze până la
graniţa Cerului?

Ciudată scumpirea mărfurilor noi în paralel cu

taxa pentru marfa veche, gunoiul. Oricum, tot ce
arunc la ghenă, şi coaja de cartof, întâi am cumpă-
rat-o ca marfă bună. Nici nu ştiu la ce să renunţ, la
gunoiul din casă, la gunoiul din piaţă?

55
MIRCEA OPREA

Moartea? Ce slabi suntem dacă flatăm, cu po-

meni şi ritualuri, o fiinţă atât de vulgară şi de lipsi-
tă de educaţie.

De unde să ştii cât de departe va ajunge cel care

pierde totul când tu te ţii cu dinţii de negrul de sub
unghii, nimic din tine să nu se piardă?

Fără să mă arunc în superstiţii, traversez stări

stranii în plină zi. Prietenul meu, Samy, a murit
acum un an şi, de câteva săptămâni, am făcut cu-
noştinţă cu un ins venit de curând în oraş: Samy, se
prezintă el şi dăm mâna ca vechi cunoştinţe, omul
cu care ştiu sigur că voi fi prieten.

Scrisul meu şi ce public, cât public, mă îndepăr-

tează de oameni. Semn sigur că am început să ne
cunoaştem mai bine.

După ce le scărmăna bine pe sub aripi, bunica

făcea perne din puful lor. Era felul ei de a pedepsi
doamnele ogrăzii, gâştele cele grase care, încă vii,
renunţaseră să mai zboare.

Toţi se tem că, azi, mâine, începe războiul şi-i

liniştesc: ce vă sperie oameni buni, războiul a în-
ceput de mult, de pe când mă năşteam şi eu şi se va
sfârşi când toţi vom fi morţi. Şi fiinţa noastră e prin-
să-n lupte, grenadă în mâna altora, aruncată dintr-o
tabără în alta, spre inamicii de ieri, spre prietenii de
mâine.

56
 Reacţii adverse

Cicatricea adevărului, fermoarul tras peste rană

sub leacul din urmă precum tăietura de bisturiu.

Când vrei să dăruieşti binele tău cuiva, întrebă-l

pe străin dacă şi-l doreşte.

Judecat de lege, trecută prin justiţie, crima in-

fractorului devine, în temei legal, faptă justă.

E adevărat, în comunism nu toţi erau închişi:

doar cei care ţineau să fie liberi.

Ce greu să-ţi uneşti toate zilele într-o singură

viaţă şi viaţa aceea să arate ca şi cum ar fi viaţa ta,
unica şansă dată ţie!

Aripă nedată la zbor, viaţa-mi atârnă pe umeri

ca o rană arzândă, singurul semn viu de pe tot tru-
pul, rana de care ştiu că mă voi vindeca.

Lucrul dorit de tine, acela va veni târziu asupra

ta, glonţul de care nu te mai poţi feri şi îţi va fi de
folos ca lucrul de pe urmă.

Cât de grea o fi, cât de uşoară, boala îmi rămâne

firava legătură cu trupul morţii mele.

Etniile din România îmi apără cu atâta dragoste

ţara, o apără cu atâta ardoare încât sunt sigur că
românii, câţi suntem, câţi vom mai fi, vom fi şi
mâine în pământul nostru.

57
MIRCEA OPREA

Originalitatea, greşeala ce-ţi sare în ochi de la

prima vedere.

Cu dreptatea oarbă făcută de justiţie, paguba

mea a ajuns mai mare decât câştigul hoţului care
m-a furat.

Amnezia celui care uită ce-a făcut ieri ori nu-şi

aduce aminte de nicio zi e jalnică; de ce nu ne-am
plânge şi cât de uşor pierdem mai tot ce-am trăit
în vis şi nu putem aduce în memoria trează?

După ce, în faţa mea, sfântului i-au confiscat

nimbul strălucitor, acum, aceiaşi vameşi îmi per-
cheziţionează aripile şi-mi cer brevetul de pilot.

Pe virtuosul bătrân până şi abstinenţa îl pune în

primejdie.

De ce m-ar întrista singurătatea aproapelui când

singurătatea, pe mine, mă bucură?

În economia de piaţă mi-am privatizat gândirea. Şi,

totuşi, în preajmă se gândeşte cu gând străin, în
idei asistate social, şabloane primite la promoţie,
idei cu brand ca tricoul de import. Cât despre mi-
ne, cred că am sărit din măsurile standard, sunt
agabaritic la cap şi-mi confecţionez singur ideile,
greşite am aflat, greşite pe măsura mea. Altfel hai-
nele cu nume de firmă la vedere, prêt-à-porter, oferi-
te ca pe gratis mă strâng, mă sufocă.

58
 Reacţii adverse

Eu, copilul, încă mă întreb dacă aş vrea să fiu

acel bătrân care trăieşte în mine.

Până să te molipseşti, exaltaţii nu-s periculoşi; ei

sunt fanaticii care şi-au pierdut cauza.

Fapta de azi desăvârşeşte fapta de mâine, numai

să ajungi s-o trăieşti.

Trandafirul, în toată splendoarea sa fragilă are,

în spin, picul acela de răutate cât să-ţi ţină departe
admiraţia lacomă de catifeaua petalei.

De ce-aş fi fapt când pot trăi fapta în gând?

Omul, animalul în căutare de sens.

O voce teribil de puternică mă asurzeşte în piaţa

mare: Vindem pungi! Nu cumpăr, cu vocea asta, în
piaţă la noi, poţi vinde şi submarine atomice.

În trupul meu slăbit, viciile se odihnesc alături de

virtuţi cum stau pălăriile de soare în acelaşi cuier
cu umbrelele de ploaie; numai eu cu urechea după
vremea probabilă, după buletinul meteo.

Dintotdeauna în câmpie fiind, am simţit mai pu-

ternic dorul ţărânei întinse la pământ de a se ridica
stâncă sub cer. Mereu, pe culme de munte fiind am
simţit mai acut dorinţa materiei de a se lăsa în voia
slăbiciunii ei de a deveni câmpie.

59
MIRCEA OPREA

A venit din nou primăvara, înfloresc pomii, în

oraş iar se plantează flori, iar vine Paştele, învie
Hristos. Dumnezeule, ce plictiseală pe bătrâni!

Toţi îmi vor binele... iar eu nu-i las să mi-l ia!

Sunt dintre cei care n-au nevoie de minuni ca să

creadă. Îmi trăiesc mirarea şi fără nimb.

Porcul ajuns la Ignat: Azi încep cura de slăbire.

Nici un orator nu s-ar crede palavragiu, pe când

orice flecar se ştie orator de geniu.

Cum să nu-ţi plângi trecutul ca pe o victimă a

timpului, blestemat în veci să nu-şi ştie viitorul.

De când m-am născut, cineva din mine rabdă

aşteptarea cea mare, prăbuşirea finală. La profetul
catastrofei nu vine nimeni, când toţi o profeţesc.

Nemurirea, un joc între cei vii încă.

Cum să nu admir pătratul; eu sunt misticul ge-

ometriei care, dintotdeauna, a văzut în pătrat tri-
unghiul magic.

Sublimul? Sublimul, ce să-i faci, nu-i meritul vir-

tuţii, nu-i meritul dorinţei de bine; sublimul, virtu-
tea care se îndoieşte de sine, este al păcatului până
să devină viciu.

60
 Reacţii adverse

Ce se întâmplă când vântul stă? Când spiritul

nu mai bate, nu mişcă? Ce-i cu vântul când stă, ce
se întâmplă cu sufletul când... nu mai sufli?

Bogăţia lumii, de azi, de mâine, cât de multă ar

fi, nu-i destulă pentru lăcomia fiecăruia.

Să scot din casa mea cărţile, aş simţi lumea pus-

tie; dacă din viaţa mea aş scoate lectura, m-aş pră-
buşi în pustiul dintre doi oameni.

Niciun gândac nu zboară pe unde trebuie, nicio

buruiană nu creşte în locul nimerit când ai grădină,
când ai livada ta. Bine că raiul nu-i în grija mea.

Tăcerea, sentimentul pietrei ce-ţi rămâne după

ce te-au părăsit, după ce i-ai părăsit pe toţi.

Sunt jungian: cred şi nu ştiu în ce religie cred.

Oximoronul, expresia care îşi ucide termenii.

Îi citesc des pe mediocri din anii mei de teamă că

până mâine dispar, pe când Homer, Dante, mai
pot aştepta, pe ei îi voi citi oricând.

E dovedit, femeia face tot ce face bărbatul şi

ceva în plus: are mai multă prezenţă de spirit, e
mai abilă, mai inteligentă, mai pricepută şi, sigur,
femeia e mai bine intenţionată. Dar, pentru că şi
bărbatul trebuie să facă ceva, el ia decizia.

61
MIRCEA OPREA

Personajele cărţii nescrise încă, ori scrisă şi ne-

publicată, te vor bântui fantome în toţi anii tăi, că
nici să le ucizi nu poţi.

Nu mă lauzi, nu te-aplaud!

Cimitirul Eternitatea e plin de atei, necredincioşi

înmormântaţi creştineşte şi ajunşi în viaţa de apoi,
că nici unul dintre cei morţi n-a mai înviat!

Sunt cât se aude-n cuvânt: chip cioplit din abur

şi spulberat pe vânt.

Popescu? În afară că-i ateu, e sănătos tun.

În spirit încă nu ne-am lepădat coada, încă mai

pipăim cu ea pereţii de peşteră, din văgăuna în care
hibernăm. Mai purtăm în noi prima celulă a vieţii:
e vie în suflet şi dă muguri.

Ce se întâmplă oare cu oamenii aceştia? Mănân-

că aceeaşi hrană, respiră acelaşi aer dar au gânduri
diferite, au porniri diferite spre fapte diferite, de-
seori contradictorii, alteori potrivnice lor sau altora
deşi, toţi, suntem prieteni.

Nimic din ce fac nu-i de mine făcut; nimic din ce

gândesc nu-i din gândul meu. Nici când vorbesc,
nu eu vorbesc, nu despre mine-i vorba. Între noi,
vorbele... Poate îmi spuneţi voi cine-mi poartă
limba, cine-mi duce vorba.

62
 Reacţii adverse

Mă culc fără somn ca şi cum m-aş culca singur

în patul ăsta dublu. Ce voi face o noapte întreagă
fără somn?

Timpul, părinte nedrept, îşi răsfaţă copilul ne-

născut încă promiţându-i tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte – ziua de mâine.

Trebuie să fie cineva să rupă bălăriile din grădi-

nă, să cureţe straturile, ca altul să fie încântat când
culege florile, încântat de mireasma lor. Bucuraţi-vă,
suntem aleşii: noi săpăm pământul, noi pregătim
straturile.

Napoleon, un visător? Da, un visător cu sabia

trează să întâmpine hazardul!

Cele două Americi, vechea Lume Nouă ce să fie

decât cărarea, hatul de bătut cu piciorul, între două
oceane, cât va ţine planeta.

Femeia nu-i jumătatea cuiva, e bărbatul ori doi.

Dumnezeu l-a făcut pe Adam şi, să-şi dubleze su-
puşii, a făcut-o pe Eva. Altfel, lumea sporeşte prin
femeie, prin fiicele ei, incest banal de când lumea.

Să ajungi cu pasul ce vezi cu ochii; să vezi tot ce

auzi; să atingi ce nu poţi vedea din pricina apropierii
de tine. Şi, ce nu auzi, ce nu vezi, tot ce nu reuşeşti
să atingi cu simţurile tale nici în vis, spune, fă sem-
ne spre noi, arată în cuvinte.

63
MIRCEA OPREA

Sunt liniştit, vecinul a murit din cauza bolilor lui,

nu ale mele.

În momentul suprem al iubirii avea mina celui

supus execuţiei capitale, o figură solemnă, gravă ca
pentru ceremonia finală. Voluptatea eternă a clipei
trăite îl ucidea.

Când va veni din nou primăvara în trupul aces-

ta, nu eu voi fi aici.

Dumnezeu nu scrie, doar dictează, cum i-a dic-

tat lui Moise Legile.

Veghează-te, Ochiul tău te vede!

Amânarea acţiunii din clipa asta echivalează cu

condamnarea ei la inexistenţă. Faptul amânat acum,
în clipa bătrână, nu-l vei mai face niciodată.

Ce trăieşti, ce gândeşti şi scrii pe hârtie se nu-

meşte literatură. Condiţia necesară şi suficientă ca
literatura să-şi acopere definiţia: scrisul.

Sunt un bun dansator de unul singur în bezna

mea de burlac al dansului…

Arătătorul de la mâna dreaptă, o sculă imbatabi-

lă, instrument de cercetare dintre cele mai fine,
mai performante şi o armă ce nu greşeşte: ţinteşte
bine şi execută foc cu foc.

64
 Reacţii adverse

În ordinea naturii, orice individ care se desprin-

de de specia sa, în bine, în rău, este un ratat iar
încoronarea acestei ratări va fi gloria în nume pro-
priu, exemplu cras de egoism.

Cu legile de azi şi judecata de apoi se amână pe

motive de imunitate parlamentară.

Graur în lanul cu sperietori: nu le batjocoresc,

nu mă alungă.

Noaptea mă visez acrobat, ziua îmi rup gâtul.

Sunt ca făptaşul răpus de cuvântul vinovat măr-

turisit sieşi.

Banul, ochiul dracului în buzunarul popii.

Cel de lângă mine, îşi deschide umbrela: Ia uite,

ce profesional plouă!

Sunt cucul gata să iasă din ceas şi să anunţe din

clipă în clipă ora exactă. Dacă vă amuză, mă pot
da şi în leagăn, ca pendulul.

Nu lăsa virtutea să-ţi atingă sufletul, nu lăsa vi-

ciul să-ţi atingă carnea. Îndeamnă-ţi viciile spre
spirit, virtuţile alungă-le spre carne, reţetă parado-
xală să te ţii curat, să ţii curată fântâna din care bei
apă zilnic. Suflet stricat, carne curată? Spune-mi şi
mie, stricăciunea unde e bună?

65
MIRCEA OPREA

Într-o sală în care cinci sute de spectatori râd la

unison, mie îmi arată că acolo se întâmplă ceva
foarte plicticos, între inşi aduşi la acelaşi numitor
comun prin lipsa de discernământ.

S-a stins în el lumina vieţii, gândul său devenind

repede ţărână, gândul său devenind iarăşi abur,
fum. Cui îi este necesară chinuirea materiei inerte
până să ajungă viaţă, carne conştientă de sine, cu
inteligenţă, sentiment şi spirit ca, apoi, câştigul
divin să dispară. Toţi ştiţi de unde vine, unde se
duce şi mie nu-mi spuneţi.

Am probleme? Sigur că le am: sunt viu.

Mă simt gheţarul de la Polul Nord ce are să

ajungă la Polul Sud dar îi este frică să traverseze
Ecuatorul cel fierbinte!

Am scăpat de masacrele cărora au fost supuşi ai

mei, port doliu, în continuare, pentru masacrele
suferite azi şi în viitor de neamul meu, măceluri de
care nu-l pot feri.

66
 REACŢII ADVERSE

Toate îndatoririle oamenilor sunt

întemeiate pe slăbiciunea lor reciprocă.
Marquis de Vauvenargues

Competiţia fără înălţare în spirit, nu-i sport, e

violenţă deghizată festiv; atâta ambiţie şi înver-
şunare, alţii fură şi startul – pentru ce? Numai pen-
tru un centimetru în plus... la groapă?

Ura cere apropiere între oameni, cere intimitate:

nu poţi urî de departe.

Lumea se perpetuează escaladând răul şi crima,

evoluează ca prin selecţie naturală. Dinspre viitor,
privind în urmă, acesta e progresul.

În mulţimea dintr-o gară un neamţ a intrat cu

toporul vătămând câţiva călători: de data asta nu-s
eu cel vinovat, mie nici nu-mi trecuse prin cap aşa
ceva, eu am drujbă.
MIRCEA OPREA

Trista depărtare până la voi se măreşte prin mi-

rabila îndesire a golurilor de azi, pe când apropia-
tele plinuri din trecut mi se tot răresc.

Grăbiţi-vă! Ca mâine, câţi vom mai fi vii, ne tre-

zim în trecutul de ieri.

Muzica proastă, oricât de încet aş da-o, tot zgo-

mot pare.

Şi de ce mă rog nu mergi la vot: nu merg pentru

că eu ştiu cu cine votez!

Ce scumpă e curăţenia pe aici.

Am renunţat la pomi, i-am tăiat. Acum am şi eu

o livadă de prepeleci, rafturi de bucătărie în aer li-
ber pentru orice sezon, pline cu oale şi cratiţe de
mă invidiază toţi din sat.

Sub fiorul lamei de gheaţă, în plin crivăţ, îmi

trăiesc veşnicia pe scurt. Lucru de rutină să-ţi iro-
seşti sfârşitul.

Am cumpărat răsaduri de ţelină; le-am plantat

seara şi dimineaţă am văzut că s-au prins, s-a prins
şi buruiana ieşită în acelaşi pământ cu răsadul. Da,
buruiana vine cu planta cea trebuincioasă, cum pă-
catul vine cu virtutea şi, pe amândouă, le cultivi şi le
aduci în grădina ta cu dragoste egală, că nu ştii dacă,
smulgând vreuna, cealaltă nu oftează.

68
 Reacţii adverse

Oricând sunt gata să ascult un dumnezeu care

ar cânta. Pentru mine, muzica, de la începutul ei, e
credinţa în minunea fiinţei fără trup.

Ăsta, nu mă-ndoiesc, e cartof; are sămânţa coap-

tă-n rădăcina din pământ.

Generaţia nouă, marfă proaspătă în abatoarele

lumii, la preţuri tot mai bune.

Eddington ar fi putut spune: Cu Einstein, suntem

doi inşi în lumea asta care pricep teoria relativităţii!

Coaptă la frig, mi se vinde pâine congelată, hra-

na supravieţuitorilor prin criogenie.

La fel de departe, la fel de aproape, îţi vei afla

prietenii împreună cu duşmanii, uneori – aceeaşi,
şi nu ai de ales.

Am şi eu patriotismul meu: în orice conflict in-

ternaţional sunt de partea Mongoliei. Eu, între-ai
mei, mă simt ca un mongol.

Sângele cald se spală cu apă rece; sângele rece

nu se spală.

Ruşii, în iarna lui 1942-43, au respins nebunia

nazistă cu altă nebunie. De atunci, meteorologia
sovietică mută Siberia schimbând vremea, vremu-
rile, şi în părţile noastre.

69
MIRCEA OPREA

Câte-un nebun îşi alege personajul în pielea că-

ruia intră, Napoleon, Cezar şi tot aşa. Alţii au şi
vanităţi în paranoia lor: nimănui din lumea asta
nu-i plăcea mai mult să fie Dali decât lui Dali.

Mă uit la aproapele meu; trec anii şi el se păs-

trează proaspăt, cu trandafiri în obraji, ca într-o
reclamă ambulantă de tanatopraxie.

Şi întâmplarea norocoasă, şi ghinionul, ştiu să-şi

găsească drum către tine. Dar, când uşa e închisă,
norocul nu intră.

Dintr-o pană de curent, Primăria, oraşul întreg,

a rămas în beznă toată ziua.

Teacă a bărbăţiei, femeia din casă ţine sub ascul-

tarea ei liniştea lumii.

Autoironia, zăbala bună să călăreşti nărăvaşul pe

care nu-l ai.

Cocorii desţelenesc cerul, semănătorii aruncă bo-

bul speranţei în brazda din nori.

Naivul Hipocrat: înainte de creştini, înainte de

Biblie, credea el că o să-i respecte careva Jurămân-
tul dedicat, înainte de toate, celor suferinzi? Astăzi,
bolnavului i se cere să-şi uite suferinţa şi, ca act de
devotament, să-şi sacrifice sănătatea, viaţa, spre
binele Casei Naţionale.

70
 Reacţii adverse

Ne-am obişnuit să măsurăm faptele altora cu

efectul lor asupra noastră. Doar atât să fie o faptă,
după măsura unui egoist ca mine?

Ceartă-mă, frate, dar nu-mi fi duşman.

Aşteptare lungă, dezamăgire adâncă.

E pe năsălie, cu mâinile pe piept, şi spaima de

moarte tot nu l-a părăsit.

Scrii, pe tine te scrii; citeşti, pe tine te citeşti.

Gustul piersicii stă în aroma ei.

Hazardul îşi alege victima în fapta îndelung cui-

bărită în cel care n-o gândeşte.

E lege: lupii tineri sfâşie berbecii bătrâni.

Viitorul, mai promiţător decât trecutul, când pre-

zentul e cărpănos cu totul.

E noapte într-o liniştite fără urmă de zvon, o

linişte stridentă, suspectă, ca înaintea numărătorii
clipelor până în momentul exploziei.

Tot ce omul supus lăcomiei adună în jurul său, la

vedere, cu aceeaşi lăcomie înţeleptul adună în inte-
rior, să nu-i vadă nimeni boala, păcatul, să nu-i ştie
nimeni avutul.

71
MIRCEA OPREA

Sunt cetăţeanul universului dar, pentru că încă nu

s-au deschis ghişee în Cosmos, îmi plătesc impozi-
tele la primăria din oraşul meu.

Sunt aici, în România, dar românii nu-s acasă!

Fericirea să fie o bomboană, noi toţi am sparge-o

în măsele, să o înghiţim toată cât mai repede.

Amintiri lungi, viitor scurt.

E mai avantajos, mai comod, să urăşti decât să

iubeşti: ura nu cere reciprocitate partenerului.

Observaţi şi voi: oamenii se feresc numai de la-

udele meritate.

Femeia, câmp cu sămânţa rămasă vie. O naştere,

promisiunea fratelui cel nou.

Drama noastră ca specie: ne vom trăi sfârşitul

fără să ne ştim începutul.

Şoseaua cea asfaltată, până să ajungă călcată, de

roţi, de şenile, a fost şi ea cărarea pipăită cu talpa
goală, cu palma, cu genunchii.

Citesc istorie. Ce multe lucruri, fapte, evenimen-

te, ce mulţi oameni s-au născut până să vin şi eu pe
lume. Toate sunt făcute, mie-mi rămâne să le aflu,
să le uit şi să iert.

72
 Reacţii adverse

Să bei cu soţia acasă e ca şi cum ai bea în arestul

poliţiei: tot poliţia te amendează, tot poliţia te bu-
zunăreşte şi-ţi ia banii rămaşi.

Clipa cea dusă – o uşă zidită.

Hazardul nu face juma’-juma’ cu tine: el dă cu

zarul, el câştigă.

Leul nostru, butaforie de plastic, e puternic... în

deşert.

Cine supravieţuieşte iadului de pe pământ, va

ajunge sigur în rai. Înalţă-te, trăsnite-ar norii!

Fratele meu fără copilărie – Adam.

Ţin cu biserica, oricare-ar fi; sunt de partea ei

cât mă lasă în pace; dacă mă trage de mânecă, dacă
mă cheamă cu îndemnuri, abia aşa mă îndrăceşte.

Locul naşterii a rămas în proprietatea psihicului

meu, nişa de unde îmi trag puterea ca fiinţă a pă-
mântului. Şi, acum, viu încă, să fiu expropriat din
locul naşterii?

Cadastru, arta de a scrie hotare, de a împăca oa-

menii cu pământul dintre haturi, cu locul lor între
ceilalţi. Asta, când nu-i face să se omoare pentru
acelaşi hat, pe acelaşi loc, din acelaşi motiv: mân-
dria de a avea locul lor pe pământ.

73
MIRCEA OPREA

Seceta din două veri la rând ne-a adus în pragul

foametei; într-a treia, popii au ieşit cu icoane şi
prapuri pe străzi şi, minune: a plouat, a plouat cu
ajutoare din străinătate.

Milos şi darnic, cum sunt, şi când mi se ia, eu

spun repede: Bogdaproste!

Am în mână cartea veche, foile uscate mi se fă-

râmiţează între degete şi-mi rămâne în palmă ce-
nuşa fără flacără. Am senzaţia, ba şi trăiesc gândul
că sunt ultimul cititor, din mâna mea pornind apo-
calipsa, pojarul ce mocnea în cartea veche.

Sunt prea puţin în împlinirea mea, de nezărit în

ochii voştri, atât cât încape în palma strânsă pumn,
zgârciul de pe zăvorul din uşă.

Ziua mea de mâine nu are viitor.

E atâta înghesuială în piaţă, zi de târg, lume

multă, mulţi necunoscuţi că, până şi în buzunarul
meu când bag mâna, dau mâna cu un străin.

Pasionat din tinereţe de numismatica la zi, a adu-

nat sertare cu monede şi bancnote ca, apoi, să le
pună în contul lui, la bancă. Azi îşi expune cardul
prin vitrine, alături de ceilalţi colegi şi îşi laudă per-
formanţa: e singurul numismat care primeşte do-
bândă pentru colecţia sa.

74
 Reacţii adverse

Străinului de el însuşi îi este mai aproape umbra

decât cămaşa.

Oboseala din trup se face cârcei de tristeţe.

N-am pe nimeni în cer, toţi ai mei sunt în pă-

mânt, sămânţa bună să răsară. În Cer, nimeni.

Sunt un umanist şi iubesc şi eu lumea, dar cu

biciul în mână, cât să mă apăr măcar!

Toată viaţa a dus-o în rugăciune. Tânăr, se ruga

la doamna frumoasă ca icoana, cerşindu-i graţiile
divine; acum, la bătrâneţe, se roagă la Domnul, să-şi
afle iertarea pentru rugile împlinite.

Chelul? I-a pus Dumnezeu mâna în cap şi, când

şi-a luat-o, şi-a luat-o cu părul lui cu tot.

Asceţii nu-s oamenii măsurii; ei au o lăcomie pe

dos, o lăcomie concavă.

Capodopera e răbdătoare, ştie să aştepte până

mâine, poimâine, s-o vedem. Ridicolul e imperativ:
cere spectatori azi, acum, cât e fierbinte.

În capul meu se joacă un dramaturg dement. El

stă de vorbă cu toate personajele, noi fiind actori în
piesa lui fără să vrem. Nu ştim sfârşitul, piesa-i ne-
terminată, autorul nebun îngrozindu-se de finalul
care îl inspiră.

75
MIRCEA OPREA

Dulapul cu cadavre? Fiecare englez, se ştie, are

un cadavru în dulap, e hobby-ul lor. Numai eu am
un dulap cu englezi: Dickens, Shakespeare, Bacon,
Byron, Milton şi tot aşa!

Acelaşi nor devine un monstru după ce te-a în-

cântat cu chip de înger, doar cu un minut mai de-
vreme. Cât de aproape de noi sunt norii.

Scopul unei fapte să fie şi cauza ei? Aşa se face

că, mulţi, n-au scopuri cât cauze.

Se uită de mai multe ori pe zi la busolă ca şi cum

şi-ar consulta ceasul de mână, mereu nemulţumit:
nordul rămâne în urmă, bate pasul pe loc.

Să ai norocul să te naşti frumos la chip, e posi-

bil ca, din graţia trupului, ceva să treacă şi în inte-
riorul tău; când te naşti frumos pe dinăuntru, sigur
frumuseţea ta nevăzută îţi va lumina chipul.

Ca avocat talentat, pentru banii primiţi, socotea

de datoria lui să-şi convingă clientul, mai întâi, că e
nevinovat, chiar şi împotriva faptelor. Cu atât mai
mare drama când pierdea procesul.

Urzica, ce temperament, ce personalitate şi ce cu-

raj să judece, să dea corecţii usturătoare, fără drept
de apel, de la prima strângere de mână. Şi asta doar
pentru a mă respinge, pentru a-mi spune că nu are
nevoie de mine, că nu mă vrea.

76
 Reacţii adverse

Cuiul, sentiment pătrunzător şi durabil împăr-

tăşit de două scânduri.

De ziua mea, aproape de Crăciun, primesc şi eu

urări de bine; cadouri – la 1 aprilie.

Să spui adevărul, adevărul cel grav, să spui ade-

vărul tău care întoarce soarele din drum, adevărul
tău care trimite ploaia înapoi în nori, un adevăr ca
acesta nu se spune în şoaptă, se urlă.

I-am citit cartea aşa cum am citit şi Biblia: o ad-

mir, dar tot n-aş jura pe ce scrie acolo!

Excesul tău de om mulţumit se răzbună în ma-

ladii fără nume iar şovăiala în a-ţi afla măsura, până
la urmă, te omoară.

Un duşman mai are omul pe pământ – aproa-

pele, semenul său. Nu mă îndoiesc că, printr-un
efort sinucigaş, îl va învinge şi pe acesta.

Nu vă bucuraţi de autodaféul meu; oricât de

aprins, de înverşunat aş scrie despre mine, în fieca-
re rând e vorba şi despre voi.

Faci binele cu fapta şi pe seceta asta de binefa-

ceri şi binelui tău nu-i urmează nimic. Scapi răuta-
tea în vorbe şi toţi vor îndrepta spre tine degetul
arătător ca pentru execuţia din urmă… Şi iată-mă
nefăcător de bine, de rău nefăcător.

77
MIRCEA OPREA

Să pot zbura precum vorbesc, şi ca zburătoare

m-aş bâlbâi prin toţi copacii, zburătăcind cuiburile,
mirându-mă şi eu de zborul meu târât până să fiu
înţeles că vreau să mă-ntorc pe pământ.

Urzicat de cei de-aproape, palma frige, mă arde

şi cât voi lipsi din lume.

Citesc cartea ca şi cum m-aş privi în oglindă,

cum mi-aş vedea portretul făcut de altul. Vor mai fi
câteva retuşuri dar, oricum, acesta sunt eu, aceştia
sunteţi voi, cei văzuţi în geamul oglinzii.

Să recunoşti infinitul, să iei cunoştinţă de adân-

cimea lui, mărturisire dramatică a propriei tale mi-
cimi, furnică rătăcită la marginea Universului, cu
povara conştiinţei de sine.

Vai de religia în care credinciosul e mai treaz

decât dumnezeul lui.

Cum de mă încred în iluzii şi la bătrâneţe? Cum

să nu mă încred când, şi azi, şi mâine, am aceeaşi
vedenie în ochi, iar lumea mă recunoaşte după ea
ca după cuta din frunte.

Nu doar oamenii, şi lucrurile ar trebui să fie alt-

fel decât sunt: mai bune, mai trainice şi mai dibace
în mâinile mele nepricepute. Greşit îmi judec şi eu
aproapele cum, greşit, şi el mă judecă: La ce bun o fi
ăsta pe lume, dacă mie nu mi-i de folos?

78
 Reacţii adverse

În pustia Karuliei, cuviosul Ghelasie se ridică în

chilia săpată în peretele muntelui fâlfâind din suta-
nă. Cu invidia ascunsă, fratele Pahomie îl mustră:
Ce nu urci şi dumneata pe scara de cânepă, fără
trufii, prea cuvioase? Iartă-mă, frate, frânghia-i cam
putredă şi mi-i că dau buzna la cer nechemat.

În prostia mea stă toată carisma escrocului: îmi

flutură pe la nas promisiunea şi eu îl rog, îl rog
insistent să mă înşele şi, dând mâna cu mine, mă
previne de riscuri, n-o să fie cum mi-a promis, ba
va fi mai rău şi, totuşi, binevoieşte să-mi facă fa-
voarea: îmi ia votul şi dispare.

Viu, pământean; mort, pământ.

Viitorul, şofer fără oglindă retrovizoare, mă con-

sumă imperfect. Desăvârşita zi de mâine se dăru-
ieşte altei vieţi.

Din prânzul sărac, vinul bun face sărbătoare.

Munca pământului? Lucrare de primăvară după

topirea zăpezii, după dezgheţ. Şi astăzi românii,
după obicei, primăvara ies la câmp: măsoară, vând
ori cumpără, arendează, măsoară din nou, nu-i cât
trebuie, se ceartă, se bat, plătesc avocaţi, deschid
procese cu fraţii, cu rudele, cu vecinii şi iarăşi mă-
soară, fac schiţe şi-l împart pe moşteniri, partajări
dezbătute prin notar şi tribunale. Peste ani moşte-
nitorii culeg recolta: recuperare cheltuieli de judecată.

79
MIRCEA OPREA

Sunt mulţumit că majoritatea românilor câştigă

suficient să-şi ţină viciile, fără tâlhării, fără să mă
fure pe mine: un echilibru de-a dreptul divin.

Câinele ăsta mă priveşte cu atâta insistenţă de

parcă abia rabdă să nu mă întrebe ceva, ceva esen-
ţial. Privirea sa m-a şi intimidat pentru că, sigur,
n-aş fi ştiut ce să-i răspund: cum să-l mint, cum să-l
păcălesc aşa cum o fac cu semenii mei?

Să ne bucurăm de greşeli, de erori, de gafe şi scă-

pări. În eşecurile de azi vom găsi noutatea zilei de
mâine, omul nou râvnit de toate ideologiile, de toate
religiile, cu şi fără vreun dumnezeu în Cer.

Ca printr-un periscop, de după stâlpul de gard

aşteptarea mea pândeşte lungul drumului: Ia uite,
vin americanii, în sfârşit!

Pe când eram în alt timp, în altă vârstă, cuvintele

şi ideile din spatele lor arătau altfel, spuneau altceva.
Înţeleg, eu fiind mai tânăr, în altă lume, şi cuvinte-
le şi ideile aveau alt chip.

Cum să te îndoieşti de ideea simplă că şi boala şi

neputinţa ne vin după cât binemerităm de la viaţă.
Destui le simt ca pedepse, pe când alţii le ştiu drept
surprinzătoarea răsplată pentru virtuţile lor rare şi,
ajunşi în suferinţă, cer tot respectul pentru medalia
primită din partea hazardului, pentru distincţia pur-
tată pe sub piele.

80
 Reacţii adverse

Copilul aruncă piatra în sus şi închide ochii să

nu vadă în cine va nimeri, închide ochii să nu ştie,
în spaima lui, cine a aruncat piatra spre el.

Am ce pot să-mi închipui că am. Închipuirea

mea, fabuloasă şi liberă, se bucură hoţeşte de splen-
dorile străine iar trecerea mea prin grădinile voastre
nici n-o veţi simţi. În jaful de noapte trec ca briza
ce nu lase umbre.

Ca fost soldat (instruit!) am rămas neîncrezător

în strategii militare, în arme, şi n-aş fi ucis pentru
vreun rege, pentru vreun napoleon. Nici pentru
mine nu m-aş fi bătut pe viaţă şi pe moarte.

Ascuns în amurgul fiinţei, absurdul nerăbdător

dă în clocot: noaptea asta simt cerul mai aproape.

Seară de lectură: oameni aşteptând să treacă în

cuvinte.

Nu pot nici eu să sar peste umbra mea; dar să

mă-mpiedic pot.

Descopăr la unii talentul de a aştepta, la alţii pe

cel de a amâna, adică îndemânarea de a trăi cu uşu-
rinţă de azi pe mâine, sub promisiuni lăsate pe
seama providenţei. Şi toţi adună cu talent promisi-
uni cum ar aduna confeti de hârtie de pe podelele
Revelionului de peste decenii, încrezători că, mâine,
iluzia apei de ploaie va fi zăpadă adevărată.

81
MIRCEA OPREA

Între monarh şi omul de spirit, să am de ales,

m-aş apropia să ascult spiritul şi fără să mi-o ceară;
aş face-o, probabil, şi din iritarea mea ca nu cumva
monarhului să-i treacă prin cap să-mi poruncească
să-l ascult, să-l urmez.

Secretele sale îl ascunde de lume. El, prizonierul

secretelor sale.

Adesea îmi refuz o plăcere, un moft, nu lucruri

de preţ, ci fleacuri de toată ziua, purtându-mă cu
mine ca un părinte ţâfnos, mereu agasat de caprici-
ile copilului său: lucrul acela nu-i sănătos, cel-alt nu-i de
nasul tău, aceea nu-ţi poţi permite. Acum îmi doresc şi
caut lucruri esenţiale, vitale dar, şi la atingerea lor
aceeaşi voce îmi interzice răstit, bobârnac în frun-
te: Acela, anume acela – nu!

Are abia cinci ani dar, dacă îşi va păstra instinc-

tul, va semăna cu mine la cincizeci. Şi eu încă arunc
orbeşte cu vorbele, în unul, în altul, şi închid ochii
să nu ştie cine i-a lovit; de vreme ce ţin ochii în-
chişi şi nu-i văd, înseamnă că nu-s acolo.

Scriu aşezat în scaun şi, răvăşit de scris, câteoda-

tă am senzaţia irepresibilă că, de m-aş ridica chiar
în clipa aceea, de m-aş ridica m-aş înălţa, aş zbura,
aş trece prin fereastra deschisă, lăsându-i cu gura
căscată pe vecini, pe cunoscuţi. Nu, nu-mi pot per-
mite o aşa ruşine în faţa celor care mă ştiu de-o
viaţă: mai bine să scriu despre asta!

82
 Reacţii adverse

În replică cu filozofii, mă întreb dacă, vrând să

mă umilesc, n-ar fi bine să postesc, abţinându-mă
de la virtute, trăind zile în şir în păcat, coborând în
josnicia mea până la temelia devenirii ca fiinţă năs-
cută în credinţă, aşa să am cu adevărat pricină că-
inţei mele, reazem să-mi caut ispăşirea.

Prin mărunţimea sa, acest om valorează abia cât

semnul ortografic, o abreviere oarecare în lunga fra-
ză a omenirii, precum tot ce se înţelege prin expre-
sia scurtă ş.a.m.d.

Trufaşii postesc cu speranţa în cozonacul pro-

mis la sărbătoarea celui puternic. Umilii au tăria să
mănânce pâine de tărâţe şi secară zi de zi iar de vor
avea cozonac, nu vor dispera dintr-atât!

Îmi place oraşul meu: e plin de gafele edililor

săi binevoitori.

Păpădia, cu umeri de taur în rădăcini, sparge te-

melii de piatră cum nici o altă putere vie n-o face,
cât să mă-ntreb de unde-şi trage puful de păpădie
gingăşia.

Între meseriile vechi este şi cea a războinicului, a

soldatului. În ciuda atâtor războaie cumplite, incre-
dibil de sângeroase, meseria n-a dispărut, ba a pros-
perat chiar, semn că încă mai vrem lupte, fie sub
aceleaşi idealuri de acum zece mii de ani, fie pen-
tru altele noi, oricum – numai să luptăm.

83
MIRCEA OPREA

Cum să fiu anti-american: America Latină îmi

place foarte mult, e chiar fabuloasă în puterea sa de
a răbda, de a creşte, de a rămâne locului!

Învingător şi eu până la capăt, până la moartea

învingătorului!

Sunt oameni răi? E modul lor de a se feri de co-

pleşitoarea grijă a altora, de interesul acestora de a
se apropia prea mult de ei. Alţii, slabi cu firea, nu
rezistă tentaţiei de a face răul atunci când pot.

Cum să nu-ţi plângi trecutul ca pe o victimă a

timpului. Viitorul, promisul copil al clipei prezen-
te, care nu-şi va mai găsi părinţii în viaţă.

Casa lui rămăsese cât un schelet din ceea ce

avuseseră părinţii, din ceea ce moşteniseră şi ei; un
schelet al copilăriei sale, vraful de oase ce nu se
mai puteau ţine de memorie.

Mă compar cu alţii şi îmi merit pe deplin dojana

cu biciul de foc. Roşesc în oglindă când ştiu unde
sunt, când ştiu unde nu am ajuns.

Simt şi eu că trăiesc în altă lume decât în socia-

lism. În sărăcia de atunci erau puţine lucruri în faţa
cărora aş fi avut opţiunea să le refuz. Acum, ajuns
şi eu în lumea liberă, da, pot să-mi refuz infinit mai
multe decât în socialism, pot refuza tot ce-mi do-
resc, dar nu-mi refuz... sarcasmul.

84
 Reacţii adverse

Revelion. Traversezi timpul, luntraş singuratic;

clipa între ani, vâslă rămasă în gheţar.

N-am nimic de ascuns din viaţa mea, secretele

pe care nici eu nu le ştiu sunt în viitor.

Tot ce mă hrăneşte are o otravă şi un viciu: ba

excesul, ba abstinenţa.

Moartea şi Viaţa – reacţii adverse la medicamen-

te, la otrăvuri.

Cu doctori şi leacuri lungesc speranţa de viaţă a

bolii. Supravieţuind, eu confirm minunatul progres
al medicinei în faţa celor care nu mai sunt.

Am fost rănit, am fost rănit adânc de viclean.

Cu ultima suflare, am să-l caut pe cel care m-a ră-
nit, la el fiindu-mi leacul.

Cât vom fi supuşi din fire, se va găsi şi regele

dispus să ne stăpânească, şi asta fiind în firea lui.
Dispar regii, nu dispar supuşii. Se vede că blazonul
celui supus e mai vechi decât al oricărui rege.

Sub orgoliul tău gigantic, cine să te înţeleagă?

De vrei să te înţeleg, fă-te mic în tot ce ai, în tot ce
eşti; coborât în infim, vei fi la nivelul înţelegerii me-
le, îmi vei intra sub ochi, să te văd cu mintea mea
cea mică. Cine să cuprindă cu înţelegerea sa mică
mai marele decât el!

85
MIRCEA OPREA

Stânca, inertă azi, mâine ia chipul cioplit, tot din

daltă primind şi rana vie, rana din care va muri.
Nefiinţa, oboseală de sculptor.

În tot ce mi-aţi propus cu atâta graţie, voi ţine

cont de bucuriile ce mi le doriţi, de cele pe care le
râvnesc şi eu şi, daţi-mi voie, vă refuz în toate, cum
mi-aş refuza propriile dorinţe.

Calendarul? Îl privesc cu respect şi teamă: de pe

foaia lui magică îmi vine timpul prin arătări ivite
din peretele casei.

Nu-i pădure fără uscături? La noi proverbul s-a tă-

iat: nu-i pădure!

Contrar oricăror legi ale fizicii, în mediul nostru

bezna se propagă cu viteze superioare luminii.

Mi-i tot mai greu şi am de ce mă plânge: sunt

persoana faţă de care nu pot ascunde nimic când e
vorba de mine!

86
 MICROB DE SĂNĂTATE

Prin natura slăbiciunii omeneşti,

leacurile sunt mai lente decât bolile.
Tacitus

Suferinţa, boala, sărăcia, condiţii ale înţelepciunii

care, la mulţi, se confundă cu resemnarea, cu re-
nunţarea. Voi adăuga şi smerenia în faţa puterii pe
care nu o cunoşti.

Cel puternic supune pe cel slab, e legea naturii.

Când ideologia se opune jocului, se elimină ideolo-
gia ca periculoasă pentru cel slab.

Moartea – înmulţirea cu zero.

Am învăţat o istorie greşită, aşa cum ştiu că şi

istoria altora e la fel de greşită. Da, cu alt trecut,
prezentul nostru, aici, va fi fost puţin altfel decât
cel în care trăim astăzi, cum ştiu că, în viitor, ne
aşteaptă pe toţi acelaşi sfârşit.
MIRCEA OPREA

Nu mi-i teamă; şi într-o lume de gay, cei din

neamul meu tot vor avea un viitor. Măcar cât să le
aducă moştenitorii în casă.

Simultan trăiesc două vieţi, neştiind care mi-i

geamănul din oglindă.

Reuşesc în lucrarea lor şi pentru că au viziunea

perspectivei, intuiesc cum va arăta ziua de mâine şi
ce au ei de făcut în acea zi. Alţii supravieţuiesc prin
lipsa lor de grijă în privinţa faptei de mâine pe care,
ştiu ei, nimeni n-o poate prevedea, cum nu pot nici
s-o amâne.

Aş zice că cineva are chef de joacă: îmi adaugă

zile numai să-mi strice mie nopţile.

Replică între moştenitori: Să nu ne certăm de faţă

cu mortul!

Normal – inevitabilul din clipa asta.

Un copil, prinzând din zbor să citească, aude că

în Enciclopedie sunt trecuţi cei mai importanţi oa-
menii pentru noi, fie bărbaţi, fie femei. Deschide
repede cartea şi, înainte de toate, caută: mama mea!

Voi face tot ce mi-am trecut în program, punct

cu punct, oră cu oră, şi asta pentru că sunt un ins
slab, în loc să las naibii totul şi să mă duc la plajă,
cum fac amicii mei.

88
 Reacţii adverse

Dumnezeu, să existe cu adevărat, nu văd de

ce-aş crede în el mai mult decât în alt semen, de ce
l-aş urma cu credinţă pe El şi nu pe un vecin?

Istoria, afacerea personală a fiecărui popor.

Sunt, se vede, din neam de negustori; pentru

orice mă tocmesc, poate scot cu un bănuţ mai ief-
tin. Iată: potrivit cu interesul Firmei, viaţa mi-i
dată pe gratis, dar eu tot negociez la sânge, poate o
scot la jumătate de preţ.

Alarmat, dă telefon la salvare: M-am fript! Veniţi

repede, am mâncat ciuperci.

Nu mă sperie nici o grijă din viitor, chiar şi dacă

m-ar găsi în viaţă.

Abia focul şi moartea fac ordinea adevărată în

casă, în lume.

Per capita, aş vrea să scriu, dar calculatorul ştie

mai bine ce nu îndrăznesc să spun cu ezitarea mea.
Şi greşeşte el pentru mine tastând: per copita!

Sigur timpul e o boală, boala căpătată din pă-

rinţi. Şi ei au suferit de durerea timpului ca şi mine,
că nu mai ştii cine pe cine loveşte când timpul pa-
re să se întoarcă din microbul etern. Şi boala de
timp mi-a intrat în sânge, o simt cum se zbate în
tâmple, în sângele moştenit, boală fără leac.

89
MIRCEA OPREA

Nu folosea punctul de final; orice propoziţie la

el se termina cu liniuţă, cu trei puncte. Ştia el că
mai avea ceva de spus, dar i se uscase vocea.

Singurele „bunuri“ care se naţionalizează azi

sunt pagubele băncilor şi datoria publică.

S-a întâmplat să privesc un mort şi nu ştiu cum

şi cine i-a potrivit expresia, cum i s-a nimerit, dar
avea un zâmbet de plăcută nepăsare, aşa cum ai
zâmbi când treci strada pe verde şi ştii că nu te
paşte primejdia, zâmbetul celui uşor absent la dis-
cuţia de faţă, la prezenţa noastră efemeră, zâmbe-
tul celui care ştia sigur unde avea să ajungă.

Singurul dar imposibil de recompensat în vreun

fel este timpul, clipa pe care ţi-o dăruieşte celălalt
din viaţa lui, clipa dedicată ţie.

Nu mai gândesc, tac şi-n gânduri de teamă să

n-ajung acolo de unde aş avea nevoie de călăuză să
mă întorc din gândul meu. Gândesc tiptil, în paşi
mici, şi mă întorc repede acasă.

Bolile ne jefuiesc caracterul, ne zdrenţuieşte per-

sonalitatea, ne gârbovesc statura în faţa celorlalţi şi
riscă să ne facă înţelepţi, adică să mai renunţăm cât
de cât la lăcomie şi, minţindu-ne că vom dispărea şi
noi ca toţi ceilalţi, să ne mai ostoiască din orgoliu,
din ambiţii, să mai renunţăm la planurile de gran-
doare că, sănătatea, nu are grijile astea.

90
 Reacţii adverse

Aspru, aspru de tot îi mai judecăm noi pe rataţi,

pe ei măsurându-i cu înălţimea idealurile noastre la
care n-am ajuns.

Cocor în zbor, după o vreme şi timpul, şi timpul

cel veşnic trece peste orologiul din turn.

Bătrânul nebun din mahalaua copilăriei mele îmi

repeta şoptit la ureche: O să te pierzi în cursul vieţii şi
ţi se vor usca adâncurile. L-am întrecut în ani pe acel
nebun şi tot nu vreau să pricep joaca lui de vorbe
stricate aruncate în mintea unui copil.

A scrie fără voce, a scrie fără să te audă nimeni,

cum ar scrie cel mut, a scrie în pustiu pe dunele
nisipului mişcat de vânt – ce disperare banală.

Să ignori clipa cu răbdare, arma secretă de care

fac abuz printr-o tehnică specială greu de zărit din
afară. Când pleci la drum lung, păşeşte peste ne-
răbdarea ta, ignoră clipa aşteptării pasului următor.

Tot mai greu mă apasă senzaţia că fiecare pas

mă apropie de nimic. Orice pas – nimic.

Încep să-mi cunosc tot mai bine defectele, boli-

le, şi mă surprinde că le supravieţuiesc. Mă şi mir
cum de barca spartă în atâtea locuri încă pluteşte.
Pluteşte pentru că nu are sarcină, nu are încărcătu-
ră, e mai uşoară decât apa, barca mea nu are nimic
de dus, decât propria-i fiinţă goală.

91
MIRCEA OPREA

Când visele îmi aruncă tot gunoiul vieţii în faţă,

tot adevărul, eu de cine să mă ascund, de cine să
mă feresc?

Beau, beau de atmosferă, nu să mă îmbăt. Beau

şi dintr-un calcul: să fi fumat, ţigara scumpă mi-ar
fi dublat cheltuiala, încât zic: cu cât beau, cu atât
sunt mai în câştig faţă de amicii mei, fumători în-
răiţi care mai trag şi în piept, până ameţesc.

Orice scaun va fi tronul regelui de-o zi, de-o oră,

dacă în acel scaun se aşează regele.

Şi eu, pătimaş de neoprit, îmi joc destinul la cărţi

noapte de noapte: când scriu, când citesc prăbuşit
sub raftul de bibliotecă.

Bine domesticit, bine dresat, bumerangul tău la

tine se întoarce, victima lui de mâine.

Îmi păstrez echilibru cât pot, un echilibru cu

bătaie spre optimism.

Pământul, ţărâna, glia călcată în picioare e şi ea

fiinţă vie trăindu-şi viaţa. Mă uit la firul de buruiană
cum se ţine cu rădăcinile de adâncul ţărânei ca de sâ-
nul mamei şi nu-i dă drumul din braţe; aceeaşi fiinţă
macerează, digeră şi asimilează, arde şi transformă
în abur sau fum tot ce înghite. E un pântece des-
chis ţărâna; zămisleşte şi omoară zămislind, iar şi
iar, tot ce se vede.

92
 Reacţii adverse

Nu mai du grija bolii, a medicamentelor, a contra-

indicaţiilor. Uită-te la mine, i-au doctorii de ani buni
şi boala-mi pare neatinsă!

Capcanele viitorului: viitorul, o capcană? Am

reuşit să depăşesc trecutul, voi păcăli şi prezentul,
dar de viitor nu pot să trec, deşi mă trage nada.

Hrana ta devine energie vitală, sentiment şi re-

sentiment, privire şi zâmbet, emoţie şi gest, toate
cu energia lor subtilă extrasă dintr-un banal cartof
ori o porţie de sushi, devine energie sexuală ce îţi
aduce moştenitorii. Ai grijă cum îţi hrăneşti copiii.

Unde ţi se sprijină ochiul obosit de hoinăreala

prin nori, acolo, pentru o clipă este centrul pămân-
tului, centrul universului.

Religia e bună cât mă ajută să fac ceea ce vreau

eu. Dacă mă împiedică, de ce m-aş supune ei; dacă
nu l-aş folosi pe Dumnezeu după nevoile mele,
dacă nu trage la jug pentru mine, la ce altceva ar fi
bun, de ce aş fi atunci preotul său?!

Când, în numele libertăţii, al voinţei şi al puterii

lor, cineva crede că-mi poate face răul, cu sigu-
ranţă am obligaţia să mă opun până la desfiinţarea
primejdiei. Dar, oare, pot face binele şi altora, pot
desfiinţa răul şi în numele lor? Vor ei cu adevărat
să scape de rău, nu cumva le impun cu forţa binele
meu care, pentru ei, va fi un rău şi mai mare?

93
MIRCEA OPREA

Mai mult decât protejează, iubirea discriminea-

ză şi persecută, în fapt. Se moare din dragoste şi nu
doar în vorbe.

Nu joc poker cu hazardul: în mâinile lui toate

cărţile sunt aşi.

Specia mea îşi omoară viitorul de dragul celui

care-şi trăieşte prezentul. Făcut prost din proiectul
divin, omul are un caracter autodistructiv, prin tot
ce-şi doreşte mai bun pentru el. Abia excepţia de
la individ la individ, săritura din normal, în bine, în
rău, ne asigură ziua de azi, de mâine – cine ştie.

Toţi mă judecă după ce şi cât am făcut, numai eu

mă ştiu după ce şi cât puteam face! Pe cel bun jude-
că-l după câte a făcut. Pe cel rău judecă-l după câte
a reuşit să se abţină să facă.

Spiritul, veşnic blestemat să dăinuie şi fără trup,

mai mult decât carnea asta putredă, mai mult decât
pământul care-l ţine.

Sofismul, tocmai arta prin care demonstrez că

falsul logic e adevărat iar adevărul din faţa mea nu
există, deşi asta nu-i treaba cuiva câtă vreme, iată,
falsul şi aşa păcăleşte pe toată lumea. Scamatoriile
din cuvinte, admirabile jocuri de spirit, mă duc grab-
nic în râpă când le pun pe cale. Dincolo de jocul
lor, dau de viaţă, de moarte, dureri care nu mai sunt
sofisme!

94
 Reacţii adverse

Nici un lucru bun cu adevărat nu-i desăvârşit,

nu-i întreg. Să fie întreg are nevoie şi de partea sa
rea; abia aşa se întregeşte în sens, în cuvânt.

Chiriaşul meu de suflet, că bani nu-i cer, mă ia la

rost: cum să mă simt bine în casa ta când mă plouă, mă
bate vântul şi nici s-o repar nu mă laşi? Ca să vezi; chi-
riaşul suferă de grija proprietarului.

Dumnezeu l-a întrupat pe Adam ca matur, nu-l

văd modelat din lut, prunc de ţâţă neînţărcat; nici
Eva n-a ieşit din coasta de deal copilă de grădiniţă,
nici puberă măcar. În fantezia mea şi Adam, şi
Eva, au venit pe lume la vârsta potrivită de urcat
pe cruce, de-o vârstă cu Hristos, cel din urmă co-
pil al lui Dumnezeu, mort şi el pe pământ.

Nu fluier în biserică; eu fluier în… bisericuţă!

Timpul, materia pe care natura o are din plin la

îndemână, dar nu o risipeşte pe nimic ce este viu.

Spiritul, flacăra ce-mi devorează carnea.

Tânărul, zicem, are viitor când, de fapt, are to-

tul şi nimic, ca mâine urmând să dispară ori să mai
trăiască fără să auzi de el. Abia bătrânul fără viitor
are trecut, adică are ceva cert, şi acel trecut l-a ars,
l-a trăit şi i-a lăsat urme în trup ca pe pământul
cultivat, ca pe locul unde a fost pădure şi au rămas
cioate: urâtă-i bătrâneţea cu frumosul ei trecut.

95
MIRCEA OPREA

După cât de acut îmi simt durerea, îmi dau

seama cât de viu sunt.

Nimicul, mulţimea numită astfel din lipsa altui

cuvânt.

Cum cade viaţa sub umbra nefiinţei! Este o miş-

care imperturbabilă ca pe o orbită astrală. Simultan,
pe cât trăim, tot pe atâta şi murim, parte din fiinţă
intrând în umbra morţii cât mai suntem vii, până
ajungem în umbra muţeniei cu totul. Şi, dintr-o
dată, fără să faci vreo mişcare, eşti înafara lumii, cu
totul străin ei.

Nu dau de pomană; mie mi se ia de pomană.

Ruleta rusească, jocul celor norocoşi: un singur

ghinion în toată viaţa.

Ştiu prietenii care ţin mai mult decât o căsătorie

iar la despărţire, când se-ntâmplă, amândoi pleacă
cu mâinile goale.

Cât par buruienile de rele la gust, la caracter şi

le alungăm din grădini, tot ele devin leacul bun să
ne scape de durerea iubirii în exces pentru dragele
noastre zarzavaturi, poame şi legume. Buruiana? E
un tâlc şi aici: picul de răutate, în miros, în culoare,
dă vigoare virtuţii, o armează pe dinăuntru, o face
să-i strălucească gustul care, scăpată în prisos, din
elixir devine otravă!

96
 Reacţii adverse

N-ar trebui să fiu mâhnit de singurătate, făclie

cu bătaie lungă în adâncul meu.

Şi, să nu pierd vremea, m-am culcat devreme.

Nu brusca animalul din tine: muşcă!

Nu cred în căile de mijloc: eşti moral, ori nu

eşti, nu eşti deloc!

Sporul meu cel mare îl am când îmi propun una

şi fac alta.

Cu cât se vor înmulţi nebunii, numărul celor

normali va creşte tot pe-atât.

Necrologul limbii române se scrie, astăzi, în en-

gleză.

Şi singur când sunt, nu-mi pierd chipul; continuă

să se arate celui nevăzut, se arată celui neştiut după
chip ştiindu-l, după asemănare. Şi sufletul meu ră-
mâne în chip, gazdă bună cu ochiu-n ferestre după
oaspetele ce se vede în zare.

Buddha ăsta ne dă un exemplu prost, cu viaţa sa

îngrozitoare, dedicată salvării altora. Generozitatea
faţă de alţii este sinucidere curată în plan individual.
Ce vrei să faci cu viaţa ta? Martiraj, sacrificiu? Pri-
veşte şi tu puţin în lume: martir în numele cărei idei,
pentru cine?

97
MIRCEA OPREA

Diferenţa de fus orar dintre mine şi ceilalţi, dis-

tanţa dintre mine şi lume se numeşte singurătate.

Duritatea diamantului e şi codul său moral.

Cu mine, pe aceeaşi stradă ar trebui să mai fie o

fiinţă să răspundă la chemarea „tu“, pe când „voi“
sunteţi undeva la celălalt capăt al străzii, de unde
începe ţărmul de ocean.

În fiecare din noi e un sinucigaş ratat.

Praznic? N-am nevoie de nici un motiv pentru

praznic: îl fac când vreau eu!

În egoismul său, era gelos până şi pe cei care îl

iubeau.

Ziua asta nouă se înalţă, acum, din lumina rece

a zorilor, răcoarea de la începutul lumii. Şi în clipa
asta se nasc câţiva copii; pentru ei lumea începe
acum şi, cu ei odată, renaşte seva speranţei.

Sunt un campion în felul meu. Nimeni nu mă

întrece când stau pe loc, pe locul meu; nimeni nu-mi
rămâne în urmă când mă mişc.

În copilăria mea uşa casei cu faţa la drum nu se

închidea pe dinăuntru, nu se închidea pe dinafară.
Ai mei n-aveau de ce să se teamă, ştiau că uşa cre-
dincioasă nu pleacă din casa ei.

98
 Reacţii adverse

Lucrul mâinilor mele, fapta gândită de mine ia

chipul meu.

Marile aventuri ale omului de rând: sărăcia, boa-

la, moartea.

E bine că nu m-am sinucis la douăzeci de ani,

cum avusesem de gând. Aş fi ajuns în viaţa de apoi
cu o părere mult prea bună despre lumea asta.

Riscul unui consult la psihiatru: până să-ţi pună

diagnosticul, o să-ncerce să te trateze de boala de
care suferă el, pentru că tot ştie leacul.

Războiul subteran al rădăcinilor, de ierburi, de

copaci, pe care cei morţi îl simt ca pe viaţa de apoi.

Surorile astea se bat pe moştenire ca fraţii.

Literatura vorbeşte despre dragoste pe sute de

pagini, pe când bancurile expediază tema în câteva
cuvinte. Ştiţi şi voi de partea cui e succesul!

Capo d’opera? În cel mai propriu sens al cuvântu-

lui, doar coafezele au capodopere.

Cum se poate apăra buruiana de suratele ei, de al-

te buruieni, decât să crească mai înaltă, să se agaţe
de copacii puternici, de gardurile solide. Cum să se
apere altfel de suratele ei care vor să-i ia stropul de
rouă, raza de soare.

99
MIRCEA OPREA

În orice gând, în orice faptă am un spin de în-

doială, cât să nu fiu sigur pe ce ştiu, pe ce sunt.

Neiubit de viu ce este: şi pe mine mă plictiseşte,

mă agasează nesuferitul ăsta dar, am aflat, nu-i grija
artistului să placă lumii ca om.

Nu-mi doresc performanţe de atlet, săritor în

înălţime, de pildă. Mi-i teamă că sărind mai sus de
statura mea, nu m-aş mai întoarce pe pământ.

Lucrurile mai scumpe decât utilitatea lor curând

îşi vor depăşi în preţ stăpânii.

Să poţi trece peste zgomotele nopţii, fără să în-

ţelegi, fără să le desluşeşti până la capăt, să poţi trece
peste zgomotele nopţii ca peste taine fără dezlegare,
viaţa îţi va părea chiar suportabilă iar ziua – frumoa-
să, numai să treci peste noapte.

Nu pofta mă sperie, mă sperii de lipsa ei.

Nu ştiu de ce toţi se reped să afle vremea probabi-

lă pentru mâine, pentru poimâine, când, cu puţină
răbdare, în două, trei zile, vor şti precis, cum a fost
vremea ieri.

Scandalul zgomotos al planetei Pământ face să

cântăm fals, pe alături de celelalte voci din corul cos-
mic. Să fim atenţi la bagheta dirijorului, că iar am
pierdut câteva măsuri.

100
 Reacţii adverse

Tăcerea, incinerare fără flacără. Tăcerea, tactică

apropiată de meşteşugul obţinerii mangalului: in-
cinerarea vieţii fără flacără, fără aer.

Scrisul, criza mea de autism.

Cei care au trăit nenorocirile din trecut au murit

cu toţii, au murit şi cei care au văzut binele. Au
murit şi cei care n-au crezut în acel bine şi nu s-au
putut feri de el.

Spui roşu? Roşul se aprinde repede în jurul tău.

Instinctele bolnave se fac vicii încă din faşă, pa-

timile duşmănindu-mă pe cât sunt de cuminte.

De unde pornirea împotriva stării de bine a ce-

luilalt când, şi cu un minimum de efort, doar făcân-
du-mi meseria pentru care sunt plătit, îl pot ajuta
aşa cum şi el mă ajută onorându-şi datoria. Fă-i bi-
nele şi celui rău, mai ales, acestuia.

Nicio teamă faţă de ochiul care vede, de raţiunea

celui care înţelege? Ai teamă de tine, atunci, ai tea-
mă de ochiul tău.

Mănânc pe săturate, la fast-food, mâncăruri bine

gătite, bine tratate, să nu te lase să putrezeşti, să te
alterezi nici mort şi capăt din zi în zi convingerea
că, burduşit cu material de calitate, devin şi inoxi-
dabil pe orice vreme.

101
MIRCEA OPREA

Boala e salvarea de la viciu, toţi sfinţii o ştiu du-

pă ce-au trecut prin ea.

Nu-i nevoie să descrii copacul, ajunge doar, cu

sinceritate şi bucurie, să trăieşti restul vieţii tale ca
arţarul, acelaşi pe vreme bună, acelaşi în vifor.

Ospiciul nu-i pentru tratament, e insula ce adu-

nă fericiţii să-i scape de invidia celor de afară.

Timpul, fluviul ce îşi alege el cum să curgă, deal

şi vale pierzându-şi noima când apa clipelor curge
la fel de repede în toate direcţiile, tot în alt sens
decât vâslesc.

Anglia, cu flota ei, cu ştiinţa comerţului prin su-

punere la măsura lirei, cu îndemânarea de a admi-
nistra teritorii străine, a schimbat geografia lumii, a
modelat pământul ca soarele, pentru Anglia, să nu
mai apună.

Nu ştiu să se fi votat în parlament dar pare lege:

cu cât ne sporeşte speranţa de viaţă, bunurile noas-
tre, lucrurile dragi nouă ca viaţa, devin gunoi şi se
aruncă tot mai repede.

Ultima replică rostită, rolul terminat, flori, ovaţii

în picioare. Fardul şi fala poleită a măştii regale se
şterg în cârpe, chipul gloriei pământeşti rămâne în
prosoape de hârtie, persona umple coşul de gunoi
cu mizeria gloriei din piesa ajunsă la final.

102
 Reacţii adverse

Şi cel mai exact ceas, faţă de ceasul meu tot are

o abatere.

Oricât de tare aş striga în munţi, ecoul dispare

fără urmă, înzăpezit în tăcerea înaltă.

Mă simt buruiană alergând singură după stropul

de ploaie cel rar.

Peştele? Peştele nu-i hrana celor fără de răbdare,

fără voluptatea supunerii sub tirania clipei, a miga-
lei prelungi pe sens şi noimă.

Zăpada peste oraş, noapte albă din care ne vom

trezi la vară.

Nu ştiu: sunt liber sau sunt doar singur.

Frontierele volatile dintre raţiune şi nebunie, atât

de nesigure şi subţiratice, de-a lungul şi de-a latul
lumii, în timp, în spaţiu. Vama lor se trece în vis, că
nu ştii în ţara cui te trezeşti.

Nu te ruşina de duioşia ta scorţoasă: asprimea

vântului e şi tandreţea lui.

Boala, ca şi viciul, e darul ceresc căzut peste cel

slab, altfel, sănătatea de nestăpânit cu puterile lui
sfârşite l-ar omorî, trupul, şi carnea, şi sângele său
ar abdica de la virtute. Slăbiciunea celui slab, aşa-
dar, e o vină.

103
MIRCEA OPREA

Nebunia fără trup omenesc. Harul cel mare tre-

ce din trup în trup cu dărnicie zeiască.

Moarte bună? Moartea bună poate fi până spre

bătrâneţe, cât mai eşti viu şi apoi nicio moarte nu
mai e bună, ci păcătoasă!

Nu, nu vreau să ating suta de ani; vârsta asta te

apropie implacabil de moarte.

Scrisul, uşa secretă prin care evadez din arestul

la domiciliu.

Să-mi imaginez timpul când Marea Neagră va

seca, e ca şi cum mi-aş lungi viaţa mai mult decât
mi-aş dori.

Modul său de a-şi ascunde viciile seamănă cu

tactica soarelui de a-şi masca petele: face ca restul
să strălucească şi mai tare.

Dacă neprihănitul porumbel vine dinspre

Dumnezeu, al cui trimis să fie corbul cel prevăză-
tor şi prudent, ajuns în vizită pe pervazul meu?

Cum cresc corăbiile în munţi, cum cresc oare

corăbiile printre copaci şi de unde învaţă ele să na-
vigheze după stelele de deasupra pădurii. Toate
corăbiile vor să ajungă la portul din care au plecat,
numai corabia mea are nostalgii străine: vrea să
revină în pădurea de paltini.

104
 Reacţii adverse

Am devenit puternic când am aflat că-s mai de-

bil decât credeam, mai slab decât mă ştiţi.

Nu-mi da dreptate iar şi iar; îmi laşi impresia că

mă îngâni, că râzi de mine. Contrazice-mă.

Pe întuneric, ascult la radio teatru înregistrat cu

actori deja răposaţi: un cimitir de voci.

Scap bobul de mărar şi, sub talpa mea, creşte

tufă. Calc pământul în grădină; este carne caldă,
vie, mormânt roditor pentru toate vieţile de apoi.

Tentativa eşuată de sinucidere, pasul reuşit spre

următoarea, să scapi de ruşinea ratării. Atâţia au
probat actul şi-s bine mersi! El de ce n-ar încerca?

Să zici că pokerul creează dependenţă e curată

prostie: joc toată ziua, toată noaptea şi – nimic. Ba,
am scăpat şi de toţi care depindeau de mine.

Cei care se aruncă cu paraşuta o fac cu gândul

prăbuşirii. O bună parte dintre ei se răzgândesc şi
reuşesc să găsească butonul, să-i declanşeze des-
chiderea. De nu, îşi grăbesc căderea.

Încerc să vă spun ce am înţeles eu din zilele me-

le şi înţelesul dispare din cuvinte. Vreau să vă vor-
besc despre nopţile mele: se face lumină ca într-o
sală de cinema când se rupe filmul. Pe lumină, nu
mai am nimic de spus.

105
MIRCEA OPREA

Pe asfalt, în conturul îngust al pătrăţelei de şo-

tron, îmi ţin echilibrul cât să rămân în picioare şi o
oră. Să fiu pe ringul de box înălţat la o sută de
metri m-aş prăbuşi în două clipe peste margini, ca
bolovanul. Ştiu, eu nu-mi stăpânesc fiinţa nicicum,
nici fiinţa nu-mi ţine echilibru.

La mica publicitate – anonimii cu mici decese.

Dă-mi, să-ţi dau. Dă-mi mult şi îţi dau şi eu cât ai

nevoie. Să ştii să-i dai celuilalt după dorinţă, dar nu
ţi-o spune, o fi artă, o fi altruism?

Reţeta mea? Da, sunt dependent de medicamen-

te, de medic, până şi de bucata de hârtie parafată,
ştampilată, trecută prin calculator şi imprimantă.
Reţeta – actul lunar de identitate al bolii, deci al
existenţei mele pământeşti. Acum, bolnav şi sub
tratament, ştiu bine cine sunt.

106
 ELOGIUL ERORII

Crăciunul la radiografie,
Sfintele Paşte la cimitir.
Pierre Desproges

Ce se-alege de întâmplarea neîmplinită, neajun-

să la noi ca fapt? Unde s-a ascuns vântul care n-a
mai trecut pe aici?

Înot în piscină, sunt cufundat cu totul în apă,

înot şi nu simt cu nicio parte a corpului că aş fi ud,
măcar jilav. În plin efort nu simt că aş fi început să
transpir, că sunt tot o apă, înăuntru, pe-afară.

Suntem o lume de nebuni; majoritatea, cei sănă-

toşi, nu mai contează.

Ce să mă fac: şi îngerul meu păzitor şi demonii

care mă chinuiesc împart aceeaşi credinţă de-o par-
te şi de alta a altarului, a icoanei. La botez, mi-au
dus împreună de torţi cristelniţă.
MIRCEA OPREA

E noapte, aud câinele lătrând şi ies afară să-l li-

niştesc vorbindu-i ca unui copil: Nu te speria, să nu-ţi
fie frică, sunt cu tine aici!

Sunt plăceri, sunt pofte nimerite să rămână doar

în dorinţă, în vise; cum le aduci în realitate, te tră-
dează, fug în altă parte.

Bolnav de punctualitate, fie şi-o bombă tot i-aş

fixa ceasul mai devreme, să fiu sigur că nu întârzii
pe partea cealaltă, că nu întârzii la vamă.

Rar, dau şi eu dovadă de bun simţ. Nu mă cre-

de nimeni că asta-i şi convingerea mea intimă.

Să fii sănătos când lumea-i bolnavă, numai un

bolnav psihic o poate crede!

Umbra va ajunge dincolo de locul unde ajunge

gândul sau dorinţa şi mă-ntreb unde să plece um-
bra ce nu se desparte de mine.

Pe piatra sub care fusese îngropat îşi scrisese din

timpul vieţii: Dacă Dumnezeu mă vrea, să-mi pună El
cruce.

Să fie anatomia, ce este geografia pentru o ţară,

atunci pielea mea ar fi graniţa cu restul lumii, gra-
niţa naturală, oceanul dintre continente. Să fie în
anatomie destinul, atunci, în forma oricărei vietăţi,
îi afli tot ce va avea să pătimească.

108
 Reacţii adverse

În tăcerea de nefiinţă a nopţii, paşii timpului pe

caldarâmul creierului: tic-toc, tic-toc.

Lucrurile bune sunt plăcute până-n rărunchiul

lor şi apoi în tot întregul, cum nu sunt şi cele rele.
Să-mi înmulţesc bucuriile, eu mă mulţumesc şi cu
lucrul rău, când scap de el.

Să te afirmi ca om sănătos, tu bolnav fiind pe

moarte, iată Eroismul ce zace în ambulatoriu.

Politicienii, precum băncile: toate zvonurile rele

despre ei, într-o zi, două, se adeveresc.

Nu-i nevoie cineva să fie blestemat pentru a se

naşte într-un anume loc, într-un anume timp, po-
por sau religie; ajunge întâmplarea!

Să treci de impas, întrebă-te: oare natura, copa-

cul din grădina ta, cum ar trece peste grija asta?

Aş vrea să fiu înmormântat ca primul om care, cu

preţul vieţii sale, a descoperit de unul singur cu-
vântul moarte.

Eram supărat că, dintr-o dată, s-a făcut beznă în

jur şi m-a surprins de cum oamenii umblă prin în-
tunericul compact, solid, fără să aprindă lumânare,
să scapere cremene. Încă aud voci îngroşate, de ba-
ritoni vânjoşi. E firesc de vreme ce toţi suntem în-
ţepeniţi în marmura neagră.

109
MIRCEA OPREA

Adevărurile esenţiale cad bine şi în vorbe co-

mune, simple, fără subtilităţi. Adevărul cel grav, pe
cât e de incredibil, pe-atât de banal sună.

Din clipa în care ai intrat într-o sală de joc,

într-un cazinou, nu-ţi număra banii din buzunar.
Oricum nu-ţi mai aparţin.

Un adevăr, dacă există, acela priveşte trecutul,

nicidecum viitorul. Iar despre un om, în viaţă fi-
ind, puţine adevăruri ştii despre el. Asta-i frumu-
seţea vieţii, nu-i aşa?

Lumânarea de ceară curată, lumânarea ce îţi

luminează cu mireasma ei şi ziua.

Pământurile nefiinţei încă n-au geografie, relie-

ful lor n-a fost pus pe hărţi; deasupra acelei plane-
te soarele încă n-a răsărit.

Să faci din scâncetul tău de început, din clipa

când ai fost aruncat în lume, din acel plânset să
faci stânca pe care să rămâi toată viaţa.

Nu-mi risipesc neştiinţa, acolo mi-i comoara

primită moştenire şi v-o las vouă.

Când îmi amintesc ce hăuri am trecut ca incon-

ştientul, mă prinde teama rece că, la următorul pas,
mă voi prăbuşi, deodată, în toate prăpăstiile peste
care am trecut, demult, în tinereţea mea.

110
 Reacţii adverse

Trupul mă trădează viermilor, mă lasă în seama

lor, cetate părăsită. Cine să fi îndrăznit să bănuias-
că trădarea cadavrului său cât era încă viu.

Omul – da; oamenii – nu!

În tinereţe, niciodată părea veşnicia de neajuns.

Acum, niciodată e veşnicia de azi pe mâine.

Limba elveţiană? Dacă n-o scapi în glumă, e o

glumă bună.

Ca om de rând am educaţia mea de a-mi urma

călăuza, să calc pe urmele lăsate de ea. Fac parte
dintre cei umili şi ascultători, mereu gata să-şi ur-
meze conducătorii, să vadă cum îşi rup gâtul înain-
tea lor, gata să pună umărul la sfârşitul lor.

Privesc în urmă cu tot optimismul: am scăpat!

Dificultatea pentru mine e că sunt tot timpul în

intersecţie, mereu am de ales calea următorului pas.
Cu atâtea variante pe drumul tău, cum să mergi
drept înainte?

Gândul prăpăstios are un declanşator, o cheie

de contact – sensibilitatea mea nebună. Cu maşina
asta noapte de noapte, parcurg traseele interzise
zilei, autostrăzi fără bariere. Deţin o maşinărie in-
fernală şi, fără să-i ştiu regulile, mecanismul, mă joc
până mă va arunca în aer: gândirea mea.

111
MIRCEA OPREA

Când vorbesc despre o pasăre, eu cu pasărea

vorbesc, eu ca o pasăre vorbesc.

Port aripi uşoare de vară, mai degrabă evantaie

decât aripi de povară.

Hazardul, acelaşi care mă urmăreşte pas cu pas,

l-am urmărit şi eu: nu se îmbată, nu-şi pierde con-
trolul şi are o dezordine calculată. În competiţie cu
el, voi pierde toate partidele.

Adevărul, mai ales adevărul despre om, are oroa-

re de certitudine, de demonstraţie, acestea fiind
obsesiile minciunii. Adevărul este!

Telefonul îţi aspiră vorbele, sângele, viaţa şi zi-

lele. Îţi aspiră vorbele înainte de a vorbi tu, înainte
de a deschide gura, celălalt ştiind, numai cât a ridi-
cat receptorul, ce-ai vrut să-i spui, ce gândeşti mai
departe despre el.

Precum cauciucurile, de iarnă/de vară, borduri-

le de pe strada mea se schimbă după schimbările
din scaunul cel mare al primăriei.

Cine să cunoască magia fluidelor trecute ca um-

bra de la o femeie la alta, magia stărilor alunecoase
prin care, în aceeaşi oală de lut, mâinile altor şi
altor bărbaţi toarnă tot alte vinuri, de soiuri, culori
şi gusturi diferite? Cum să-l deosebeşti pe omul
care ştie taina faţă de cel care n-o ştie?

112
 Reacţii adverse

Rămâne viu cel intrat în complicitate cu viaţa,

cel care face târgul, ştiind ce şi cum să-i dea pentru
îngăduinţa ca ziua de mâine să fie şi pentru el.

El, singurul oaspete din casa lui...

Numele strălucite lăsate din tată-n fiu, ca şi

moştenirea de blazoane, povara ce dărâmă umerii
debili.

Şi mai sunt toate cele întâmplate în stradă, chiar

pe strada ta, mai sunt necazurile din casa ta, ale
celor apropiaţi ţie: de ce, cum şi când să mai vezi,
să mai ştii de lunatici, de marţieni?

Să ai părinţi şi – să nu te naşti, să nu trăieşti, să

nu mori, să rămâi pentru eternitate promisiunea
neîmplinită, nenăscutul gata oricând să reînceapă
lumea din haos.

Cum tot am scris cuvinte şi scrisori pentru alţii, lă-

saţi-mă pe mine să scriu Cuvântul de adio al ultimului
om de pe pământ. Spuneţi-mi numai în faţa cărui
auditoriu citesc, cui mă adresez.

Şi iarăşi zic precum Ezechiel: Părinţii mănâncă

mere pădureţe, copiilor li se strepezesc dinţii... Da, mere
pădureţe a mâncat Eva, mere pădureţe a mâncat
Adam, pomul ăsta l-au adus ei pe pământ, mere
pădureţe mâncăm şi noi astăzi, tot fără vină să li se
strepezească dinţii şi copiilor noştri.

113
MIRCEA OPREA

Rătăcesc adânc în hăţişul des încât am ajuns să

cred că bezna e poteca mea prin lumină.

Pătimaşul ce-şi amână viciul se anulează pe sine

arătându-se lumii ca mine, ca tine, un oarecare.

Omul, orfanul divin îşi alege Tatăl.

Arăt mai tânăr? Probabil din pricina anilor pe

care nu i-am trăit.

Cunoaşterea e dată celui care ştie să n-o arate:

Ştiu că nu ştiu nimic!

Viaţa sa, cocoloaşe de hârtie în coşul de gunoi,

zi după zi.

În viaţa mea, clipă nouă e o întâmplare nouă,

până la ultima suflare. Răspunsul la întâmplarea ce
dă peste mine e uşa deschisă spre prăpastie, spre
pragul de nori şi, de cum deschid gura, cine să ştie
ce întâmplare mai poate urma.

Numele propriu, scris cu majuscule, privilegiul

nostru în faţa lucrurilor.

Este drept şi înţelept să observi că răul prote-

jează şi conservă binele, aşa cum otrava asta, alco-
olul pus în siropul de afine, face din afine o băutu-
ră excelentă pentru iarnă, o băutură bună şi pentru
ochii betegiţi: te tratezi singur până vezi dublu.

114
 Reacţii adverse

Fiecare generaţie moare cu prejudecăţile ei, să

facă loc altei generaţii, altor prejudecăţi.

Văd o maimuţă la zoo şi, aşa, mai tânără decât

mine cum pare, tot îmi vine să-i strig ca acasă, în
familie: Bunico!

Trăind ani mulţi vom ajunge să ne iubim duş-

manii, vom ajunge să ne urască prietenii. Numai să
trăim destul.

Viitorul, de-ar şti ce-l aşteaptă în ziua de mâine,

nu s-ar mai grăbi pentru nici unul dintre noi, pen-
tru niciun copil gata să se nască.

Şi eu, nemuritorul clipei.

Mănânc un ou şi eu sunt în oul acela cu toate

zilele mele de mâine.

Viaţa ta, câmp de bătălie de pe care nimeni nu

ridică morţii, cadavrele singure îngropându-se, până
să răsară soarele.

Făcând o faptă, fiinţa ta se trece în acea faptă;

nefăcând nimic, fiinţa ta devine chiar acel nimic.

Oamenii au murit dintotdeauna cu sentimentul

loialităţii în faţa datoriei de neocolit. Aşa moartea a
supravieţuit, a ajuns la noi, să beneficiem în egală
măsură, în chip inevitabil, toţi cei încă vii.

115
MIRCEA OPREA

Suportat în bezna de vizuină a nopţii, ai crede

că spaţiul, spaţiul încremenit e doar timp mort!

Vrei veşnicia? Trebuia să te naşti granit.

Credincioşii vor să ia cu asalt biserica, dar nu-i

pot trece pragul, nu pot trece de uşa deschisă.

Ce-ţi trebuie, frumoaso cu ochii verzi, rânduri

de gene străine; la ce bun priviri tale zăbrele, la ce
atârni peste vitralii perdele?

Am metoda mea de a rămâne în contact cu rea-

litatea: visez din jumătate, în jumătate de oră.

Noapte de noapte, dorm cu faţa în sus, în somn

să descifrez tavanele visate-n biserici.

În ţara asta şi să câştigi bani e prea scump.

Surâsul Giocondei, autocritica mută a femeii

pentru gândul trecut sub tăcere.

Tinereţea, clipa cea mai scurtă a vieţii mele.

Se întâmplă în trupul meu fapte străine, nu eu le

comand, nu eu le stăpânesc, de parcă-s venite din
teritoriul inamic. Nu adorm, nu visez când vreau,
cum vreau şi nu ştiu de ce, căci am o voinţă de fier
şi toţi apropiaţii mă ascultă mai supuşi decât pro-
priul meu trup.

116
 Reacţii adverse

Pe piatra mea de veci să-mi treceţi, vă rog, şi

CNP-ul; se cere la secţia de votare…

Mă ard tălpile de dorul prăpăstiilor necălcate, al

deşerturilor aprinse trecute desculţ.

Toate căile începute sunt greşite; calea bună e

cea călcată până la capăt.

În plină noapte m-a trezit spaima. Visasem că

nu-mi mai vedeam umbra din pricina beznei.

Prelungirea vieţii prin artificii medicale – crimă

umanitară.

În sorocul lunii lor de miere, soţ de regină şi

mirele visat de o mie de albine – trântorul.

Prinşi în vălmăşag, toată viaţa căutăm uşa, uşa

spre ieşire.

Realitatea-i alta din clipă-n clipă, adevărul – nu!

Este în obicei să-ţi alegi câştigul aruncând cu

banul în sus: cap sau pajură. Eu, de câte ori arunc
cu banul la voia hazardului, banul nu cade la mine!

Fascinaţia idealului de neatins se simte şi asupra

mediocrilor, îi înflăcărează şi pe ei aşa cum s-ar
aprinde orice material inflamabil, până rămâne
cenuşă din ei, cenuşă din ideal.

117
MIRCEA OPREA

Pe cei răi, salcâmi sălbăticiţi, îmi spune grădina-

rul, să-i omori, mai întâi îi dezgropi să-i usuci din
rădăcini, numai aşa îi scoţi din pământul tău.

Limba, spinul de neînghiţit, cuvântul cel bun de

scuipat în lume.

Nu-i iertare fără vină, nu-i vină fără iertare. Fă

păcate şi vei fi iertat. Altfel, fără să ai vină nici
Dumnezeu nu te iartă.

Sunt bunul perisabil al bolilor mele dat în aren-

dă medicilor, spitalelor şi farmaciilor, cu mare grijă
să nu mor, să nu mă lecuiesc.

Femeia asta-i măr în floare dar, până să-şi arate

fructele dulci, va mai pătimi din partea viermilor.

Intoleranţa mea îmi arată ce preţ scump sunt ga-

ta să plătesc pentru a mă izola de adevăr.

Ipohondru? Mă tem de boală mai rău ca de

moarte.

Noaptea, închid şi eu ochii: îi protejez să nu-i

orbească bezna.

Fă-ţi răul ce te-a însemnat, cruce neagră-n ca-

lendar. Altfel, răul nefăcut ţie nu se stinge, arde
ascuns în hornuri până raza-i neagră scrum te face,
cum şi-a dorit de când se ştie.

118
 Reacţii adverse

Obişnuieşte-te să ai lucrul cel mult dorit după

ce-ai renunţat la el.

Măslinul, de-ar şti cum îi chinuim rodul să-i

stoarcem uleiul de viaţă lungă, şi-ar avorta fructele
de pe când sunt flori.

În lecţia de istorie nu învinşii judecă faptele în-

vingătorilor. Învinşii, cei mărunţi, suportă sen-
tinţele date de criminalii cei tari.

De-ar fi să compătimesc aş compătimi copiii ce

vor veni, copiii fără apărare în faţa strămoşilor,
contemporanii mei, josnici în lăcomia lor de a le
părădui averile. Vom fi executaţi prin uitare. O pe-
deapsă mai gravă ar să fi să ne readucă la viaţă, să
trăim în mizerabila lume pe care le-am lăsat-o cu
bună ştiinţă şi răutate.

Noi ştim să primim Regele, dar ştie el protoco-

lul de primire a Omului de Rând? Care dintre ma-
rii lumii, în genunchi, ar avea puterea să-l privească
în ochi pe unul dintre noi, cei mărunţi la stat?

Să văd alăturarea sufletului la trup ca pe un ma-

riaj, nu ştiu de partea cui să trec pentru a mă plân-
ge că celălalt mă-nşeală din prima clipă a unirii. Ca
în orice mariaj mistic, cine mă dezleagă pe mine de
mine însumi, cine-mi acordă divorţul. Trup şi su-
flet suntem împreună la bine, la rău, până ce moar-
tea ne va despărţi, cum se cântă la cununie.

119
MIRCEA OPREA

Cine să supravieţuiască dintre noi, muritori al-

cătuiţi din materiale reciclabile?

Esenţialul îl spunem la plecare, cu mâna pe

clanţă: Adio!

Şi bolile astea au mofturi: se lipesc de cei care le

pot răsfăţa, le pot alinta mai mult.

Toate simţurile, panicate în faţa lumii, îmi stau

spini întorşi în carne, ca umbră a fricii.

Viitorul, ţara din care n-am veşti de bine, ţara în

care n-am ambasadă.

Suflet de edecar în suferinţă, rusul: de pe mal

cum stă, ştie sigur că el plimbă lumea cu barca, bar-
ca mântuirii.

Istoria se repetă şi nu învăţăm nimic? Aflăm fie-

care în parte de legea gravitației după cum ne ru-
pem gâtul, unul câte unul.

Sunt bărbat: ratez orice întâlnire prin prezenta-

re, nu prin absenţă.

Citesc tot mai mult şi tot mai multe cărţi îmi

rămân de citit. Îmi este plină biblioteca de scriitori
pe care i-am plagiat şi fără să-i citesc. Îi amintesc,
în grup, aici, să le cer iertare!

120
 Reacţii adverse

Cineva din cer ar putea crede că pe pământ e ra-

iul. Şi sunt destui răposaţi dornici să vină din nou,
la casa lor restitutio ad integrum. Altfel, la ce bun în-
vierea fără o proprietate sigură pe pământ?

Spui altfel, spui altceva. Să scrii altădată, nu mai

scrii deloc.

Îmi recitesc CV-ul. Mai am de răbdat, până

acum nimic demn de un necrolog bun de tipar.

Nu are rost să te-ntrebi, azi, cât de adâncă e

prăpastia din faţa ta, dacă n-ai de gând să te arunci
în ea. Poate mâine…

Mă uit la ziua aproapelui, o goană de hăitaş,

hăituit şi el de vânători laolaltă cu vânatul.

Râul ce izvorăşte din mine, hrănit de setea mea,

mă spală cum râul subteran spală muntele din inte-
rior spre în afară.

Păşesc singur pe cărarea mea ca pe o frontieră

cu lumea; şi cărarea asta se termină în pădure.

Normalitatea, harul care ne supără.

Deşi mai ţinea în mansarda lui câte o sticlă de

vin pentru musafiri, Cioran nu bea alcool, amă-
nunt ce îi decepţiona cunoştinţele dar, ştiu, el nu
bea, aşa ferindu-se de riscul să se trezească.

121
MIRCEA OPREA

Îmbătrânea ca fructul cules ţinut în beci; din

sălciu şi amar, devenea dulce, fraged, cu o aromă
numai a lui iar seminţele, mature, păreau să dea în
floare simţind în apropiere pământ prielnic.

Norocul chior, miza mea pe zarul de mâine.

Succesul bine construit, rateul amânat cu grijă.

Notăm cu roşu în calendar sărbătorile Cerului, să

le deosebim de zilele în care, uitaţi fără rost, stăm
degeaba pe pământ.

Autostrăzile – dureroase tatuaje fierbinţi pe

pieptul pământului.

Strângi dolari!? Bună afacere; aud că banii ăştia

cumpără orice şi-n iad, şi-n rai.

În vremea Inchiziţiei numai cei cu încredere în

Biserică, în dreptatea ei, erau arşi pe rug. Cei neîn-
crezători îşi amânau, pe toate căile, urcarea la Cer.

Levitaţia, un sport rar, cu atleţi puţini. La olim-

piade totdeauna premiul cel mare îl iau arbitrii
rămaşi cu picioarele pe pământ.

În socialism, cu gura închisă, cădeam de acord

în unanimitate; în democraţie, ne strigăm, urlăm
împotrivirea faţă-n faţă, de la om la om. Şi rezulta-
tul e acelaşi: nu aude nimeni.

122
 Reacţii adverse

Eşti sufocat de lucrurile inutile? E semn că tot

ce-i inutil, zădărnicia lumii, are nevoie de tine.

Faptă făptuind, fiinţa se trece în faptă; nimic fă-

când, fiinţa ta în nimic se trece.

Zilele tale, bătălia din care ieşi învins în toate cli-

pele până te trezeşti, dimineaţă de dimineaţă, în
aşternut proaspăt de chembrică.

Gândurile mele, stoluri rătăcite pe cărările înal-

te, n-or veni cu mine în viaţa de apoi, toate ale
mele rămân străine pe aici, gunoaie fără stăpân.

În urma lui, pustiul sub lacătele lumii.

Vai, în camera de hotel de alături aud voci, un

bărbat şi o femeie îşi vorbesc răstit. Din cearta lor,
nici un cuvânt de înţeles. De perete trece zgomo-
tul; secretul lor – înţeles rămas în ziduri.

Legile astea, mai că aş crede-o, am auzit că-s fă-

cute de infractori sadea. Se exagerează: că legile-s
făcute nu de infractori, ci de avocaţii lor, putem fi
de acord?

Faci bolile copilăriei la vârsta potrivită şi rămâi

imun pe viaţă. Ca vaccinul vin şi primele amoruri,
cu anticorpii lor, boli nici lecuite, nici duse până la
capăt. Numai că, la bătrâneţe, o iubire, de nu-i
mortală ca pojarul, te va ucide ridicolul.

123
MIRCEA OPREA

Vulgaritatea intimidează ca şi violenţa, dar nici

ea nu convinge.

Şi crezi că aprinzând lumina cunoşti bezna?

În verdele din miezul verii, seceta grăbeşte

toamna.

Vieţile noastre, dragă, au rădăcinile pe maluri

opuse; vâslim amândoi în aceeaşi direcţia unde ne
duce râul cel repede.

Tăcerea, cuptorul încins în care se coc sensurile

cuvintelor.

Lăsaţi-mi credinţa să-şi aleagă Dumnezeul.

Gramatica mea năbădăioasa află pluralul copac

pentru pădure, cum pluralul substantivului om este
verbul cel pătimaş ce-mi vorbeşte de moarte.

Cu un simţ straniu al ironiei, simţ împrumutat

de la firma concurentă, cât să se amuze şi el,
Dumnezeu dă aceleiaşi femei şi gingăşie de înger şi
inteligenţă de diavol. Ce creştin ar ieşi teafăr când
intră în comerţ cu femeia aleasă.

124
 ANOTIMPURI DIN IERBAR

Nu putem privi în faţă

nici soarele nici moartea.
François de la Rochefoucauld

Fiinţele mele în somn nu au umbră; cum de lu-

crurile pe care le visez nu lasă umbră pe pământ şi
primesc lumină unele de la altele de parcă ar fi în
vis fiinţe luminate, luminate din interiorul lor.

Unul este sabie, altu-i platoşă. Când celălalt e

ciocan, nu sta nicovală.

Prin ochii mei oare cine mă vede.

Oricâte palate mi-aş dori, sufletul meu tot la

bordei trage: bordeiul meu de marmură.

Ca din gelozie, viciul cel tare ar putea să le alun-

ge pe toate celelalte. Dar nimeni nu-i atât de de-
zinteresat în boala sa.
MIRCEA OPREA

Cum de nu vin lucrurile mele cu mine în somn,

nu trec cu mine în vis; de cum lucruri mele alune-
că în visul altora când, pe marginea lumii, eu ră-
mân de veghe.

Acasă, locul unde încă se poate muri de moarte

bună, salvat de ultima clipă.

Nu eu beau vin, vinul mă bea cât să ajung eroul

simţurilor mele.

Cineva din mine tresare când îl tutuiesc şi-i spun

Eu. Mă strigaţi pe nume şi Eu vă răspund, dar cine
din lume răspunde când vă tutuiesc pe toţi cu nu-
mele de Voi?

Laptele dintâi supt la sânul mamei te hrăneşte şi

la bătrâneţe.

Singurătatea? Cine n-o ştie? Deşert de gheaţă.

Citesc şi compar viaţa mea cu lumea din cărţi:

nu bate, nu coincide... Realitatea are rătăciri de la
adevărul cărţii şi, asta fac, mă zbucium să corectez
lumea în litera şi înţelesul ei, cum scrie la carte.

Geografia unei ţări este ca anatomia pentru un

om, e trupul care îi ţine viaţa. Oricât de bogat ar fi
subsolul, oricât de armonios i-ar fi peisajul, sufle-
tul acelui relief e dat de oamenii locului, când oa-
menii rămân locului.

126
 Reacţii adverse

Nu recurge la renunţări cât cobori, cât cazi şi

nu la bătrâneţe: aşa, abia îţi accelerezi căderea. Vrei
să renunţi, renunţă când eşti tânăr, în putere, în
vremea înălţării tale şi te vei înălţa mai repede.

Laşitatea – curaj extrem, curaj calm, un eroism

al martirului, al împăcării cu sine, când ştii că vic-
toria e blazonul vanităţii, al izbânzii provizorii,
când ştii că în ultima luptă oricum vei fi învins.

Nae Ionescu, Faust şi Mefisto, două feţe pe ace-

laşi chip. Din memoria altora, îl văd în stare să
câştige pariul şi de-o parte şi de alta a sorţii, cu un
picior pe un tărâm, cu un picior pe celălalt.

V-am neglijat, oameni buni, ca pe strugurii acri

la care n-am ajuns. Fără s-o fi anunţat Ecleziastul,
mă ajunge şi pe mine vremea poamei acre!

Se vorbeşte de iubire ca de o stihie, ca de un ura-

gan de neocolit, calamitatea nimerindu-te oriunde
şi bătrâneţea nu-i o scăpare. Te laşi în voia ei, la
mila ei, poate aşa vei scăpa cu mădularele întregi,
teafăr în toate.

Cât de generoşi, Dumnezeule, mai marii noştri!

E straniu cum, între bunurile dăruite de regi celor
devotaţi lor, aflai oraşe, cetăţi, se nimereau sclavi,
oameni daţi la fel ca cirezile de vite, se dăruiau ţări
întregi cu tot cu suflete, cu bătrâni şi copii, toţi su-
puşi unui singur om, aproapele lor, ai crede.

127
MIRCEA OPREA

Nebunia, costum de mire neîncercat, te strânge

subţiori când dai din aripi ca să zbori.

Necazul ce trece cu ziua de azi, mâine-i bucurie.

Râul curge şi nici el nu ştie unde curge, nu ştie

unde îşi duce apele.

Mă interesează cu durere, până la os, nu medi-

cul, nu boala, ci bolnavul mă interesează, chipul şi
sufletul celui sănătos înainte de a se prăbuşi în
boală, până să devină altul.

Să fii ateu într-o ţară unde singurul dumnezeu e

partidul, iar comunismul e religie de stat, să fii ateu
pare să te exilezi, acasă la tine, într-o dizidenţă din
care nu te va salva nici Cerul!

Modelate pe desenul exact, pietrele de moară

lucrează nu prin perfecţiunea rotunjimii, cât prin
buna înţelegere dintre duritatea uneia, moliciunea
alteia, anume ca înţelegerea lor să fac praf bobul
de grâu, mâna ce le poartă să-şi câştige pâinea.

Femeile bronzate de pe plajă îmi amintesc agre-

siv de o apetisantă carmangerie vizitată de gur-
manzi. Cărnurile maturate, afumate, puţin grăsuţe,
feliate fin la maşina de tăiat mezeluri, ba şuncă, ba
pastramă, se-ntorc pe cearşaful fierbinte ca pe bla-
tul de pizza în acelaşi minut în care va fi aşezat pe
placa turnantă a cuptorului, plaja din Mamaia.

128
 Reacţii adverse

Mi-am zis că e drum prin pădure, cărarea dreap-

tă, scară de urcat la cer.

Semn al libertăţii în abundenţă, trăim răsfăţaţi de

tentaţii ca iepurele pofticios ajuns în braţele lupu-
lui cel iubitor. Este atâta libertate în oferte şi ten-
taţii încât, stăpâni pe noi, ne dorim să încercăm şi
colţii de lup şi nimeni nu ne opreşte.

Mă uit la omul din stradă cum m-aş uita pe imaş,

la firul de iarbă. Cu privirea la înălţimea tălpii şi cel
mai perspicace îşi vede semenul tot fir de iarbă, pe
sine zărindu-se chip în oglinda celuilalt.

Mi-aş dori neamul fără eroi, eroii care-mi aco-

peră blestemul sorţii, laşitatea cărnii, mişelia veci-
nului – nelinişte moştenită. Şi cine azi să fie jertfă
pentru eroii tăi uitaţi în faptă?

Cauza abaterilor este normalul, normalul impus şi

de neatins, de aici începe totul, şi nu de la boală.
Suportaţi-mă: sunt diferit şi normal, ca fiecare din-
tre voi.

Păşind cu degetul în ţara mea cât palma, care

chiromant îmi va citit adevărul ce nu încape în
harta cât pagina de atlas. Să cred în ocultism, relie-
ful palmei mi-ar spune poveştile adânci ale ţării de
mâine. Când istoria alor mei va dispărea, spiritul
locului va dăinui în acelaşi relief fericit. Râvnită-i
Ţara mea, rodnic pământ de cimitire.

129
MIRCEA OPREA

Preţul adevărat plătit de învinşi: pierd dreptul la

a-şi scrie istoria lor.

De la socialism, la capitalism: să trăieşti, în ace-

eaşi viaţă, în două lumi, în două epoci opuse ca
ziua cu noaptea, cine să judece dacă asta-i şansa
ori ghinionul generaţiei mele, de-ar fi vorba doar
de o generaţie!

Istoria mea n-a fost niciodată ceea ce a fost, ce

am trăit eu, ce am îndurat pe pielea mea, ci doar ce
se va scrie şi se va rescrie cu mâna învingătorilor
peste o sută, două, de ani. Istoria nu-i Adevărul,
cum politica de azi nu-i Istoria de mâine.

Drama lumii de aproape – minimalizarea neno-

rocirii ce vine, a fatalităţii de neocolit, copleşită fiind
să-şi trăiască bucuriile, satisfacţiile. Acum bucuria se
cumpără, după meritul celor care o pot plăti. Mâine
vom cumpăra şi idealuri gata împlinite, de nu cum-
va unii o şi fac. Mâine nu-ţi vei mai rata vocaţia
dorită, ofertă de sezon afişată în vitrina cu maro-
chinărie pentru vip-uri.

Întâmplarea trăită de tine şi asimilată aşa cum

asimilezi aerul, apa şi pâinea, asimilată prin rumi-
nare şi metabolism psihic, întâmplarea ta va fi
energie şi sentiment, la fel ca orice festin cu bucate
alese şi savurate cu plăcerea tihnei. Faptul trăit, cu
bucurii şi riscuri, abia acel fapt devine viaţa ta şi
intră, cu roşul sângelui, în calendarul zilelor tale.

130
 Reacţii adverse

Zidite-n foaia de hârtie, anotimpurile trec mai

rare decât anii în ierbarul meu peren.

Mă gândesc, cu un sentiment de vină, câtă viaţă

s-a consumat până să ajung şi eu în zilele mele, în
fiinţa mea de azi, cât timp i-a trebuit materiei să
ajungă aici, viaţa mea – rezumatul veşniciei, da,
veşnicia numită trecut.

Toată viaţa m-am străduit să străbat oceane, cu-

cerit de viteza cu care treceam peste apele cele noi.
Sub riscul să mă-nec, am aflat: adevărul, sensul său
e în profunzime, nu în întindere.

Scriu cu plăcere, cu voluptatea conceperii, a ivi-

rii literei pe pagină. Din toate câte fac, din toate
câte-mi ies prost, scrisul îmi place.

Acum, la bătrâneţe, regret lucrurile avute şi pier-

dute de mult şi-mi spun: iată vârsta, vremea potri-
vită să renunţ la acele lucruri. Da, e înţelept să re-
nunţ la tot ce-am pierdut. Cum nu le mai am, mi-i
greu să renunţ.

Înainte a tot ce este, vina a ajuns la mine pe când

lumea era încă nelume. Şi omul de rând, ispăşirea
acelei vinovăţii când încă nu avea pe ce să se rea-
zeme, că nimic nu era de văzut, nimic nu era de
pipăit în tăcerea ce nu înceta în nicio ureche, în
auzul nenăscut încă, şi toate în faţa şi în spatele ju-
decătorului fără cauze de judecat.

131
MIRCEA OPREA

Amurgul, tentaţia senectuţii senine de a rămâne

trează şi după apus.

Cărţile vor avea viaţa autorului, aceeaşi viaţă pe

care i-au menit-o şi părinţii lui, să trăiască din me-
ritele lor, câte-or avea, altă zestre n-au.

E cineva normal aici, să-i dau bună-ziua?

Scepticii rămân să muncească din greu, să cu-

reţe câmpul de luptă, pentru altă generaţie de exal-
taţi gata să înceapă războiul cel nou.

Suntem preveniţi de riscul trezirii de alergii, la

alune, la polen. Şi eu sufăr de reacţii adverse hrana
bună, sănătoasă. Şi, zic, să fim traşi de mânecă şi
când dăm de moftul ce ne place până la boală, pâ-
nă la delir: Atenţie, plăteşti oricât şi nu te saturi.

Dăruirea din suflet, extazul cu ochiul în cer,

acestea nu-s calităţile scepticului temător. Aşa se
face că, primii care mor în război, sunt entuziaştii.

Ce multe lucruri de care n-am nevoie! Astăzi, replica

asta înţeleptul ar scăpa-o şi în biblioteca-bazar unde
ar afla câte două, trei, răspunsuri, poate şi cel ade-
vărat, răspunsuri şi la întrebări pe care nu şi le-a
pus. Nici acum nu va şti ceea ce nu ştia nici atunci:
Ce sens are omul? Ce sens am eu în lume? Pentru ce trăiesc?
Cum de e posibil să exist astăzi? Ce este timpul? Unde voi
duce eu adevărul meu?

132
 Reacţii adverse

Până şi în izbânzi, viaţa mea e aceeaşi înfrânge-

re a lutului dintâi, ca în fiecare.

Ne-am specializat în spectacole insistente de pa-

radă modei cu ţinuta noastră de second hand, siguri
că aici vom lua premiul cel mare.

Copleşit de bun simţ, când nu pricepea tâlcul în-

tâmplării care a dat peste el îşi spunea: Nu te pripi, o
fi şi aici un înţeles.

Nu-ţi fi ţie complice, nu te coborî lângă cel jos-

nic; păstrează-te curat precum lama de obsidian
traversând cangrena fără să se molipsească de laşi-
tatea bolii.

În spatele rutinei zilelor lucrătoare, reverie de

duminică, defilare de gânduri din planul doi, din
planul trei, cu amintiri şi nostalgii, cu replici şi po-
vestiri, tu fiind fapta acelor duioase întâmplări pe
care le vei uita cum uiţi forma florilor de gheaţă
din fereastra începutului de an.

Tot îmi spuneţi şi nu de ieri, de azi: Ai o poftă,

fă-ţi pofta! Ai un drum de făcut, pleacă, porneşte acum!
Vrei să te arunci? Asta-i clipa şi vremea-i potrivită! Ai
ceva de spus, urlă azi tot ce ai tăcut ieri! Mă-ntreb: dacă
ştiţi îndemnul, voi cum de mai păstraţi pofte ne-
împlinite, urlete înghiţite, prăpăstii necălcate? Fap-
ta ce-o am de făptuit, anume pe mine mă aşteaptă,
până să trec din lume.

133
MIRCEA OPREA

În bătălia fiecăruia cu fiecare, în războiul lumii,

vei fi plăcut celor pe care îi placi şi le-o arăţi.

Trist mai arată astăzi gara, oraşul tras pe linia

moartă, tren hârbuit cu destinaţia nicăieri. Şinele,
paralele în tinereţe mea, acum stau înnodate pe
pieptul de asfalt ca mâinile răposatului.

Anxiosul, cadavru în contemplare de sine până

se simte viu.

Neamul prost are rude peste tot.

Cu fiecare carte adaugă clipa veşniciei sale.

Tot ce-o fi să i se întâmple omului, voi trăi şi eu.

Boala de care nu mor se duce fără leac, fără vrăji
şi, statistic, viaţa mi se lungeşte şi mie, ca fiecărui
muribund, de parcă Ochiul din Cer vrea să aibă
cât mai mulţi spectatori la catastrofa finală.

Veşnicia, măsură faptelor dumnezeieşti; vremel-

nicia, măsura celor omeneşti.

Opera îşi educă părintele, alăptează pruncul is-

teţ ca prâslea, îi pune povara pe umăr, îi taie cărare
în stâncă, îi dă numele ei să-l poarte, îi face loc
părintelui său cu coatele şi dinţii în strana din faţă;
tot opera sa îi va dărui rana fatală, să-l facă apoi
om întreg şi, dacă mai este viu, tot opera îi ridică
statura pe soclu, să-i ţină aripa în eternitate.

134
 Reacţii adverse

Cum îţi pot cârmi sensul zilei şi dintr-un vis, ai

crede că somnul, patul, intersecţii ale destinului,
sunt locul de unde vei pleca spre altă adresă decât
gândul cu care te-ai culcat.

Bătrân, plutea în senzaţia că timpul nu trece;

numai pe cei tineri timpul îi alungă către nefiinţă
înaintea lui.

Am o superstiţie şi eu: mă feresc de drac, mă

feresc de Dumnezeu.

Fapta neaflată, bună, rea, nu-i faptă în lume.

Fericitele tale aniversări, comemorări pentru

duşmanii de-aproape.

Voi inventa ceasul perfect scos în afara timpu-

lui: ecranul albastru – fără minutare, fără secundar
sau ace pentru ore, nici ac pentru sonerie, nu va fi
întors şi nu se va strica niciodată. Va fi ceasul de
mare precizie pentru măsurat veşnicia.

Aruncarea din cuib a puilor de cum le-au cres-

cut penele, cruzime de părinte iubitor.

Oameni buni, nici o boală de care sufăr nu-i a

mea, nu-i opera mea; au avut-o şi alţii înaintea mea,
au avut-o părinţii, strămoşii de ieri, de boala asta
vor suferi şi necunoscuţii de mâine, prin boala ce-o
port şi eu, noi între noi înrudindu-ne.

135
MIRCEA OPREA

Viaţa în sămânţă, viaţa în placentă, locul în care

am trăit experienţa raiului.

Din zori, generalul ne-a aliniat pe platou în echi-

pament de război, şi, în dreptul drapelului ţesut în
fir de sânge, cu glas ferm, ne-a citit pe silabe ordi-
nul de luptă: De-zer-ta-rea!

Cimitirul îmbătrâneşte în monumente şi cruci;

nu-mi vine a crede că şi moartea şi eternitatea se
supun stăpânului Timp.

Sub ploaia de noapte, plăcerile păgânului; dimi-

neaţa îl găsea îngenuncheat, prosternat sub candela
încă vie de sub icoanele din răsărit.

Crimă în spirit e metafora propagandei: Lumina

vine de la răsărit! La fel de corect astronomic e şi
afirmaţia: Nouă şi bezna tot de la răsărit ne vine!

Mi-am văzut visele cu ochii, din ele făcându-mi

realitatea asta groaznică în care trăiesc şi azi: sunt
un om împlinit, adică terminat.

Păcătos în necredinţă, înţeleg reînvierea lui Isus

ca defecţiune a trupului, boala ce nu-şi găseşte leac
în Cer şi revine iar şi iar pe pământ, poate, s-a ivit
pilula salvatoare sau, medicina progresând, s-a aflat
soluţia morţii definitive, să-şi găsească şi el liniştea.
Altfel, învierea an de an a lui Isus rămâne rămăşa-
gul câştigat de cel care e în stare să creadă.

136
 Reacţii adverse

Are talent cât pianul dar, sărac cum e, cântă din

frunză.

Ne-am făcut o virtute de creştin dăruind altuia

ceea ce nu vom avea nici noi: viaţa de apoi!

Şi mişelul şi nemernicul pot fi modele de carac-

tere integre, de loialitate, să ştii numai de unde vrei
să începi clasamentul.

Copilul tău, destinul lui îţi va schimba ţie viaţa.

Toată bucăţica din corp are rost, ca toată pana

din armura de şoim. O simt bine în durere, când,
beteagă, bucăţica riscă să dispară înaintea mea.

Ne risipim tinereţea, după puteri şi vicii, să ne

lungim cu grabă bătrâneţea fără virtute.

Stăpânul, de-aş avea stăpân, nu mi-i semen, nu

mi-i aproapele, n-am avea acelaşi dumnezeu.

Urlu, acasă, din toţi plămânii, cu toate literele

alfabetului. Din ce vină aş urla în altă limbă.

Ştiu un colecţionar de antichităţi ciudate, pe raf-

turile lui păstrând şi un ceas. Îl ţine cu ambiţia să
bată şi aşa, în fibrilaţie, cu tic-tac aiurit, ceasul de ară-
tat la musafiri şi când ácele strâmbe arată o oră
străină stelelor. Acel ceas îmi este inima: după ora
lui bolnavă, mă trezesc în zilele ce vin.

137
MIRCEA OPREA

De câte ori văd un jandarm, ins paşnic şi loial

ordinii, eu, întotdeauna mă simt răzvrătitul de pe
trotuarul celălalt.

Cel mic, mă vede mic; cel mare, nu mă vede.

Extazul, sentiment fără obiect, suficient sieşi.

Am într-o glastră un pui de zadă verde adus din

market şi, mângâiat pe creştet, hrănit cu zâmbete ca
un copil, pus la soare, ferit de frig, în mai bine de
un an, a crescut vizibil, a crescut glastra.

Cum apele de sub pământ curg în cer, visele se

petrec prin viaţa mea, fără bob de sămânţă.

Prin troienele nopţii albe, lupoaica îi calcă pe

urme lui Münchhausen să-i înfulece din spaima
goanei calul din hamul de sanie. Pe Baron îl ajunge
maica Rusia, doică hămesită ca visul de neajuns.
Oh, Ecaterină de-a doua.

Îmbătrânesc şi copilul cel rătăcit tot nu pleacă

din trupul meu, din mintea mea.

Apa, în discontinuitatea ei, nor şi ploaie, ocean şi

fluviu revărsat pe pântecul planetei, germinând viaţa
şi moartea deopotrivă, circuit firesc în care suntem
şi noi prizonieri în Arca speranţei, noi înşine fiinţe
din fiinţa mamei noastre, suntem apa din care ne-am
născut, abur căzut din cer.

138
 Reacţii adverse

Ca democrat convins, mă las salutat de oricine

pe stradă. Îmi trece dărnicia când e vorba şi să
răspund la salut. Atunci devin zgârcit ca bogătanul
prins la înghesuială în poarta bisericii.

Cred şi eu în Dumnezeu ca în oricare politician,

de ce să nu-l cred? Îl cred, cum şi spun, ca pe un
politician, până începe să-mi promită alta viaţă.

N-avem Mafie, e adevărat; la început de an, stau

la coadă să-mi plătesc taxa de protecţie, cu reducere
chiar, direct la stat.

Naturalul e esenţial şi tot ce-i adaug este inutil.

Celibatar – viaţa la scara unu pe doi.

A devenit industrie să converteşti sărbătoarea

spiritului în bucurie a trupului, a burţii, într-o orgie
a cărnii gâdilate până la sânge şi, totul, sub augurii
zeului suprem: Banul!

Ai pierdut mult şi ai rămas cu puţin? Acel puţin

îţi va fi şi mai util.

Nicio vrabie nu vede lumea cum o văd eu, cum

ştiu eu că este şi, totuşi, iluzia mea, iluzia vrabiei,
nu aruncă lumea în râpe. Fantomele ambelor spe-
cii slujesc fiecăruia în parte cât să ne ferim unii de
alţii, să ne apropiem, atât cât şi lumea să supra-
vieţuiască în realitatea ei greşită.

139
MIRCEA OPREA

I-am cerut doctorului o reţetă de dormit, cum

să fac să dorm şi la vârsta asta cu liniştea că mă
trezesc şi mâine. N-a fost chip; aflu reţete de tratat
insomnia, nici una de trezit.

Tot ce vedem ca fapte ale noastre, tot ce adu-

năm – gunoi; noi înşine suntem gunoaie, nu azi,
dar mâine, sigur. Doar pământul, că le-nghite pe
toate, nu-i gunoi.

Nici eu n-am fost în Arcadia, dar – voi apuca

oare vârsta când timpul mi se va adeveri?

Cu puţini ani în urmă, o directivă a Uniunii Eu-

ropene interzicea, în supermarketuri, vânzarea de
legume neconforme ca aspect şi mărime. Acei mor-
covii mici şi gheboşaţi, eliminaţi de cei drepţi în
norme, azi mi se vând sub magica etichetă bio, de
cinci ori mai scumpi. Strâmb, cum mă văd, dar bio
sigur, e vremea să pun şi eu alt preţ pe mine.

Se ştie, moneda slabă scoate de pe piaţă banul de

aur cu atâta insolenţă încât metafora s-a impus ca
tipar. Muşamaua, plasticul înlocuiesc pielea; bum-
bacul, inul, cânepa sunt alungate de viscoză, de
melană. Din alergie la înlocuitorii cumpăr puţin ori
deloc. Mă sperie însă până la coşmar faptul că, în
splendida competiţie a valorilor, o vorbă aiurea, otrepe-
le, jigodiile şi canaliile iau repede locul celor com-
petenţi şi morali cu adevărat. La aceşti înlocuitori,
alergia mea dă în boală!

140
 Reacţii adverse

Nori de cenuşă, porumbeii; porumbeii din nori,

cenuşă. Iluzie senină ce zboară din metaforă pe
cer, din cer în ochii mei pentru că la începutul po-
eziei a fost pământul căzut din lumină.

Pericolul abstract, de nenumit cu degetul arătă-

tor, botează-l cu nume de om, dă-i numele locului
de care te sperii mai rău şi calcă-l repede în picioa-
re oricât ar părea de abstract. Vei visa de bine.

Ţara asta, fapta noastră sub slăbiciunea altora.

Nu, nu mi-am dorit libertatea de vreme ce, ca

dintotdeauna, în ciuda circumstanţelor, în limita
pielii mele, am suportat riscul întreg de a fi liber,
cu uşa închisă... după programul de lucru.

Cu o ţară imensă ruşii au probleme de graniţă

cu vecinii şi cu vecinii vecinilor. Ei nu înţeleg că,
oricât de departe şi-ar duce graniţele, tot nu vor
scăpa de vecini. Şi asta până vor... intra la apă, ba
într-o Mare, ba într-un Ocean.

Cum în Evul Mediu poporul, dornic de specta-

col, avea rugul, spânzurătoarea, sfârtecarea, ghilo-
tina, şi cine le mai ştie, acum avem show-rile tele-
vizate în care, cel condamnat, lipsind de pe eşafod,
pardon, de pe platou, este executat. În seara urmă-
toare o doamnă telegenică, conduce judecata, e as-
cultată apărarea, vine şi vinovatul, sentinţa se schim-
bă dar... execuţia rămâne definitivă.

141
MIRCEA OPREA

Siguranţa mea că fac bine ce fac e dintr-un gând

simplu, crud: aflându-mi opera la altul, zgârcit cum
mă ştiu, nu i-aş refuza elogiul pentru reuşita sa.

Uşor mă trădează cuvântul, scrisul! Simt cuvin-

tele mele ocolindu-vă sincer, nu cu mult, poate cu
un grad. Ţintesc moale, pe-aproape de inimă, atât
aş vrea, îmi zic, şi, greşind, cuvintele mele rănesc
inima. Parcă altceva ţinteam zicându-vă: bună-ziua!

Limba română îmi vorbeşte şi nu mă vorbeşte

de rău. Poezia s-aşează singură-n foaie, grija mea
rămâne cezura să cadă, să nu mă-năbuşe: respir,
respir şi inspiraţia îmi vine pe capăt de vers.

Să mă obişnuiesc cu cel care sunt? Mă sperii

privind spre mâine când, încă în viaţă, mă sperii de
ceea ce voi deveni. Mi se face frică ştiind cât de
puţin contează voinţa mea la vedere.

Chibzuit cum sunt, să nu pierd timpul, mă culc

devreme.

Cadranul de ceas cu simetria lui, mecanică de

nesuportat. În zori, graba dintre 5 şi 6 se-nghesuie
în acelaşi spaţiu ca între 11 şi 12 când secundarul
se leneveşte de prânz. De cum, cifre înfipte egal pe
cadranul zilei, mi s-arată prăpăstii negre noaptea,
secundarul lunecând paşnică ghilotină pe frunte,
pe gene. Mi-s oarbe grav simţurile ce s-au obişnuit
cu maşinăria asta infernală care-mi tic-toacă viaţa.

142
 Reacţii adverse

Mi se spune om, la fel ca şi vouă, şi încă n-am

aflat dacă vorba asta nu-i cumva o jignire.

N-am invidii faţă de cel bogat: din tot ce-i este

necesar, mie nu-mi lipseşte şi nu-i duc dorul!

Sunt multe femei la care m-am gândit nopţi în-

tregi ca la o soră. Şi ce incesturi voluptuoase au
ieşit din aceste gânduri.

Creionul meu alergând pe hârtie, lance de dra-

pel cu flamura pierdută.

O fi foarte trist Dumnezeu în sinea lui, când

simte în orice clipă sfâşiere ca de sfârşit de lume.
El, el cui să se roage?

Mă laud şi eu: Botoşaniul e frumos aşezat, are

câmpul la un pas; îi lipseşte numai ieşirea la ocean,
iar ceru-i prea departe.

De ce să-l repari? Lucrul ciobit şi scos din ser-

viciul său e durabil, ţine mai mult decât cel în folo-
sinţă. Şi dacă tot nu ţi-a trebuit cât a fost stricat,
acum la ce să-l repari?

Dimineaţa fac un pic de gimnastică dar azi, hăi-

tuit de vise, nu-mi venea să cobor din pat şi, în
joacă, mi-am zis: dacă nu fac flotările, jumătate de
oraş dispare. Ia uite cât de uşor pot face un bine
şi... n-am mişcat un deget.

143
MIRCEA OPREA

Şi mie, tot ce visez ziua, noaptea mi se-mpli-

neşte. E o diferenţă de fus orar, e adevărat, în rest
totu-i perfect!

Chiar şi trăind simultan în aceeaşi ani, nu sun-

tem contemporani între noi şi mă gândesc la pri-
mitivii de lângă mine, cu obiceiurile şi spaimele
celor vechi. Toţi semenii care au existat cândva îmi
sunt, într-un fel sau altul, contemporani.

Eu, vânătorul, jumătatea prăzii mele; tu, vâna-

tul, jumătate din cât a mai rămas după cucerire.

Drum de piatră, orgoliul muntelui doborât la

şes, să-l umilească şi pasul de furnică.

Taina mea nu-i la mine, prădătorii n-au ce să-mi

ia, n-au la întrebarea lor să afle răspunsul meu.

S-au împărţit sferele de influenţă de la începutul

lumii: Pământul şi oamenii lui, cu toată puţinătatea
vieţii de om, sunt în seama lui Satana; viaţa veşnică,
cea de după moarte, viaţa de apoi din alte tărâmuri,
din cerul nesfârşit de senin, cu toate bogăţiile lumi-
nii, viaţa aceea la care nu vom ajunge este în seama
lui Dumnezeu.

144
 CEARTA CU MINE

Am căutat mari oameni

şi nu am găsit decât
maimuţele idealului lor.
Friederich Nietzsche

Voi putrezi, măr prea copt, tot dorindu-mi

fructul ce sună ca bronzul în cuvântul meu.

Opera de artă reuşită e piatra de mormânt de

sub care autorul abia mai respiră, dacă a scăpat cu
viaţă la facere.

Păcatele îţi sunt lestul din corabia ta pe furtună,

când cârma şi direcţia te ajută să stai pe loc, cât să
nu te scufunzi.

Între atâtea distracţii virtuale vom apuca şi ziua

când ne vor costa sume fabuloase să simţim dure-
rea adevărată de dinţi, să găsim bilete la spectaco-
lul unui apus de soare pe plaja mării.
MIRCEA OPREA

Înafara viciilor pe care nu mi le recunosc, cititul

este singurul care şi-mi place.

Printr-o defecţiune de fabricaţie, femeile gon-

flabile au ajuns să rămână gravide, născând şi ele,
nu prunci, nu sugari, ci bebeluşi de supermarket.

Somnul de sub pernă, perna de sub somn şi vi-

se peste vise – dorm.

Dintre atâtea fulgere căzute peste pădure, pe el,

singuraticul cel norocos, pe rătăcitul de turmă a
nimerit fulgerul răzleţ.

Cu ochii în cer, basmul din copilăria omenirii

cade peste copilăria omului, înţeles ce mi-a schim-
bat constelaţiile din zodie.

Îmi permit să nu dau mâna cu cei pe care nu-i

stimez? Nici un nabab nu arată atâta orgoliu în
zgârcenia lui.

Cine dintre noi, cum ne ştim, credincioşi cu

mintea întreagă, şi-ar dori reînvierea acum, pe loc?

Nasul, organul flerului, simte în nări despărţirea

vieţii de moarte.

Mirii, trecuţi binişor de prima tinereţe, şi-au sta-

bilit din prima noapte clauzele din contract: el îşi
păstra secretele; ea – misterul.

146
 Reacţii adverse

Cu icoane şi cruci atârnate şirag între sâni, pare

catapeteasma raiului prăbuşită peste păcătosul ne-
botezat, Pruncul ce-şi caută Fecioara.

În jocul cu diavolul şi câştigul este o catastrofă.

Contemporanul meu, rătăcit, a uitat cărarea, a

uitat unde se pornise. Şi, sub lupa fricii, busola din
instinct i-a înţepenit ca ceasul neîntors.

Mie, nici părinţii, nici vreun profesor, nu mi-au

spus să nu scuip pe stradă, că poate, atunci, aş fi
făcut-o şi eu!

Boala de viaţă lungă, biografia fatală, zi cu zi, a

cunoscuţilor mei.

Am fost prin locurile sfinte. Mie, umilul în toa-

te, Dumnezeu nu mi s-a arătat şi nu i-am căzut în
prag, nu i-am bătut în uşă.

În politică, izbăvitorul ales ajunge ţap ispăşitor.

Dar până să ajungă să-şi afle vinovăţia, durează.

Deviza Ku Klux Klan-ului: Noaptea toate pisicile

sunt… negri!

Am gustat şi eu din mulţumirea celui slab, bu-

curos de cât are, în compromisul derizoriu al reali-
tăţii moştenite de parcă şi aşa ar fi prea mult pen-
tru el, de-ar fi să-l crezi.

147
MIRCEA OPREA

Ghinionul meu: din pricina prezentului încă

n-am trecut de viitor.

Academia, cimitirul nemuritorilor.

Cu har şi fără păcat? Aşi!

Şi de ce să fie atât de supărat, de supărat pe sine,

pe lume? Ce să fi aşteptat să se întâmple dacă el n-a
ieşit în calea sorţii, a întâmplării, a nenorocirii lui
cu care să se bată?

Diletantul – maestrul lucrărilor neterminate!

Chipul uman, cu toate păcatele la vedere, pe

obrajii în lacrimi, ce peisaj divin!

Viaţa, oaza minusculă dintre cele două pustiuri

fără capăt.

Pe tine cunoscându-te, îţi câştigi şansa altei cu-

noaşterii, cunoaşterea adevărată de aici pornind. Şi
ce înseamnă a cunoaşte, a te cunoaşte?

Ţin şi eu post după canon; îmi smeresc gustul,

cerul gurii, burta flămândă de pofte. Şi în post ochii
mei dornici de sărbătoare, văd de frupt, urechile
mele aud freamătul cărnii încinse pe grătar. Oricât
de negru mi-ar fi postul, simţurile mele trăiesc mai
departe fantasma cruntului dezmăţ ce va veni cu
ziua Învierii.

148
 Reacţii adverse

Am trecut în vârsta amurgului, a coborârii în

noapte şi nu mi-i frică de beznă. Am lăsat-o în
spate şi, acum, aştept zorii.

Realitatea se schimbă cu clipa, adevărul – nu!

Aplauzele, discursul celor care nu mai ajung la

tribună.

De ce să fiu un om de succes? Cu ce m-aş mai deo-

sebi de ceilalţi de-aş fi şi eu omul de succes?!

În secolul al IV-lea erau mii de călugări în de-

şertul egiptean şi nu în vacanţe turistice. Un pustiu
supraaglomerat…

Minciuna care mă flatează mă costă prea scump,

pe când adevărul mi se spune pe gratis, ca din pri-
etenie: Eşti un zgârcit!

Remuşcarea, sub biciul credinţei, al cumpenei

dintre bine şi rău, îţi poate aduce energia spre o fap-
tă bună, pentru a reechilibra o stare de tine stricată.
O fapta bună, alte remuşcări.

Privesc să-nţeleg din ce le vine, de unde le vine

oamenilor hămeseala după viaţa asta de risipă şi lă-
comie şi văd în jur bunăstarea, binele ce-i atrage ca
mirajul sub hipnoză şi mă întreb cine va rupe vălul
să le spună ce deşertăciune e bunăstarea trupului
în deplina mizerie a spiritului.

149
MIRCEA OPREA

Putem interveni asupra timpului, măcar asupra

prezentului trăit de noi?

Mi-i teamă să-mi pătrund taina; mi-i teamă că

dispar cu ea.

Romanele care m-au cucerit şi m-au scos din

prăpăstii nu-s şi cele mai bune modele de educaţie.
Ori sunt eu prea bigot şi mă-nşel?

Cu egoism atroce risipim pe lux şi luxură averile

copiilor, ale generaţiilor viitoare dezmoştenite, tâl-
hărite de bunii lor părinţi numai pentru că nenăs-
cuţii nu şi-au trimis încă avocaţii printre noi să ne
dicteze testamentul, să ne execute.

Bătrânul rămăsese în picioare timp lung, fără să

bage de seamă că, din întâmplare, lângă talpa sa se
nimerise o ghindă. Când se trezi, se văzu prizonier
în umbra stejarului crescut din ghinda de demult.
Fusese în contemplare peste o viaţă de om.

Mă fac mic şi mă ascund cum se ascunde măs-

linul cel uriaş în sâmburele său de început.

Justiţia bună compătimeşte, şterge lacrimile vic-

timei şi iartă tâlharul devenit om de treabă. Nu, nu
iubesc justiţia bună! Înţeleg că înverşunarea mea ar
vrea să mă asigure că eu însumi nu voi fi nici vic-
timă, nici infractor. Gândind asta se pare că eu, cel
nebănuit, în aceeaşi piele, sunt şi una, şi alta.

150
 Reacţii adverse

Oh, lumina soarelui mă murdăreşte zi de zi, mă

întinează în noroiul de aur al cerului şi abia întune-
ricul mă curăţă, cum nici o altă apă nu mă spală
mai bine de mizeria solară.

Oul – zeul cel crud la începutul său, fiinţa care

se scrie şi se naşte pe ea însăşi.

Acum, abia acum, îmi sare în ochi rudenia până

aproape de identitate, deşi sunt din lumi diferite,
dintre logos şi lux, cuvinte de hotar, cuvânt înainte la
două începuturi: cosmosul şi viaţa.

De ce-aş pune atâta preţ pe distincţia dintre

adevăr şi realitate? De ce să ignor realitatea şi să
spun: nu acesta e adevărul etern, nu asta e realitatea
pe care o trăiesc. Să fie pentru că realitatea are pre-
zent pe când adevărul vine din trecut şi, fără a avea,
acum, prezent, va avea un viitor mai sigur decât
orice realitate de sub ochii mei?

Înalţi ulciorul din lut şi aerul cel sfânt pătrunde

în el, suflet în trup. Se sparge ulciorul şi aerul nu
dispare, rămâne mai departe în preajma cioburilor.
Faci alt urcior şi aerul va pătrunde iarăşi ca de prima
dată. Acel aer e sufletul meu rămas lângă ghinionul
ce-i sparge ulciorul să rămână undă de suflare, adi-
ere de seară peste lutul ridicat în jurul golului, suflet
ridicat în picioare. Aşa trece respiraţia mea în alt
trup, suflet străin peste suflet străin, ca ideea din
Upanişade.

151
MIRCEA OPREA

Viaţa mi-i scurtă? Nu-i vina nimănui că m-am

născut prea aproape de viitor.

Virtuos, până când? Virtuos, până unde? Când

voi avea oare timp îndestul să văd apropierea din-
tre doi artişti ştiuţi nebuni şi tot pe-atât de departe
de restul lumii, de departe şi între ei, dar aproape
de ei înşişi: Wagner şi Dali!

Chipul meu, monedă falsă, are o singură faţă.

Umbra mea se întristează ca noaptea când vede

cum mă pierd în amurg.

Să-i răzbun pe toţi cei din mine care au fost,

vreau să fiu!

În ochiul Cuiva şi curcubeul e nimb rotund, în-

treg, pe capul nostru şi nu cât vedem, ciob rămas
din sfinţenia pământului.

Citea zilnic din poeziile sale, citea cu voce tare

să audă că îl citeşte şi pe el cineva.

Un viermişor verde, codiţă de coacăză, păşeşte

rar pe picioarele cele multe. Îl sperii cu vârful pi-
xului şi o ia la galop pe ventuzele sale, din capăt în
capăt, ca acrobatul: sare din tălpi pe palme prin
toată arena, din palme pe tălpi şi, după capul lui,
îmi pune paranteze gândului, îmi corectează punc-
tuaţia, cum îi cere ortografia viermilor bine şcoliţi.

152
 Reacţii adverse

Ochiul cel treaz din spatele lunii, gândul care

mă visează.

Ce te faci, prietene, cu nemuritorii care n-au

simţul eternităţii?

Sunt momente când şi Dumnezeu se roagă în

singurătatea lui şi nimeni nu-l ascultă.

Cu puţinul spirit ce-l mai am îmi trăiesc umila

necredinţa cu răsplata smereniei, fără să mă bucur
de ea, fără s-o laud.

Când gândeşti că dezastrul este posibil, gândul

tău lucrează deja ca premoniţia capabilă să-i de-
termine declanşarea. Fereşte-te de tragedia pe care
ai gândit-o, s-o n-o provoci!

Sălcii pe malul bălţii, livada rataţilor.

Rabdă-i cu inima împăcată şi cu minte limpede

silnicia de neprevenit, de neoprit. Rabdă-l pe cel
puternic şi rupe-i gâtul şi tu când îl nimereşti.

Aproapele meu iubit, boala aproape de mine.

Armura beznei se topeşte în zorii umezi; de di-

mineaţă scriu despre ploaie şi, iată, a început să
plouă. Mă apasă o povară de zeu în tot ce scriu şi
profeţia nu mi-i deloc la îndemână: azi nu mai scriu
despre cutremur.

153
MIRCEA OPREA

Musca îşi arată caracterul şi neamul când, zbu-

rând peste grădina cu flori, ea trece gardul să se
aşeze, în grajd, pe grămada de gunoi.

Nu sunt eu acolo unde sunt văzut. Mai căutaţi.

Invizibila mână îmi pune în faţă cartea să mă-ndru-

me, clătinat felinar pe cărarea dintre prăpăstii să
ajung la capăt, să păşesc în bezna masivă; nimeni
din urmă nu vine, nimeni nu mă aşteaptă de bun
sosit.

Fâşie de iarbă, imaş gol, hat între două milenii.

Sertarul cu frig din memoria fiecăruia, cripta

funerară a familiei sale.

Ne asemănăm prin dorinţe, ne deosebim prin

modul de a le rata.

De teamă nici nu clipesc: de şaptezeci de ani

sunt în pericol de moarte!

Nume nou, destin nou. Moare un om, dispare

un nume; moare un cuvânt, se pierde o lume.

Destui muritori interesaţi îşi gândesc viitorul

într-o statornică prosperitate ca fără sfârşit. Ei ştiu
că, şi peste două sute de ani, vor avea libertatea să
facă din mine ce vor, să-mi hotărască ziua de mâi-
ne şi când eu nu voi mai fi.

154
 Reacţii adverse

De-o viaţă alături cu prietenii de neiertat, cum

nici ei nu iartă.

Groparii flămânzi îngroapă ghiftuiţii de zi cu zi.

Toate-s atât de aproape, toate-s de neajuns; viaţa

se topeşte în murmurul ce trece.

Viciile mele, valută trecătoare, bune să-mi plă-

tesc zilele viitoare.

Delirez şi văd pădurea, îngrozită turmă de oi spe-

riată de lupi, prăbuşită în râpă. Şi pădurii, şi mie,
ne alunecă pământul de sub rădăcini.

Pot muri liniştit, mâine n-am nicio treabă!

Cu sârguinţa câştigată din perseverenţa lenei, nu

face nimic cât e ziua de lungă, spre invidia noastră,
deloc străluciţi nici în a sta degeaba.

Viaţa o începem toţi de la aceeaşi vârstă, cu pri-

ma zi. Dar văd că nu murim în aceeaşi ultimă zi.

Constant în depresie, Sisif nu se plânge, nu face

recurs.

Pe mine, păcătosul, Sfântul Pavel mă trage de

mânecă: Biserica este trupul lui Hristos. Şi tocmai asta
ziceam: omul prin trupul său păcătuieşte, prin trup
află poarta spre iad.

155
MIRCEA OPREA

Cum „din ce mă inspir“? Din propriile mele

ciorne. Paginile astea-s aşa de prost scrise că ori-
când le pot scrie mai bine.

Şi soarele puternic şi întunericul mă orbesc la

fel de adânc cu o ciudată viclenie aşezată între dis-
tanţele lumii. Şi, totuşi, bezna mă apropie mai re-
pede, cu intimitate, de oameni, anulând distanţele,
estompând diferenţa. Ai zice că, în sfârşit, bezna e
chiar democratică.

Nu mă rog, nu mă închin în biserici, nu ating

moaştele; ocolesc kitsch-ul şi admir arta, câtă este,
unde este, cum fac în orice muzeu.

Vorbesc şi n-am să ştiu când mă auziţi; vă as-

cult şi n-o să ştiţi ce aud, ce înţeleg.

Cu bolnavii ei nesiguri, cu sufletul când în cer,

când pe pământ, gata să expieze în orice clipă sigu-
ră pe eşecul ei perpetuu şi nemuritor – medicina.

Sunt creştin vechi, adică după Vechiul Testa-

ment, fiul tatălui, până să se nască fratele Isus.

Intransigentă până la executarea vinovatului,

Justiţia mă intrigă prin clemenţa arătată în faţa
morţii; cât de uşor iartă celui răposat până şi uci-
derea semenilor încât i se caută circumstanţe agra-
vante celui slab, ajuns victimă: a fost în locul nepotri-
vit, la momentul nepotrivit!

156
 Reacţii adverse

Nu ştiu de închisori cu cimitire; dar deţinuţii

evadaţi în moarte înainte de sfârşitul sentinţei ar
trebui să-şi continue pedeapsa înmormântaţi în
zeghe, ca prelungire a justiţiei divine împlinită cu
mâna omului.

Înainte de păcat, în grădina raiului, cu doi oa-

meni numai şi sub ochiul păzitor al Lui, răul tot
s-a ivit şi a făcut ce a dorit. Eu, cu opt miliarde de
inşi la pândă, cum să mă mai plâng de răul ce mi
se-ntâmplă, sub acelaşi ochi?

Mi-i frică de tot ce scriu, cum scriu, cuvântul

greşit să nu sară din carte şi fiinţa lui diformă să
mă găsească şi-n vis.

Iau leacul şi, cu bunăvoinţă, mă întreb cum aş

putea să-mi ajut boala, să-şi vadă singură de drum,
să se vindece fără mine, fără doctori.

Mă cobor adânc în somn, să aprind luminile din

vis ca lampagiul din serviciu său de noapte, cobor
cu grijă în somn să nu-mi stingă vântul felinarele.

Să-ţi iei în stăpânire grădina ziua, şi noaptea, în

toate orele ei, abia aşa îi eşti stăpân: să-i ştii foşne-
tul, şoaptele, să-i simţi relieful cu talpa goală pe în-
tuneric, să ştii pomii după contur, după umbră şi
freamăt, după prezenţa lor topită în noapte, să simţi
grădina respirând, fiinţă adormită lângă tine, în pa-
za ta. Să-ţi ştii grădina în stăpânire şi noaptea.

157
MIRCEA OPREA

Nu mai dăm bună-ziua pe stradă, salutul se mută

pe chat, pe e-mail: văsalutdinmână legat, coadă de
maimuţă!

Visele mele n-au insomnii, visez şi ziua.

Ţârâit de greier cu insistenţă de telefon neru-

şinat şi nu-i răspunde decât robotul: număr nealocat!

Ca domesticite până la apariţia omului, muştele

astea îmi năvălesc în casă cu tupeu de inspectori
trimişi în percheziţie. Ivită tot în neozoic şi-a bre-
vetat denumirea, Musca domestica, aşteptând apoi să
ne ivim şi noi, oamenii, la orizontul istoriei.

Şi dacă tot acest univers cu infiniturile sale în timp,

în spaţiu, că atâta ştim, o fi doar o notă de subsol
la opera Cuiva, Cineva de neconceput cu imaginaţia
noastră, Autorul care încă scrie la opera sa de ne-
terminat?

Gândim la un lucru – semn că acel lucru, când-

va, o fi fost, când va fi să fie şi în realitate.

Dăruindu-ţi ţie nimicul, pe mine mă dărui.

Flămânzesc şi eu în foamea din jur? E vina mea

când tot Pământul e un hamburger uriaş, umplut cu
flămânzii lumii, înecaţi în mult ketchup sângeriu,
între cele două felii de gheaţă. Pământul, hamburge-
rul bogat pentru sătuii lumii.

158
 Reacţii adverse

Pentru voi eu sunt celălalt, sunt altul, sunt străinul,

necunoscutul – eu, insul care dintotdeauna am fost
de partea cealaltă de unde, şi pe mine, mă văd ca pe
alt străin.

Ziua, o bănuială a spaimei; ca o certitudine, noap-

te cade junghi în spate.

Vă rog frumos să-mi respectaţi viciile; e singura

dorinţa la care ţin.

În termeni radicali şi ultimi, boala mea se nu-

meşte viaţă şi are un singur leac pe care pot conta,
la fel ca toţi ceilalţi.

Tabloul, cartea deschisă simultan cu toate foile.

Polul Nord, depozit inepuizabil de tristeţe to-

pindu-se tot peste noi, cât să alunecăm din depre-
sie în depresie, la Polul Sud.

Însetat în arşiţă, presimt cum mă ajunge fântâna

din urmă şi, fatal, grăbesc pasul.

Simt în nări, zi şi noapte, şi-n somn simt, miro-

sul vrăjmaşului care nu mă va găsi în viaţă.

Noaptea, recapitula bucuriile şi fericirile aflate

ziua, adormind liniştit, să se trezească cu zâmbetul
pe buze, deşi viaţa sa era un dezastru. Visa bucurii-
le din trezoreria altora şi se ştia un altruist.

159
MIRCEA OPREA

Vă las moştenire apusul: de câte ori vă veţi în-

drepta privirea spre focul din apus, atunci, acolo
voi fi şi eu cu ochii pe voi.

Sunt îngeri fără trup, chip de copii cu aripi.

Neavând trup pentru dorinţe şi plăceri, îmbătrâ-
nesc în neprihană, chip de moşnegi uitaţi, surghiu-
niţi înafara timpului, trăind nemurirea.

Cât o fi fluviul de puternic, nici Amazonul nu

se-ncrede că, singur, ostoieşte setea Oceanului.

Toţi sunt uitaţi în disperare şi pe moarte; ni-

meni nu vrea s-o recunoască: ai răbdare şi-o vezi!

Uit să-mi iau tratamentul azi, uit mâine şi, ia te

uită, nu mor. Cum să nu mă plâng: Doctore, sigur
tratamentul era bun?

Sclav liber al destinul meu, cu grabă îmi desă-

vârşesc paragina.

Când dai greş spui că judecata ţi-e greşită. Nu

accepţi că viaţa e greşită, că faptele ei cad alături de
logică. Nu faptele, noi avem nevoie de cauze când
vrem să le înţelegem. Ştiu fapte petrecute tâlhăreşte,
fără ca vreo cauză să le înfieze. Căutăm cauza cu
sentimentul că, aşa, dominăm realitatea, o simţim
iar nenorocirea căzută pe noi, nu noi am provocat-o.
Orgoliu de ins raţional, când totu-i pe dos, mai tot
timpul.

160
 Reacţii adverse

Spaima, umbra asta, apare înaintea fiinţei, apoi

îşi va construi şi motivul ei să nu mai plece.

Nimfele, pământene cu sânge albastru ivite din

Marea Neagră.

Citesc lista membrilor unei organizaţii oculte,

de nepomenit în gura mare, pe lumină; da, sunt cei
care au trecut Styxul şi s-au întors fără să coboare
din barcă.

Cu viciile lui adânci şi cu faptele bune făcute

spre ispăşirea sa, ar putea deveni mai degrabă sfânt
după moarte, decât om de treabă în viaţa asta.

De ţi se-ntâmplă să găseşti lucruri fără să le ca-

uţi, nu te grăbi să le arunci. Le vei afla rostul când
nici nu gândeşti.

Îşi află patima cea mare, se dedică ei ca astfel să

o cunoască în toată grozăvia, coboară în prăpastie
până la fund, apoi urcă ştiind acum totul despre
nebunia sa. Ce putere trebuie să ai pentru asta!

E noapte, e ceaţă şi mă ţin de funia de lumină,

să nu cad de pe drumul meu.

Destin până la trezirea din vis. Pregătirea de

somn, instalare la pânda de vise, cu teama că me-
reu întârzie, că pierde bagajele, că rătăceşte între
staţii, prin aeroporturi, prin gări.

161
MIRCEA OPREA

În nopţile pierdute mai recuperez ceva din zile-

le risipite şi ele.

De ce am rămas aici? E locul sigur în care nu

voi întâlni prietenii. Toţi au plecat care-ncotro, cei
norocoşi murind deja.

Mă miră foarte mult celebritatea lui Popescu:

mie îmi aminteşte mai degrabă de... acel necunos-
cut ştiut de toată lumea.

E o vreme că nu ştiu dacă-i dimineaţă, seara, da-

că plouă sau nu. A, uitasem, sunt într-un submarin
rătăcit sub apă.

Cuvântul, început de lume. Distanţa dintre doi

oameni, tăcerea.

Între noi avem contemporani din toate epocile,

din epoca de piatră, din evul mediu, inşi rămaşi cu
mintea înainte de războaiele mondiale, şi, faţă de
ei, alţi contemporani de-ai mei trăiesc hăt, departe,
mult dincolo de ziua de mâine.

Intru în farmacie adus de nevoi, privesc rafturi-

le şi mă doboară povara bolilor din prospect, mă
doboară tristeţea când înţeleg cum mi s-a înstrăi-
nat sănătatea prin cutii, flacoane şi sticluţe, cât de
străină mi-i starea de bine, de cum sănătatea mea
stă în rafturile altora, în mine cuibărindu-se doar
boala, clientă fidelă a farmaciilor din oraş.

162
 Reacţii adverse

Veneţia, locul în care natura umană a demonstrat

că se ridică, nu mult, dar se ridică deasupra nivelu-
lui mării şi fără să plutească, fără să zboare.

Clipa – eternitatea, pe scurt!

Admir femeia care, precum violoncelul incendi-

at de pasiune, cu măiestrie înnăscută sugrumă între
genunchi bărbatul, cât să-l înveţe diezul, bemolul,
concertul început să-l ducă până la capăt.

Lipsit de credinţă, cum pare, Einstein putea fi

prea bine şi rabin, şi şef de stat, ca oricare altul din
neamul său; mi-i că un rabin nu putea fi Einstein.

Şi eu, supus greşelii omeneşti, de trei ori pe ace-

eaşi pagină, ca o dactilografă începătoare.

Ajuns pe culme, mai aproape de stele, departe

de pământeni, semenii tăi!

Atenţie la nebuni, în gândul lor ne aflăm viito-

rul… De nu-i criptomnezie, sună ca din Shakes-
peare; mi-i greu să recitesc, să verific.

Cu atâţia bolnavi disperaţi, în ţara asta industria

sănătăţii, afacere mortală, continuă să prospere din
an în an. Materia primă, zăcământul ambulatoriu
rămâne o resursă naţională inepuizabilă şi, oricum,
nu merge la export.

163
MIRCEA OPREA

Îi ştiţi pe cei dintre noi care nu râd? Este o cre-

dinţă, superstiţia mea sau a altuia, că oamenii care
nu râd, aceia-s înviaţi din morţi.

Mintea ta, câtă ai, odaie goală, rămasă în beznă

în care nu se află nimeni altul şi tu vorbeşti singur.
Aprinde lumina, să-ţi confirmi dezamăgirea.

Şi să fiu în Ulan Bator, şi să mă fi născut mongol,

să trăiesc acolo zi de zi, nu cred că mi-aş pierde
câtuşi de puţin senzaţia că Mongolia e ţara fictivă,
tărâmul virtual creat din maus şi tastatură pe google
maps. Să am în faţă un mongol, pe preşedintele
Battulga însuşi, l-aş crede mai puţin real, mai puţin
expresiv, decât un emoticon.

Eroii devin statui, laşii duc viaţa mai departe

până la picioarele altor eroi încă vii.

Te-ai uitat vreodată, tu, om cu simţurile întregi,

cât de rărit trece timpul când închizi ochii şi aş-
tepţi? Să gândesc dintr-atât că orbii trăiesc dublu
sau triplu faţă de mine? Şi dacă n-aş avea auz, miros
sau nici un simţ? Nu-i aşa că, pierzând şi simţul
trecerii timpului, aş trăi eternitatea?

164
 LUNATIC DE ZI

Această lume nu e decât un pod.

Traversează-l, dar nu-ţi clădi casa pe el.
Pascal Bruckner

Unde se află acum ziua mea de mâine, în grija

cui o fi, prin ce vămi face coadă să ajungă la mine?

Trec enoriaşii prin teascul Bisericii cum treci

strugurii prin teasc să ai vin în alte anotimpuri, cât
să prinzi greaţa beţiei din eternitatea de neajuns.

Câte ceva despre mine, despre alţii, bărbaţi ori fe-

mei, am prins a înţelege abia după ce am uitat cărui
gen gramatical aparţin.

Sunt boli de care te fereşti, de care te temi. Dar

cea mai gravă şi fără leac mi se pare chiar teama de
boală, boala asta de care nu mori, dar, cum e fără
leac, nici nu te lasă să speri.
MIRCEA OPREA

Viu încă, îşi cumpărase loc de mormânt şi, în-

crezut, îşi dădea aere ca singurul dintre noi cu un
domiciliu de veci.

Înainte, toţi trăiam ca în lanul cu sperietori de

care ne feream când ciuguleam boabele. Acum, şi
noi şi sperietorile am rămas. A dispărut lanul.

Jucăuş în fel şi chip, are şi soarele felul său de a

se ascunde; se ascunde în strălucirea sa.

Da, ghinionul poate fi evitat: alege tu, întotdeau-

na, soluţia cea proastă pentru tine şi atunci ghinio-
nul îţi va aduce norocul.

Să faci binele nu sunt zile de sărbătoare, nu sunt

zile libere, doar zile de lenevire; pentru a face bine-
le nu ai nevoie de calendar.

Te-aş întreba: Unde te doare? Ce te doare? Simţi boa-

la trăind şi lucrând sub pielea ta ca un frate gea-
măn şi încă nici nu ştii de binele pe care ţi-l face,
de răul care te paşte, şi nu te poţi întrista în nici un
fel, cum nu te poate întrista fratele tău.

Mă uitam la piersica plină, frumoasă şi coaptă

putrezind sub ochii mei; mă uit, văd cum putrezeşte
şi n-o pot ajuta, cum nu pot opri timpul în loc; mă
uit la ea şi putrezim împreună sub căldura domoa-
lă, domestică, sub viermele timpului şi nimeni nu
opreşte ceasul, nu alungă viermele.

166
 Reacţii adverse

Într-o lume de oameni sănătoşi, numai bolnavul

cel tonic mai poate avea speranţe, singurul care mai
crede că se va face bine.

N-ar trebui să am frică de noapte: în orice beznă

mă recunosc ca într-o oglindă.

Doi munţi, cu respect între ei, îşi pot apropia

tălpile, gleznele, genunchii, nu şi culmile.

Cu cât credinţa în Dumnezeu are un scop, mila

creştinească, binele aproapelui, mântuirea, cu atât
ea, credinţa, dispare în spatele acelui interes.

Imaginea mea în oglindă, ecoul mut, îngrozit de

ceea ce vede, de ceea ce aude.

Şi-a luat un elan formidabil şi, să-i întreacă pe

cei înălţaţi pe vârfuri, el s-a ridicat pe călcâie.

Gândurile sale îl năpădiră atât de dens încât în

mintea lui se făcu beznă că nici nu mai reuşea, nu
mai nimerea să-şi ducă mâna la ochi.

Pentru cei cu gusturi rafinate, dedaţi la dezmăţ

subţire rezemat pe numărul de aur, gutuia e fructul
ratat grosolan de o mână de meşter fără stil, boţ
rupt din targa olarului, prea aspru la frământat în
pumni şi aruncat ca lut bolnav. Aşa trebuie să fi
arătat soarele în pruncia sa, când ursitoarele, din
toate zilele numărate, i-au menit doar apusul.

167
MIRCEA OPREA

Semenul nu-i şi egalul meu; aproapele, cu atât

mai puţin.

Epitaf: Clipa vie bate veşnicia.

Aş ieşi din mine însumi, numai să-mi fac auto-

portretul, dacă aş fi pictor dar, îngheţat în haos,
cum numai scrisul îl ştiu, îmi scriu neputinţa în
aceleaşi culori.

Până să aud fulgerul, zeul tunetului mi-a asurzit

privirea.

În simplitatea sa, firul de iarbă îmi arată mai

mult decât spune: cum devine iarba un principiu.

Citesc cu plăcere biografiile altora deşi, la toţi,

le ştiu finalul!

E vremea să fie ridicat în grad şi Soldatul Ne-

cunoscut, aşa ar fi corect politic.

Flămând ca pruncul neînţărcat, privesc la zeiţa

Artemis, cu şirurile ei de sâni plini de laptele îm-
pietrit, mamă păgână în orfelinatul din Efes.

Mă culc atât de târziu că mi-i ruşine să mă uit la

ceas şi mă furişez în pat cu lumina stinsă, cum
făceam în adolescenţă, când mama nu trebuia să
ştie la ce oră din noapte închideam cartea şi stin-
geam becul ruşinat de zorii dimineţii.

168
 Reacţii adverse

Pedepsit din naştere pentru vina ce avea să vină

întrupată-n trupul lui, îşi numără clipele până la
ispăşire, până la eliberare. Şi nu face nimic să-şi
merite graţierea.

În şcoală nu mi-au plăcut profesorii; păreau să

ştie totul înainte, mult înainte de a asculta elevul.

Perpendiculara, atârnă; abia verticala are sensul

înălţării. Să vezi asta îţi trebuie un orizont sigur.

Fireşte, diavolul există şi duce o viaţă infernală.

La fel cum trăieşte fiecare dintre noi.

Trecutul, sănătate; prezentul, boală; viitorul, lea-

cul total.

Puiul tău de gând va trece prin piatra de calcar,

tu mistuindu-te în coaja de pustiu.

Aşa cum n-am nimic, hoţii tot îmi ţintesc bu-

zunarele până să afle şi ei asta!

Cu spaima de a începe o săptămână nouă, du-

minica e ziua în care mă îmbolnăvesc; luni – nu,
dar marţi merg la doctor să-mi aflu boala, apoi vin
plicticoasele zile de tratament cu internare la do-
miciliu, când parcă se întrevede o părere de sănăta-
te ca duminică, zi de sărbătoare, să fac ce vreau şi
să mă-mbolnăvesc din nou pentru că luni – nu,
dar marţi trebuie să fiu la doctor.

169
MIRCEA OPREA

Scriu şi alţii despre vicii, boli, păcate şi mai c-aş

crede că moartea, cititoare pasionată, gustă pe ale-
se din fantezia altora, să se inspire în capodoperele
ei care, sigur, aparţin veşniciei.

Viaţa, cuvântul acesta ce sună atât de optimist,

nu-i decât un eufemism pentru moarte.

Îmi place beţia, nu are linii drepte care să te ame-

ţească cu demnitatea lor şi nimeni nu are pretenţia
că, în faţa mea, se păstrează vertical. Îmi place
beţia, are doar linii curbe ce se ţin după tine ori-
unde te-ai duce.

Nu fi trist, abia aşa îţi va veni şi motivul să fii

trist. Prin ruptură de logică, nu fi nici voios, că nici
bucuriile nu vin dintr-atât. Fii indiferent şi, atunci,
ursitoarele n-or mai şti cum să te necăjească.

Sunt viu şi păcatele de mâine le simt de astăzi

prin favorurile pe care viciile parşive mi le fac cu o
politeţe galantă de doamnă bătrână. Ciugulesc, în
răsfăţ de peste tot, mai puţin din ultimul act, absti-
nenţa, ispita cea mare lăsată la urmă.

Boala, încăpăţânată să persiste ghiontindu-te cu

junghiuri, cu spasme, boala merită s-o ignori din tot
sufletul, cu tot trupul tău. Odată, supărat pe inimă
că începuse să bată aiurea, i-am şi spus: fii atentă,
dacă-ţi mai dai atâta importanţă, îţi fac figura şi-i dau
ficatului sarcina de pe urmă!

170
 Reacţii adverse

Să mă feresc de critici, am vrut să-mi fac opera

scriind numai epitafuri, dar nu mi-a reuşit să scriu
decât numele, ca titlu!

Circuitul vieţii în natură, pe aceeaşi şosea cu cir-

cuitul morţii. Moartea, cu prioritate în sensul gira-
toriu, pentru orice direcţie.

El, da, are şi caracter, şi onoare, ca toţi învinşii.

După puterile mele mă antrenez şi eu alături de

campionii olimpici, mă antrenez să fiu în tribună
pentru urale şi aplauze, la competiţia lor.

Cum toată puritatea îşi poartă mizeria, poartă-te

oricând, şi mai ales când eşti singur, ca şi cum
Ochiul, Ochiul dintâi, Ochiul cel de dinăuntrul
tău, din afară, te vede tot timpul.

Mai mult sens, mai mult înţeles au vrăbiile în

stol decât gândurile încâlcite în firele mele de păr.
Ghem de noduri fără capăt, aşa gândesc, aşa visez.

Am seri liniştite şi fericite. Ar trebui să fiu mul-

ţumit: seara asta e o excepţie, e doar fericită.

Utopia e prea scumpă. Astăzi, când toţi arată un

pragmatism atroce, un realism crud, să construieşti
utopii, să te bazezi pe ele, este un lux sinucigaş şi
n-ai de ce să aştepţi succesul. Şi faptul că, hrănit cu
utopii, rămâi în viaţă este un succes.

171
MIRCEA OPREA

Trecuse binişor de miezul nopţii, aţipisem deja

când m-am trezit cu senzaţia de sufocare, în nepu-
tinţa de a mă trezi de tot. Cineva mă trăgea spre
ziuă, altul mă apăsa spre noapte.

Profetul ştie: ca puiul de om, binele trebuie aju-

tat la naştere. Când profeţeşti nenorocirea, dintr-o
pornire adâncă şi tulbure, toată specia pune umă-
rul, răul să se adeverească mai repede.

În jurul meu este o revoltă tacită împotriva per-

fecţionismului care mă macină, şi asta într-o eră a
improvizaţiei, a provizoratului de parcă mâine ar fi
sfârşitul lumii şi nu mai contează că piramidele noas-
tre de carton, mâine, la prima ploaie, vor fi mor-
mane de gunoi.

Schimbările, chiar şi cele făcute sub scuza revo-

luţiei, duc la destructurări sociale ca sub un bles-
tem: ce e rău se menţine şi se adaugă la răul cel nou.
Dar cine ştie ce e răul, ce e binele în lumea asta
mereu nouă?

Pentru că am probat-o, mă dezgustă bunătatea

creştinului cât să-i aducă lui tihna în spovedanii,
mila ca hatâr către Dumnezeu, în loc să-i fie aproa-
pe, cu blândeţea privirii, să-i dea omului când şi ce
are nevoie, nu mult, nu puţin, şi asta fără să-l umi-
leşti cu datoria recunoştinţei. Dă-i şansa să-ţi refuze
cu demnitate mulţumescul nemeritat, să-ţi refuze
acel bogdaproste nedatorat.

172
 Reacţii adverse

Paratrăsnetul meu e ciudat: oricum l-aş ascun-

de, oricum l-aş feri, atrage fulgerele şi din senin.

Acumularea de bogăţii, de averi şi acareturi îmi

pare efectul lipsei capacităţii de a alege. Din tot ce
ţi se oferă, nu ştii cu adevărat ce anume îţi este
trebuincios şi tot aduni, aduni cât să amâni decizia
aruncării inutilului din viaţa ta.

Ştiu frântura de vis când am zâmbit şi, întors

spre răsărit, am ajuns la fereastră s-o deschid şi, tot
în somn, în somnul meu treaz, privind cerul mi-am
zis: mai pot dormi, mai este până să se facă ziuă
printre oameni.

Tolstoi, singurul biograf al lui Tolstoi.

Îşi întreba invitaţii: Care dintre noi iese învingător

din lupta cu timpul? Răspunsul îl ştiu cel mai bine cei
învinşi deja, adică bătrânii.

Purgatoriul tău, pacient în sala de operaţie îl vei

trăi ca violenţa impusă din afară şi îl suporţi anes-
teziat, îl suporţi strângând din dinţi, şi nu laşi dure-
rea să-ţi pătrundă în fibră, să-ţi schimbe regnul.
Infernul e al celui liber şi singur în boala sa, în încer-
carea învierii din el însuşi, noapte de noapte. Asta-i
suferinţa adevărată, suferinţa în care mori ori reîn-
vii până să afle semenii de tine. Rămas de gardă la
domiciliu, boala îmi dă exact şi acut, îmi dă senzaţia
de viu, în trupul tot mai precar.

173
MIRCEA OPREA

Pentru cel slab şi varianta proastă devine o ten-

taţie, când e la îndemână. Pe cât eşti de puternic,
tentaţiile ţi se reduc, căile rămân mai puţine, calea
bună e previzibilă dar nu-i ieftină, nu-i uşoară.

Ajuns la bătrâneţe, nutrea pentru sine o ură fes-

tivă, duşmănia sa de zile mari, ca răspuns la urările,
la blestemele din ziua aniversării. La mulţi ani!

Binele inutil, răul necesar!? Ori ne place prea mult

paradoxul, ori n-avem proprietatea termenilor dar
ştiu că rău-i rău iar dacă-i necesar, dacă foloseşte
binelui cuiva, atunci nu-i rău. Eu, unul, nu cred
nici în binele inutil, nu cred nici în răul necesar. Aleg
să mă lipsesc de ambele, de nu cumva, şi una, şi
alta, folosesc celui străin mie, străin binelui meu.

Şi pe bătrân Timpul abia că îl umileşte mai abi-

tir decât pe tânăr: simte, ştie că timpul îl ţine în
viaţă anume să-l aibă martor al victoriei sale.

Creierul, să repete în spirit vitejia stomacului, să

am pe viu filmul digerării a tot ce îngurgitează au-
zul, ochii, adică tonele de jar încins din ştiri, din
spaimele lumii, patimă şi resentiment, să proceseze
totul (ce încurcătură de maţe şi gânduri…) ca, în
final, să arunce spre voi alte spaime şi dureri, vor-
be, multe vorbe, fantasme şi coşmaruri – răspun-
sul meu la disperarea cea vie a lumii. Nu mai în-
chei paragraful ăsta: fără să sun la 112, au ajuns la
mine pompierii şi salvarea!

174
 Reacţii adverse

Peştele, cu spinii săi duşmănoşi, nu-i mâncare

preferată de cel făr' de migala blândeţii, fără de
voluptatea răbdării.

În rostul magic e firesc să vezi în sfinţiri, rugă-

ciuni, benedicţiuni, sfârşitul fericit şi din cele mai
nebuneşti aventuri, sacrificii sau perversităţi la fel
cum aceeaşi devoţiune se dedică şi ţelurilor bene-
fice: astronauţii să ajungă cu bine acasă, seceta să
înceteze, podul, cu săritura lui peste prăpăstii, să
nu se prăbuşească. Totul e să crezi primul în nero-
ziile tale şi, altruist, să-ţi dedici caritatea perversă
liniştii celor din jur cât nici să nu te vadă.

Redescopăr lectura – coborâre în peşteri inutile,

stricare de simţuri, o depravată evadare din datoria
zilei. Cu mici variaţii, toate peşterile mi se arată la
fel, telurice utere refuzându-mi naşterea nouă.

Pentru ţara mea – toate speranţele: viitorul nu-i

o destinaţie obligatorie.

Mie, buruiană smulsă din rădăcini, mi se spune:

eşti liberă, acum zboară, du-te unde vrei pe acest
pământ, lasă-ţi seminţele oriunde, vlăstarele tale să
crească libere în locul visat. Mă plâng: dar am ne-
voie de rădăcini, ele îmi dau seva, mă ţin să nu mă
ia vântul, cum voi trăi scoasă din rădăcini? Şi ma-
rele eliberator strigă răspicat: dar gâzele, păsările
cum trăiesc, vei pleca oriunde, vei face tot ce vei
dori, să nu te mai văd aici!

175
MIRCEA OPREA

Nu ştiu religie, credinţă, să nu fie apropiată de

muzică, de cântec. De nu cumva muzica e tocmai
epifania oricărei credinţe şi dincolo de creştinism.

N-am aflat de profeţi care să prevestească mari

fericiri pentru noi, muritorii de rând. Norocul,
profeţii îl ţin pentru cei mari, în stare să le plăteas-
că preţul cuvenit pentru marfa aleasă. Omul de
rând nu are parte de fericiri prea mari, cum nu are
parte nici de alte diademe cu pietre rare.

Simt prin somn cum trece ora. Şi, fără să dorm

nici după miezul nopţii, la ora şase mă ridic din pat
ca ieşit din tunelul de beznă cu ochii legaţi. Îmi ştiu
povestea nopţilor, cu întâmplarea lor, coerent şi
exact, mai bine decât zilele trăite cu ochii deschişi,
în stradă, printre voi.

Într-o grabă de neînţeles se pare că ţara mea ex-

perimentează, ca într-un delir, apocalipsa în pre-
mieră, înaintea celorlalţi.

Sunt creştin şi dau şi pomeni; dau de pomană

statului tot ce-mi cere!

În baie, la duş o pată de un gri murdar, alungită,

alunecă viu. E un fel de vierme-gândac. Din simpa-
tie pentru invadator, nu-l omor în cadă şi-l alung
cu apa pe canal. Îşi făcea şi el baia de dimineaţă.
Am spus simpatie? Da, fără silă simt că am semeni
între viermi, între alte specii.

176
 Reacţii adverse

Şi azi Iuda sărută pentru aceeaşi arginţi vechi,

valută forte pentru vânzarea de oameni.

Tot ce citesc şi-mi este esenţial ca respiraţia,

aflam la mine să fi avut răbdare, încredere în pro-
pria-mi căutare. Ne vom recunoaşte adevărul abia
văzându-l, strălucit medalion, la gâtul altuia, abia
atunci adevărul ce ne arde ca din naştere, are juris-
dicţia focului şi asupra noastră.

Viaţa mea, o lungă convalescenţă a bolii din ca-

re nu mai ies de când m-am născut.

Ni se lungeşte viaţa şi tot ne grăbim să ajun-

gem... Să ajungem unde?

Animalele n-au istorie; lumea lor începe cu in-

dividul, sfârşeşte cu el; nu-şi ştie strămoşii, urmaşii
de peste generaţii; instinctul alungă istoria, abia
memoria o inventează, o suportă. Istoria lupilor,
până şi istoria muştelor ţine tot de oameni. Şi vor-
bind despre muşte, tot despre noi vorbim.

Coroana de împărat, falnica podoabă, semn al

puterii pământeşti, s-a probat mai întâi pe capul
nevestei, al copiilor de giuvaergii care le-au făcut.
Tiara, brăţara, colanul, a stat mai întâi pe mâinile,
pe braţele şi la pieptul femeii, a fiicei meşterului.
Ce copil, ce femeie, ce trufie omenească ar fi răb-
dat să nu încerce, o clipă, iluzia Alteţei, a Măreţiei
lumeşti? Cine ar fi răbdat?

177
MIRCEA OPREA

Când vezi, ici colo, câte un bătrânel trăind mai

mult decât medicul său, e semn că bolile bat palma
cu pacientul şi râd de spitale, râd de doctori.

Roşu ars, amfora sună în voce.

Om cu om, nu eu voi schimba lumea. Atunci,

să mă schimb aşa cum vor alţii când adevărul nu-i
de partea mea, nu-i de partea lor?

Suntem imuni la bolile vechi până-ntr-atât încât

acele boli sucombă înaintea noastră. De unde să fi
luat oamenii imunitatea decât din vremea când
trăiau în rând cu vecinii din regn, hrănindu-se din
acelaşi pom, cu aceleaşi poame, în aceeaşi igienă ca
şi ei. Copilăria speciei, între animale şi boli, ne-a
dat imunitatea care, azi, ne ţine în viaţă copiii.

În toată graba lui, sufocat de chinul greu de în-

ghiţit, cu toată graba altor urgenţe, cel chibzuit şi-a
făcut timp, a găsit câteva clipe şi să moară, faptă ce
nu mai suferea amânare. Şi-acum, cu răgazul dat
de eternitate, ca nou născut, o va lua de la capăt.

Oare pentru neştiinţa cui s-au scris atâtea cărţi

care, curând, curând, vor fi abandonate? Dacă tot
adevărul cât îl ştim încape într-o carte, îl poţi spu-
ne şi într-o frază numai, să-l memorezi apoi ca pe
o strofă, degeaba ne risipim în scris. Şi de ce-ai
scrie biblioteci, când adevărul încape într-un cu-
vânt şi cuvântul într-un simplu gest pe scenă?

178
 Reacţii adverse

De n-o fi şi el vreun narcisist pierdut în oglinda

cerului, sunt sigur, Dumnezeu este ateu. Eu, în ve-
nerarea lui, de ce n-aş fi?

Hazardul lucrează, peste cazul particular, cu pu-

tere de simbol.

Când o viaţă de om costă mai puţin decât pâi-

nea zilei, omul e făcut felii, toast pentru tartine.

Abstinenţa – viciul trainic, de viaţă lungă.

Războiul civil îşi persecută învinşi de-o parte, de

alta. Şi, fără sărbători, vrajba se comemorează aca-
să, cu uşa închisă.

Am şi eu un program, dar n-am orar.

Cândva, la început, omul trebuie să-şi fi părut

sieşi o drăcovenie nemţească atât de nouă că nici
nu ştia la ce-o fi bună.

Da, îmi spune mucalitul, ne-am boierit de tot, nu

mai muncim pentru noi, nu mai producem nimic;
până şi norii, mai albi, mai negri, ne vin din import
numai pentru câţiva cenţi.

Cum ar fi ciobanul să aibă turmă, să vrea să tră-

iască de pe urma ei şi să nu-i pese de fiecare oaie-n
parte? Şi ciobanul nu-i sub riscul ca, la viitoarele
alegeri, oile să nu-l mai voteze.

179
MIRCEA OPREA

Viaţa mi-au dat-o pe gratis de la firmă, cum

mi-au dat şi telefonul; doar abonamentul îl plătesc.

Cine-i va şti pe cei care, cu părinţii aproape, nu

s-au născut, n-au trăit, n-au murit, meniţi aşa să
rămână în veci: izvor neînceput, făgăduinţă uitată.

E atât de norocos de parcă tot timpul păşeşte

numai cu dreptul.

Binele, fericirea te cotropesc în iluzii şi speranţe

pe când chinul, răul şi durerea sunt reale şi aproa-
pe de tine ca rudele din casă.

Gândesc urât spre careva, păţesc ghinionul. De

ce? Bucură-te, când simţi răul că se-ntoarce, eşti pe
drumul cel bun.

Sunt taine bine de ştiut, cum ştii şi prăpăstiile

ocolite de tine pe întuneric, pe lumină. Acolo sunt
râpele, la un pas de tine. Nu privi într-acolo, n-ai
de unde să ştii ce forţă au chemarea lor în abis.

Om, pumn de ţărână prin care, cât e clipa, trece

fiorul vieţii, conştiinţa de sine, raza stelei ce-a murit.

Câteva clipe am fost, cred, în starea altei fiinţe

decât mă ştiu: starea de gâză, de râmă, poate. Uita-
sem de mine, îmi rătăcisem fiinţa în alte specii ca şi
cum plecasem, ca şi cum murisem. Să fi fost doar
câteva clipe?

180
 Reacţii adverse

N-am a mă plânge ca alţii: pe mine, statul degea-

ba nu mă oboseşte, nu mă extenuează, doar mă
omoară!

La şapte decenii de viaţă, cât am, socotesc că e

târziu să-mi propun să bat suta.

Mi-am pierdut capul şi încă mă gândesc la asta.

Om hotărât cum sunt, că tot n-am nici o treabă,

îmi respect cu sfinţenie programul zi după zi.

Doar moartea „rezolvă“ problemele; omul cel

viu le amână.

Începe un lucru, fă-l şi lucrul îţi arată cum să-l

termini pentru că meşterul bun, pe cât lucrează,
pe-atât învaţă cum să-şi ducă treaba până la capăt.

Trântit la pământ, gândesc la Gravitaţie şi am

prins a mă ruga ei, să fiu iertat pentru semeţia de a
sta în picioare. Din partea cealaltă a lumii mi-a
răspuns Ganesha, zeul cel mai apropiat de mine.

Oglinda, axa mea de simetrie cu lumea, cu lu-

mea de dincolo.

Stejar şi păpădie, în faţa naturii toate plantele au

acelaşi drept la viaţă. Natura are nevoie de toate
formele vii de exprimare în încercarea ei optimistă
de a ajunge la mirabila sa destinaţie – nicăieri.

181
MIRCEA OPREA

Povestită de altul, viaţa mea devine suportabilă;

mare lucru şi talentul!

Să fie aureola suficientă încât, dintr-atât să cred

în sfinţenia, în bunătatea celui pictat pe un perete?

Neaşteptata clipă cade în lume ca un nou năs-

cut; apoi, agonia prelungă, clipa ce vine după clipă.

Pe banca de marmură din faţa gării din Veneţia,

în aşteptarea trenului, doi amanţi bătrâni se săru-
tau. Niciodată nu mi s-a părut mai motivată, mai
plină de sens duhoarea apei din canale.

Uragan de furie pornit din buricul oceanului

spre ţărmul speriat, aşa este timpul. Timpul, liman
şi el în coasta infinitului.

Să te uiţi în ochii lupului flămând de noapte e

ca şi cum i-ai arunca mănuşa unui duelgiu: ţi-ai dat
acordul să te atace primul.

Întoarce-i primejdiei spatele căci ea ocoleşte

laşii. Hipnotizat de groază, vei adormi sub spaimă,
iar când te trezeşti lumea se va fi liniştit, cutremu-
rul va fi trecut, potopul – retras.

Prin mişcări subtile, discrete, omul îşi arată cum-

va firul de praf, nimicul din care se trage. Omul
poartă în biografia sa şi istoria lumii cum poartă,
simultan, şi sfârşitul ei – bobul de praf.

182
 Reacţii adverse

Ghinionul, accidentul, se decodează în plan per-

sonal şi ca pedeapsă a Sinelui divin din inconştien-
tul nostru. Ne întrebăm să ne aflăm vina şi ce mai
este de îndreptat din fiinţa noastră greşită.

Să mă luaţi în râs când vorbesc serios, vă înţeleg

şi vă suport; să vă bateţi joc de mine şi când glu-
mesc – nu admit.

Ca esenţă a paradoxului, până şi soarele iscă

umbră, datorită lui ne apar şi părţile întunecate ale
lucrurilor. Nimerit în împărăţia sa, părţile întune-
cate i se datorează Soarelui atotputernicul. Dacă şi
eu am pete de umbră să fie vina lui, nu a mea!

Mereu mă lovesc de Dumnezeu, cum m-aş lovi

de pragul de sus. Îmi pipăi cucuiul, mă prosternez,
în paradoxul meu, cu tâmpla pe pragul de jos şi
mă fac că nu mă doare.

Ficţionarea, iluzia şi speranţa, motoare reale,

creatoare de energie capabilă să te ţină pe picioare,
să te ridice din pat cu o determinare reală şi pentru
ziua următoare. Ficţiunea!

Fricosul se teme şi de umbra lui? Dar cât de ome-

neşte este să te temi de umbră, de întunecimea din
tine, partea ta de necunoscut, umbra – ascunzişul
relelor tăinuite şi din care tu nici n-ai plecat. Da,
teme-te şi de umbra ta, oricât de curajos vei fi faţă
de alţii, faţă de umbrele lor!

183
MIRCEA OPREA

Caricatura frumoasă calomniază; cea nereuşită

înjură. Iar pe mine, după cum arăt, orice caricatură
mă flatează.

Vina de a şti e ispăşită prin meritul de a ignora.

Morţii să nască morţii lor, e tot ce şi-ar dori lu-

mea asta moartă după viaţă.

Liderul abil se va pricepe să-şi aleagă electoratul

câştigător în alegeri.

Cine să se ştie atât de lipsit de valoare încât să nu

merite toate laudele celor din jur, fie şi numai pen-
tru modestia sa.

Focul iadului luminează raiul. Nici n-ai crede că

cele două staţiuni balneare sunt atât de apropiate
încât, cu trimetere din partea popii din parohia ta,
le poţi vizita în acelaşi sejur.

184
 JEFUIREA DE SEMENI

Dacă cineva strânge prea mult, natura

ia ceva dintr-însul ca să-şi refacă visteria.
Ralph Waldo Emerson

Cum să scapi de o obsesie? I te supui până la

epuizare, până la sleirea ei, o oboseşti până la plic-
tiseală. Aşadar, ce ai de făcut, nu mai amâna, fă-o!

Înfrânt, mai viu decât supus victoriei.

Cu noaptea trăită, ceva din trupul nopţii, umbră

din umbră îţi rămâne în suflet; cu ziua asfinţită,
picătură din lumina sufletului tău trece în lumina
zilei, în lumina lumii.

Când primeşti darul dorit, dăruieşte şi tu din pli-

nul sufletului tău, să faci loc darului cel nou. Când
primeşti darul, dăruieşte-l pe cel darnic, ridică-te la
înălţimea lui. Dacă nu dăruieşti şi tu ceva, acel ceva
nedăruit mereu îţi va lipsi.
MIRCEA OPREA

În zilele înnourate sărbătoresc norul mohorât de

deasupra mea şi beau paharul de vin în cinstea celui
mohorât care, mâine, se va însenina.

Naşteri, nunţi, înmormântări. Iarăşi: nunţi, naş-

teri, înmormântări. Şi: nunţi, înmormântări, naşteri.
Cine va opri caruselul?

Puţini sunt atât de împodobiţi cu gloria înfrân-

gerii cum sunt românii.

Scula bună învaţă ucenicul silitor.

Da, dorm noaptea, am somnul meu de veghe.

Mă las cucerit de un spirit şi spiritului meu îşi

adaugă la teritoriul său minuscul imperiul celui care
m-a cucerit.

Îmbătrânea ca fructul cules de pe ram şi ţinut în

cămară; din sălciu şi amar, ajunsese dulce, fraged şi
aromat, cu un odor numai al lui iar seminţele se
maturizau şi păreau să dea în floare ştiind ţărâna
prielnică din apropiere, pământul cel reavăn.

Peştele ia forma şlefuită de râu, de ocean. Pasă-

rea e modelată de aer, de vânt, de frunză, de ochii
de om care şi ei cizelează fapta dându-i forma do-
rită, cum şi prădătorii păsării se lasă modelaţi de
aceleaşi forţe, să ajungă la pradă în forma visată de
cel vânat.

186
 Reacţii adverse

Spaţiu gol ocupat de tine alungă nevăzutul. Şi te

întrebi unde dispare cel nevăzut?

Mi-i uşor să fiu sincer, greu mi-i cu adevărul.

Apa de izvor în limpezime-şi poartă întreagă taina.

Gândul, limbă de clopot; înghite-ţi limba, clo-

pot al meu, decât slobod să te las în lume.

Ne ferim simţurile şi simţirea de ceilalţi, de noi

înşine şi scriu de când am înţeles că oamenii se fe-
resc mai uşor de scris decât de vorbe.

Se trezise scriind sub febra morţii, sub presiu-

nea clipei, cenuşă prefirată printre degete. Cuvinte-
le lui deveneau tăcere.

Când vrei s-o alungi, când vrei s-o chemi, strigă

la ea cu numele celor morţi din casa ta şi vei fi
ascultat.

Ziua de mâine îmi dă temeiul zilei de ieri. Zilele

netrăite, câte mai vin, încă lucrează la viaţa mea
trecută.

E zi de noiembrie, fetiţa din vecini s-a întors de

la şcoală şi, cu ghiozdanul în spate, scutură cireşul
din curte. Peste ea – ploaie de frunze roşii, galbene.
Se bucură de ploaie şi – să fiu eu cireşul, să mă scu-
ture şi pe mine cineva, de frunze, de zile, de ani,
până la vârsta din vecini.

187
MIRCEA OPREA

De câte ori mă las de viciu, de unul minor, îmi

fac timp pentru altul mai grav. Când eu mă las în
voia viciului, pe cine bucur cu bucuria cea rea?

Mediterana. S-o chemăm cu numele tuturor ape-

lor ce se varsă în ea, topite aici ca lumea toată de
când e lume, topite într-o singură moarte, toate să
dea Marea cea Mare.

Scriu pe vreme de ploaie cum aş pune răsaduri

în grădina. Se prinde bine, se prinde repede. Buru-
iană să fie, până în toamnă rodeşte.

Crin otrăvit? Prefer pişcătura de leac a urzicii.

Frunzele cad o dată toate, tunetul decapitând

toamna. E semnul.

Ca voi toţi, vii sau morţi, câteva clipe am fost şi

eu contemporanul Celui Veşnic.

Mândria acestui oraş stă în valoarea celor ple-

caţi. Şi, aşa, m-am încăpăţânat să rămân.

Ce vis e şi acesta că râmele se ridică în picioare,

dar n-au picioare.

În dulapul de la care am cheia, nu găsesc nimic;

în dulapul de la care n-am cheia, acolo îmi este şi
comoara, acolo îmi este şi pedeapsa. Cu două ten-
taţii deasupra, cum să nu încerc?

188
 Reacţii adverse

Suni la salvare şi, la noi, serviciu e prompt: presa,

poliţia şi moartea ajung în acelaşi timp la locul ac-
cidentului.

Speranţele îşi fac cuib în trupul meu ca frunzele

într-un copac tânăr.

Cei tineri au certitudini, cei bătrâni doar bănu-

ieli şi îndoieli.

Trăiesc bolnav de frica bolii, obsedat de sănăta-

tea la care nu ajung.

Pasul pe calea civilizaţiei, cum îi spunem, ne duce

simultan, tot mai aproape de dispariţia ei.

Cu cât îţi domini natura, îţi anulezi capacitatea,

pofta de a evolua.

Când vor învăţa copacii să se ferească de ma-

şini, de drujbă, de dragostea sufocantă a omului?

Răbdarea, eroismul şi jertfa omului de rând.

Opera de artă are dumnezeiasca menire să-ţi ara-

te coşmarul ce te-aşteaptă de ţi s-ar împlini toate
dorinţele.

Dacă Dumnezeu nu-i în mine, nu-i nicăieri şi

nimic nu mi-l poate aduce. Unde sunt eu, acolo-i
Dumnezeu, trupul meu fiindu-mi Biserica.

189
MIRCEA OPREA

Sunt un consumator: plătesc ce primesc şi, la

preţul potrivit, nimic din tot ce-mi doresc, nu mi
se refuză.

Blestem căzut din nori, harul risipit se răzbună.

Talantul îngropat de tine, pe tine te-ngroapă.

Cum să-l las pe Altul, cine s-o fi crezând El că

este, să-mi facă mie prezentul?

Orice viciu vrea, spre tine, potecă subţire de aţă,

mai întâi. Şi nu se lasă până nu-şi croieşte autos-
tradă.

Nu râdeţi de utopii, de vise, de cel ridicol. Incre-

dibila nerozie de azi e chipul de mâine al lumii.

Cel beat de putere călăreşte, de-ar şti, un tigru

flămând: va fi lăsat să coboare ca masă de prânz
pentru fiara.

Fapta din memorie, act de arhivă, e altă faptă de-

cât cea petrecută în lume. Ai două vieţi: fapta trăită,
fapta amintirii.

Boala cade pe cel slab când, sănătatea cu trufia

sa neîmblânzită, l-ar omorî.

I-am făcut-o fără să ştie! Să simţi voluptatea bi-

nelui, aşa cum unii cu siguranţă simt când fac răul,
asta da, perversiune.

190
 Reacţii adverse

Bijutierul îşi sparge diamantul când nu crede în

sublimul, în perfecţiunea lui. Bijutierul se arată mai
aproape de condiţia Creatorului, nici El nu-i prea
încrezător în opera sa – omul.

Trece pe lângă mine un om ca apa, apă curgă-

toare şi noi, ceilalţi, îi suntem malurile. Nici apa,
nici malul nu are cum să curgă în altă matcă.

Visele n-au milă de mine, sunt hrăpăreţele care

vor totul din nou, alt pământ din altă lume, alt
soare pe cerul cu lună plină.

Toţi fiii s-au născut în prima zi, din toate ma-

mele lumii.

Hazardul face tot ce vrea moftul său. Mă întreb:

atunci eu de ce i-aş face pe plac?

Azi am avut o zi bună, n-am făcut nimic. Să nu

fi plătit nici rata la bancă aş fi avut ziua perfectă.

Cum să fii sănătos într-un spital bolnav cât pen-

tru tot oraşul?

Culeg zarzăre coapte căzute sub copac. O clipă

am revelaţia că sunt şi eu credinciosul în rând cu
ceilalţi, un panteist probabil, care, cu fructa culeasă
de jos se închină pomului, zeului său, mă-nchin
rădăcinilor lui şi fructa mâncată e pasul spre îm-
părtăşire, spre mântuirea mea.

191
MIRCEA OPREA

Cu boala mea nu pot îmbolnăvi pe altul ca, dată

străinului, eu să mă lecuiesc; şi nu ştiu pe nimeni
să scape de boală, când de boala lui voi muri şi eu.

Şi-a făcut şi el o reputaţie în lumea teatrului:

scrie cele mai bune texte pentru pantomimă.

De secole, garguiul duce în gheare catedrala; e în

blestemul său de diavol să ţină credinţa înfiptă în
pământ, să nu dispară din lume, să nu dispară nici
rostul monstrului dintre noi.

De n-ar fi visele, viaţă trăită cu pauze de lumină,

n-aş avea motiv să mă lăcomesc la somn.

Urâtă-i lumea din care plec; urâtă-i lumea în ca-

re ajung.

Bonus de hair-stylist: plăteşti pentru spălarea

capului şi primeşti un tuns chilug cu zero mare.

Am petrecut ceva timp în ceartă cu mine, în

scandalul cu lumea până să scornesc din capul meu
banalitatea, sacul de nisip de cărat pe umeri. Acum,
mă înţeleg pe mine, vă înţeleg pe voi.

Am strămoşi între reptilele de apă, între mami-

ferele codrilor, carnivore, prădătoare. Aşa mă ştiu,
cu pofta de carne rămasă în genă ca din adâncul
altor specii, adevăr de cercetat după ce-mi trece
foamea, după ce mănânc căprioara de-aproape.

192
 Reacţii adverse

A nu face nimic, bun început pentru orice faptă,

în orice carieră.

Literatura, viaţa mea, arhiva trăirilor trecute, ar-

hivă de simţiri, peste fapte şi întâmplări, peste tot
ce poate intra în istorie, în manualul de şcoală.
Literatura, în sfârşit, oamenii deasupra timpului.

În ziua de azi, când primesc ceva pe gratis, în-

ţeleg că tocmai am fost plătit corect, la valoarea
mea de piaţă.

A pierdut războiul, dar nu-i înfrânt: şi-a păstrat

drapelul de aer pe hotarul de vânt.

Nu-mi luaţi viciile şi excesul, condimentul care,

azi, mă face să-mi doresc şi ziua de mâine.

Ostilitatea faţă-n faţă, pe viaţă şi pe moarte, os-

tilitatea vie faţă de mine, îmi dă puterea să mă ţin
pe picioare pe urgie, în cutremur.

Abili negustorii din casa mea: au naţionalizat

paguba, au privatizat profitul.

Vecinul meu – demon ratat, înger niciodată.

Ca orice parazit, cu cât trăieşte în condiţii mai

grele, războaie, boli, dezastre şi calamităţi, cu atât
specia mea se înmulţeşte mai mult. Igiena îl sufo-
că, viaţa bună îl omoară.

193
MIRCEA OPREA

Dilema centaurului bolnav: la veterinar, e tratat

până la brâu; dacă nimereşte la medicul de familie,
acesta îi va cere să descalece, să lase calul la uşă.

Am bătut greşit PIN-ul la bancomatul din stra-

dă şi, ziua-n amiaza mare, în văzul lumii, am păţit
ruşinea: ...cardus captivus!

Ca insul născut în zi de duminică, n-am făcut

nimic toată viaţa şi nici nu mi-a fost greu; mie mi-a
ieşit din prima.

Istoria, roman poliţist: ştii crima, ştii ucigaşul şi

tot nu-ţi vine a crede că tu, martorul ocular, îi cazi
victimă de cum întorci pagina în ziua de mâine.

Cum să-mi spui că femeia nu gândeşte? Oriunde

ai gândi să pui mâna, la femeie toată pielea îi este
cortex!

De la o vârstă, amânarea ţi s-arată ca orizont

proaspăt al zilei de mâine.

Fotbalul, să aibă sfinţi, ei şi-ar încălţa nimbul ca

bocancii şi i-ar bate crampoane.

Căderea în faptul istoric ca în prezentul de azi,

între cei contemporani ţie până sângerezi cu sân-
gele tăul la rănile de demult, la rănile mortale ale
celor din cruciade... Istoria lumii, şirul lung al în-
frângerilor mele repetate în fiecare om în parte.

194
 Reacţii adverse

Cu cât un lucru e mai real, mai concret, cu atât

e mai efemer, mai aproape de dispariţia sa. Cum să
fiu sigur de mine?

Gestul, fulgerul care nu minte.

Iau şi eu amenzi ca şofer: ultima a fost pentru

depăşirea vitezei în marşarier.

De frica învierii, pe mine nu mă îngropaţi; pe

mine să mă ascundeţi.

Sclavii, ştia un elev de liceu, sunt figuranţii an-

gajaţi pentru filmul Spartacus făcut la Hollywood şi,
prost plătiţi, s-au răsculat.

E un actor bun când îl nimereşte rolul pe el, că

el nu nimereşte rolul niciodată.

Hrănit din binele meu, semenul de aproape îmi

urăşte binele făcut.

Vorbesc puţin cu alţii? Aşa am timp să vorbesc

mai mult cu mine, necunoscutul ce încă nu mi-a
spus totul, ciudatul ăsta de care nu mă plictisesc.

Am avut o viziune: cu mic, cu mare, ne aliniase-

răm după cum aveam să murim, nu după vârstă,
nu după boli sau beteşuguri. Ne înşiram fără deo-
sebire ca şi cum vom fi luaţi de pe stradă, la în-
tâmplare, cum te ia tramvaiul din staţie.

195
MIRCEA OPREA

Istoricul, călăuza de la marginea potecii să-i spu-

nă rătăcitului de cum a ajuns până la el, din adân-
cul pădurii în subterana infernului.

Câtă vreme mă dedic să fac binele celui de lângă

mine în conştiinţa mea, Cineva din caverne mă
face vinovat de starea de rău a lumii. Cineva mă ştie
vinovat de durerea de care suferim toţi şi-i gata să
pună în aplicare sentinţa.

Atâţia oameni, atâtea căi urgente, inevitabile, spre

aceeaşi râpă.

Umbra, slugă supusă, apare înaintea fiinţei; aş-

teaptă la uşă, pe prag, înainte ca lumea să se nască.

Shopping-ul de astăzi prin pieţe şi magazine, ara-

tă ca vânătoarea prin codrii din comuna primitivă.
Altfel, preţul se plăteşte şi acum în riscuri: primiti-
vul îşi risca viaţa, noi doar sănătatea.

Celui cu răutatea la vedere, îi voi zice: Nu te ru-

şina, te porţi şi tu ca un om!

Sunt un cardiac cronic, ce mai! Mai mult decât

cu chipul meu şi cu CNP-ul, mă legitimez cu car-
dul de sănătate, cardul de bancă, cu facturile plătite.
Vitejiile mele sunt datoriile plătite la furnizorii de
servicii, la bănci. Facturile mărturisesc despre mine
mai mult decât aş spune în cuvinte. Restul, forma-
lităţi civile.

196
 Reacţii adverse

De două mii de ani, ca dintr-un blestem, e tot mai

rău pe-aici, dar mi-i că nici răul n-o să ţină, nici
răul n-o să ne mai vrea.

Patriot şi eu şi patria fuge de sub pasul meu.

Să-ţi codoşeşti cărţile ca pe nişte copiii handica-

paţi punându-le în poala criticilor poate, poate, le
va deschide coperţile, poate le va face un viitor? Ce
să spun eu, când toţi o fac?

Pariul cu viitorul, o loterie la care mai joc şi eu

dar, ştiu, mâine pierd sigur.

Ochiul se vede pe sine şi nu crede ce vede.

Curcubeul, arcul de triumf al celor plouaţi.

De cum, de ce urâtul poate profeţi mai degrabă,

mai aproape de adevăr decât frumosul.

Un lung sfârşit e bietul om de când se naşte pâ-

nă azi.

Vegetarian? Iubirile sale veştejite au ajuns mate-

rial didactic în ierbare.

Iubirea apropie indivizii în ciudăţeniile lor, dând

lumii stropul de coerenţă în continuitate, pe când
ura o urmează cu fidelitate, să încarce drama cu
forţă şi ritm până la ultima suflare.

197
MIRCEA OPREA

Scriu şi scrisul mă învaţă să scriu, cum orice

meseriaş se lasă şcolit de lucrul mâinii sale.

Încep să mă simt tot mai bine în lume, mai bine

decât acasă; vai de capul lumii!

Ideea scrisă, şi scrisă de mine, e alta decât gân-

deam.

Soarele, zeul venerat cu ochii închişi.

Tămâia – mireasma, aroma care n-a fost floare.

Ca orice om ce-şi ţine luciditatea sub control,

nu sunt superstiţios, dar nici nu-mi sâcâi norocul
iar când pariez pe ghinion sunt sigur de câştig.

Se scrie multă poezie bună, dar eu caut încă Poe-

tul care scrie Poezie!

Replică din mahala: Sufleteşte o duc bine – am bani

destui.

Călugăriţa răspopită, nefericita din preajma sfin-

ţilor, fecioara amantă ce aţâţă dar nu satură.

Orice strategie de învingător pariază pe viitor, pe

ziua ce vine, clipa următoare fiind surpriza, nouta-
tea, invenţia neştiută încă. Şi cum să te laşi în seama
necunoscutului care te va respinge înainte de a afla
de tine? Mâine este timpul Altuia.

198
 Reacţii adverse

Autoironia nu-i arma potrivită sinuciderii; e greu

să mânuieşti arcul încât să te nimereşti pe tine, să
nu răneşti pe alţii.

În oraşul meu până şi cerşetorii merg la vot: e

duminica aceea la patru ani când, calicii generoşi,
miluiesc partidele cu votul lor, dau mai mult decât
au primit pomană!

Sub axioma imbatabilă a infinitului, orice pro-

poziţie are şansa să exprime adevărul când ştim că
toate erorile trec prin clipa lor de adevăr.

Deprimat ca oaia rătăcită… Drept remediu îm-

potriva deprimării se recomandă asocierea în tur-
mă sau, mai bine, să aparţii unui popor mare. Mie
nu mi-a ieşit nici una, nici alta.

Discursul politicianului are asupra mea efectul

unui vomitiv; trebuie să ţin în gură o bomboană
de... mintă.

Apusul, splendoare în privirea lăsată aici ca din-

totdeauna, înainte de a se ivi ochiul meu, înainte
de a se ivi ochiul viu din pasăre.

Trecerea în cuvânt al lucrului, al gândului e co-

merţul subţire prin care se pierde, se câştigă şi nu
ştii de partea cui. Pleci cu pâinea acasă şi ceva din
mireasma ei rămâne în preajma cuptorului. Cum-
păr mirosul de pâine ce-mi ţine trează foamea.

199
MIRCEA OPREA

Construieşte-ţi Dumnezeul după chipul şi ase-

mănarea ta; aşa vă veţi înţelege mai bine, ca între
rude, ca între tată şi fiu în aceeaşi casă, casa lor.

Râma, intestinul fără trup, maţul ce mestecă fă-

ră gând, visează fără să se trezească.

Scuză-mă că nu te-am recunoscut. Mi-i greu să

recunosc un nimeni, anonimul cu nume propriu.

Şi el, cu o funcţie de râs la curte, îşi scrisese pe

cartea de vizită: Bufonul Regelui şi, ca replică de spi-
rit, Ludovic se recomanda – Regele bufonilor.

Gândesc fără ortografie, cu litere mici, fără re-

guli gramaticale şi îmi copiez aceleaşi gânduri în
scris, cu aceleaşi greşeli.

Din cer, din pudriera cu zahăr, ninge mărunt

peste case şi maşini până totul pare a fi cornuleţe,
fursecuri, platou cu patiserii de dat copiilor cu-
minţi, şi nu ştiu dacă merit atâtea dulciuri.

Visele, teritoriul comun unde întâlnesc oameni

de care nu ştiam şi nici ei nu ştiu în ce vis trăiesc.

Duşul de seară ca despărţirea de lume, o lepăda-

re a ei, a mizeriei groase. Sub duş mă lepăd de răul
lumii şi mă acoperă durerea dulce-amară, dulce-
amară ca gustul răului ce încă nu s-a copt cât ama-
rul să-i fie pelin.

200
 Reacţii adverse

Iau Aspenter, medicament bun şi pentru inimă,

folia având trecute, pentru uituci, zilele săptămânii.
Şi, aşa, calendarul îmi este dozat de farmacie. Pas-
tilele rămase pe folie îmi spun că mai am zile.

Arunc lucrurile vechi din casă, rup fotografiile,

dar nu le pot arunca din amintire, din memorie,
din suflet şi mă voi visa tot timpul între prietenii
mei, nemuritori cât voi trăi şi eu.

Soţul care se iubeşte pe sine nu va suferi, nu va

muri de gelozie.

Într-o crăpătură de sub streaşină, cât nu ajunge

nici mâna mea, nici laba pisicii, o păsărică şi-a clo-
cit puii, i-a hrănit cu hrana adusă în cioc până le-au
crescut penele, aripile şi, ciripind cu veselie, au por-
nit să înveţe să zboare. Cum îşi luau zborul, cum
aterizau în labele pisicii răbdătoare.

Măcar dacă singurătatea ar însemna intimitate cu

mine însumi. Dar cum poţi fi intim cu insul care
nu-şi ţine gura dacă află un secret de-al tău? Cum
să te încrezi în el.

Vom mai râde de leacurile băbeşti, bune, rele,

cum sunt, dar se vede că n-au dispărut nici leacuri-
le, nici bolile, nici specia. Ba, poate cumva au şi
întărit-o când văd cât de minunat rezistăm asaltu-
lui industriei farmaceutice cu noile ei medicamente
tot mai puternice.

201
MIRCEA OPREA

Inter-dicţia o fi sinonim cu inter-zicerea, dar mie

nu-mi spun acelaşi lucru când cobor cu şoapta în
zona tabuurilor.

Prost şi liber, pistol cu piedica ridicată; rău şi li-

ber, nenorocire cu bătaie lungă.

Bila mică e mai rotundă decât bila mare, la fel

cum şi zarul cel mic e mai norocos.

Universul nu are secrete, totul e deschis înţele-

gerii tale când înţelegerea va apare.

Aprinde fitilul bombei în public apoi, grăbit, ci-

teşte instrucţiunile cum să scape cu viaţă!

Cu piramidele în faţa ta, cum să nu crezi că ve-

chiul Egipt era locuit de mumii pietrificate.

Dilema bufonului e simplă, nu şi rezolvabilă: ori

face lumea să râdă de el, ori se face de râs, scăpare
n-are!

Publicitatea: biblia economiei de piaţă cu ilustraţii

în culori pe fiecare pagină.

Nu reţin fiinţele zărite în oglindă; le ştiu, le ob-

serv dar nu memorez. Trebuie să le am în față, să le
ating şi, de-i om, îi caut ochii, să ştiu că vrea şi el să
mă vadă, să mă ţină minte.

202
 Reacţii adverse

Noi palpăm realitatea cu simţurile iar adevărul,

imposibil de palpat cu vreun simţ, îl intuim atât cât
ne lasă visul din interiorul nopţii.

Între două vieţi, veşnicia de neajuns.

Raiul, da, există, există cât să fim siguri că avem

ceva de pierdut şi după moarte.

Îşi merită soarta: n-a făcut nimic să se nască în

condiţii mai bune.

Puţinii cai de rasă, supravieţuind războiului, în

comunism s-au corcit cu măgarii să ajungă catâri
în democraţia de azi.

Neştiinţa-mi este mina de aur şi, săpând în hu-

măria lumii, aflu adevărul binelui meu, urgia de
mâine de care poate că voi învăţa să mă feresc.

Înţelepciunea mea, prostia ajunsă la sinceritate.

Sunt omul banal care trăieşte din ozonul ex-

cepţiei înalte.

Am crezut că voi găsi în cărţi semnul vital şi de-

cisiv, că voi afla esenţa, credeam că voi afla răspuns
la toate întrebările încât să sar peste trăirea adevă-
rului pe pielea mea, să fiu scutit de o viaţa în durere.
Dar nu, nimeni, nu mi-a scris viaţa. Acum, îmi scriu
singur întrebările, răspunsurile.

203
MIRCEA OPREA

Sub norii din tavan gata să cadă, să se prăbu-

şească, dormea cu ochii deschişi, ţintea norii cu pri-
virea de teamă să nu cadă Dumnezeu peste el cât
doarme, strivindu-l ca un vis frumos.

Lipsa de fonduri din sănătate, Ministerul o re-

zolvă prompt când cu o criza de medicamente,
când cu o criză de medici.

La marginea lumii, moare un om singur, atât de

singur că nici n-am cui să-i spun tristeţea mea.

Ce-ţi doreşti vei căpăta, vei avea. Numai să tră-

ieşti privind anume într-acolo şi timpul îţi aduce
împlinirea în faţă, dorinţa pentru care ai lucrat
viaţă lungă.

Înţelepţii? Lumea să fi ţinut la sfatul lor n-am

folosi electricitatea, n-am zbura în cosmos, n-am fi
avut dinamită, nici războaie câştigate, pierdute.

Nu ştiu încă vreo virtute să devină nevoie atât de

repede ca viciul, ca pofta cea proastă.

Raiul – livadă pe rod în orice anotimp, pentru

fericiţii sătui de toate.

Cel vicios şi din măsură face viciu, cu grijă cât,

cum şi ce mănâncă, să nu fie peste, nici sub; să fie
sănătos la ora potrivită, după program şi dietă,
pregătit oricând pentru orice exces.

204
 Reacţii adverse

Scufundat în beznă, de dimineaţă până-n noapte

orbul ne salută spunându-ne bună-seara. E felul lui
de a ne scoate ochii.

Turturea, numele de cabaret al guguştiucului.

Nomen est omen? Aşa blând cum am ajuns, poate

că altora nu le e frică de mine; dar mie-mi este!

Priveşte atent tot ce te înfurie; acolo afli adevă-

rul tău, adevărul pe care tu nu vrei să-l vezi.

Cei care sunt spălaţi pe creier n-au cap...

Apa fără stăpân se face nor, se face ploaie, cum

norul fără stăpân ajunge lacrimă în ochiul de copil.
Trupu-mi sângerează; sângele meu se face lacrimă.

Eu iert greşiţilor mei şi-n veci nu-mi iert greşea-

la asta. Îi iert şi ei nu-mi iartă greşeala că-i iert.

Desigur, domnilor, darurile cele mari le voi pri-

mi şi eu în ultima clipă, între acestea biletul minu-
natei călătorii de pe urmă, cu loc rezervat pe pa-
chebotul de lux, alături de toţi prietenii mei.

Anticii, până la venirea lui Cristos, s-au grăbit

să-şi încheie epoca experimentând, trăind mai tot
repertoriul aventurii spirituale ca nu cumva să le-o
luăm înainte în vreun domeniu, nimic să nu rămâ-
nă necălcat de curiozitatea lor.

205
MIRCEA OPREA

Nu te feri de oameni; ei vor să treacă mai de-

parte, şi tu crezi că fug de tine.

Arta, adevărul care nu apucă să devină realitate.

Mă simt val de apă căţărat pe vârful stâncilor de

pe mal; ştiu, rămân acolo mai puţin de o clipă.

Fac şi eu alergie, reacţie adversă la antialergice.

Jucăm, toţi, la loteria zilei de mâine şi mizăm pe

noroc. După cum ne înmulţim, văd numai câştigă-
tori; eu de ce m-aş teme?

Lacom de toate cum sunt, câteodată şi eu mă uit

la harta în care s-a-ntâmplat să mă nasc, mă uit ca la
o pizza quattro stagione dublă, venită prin comisio-
nar la cathering, pizza cu prosciuto crudo şi mozzarela şi
brocoli pe blatul bine copt sub numele de Carpaţi.

206
 BLESTEMUL GEOGRAFIEI

Eu sunt aici cel barbar,

căci nu sunt înţeles de nimeni.
Ovidiu

Cine să aibă încredere în vorba mea când şi eu,

înainte de a mă cunoaşte, mă îndoiesc de mine.

Norii, în marşul lor, temă de mister, spaime ce-

reşti cu umbră pe pământ.

Sunt mulţumit: victoriile mele nu seamă prin ni-

mic cu ale învingătorilor mei.

Îngerii, neajunşi pe pământ, au fapta între noi.

În tinereţe eram atât de pornit împotriva mea

încât, să-mi fac în ciudă, aş fi vrut să devin martir.
Cu vârsta mi-am spus că nu-i pedeapsa pe măsura
orgoliul meu, de nu cumva tânărul de-atunci chiar
asta şi-ar fi dorit.
MIRCEA OPREA

Îngrijorat că aş muri peste o clipă, creştinul abia

cunoscut îmi urează: Doamne ajută! Credincios în
felul meu îi răspund: Fereşte-mă, Doamne!

Nici când are dreptate nu-l suport pe pătimaş: e

prea adânc prins în clipa prezentă. Cu întreaga lui
fiinţă vrea totul, acum!

Mai vânez doar căprioara asta şi, gata, mănânc

numai vegetale: am auzit că vegetarienii, cât-îşi pun
pofta-n cui, au o viaţă lungă şi sănătoasă!

Îşi ducea plăcerea de desfrânat până în pragul

extazului, dar voinţa sa de ascet nu-l făcea de râs în
nicio ocazie când era vorba să renunţe.

Nerăbdării cărnii de a se dărui viermilor cum să i

te împotriveşti când şi spiritul ţi se evaporă ca alco-
olul din palmă?

Trec zilele şi am griji: dacă mor înaintea mea?

Înjurătura: modul franc şi imperativ de a recu-

noaşte superioritatea cuiva.

Lucrurile, oamenii, faptele noastre, întâmplările,

curcubeul şi ce n-am numit încă, toate-s în unul
singur, nediferenţiat, nedespărţit de spaţiu, de timp,
doar noi le vedem sparte şi rupte, din nevoia de a
înţelege, priceperea fiindu-ne prea îngustă să cu-
prindem întregul ca întreg.

208
 Reacţii adverse

Sunt şi eu abia un ciob de lume, din lumea asta

mare dar, fără ciobul care sunt, lumea n-ar fi în-
treagă, tot spartă ar rămâne, hârbul de neumplut.

Lumea e cum o văd eu? Atunci nedreptăţile ei

sunt vina mea!

Morţii mei vor mai sângera până să-şi ierte lu-

mea în care au murit.

Lacome de lumină buruienile astea, lacome du-

pă stropul de apă, fără pic de omenie pentru fira-
vul răsad de busuioc pus de mine.

Ca dintotdeauna m-am ştiut diferit iar ceilalţi

mi-o arătau de fiecare dată că nu-s ca ei. Aşadar, mă
ştiu diferit până la capăt şi mi-am zis să-mi folo-
sesc zilele să-i aflu, morţi sau vii, pe cei care nu-mi
seamănă mie, nu seamănă nici cu ei.

Nu scriu mai bine decât alţii, scriu ce ştiu eu: că-

maşa altuia n-o să-mi fie mai aproape decât tatua-
jul pirogravat de peniţa mea.

O vezi de-aproape, ai motiv s-o cerţi şi, curcu-

beu din senin, ea îţi surâde, te graţiază cu un surâs
de sparge bolta cerului. Nu-i vina ei, s-a născut cu
surâsul pe buze moştenit de la mamă, de la bunică,
iar tu te vezi gol puşcă în faţa ei. Prăbuşit sub arcul
fierbinte, te ruşinezi că o cerţi şi-ţi dau lacrimile
când muşti surâsul, măr copt, cu toată gura.

209
MIRCEA OPREA

Mă plictisesc în somnul fără vise, cum aş călători

în trenul cu ferestrele închise: am totul pe-aproape,
nimic nu-i de atins.

Necunoscut cum e, pare de mult mort.

Sunt un bun pedagog cu mine: am reuşit să uit

mult şi repede din tot ce m-au învăţat alţii.

Nu mi-i în larg să dorm în locuri străine, în som-

nul primit ca oaspete de noapte. Mi-i frică să nu
închid ochii în patul străin, departe de casă.

Lucrurile, cele scumpe ţie, au un defect: şi fără

să-ţi fie necesare, până la urmă pun laba pe tine…
şi nu le mai laşi!

E un ambidextru de toată lauda: cu dreapta

scrie, cu stânga citeşte.

Suntem o familie modernă: cinăm la restaurant

şi ne spargem vesela în familie.

Americanii, ruşii: aliaţi în război, inamici pe timp

de pace.

Iarba îşi este sieşi leac şi boală şi eu tot nu-i ştiu

folosul: o fi de leac bolilor deja dispărute cu victime-
le lor, o fi descântec pentru nemuritori? Cine ştie
ce boli de mâine nu vor muri tocmai în atingere cu
firul de iarbă de sub talpa mea.

210
 Reacţii adverse

A rămas celebru pentru modestia sa când, într-un

concurs, a renunţat la premiul trei pe motiv că nu-l
merita!

Molière îmi plagiază contemporanii: Iau bunul

meu de oriunde îl găsesc.

Când n-o să-mi mai văd visele, voi şti că-s mort
de pe când eram treaz.

Mi-i greu şi n-am scăpare: sunt străinul faţă de

care nu pot ascunde nimic când e vorba de mine!

Orice carte aş citi, eu aud muzică, citesc proză

şi simfonia neterminată mă ţine treaz nopţi în şir.
Când ştiu asta, de ce aş mai scrie-o?

Eternitatea, suma rănilor mortale ca după cre-

dinţa păgână. Ultima clipă, prima literă din eterni-
tate.

Aşteptarea, captivă universului magic, visează cu

ochii deschişi la fantasma de mâine transferată în
ziua de azi.

N-am aflat încă de binele făcut ziua fără pere-

chea sa de noapte – răul.

Avantajat de istorie, mă ştiu laş şi nu mă plâng:

şaptezeci de ani m-am ferit de războaie şi acum pri-
mesc pensie de veteran, veteran de pace.

211
MIRCEA OPREA

M-am născut la capăt de război când cei întorşi

de pe front găseau văduve din luna de miere.

Sunt plante ce cresc în lan, sub spaima senină a

secerii, precum grâul; sunt stejarii ce cresc în sin-
gurătate, înălţaţi deasupra furtunii şi codrul adânc
nu-i fereşte, nu-i ascunde de colţii de gater.

În viaţă încă fiind, mă bucur ca egoistul de rui-

na ce vine fără să mă găsească, fără să mă ajungă.

O pot demonstra matematic: speranţa a ucis mai

mulţi oameni decât pesimismul.

Cu faţa pistruiată de insule, oceanul, zbuciuma-

tă pildă de răbdare.

Octogenarul, pod destrămat în ruină cu suflet

curcubeu.

Religia şi credinţa, ca spectacol ostentativ, îşi

arată neîncrederea în individ, în intimitatea sa invi-
zibilă, şi îi cere să se exteriorizeze, îl face să-şi arate
credinţa în public, exhibiţie de circar.

Să nu fi aflat de supuneri la canon şi sărbători,

să nu fi fost dările, umilinţa corvezii sub ierarhia
clerului de nesmerit, apoi apăsarea mişelească din
partea comunităţii – cu silă, cu silă şi ipocrizie ac-
ceptam şi eu credinţa. Dar, leneş şi meschin, cum
mă ştiţi, ies mai ieftin să cred altfel decât voi.

212
 Reacţii adverse

El nu se ridică în picioare în faţa nimănui: are

fobie de înălţimi.

Nu suport să-mi văd viciul pitit în pielea altuia:

cum poate fi acela atât de stricat?

Dineu de gală în salonul albastru: bisturiu, pen-

sete, tacâmuri din inox, mănuşi albe – ţinută obli-
gatorie la ospăţul de canibali cu parafă.

Hârtie, tu, mama copiilor mei, rabdă orice nu-

mai să iei viaţa de la început.

Calul meu, fulger coborât din cer, ascultă de trăs-

netul norilor ca de bici; cum să cred că eu, călăreţul
de-o noapte, îi sunt stăpânul.

Tânărul vede altfel; ajuns bătrân vede altceva.

De câţiva ani avem o secetă torenţială zilnic pre-

vestită triumfal de meteorologi ca vreme bună pentru
vacanţe.

Râul, viaţa de apoi a fulgerului scurs în pământ.

Suntem dornici să ajungem obiectul admiraţiei

noastre, ţinta spre care privim.

Gata să slujească altora, cel supus află prieteni;

cel liber are distanţă, înălţime. Libertatea se învaţă
de unul singur şi o plăteşti cu singurătatea ta.

213
MIRCEA OPREA

Pe pământ, n-am drepturi în plus faţă de gâză,

faţă de furnică, doar dreptul samavolniciei.

Ca venită din specie străină, Femeia cu fapta la

mijloc, glorioasă prin supunere, are alt destin în
istorie. Bărbatul, învingător în bătăliile zilei; ea, tri-
umfătoare când cedează totul în noapte.

Întâiul născut se naşte pe sine, regele dintâi.

Spre dezamăgirea sa, nu-şi poate administra lă-

comia şi asta îl face risipitor. Privit din stradă, risi-
pa îl arată ca pe un cumpătat până şi în virtute.

Nu-s mândru de laşitatea mea iar actele de ero-

ism ale semenilor nu mă salvează: toate se sfârşesc
prin moartea cuiva!

Pe pământ, avionul e şandramaua incomodă, cu

aripi inutile. La fel ca libertatea, avionul îşi are ros-
tul doar în zbor.

Să afirm că văd viitorul meu, al altora, ca pe un

cimitir, voi fi socotit, sigur, psihopatul macabru care
nu-şi merită compătimirea. Când voi demonstra
că, tot ce-i viu acum, peste ani va fi mort iar mortul
va continua să existe asimilat viitorului măcar ca
gunoi, cum, tot aşa, viitorul e cimitirul prezentului,
atunci voi fi crezut. Când voi adăuga că, în viziu-
nea asta, prezentul meu e în chip limpede cimitirul
zilei de ieri, deja vă sună banal.

214
 Reacţii adverse

De când s-a dedicat Cerului, credinţa i-a încă-

tuşat mâinile ca în rugăciune, el renunţând să mai
fie un om liber, dacă liber o fi vrut să fie omul.

Oricât s-ar lungi speranța de viaţă, mie bătrâneţea

mi se lungeşte, prea pripiţii ani tineri rămânând
prizonieri în amintiri.

O fi devenit pământul rotund de ceva vreme, dar

cerul, în mintea multora, cerul a rămas plat cum e
tavanul.

Dacă voi crede vreodată, voi crede în felul meu,

aşa cum cred şi acum.

Şi nimeni nu-mi vorbeşte de ipocrizie, de dublul

limbaj, de mizerabila morală a celor care au prins,
ca din naştere, locul în lojă la spectacolul lumii şi
vor să-l lase moştenire şi copiilor lor.

Cel slab tot netreabă de netrebnic pare.

Legea ştiinţei se limitează să afirme cu ochii spre

viitor, profeţind adevărul de ieri: arunci azi piatra
în cer şi mâine cerul te bate cu piatra ta.

Metoda bună să păstrezi ideea în spiritul ei, s-o

conservi aşa cum arată în stare proaspătă: scrie-o,
scrie-o repede. Şi, apoi, fă tot ce poţi să n-o pui în
practică, să n-o strici!

215
MIRCEA OPREA

Adevărul e Împărăţia lui Dumnezeu? Realitatea,

cea raţională, e a lui Satana.

Ca favorit al marelui ghinion, se credea îndrep-

tăţit să se înalţe mult peste omul de rând, ca orica-
re ales al sorţii.

Olar, bună meserie de călcat în străchini.

Calea altora spre excepţia eşecului, la mine-i dru-

mul banal, de toată ziua, bună-ziua.

Ne arătăm existenţa de trecători agitaţi şi febrili

în prezentul efemer, grăbiţi să câştigăm eternitatea
pentru vremea cât vom lipsi din lume.

Omul, măsura tuturor lucrurilor? Frumoasă încerca-

rea grecului, dar încă nu apăruse dolarul.

Ce să fie mai aproape de nimic decât omul care

dispare; ce să fie mai aproape de deşertăciune decât
omul care este.

Bărbatul care n-a plâns niciodată e un om slab.

Opera adevărată a scriitorului rămâne viaţa sa

până să apuce să se autoplagieze în scris.

Dogma, tehnica forţării înţelegerii socialului:

mai degrabă sileşti realul să intre în teorie decât să
schimbi teoria după faptele obositor de insistente.

216
 Reacţii adverse

După ce-i afli viaţa, te convingi că nici un scrii-

tor nu şi-a scris cartea pe imaculate pagini albe.

Faptele trecute fac legile de mâine; supuse ace-

lor legi, aventurile viitorului îşi vor alege prezentul.

Când nu voi mai fi, oriunde îţi vor privi ochii,

eu acolo voi fi.

La zugravul prost şi zidul fuge de sub bidinea.

Ca decor, în casă păstra esenţa utilului, nimic

peste ce-i încăpea în rucsacul de supravieţuire, ne-
voii de azi. Avusese ca maestru pe zgârcitul tată al
lui Adam: îţi voi da scule, nu podoabe.

Orice pas înainte, orice descoperire binefăcătoa-

re ne duce tot mai aproape de dispariţie.

Paradoxul medicinii: îmi prelungeşte viaţa cu

anii, nu-mi amână moartea cu nicio clipă.

Nimeni n-a arătat sufletul cu degetul cum arăţi

pasărea ce nu-i de prins dar cântă câtu-i ziua, câtu-i
noaptea de-ţi ia auzul şi de vină e degetul, degetul
cel surd de muritor.

Să-mi fi fost viaţa, anii îndelungi, premiul vir-

tuţii, al meritelor, precum al celor aleşi? N-aş mai
citi: cartea, biblioteca toată, îmi pune în faţă erata
la greşelile grave, la erorile de tipar ale vieţii mele.

217
MIRCEA OPREA

Mi-a mai rămas timp cât să apropii moment de

moment, să aşez secvenţă peste secvenţă, să-mi
văd viaţa întreagă, tot filmul până la ultimul cadru.

Cunoaşterea îmi este superficială, dar necu-

noaşterea întotdeauna mi-a fost profundă şi totală.

Cenuşa norilor, sinteza incandescentă a spiritu-

lui care, cândva, a topit aurul cu tot cu cuptor. Zici
cenuşă şi spiritul ei va aprinde iarăşi flacăra ce va
topi şi omul, şi lumea, în alte forme, va topi tot
ce-am fost cândva. Da, cenuşa norilor!

Minciuna, trecută prin parlament, se vrea dez-

minţire la adevărul străzii.

Gândesc în noapte cu lumina stinsă, gândesc

bâjbâind în beznă cu bănuielile mele până mijeşte
zarea unei certitudini după care, şi eu, adorm.

Relieful acestor locuri este trupul meu ecorşat,

iar istoria lor îmi este biografia în care respir.

Ambiguitatea capodoperei? Înţelesuri mai multe

decât cititori.

Când a văzut Dumnezeu că, şi pe pământ, omul

tot păcătuieşte fără teamă de iad, s-a mâniat până a
coborât iadul aici, pe cheltuiala noastră. Aşa am
ajuns să trecem dintr-o viaţă în alta, că nu mai ştii
când eşti pe pământ, când eşti în iad.

218
 Reacţii adverse

Şi pe ateu îl vindecă tot credinţa, nu în Dumne-

zeu, ci în credinţă!

Mersul la război – treabă de bărbat! Un drept al

meu ar fi şi posibilitatea de a refuza să-mi omor
semenul. Nicio lege, nicio autoritate nu poate obli-
ga ca un om să-l ucidă pe altul!

Cu ani în urmă auzeam la radio, înainte de ora

12, cotele apelor Dunării, la intrarea în ţară, apoi la
Sulina şi în fiecare port până la Mare. Nu condu-
ceam eu vapoare pe fluviu, nici nu remorcam barje
cu containere grele, eu doar ascultam acelaşi mesaj
în câteva limbi dunărene. Acum, anunţul a fost
sistat, semn că, pentru noi, Dunărea a secat.

În realitatea ambiguă a vieţii, moartea rămâne

adevărul solid pe mâna căreia poţi paria, dacă ţii
morţiş să câştigi în viitor.

Nu te lăsa amăgit de gustul tău sălbăticit: mân-

carea bună nu-i hrană, nu hrăneşte!

Ralph, câinele vecinilor, de câte ori intră cineva

în curte, ia mingea în dinţi şi se duce la musafir să
se joace, pentru că stăpânul lui a uitat de joacă.
Musafirul nu pricepe şi nu se lasă dresat de Ralph.
Îmi închipui cât s-o fi chinuit câinele cu Pavlov
care, cu mintea lui de om, încă nu aflase de reflexul
condiţionat. Toţi ştim numele şi renumele savan-
tului, nimeni nu ştie numele câinelui.

219
MIRCEA OPREA

Cuvântul ce mi-a ţiuit în urechi fără să-l aud,

glonţ concret şi fierbinte, cuvântul m-a doborât
fără să-l pricep. Şi de cuvântul neînţeles de tine,
cineva ascultă, cineva i se supune.

Ca stăpânul avar al pungii goale, perversiunea

gravă ar fi să nu iubesc nicio femeie.

Părinţii mei, ruinele naşterii mele.

Nu râvni la binele străinului; şi la el binele abia

stă în echilibru cu răul care, pe tine, te-ar nărui.

După ce trec sărbătorile cu zilele lor în care nu

fac nimic, şi eu, ca tot românul, o să-mi cumpăr de
la doctor o vacanţă pentru recuperare.

Copilăria mea se retrage în vis, insula mea de

singurătate unde încă mai cresc.

Conştiinţa de sine, eul meu vorbitor se dă în

spectacol abia prin cuvânt, ca esenţă a spiritului.

Descoperă-ţi natura proprie cât mai eşti în

viaţă. Sună teribilist? Sună aşa numai cât eşti viu.

Tot ce n-am făcut, măruntele fapte ale unei vieţi

mărunte, veţi auzi după plecarea mea şi nefăcutele
mele nu-s puţine. Lung este pomelnicul vitejiilor
sărite de mine cu tot curajul; despre izbânzile nea-
junse, ale voastre, va scrie istoria ce vine.

220
 Reacţii adverse

În cimitirul plin ca la festivalul berii, cine să ştie

mormântul lipsă, cine ştie mormântul gol al celui
înviat fără judecată, fără sentinţa de apoi?

Mă uit în oglindă ca la o minciună, ca la o iluzie:

clipesc şi dispar. N-am ajuns axiomă şi încă n-am
reuşit să vă demonstrez că exist.

Se pare că fericirea, o fericire mare ne aruncă din

specie cu o treaptă mai jos; am văzut semeni în cul-
mea fericirii care se bucurau şi guiţau ca porcii.

Binele îl cunoşti uşor; nu durează mult.

Şomer câtă-i ziua, şi eu, zilier de noapte…

O noapte m-a chinuit, m-a zbuciumat cu răsfăţul,

semn că a doua zi o voi întâlni în stradă.

Peste pleoapa nopţii, cu pleoapa trasă mă cu-

fund în bezna de granit. În tăcerea ei deplină, nefi-
inţa se simte ca întuneric şi linişte.

Mă trezesc viu, cu soarele-n ochi şi-mi zic: se

vede că am votat prin somn şi pentru ziua de azi.

În comunism, să fi ţinut la onoare, aş fi avut

motive să mor de câteva ori, cum şi în democraţie
am ocazii destule şi, iată, n-am murit înainte, nu
mor nici acum. Ţin şi eu la onoare cât supravieţui-
torii din preajma mea.

221
MIRCEA OPREA

Am crezut că e om de cuvânt, omul pe care mă

pot baza când se jură pe viaţa lui. Am avut toată
încrederea în el şi uite ce mi-a făcut: a murit!

Omul, lucrarea care se tot repară, se restaurea-

ză, se cârpeşte cu modernizări, renovându-se me-
reu în vederea demolării definitive.

Citesc ca în cădere liberă şi, ştiu, mă voi prăbuşi

în lectură până voi atinge adâncimea lacului: buf!
Ce a fost asta, ce a vrut să zică onomatopeea?

În pustiul de nisip, îmi ridic piramida cu unicul

sclav pe care îl am la îndemână, numele meu.

Trăiesc şi eu resentimentul regnului mineral faţă

de viaţă, stare efemeră, nu şi obligatorie. Trăiesc
resentimentul şi mă resemnez – piatră din râu.

La început Adam şi-a scris Cuvântul în lut, a su-

flat peste el şi l-a numit dumnezeu. Apoi a înghiţit
repede cuvântul, să nu-l uite.

Ochii mijiţi în surâs, privirea întoarsă spre sine,

să nu scape clipa din interior, spectacolul ce s-ar
pierde în neant cu privirea care n-a văzut.

Să vreau să aflu sfinţi în lumea vegetală, cu si-

guranţă, aceştia ar fi copacii. Şi cum să-mi închipui
raiul altfel decât o livadă cu sfinţi ajunşi pe rod, în
orice anotimp?

222
 Reacţii adverse

Cât se înalţă firul de grâu peste lanul în care a

crescut? Cu un deget, cu o palmă? Şi în asta ar sta
calitatea sa în plus faţă de spicul de alături?

Păcat că viaţa veşnică te ajunge după ce mori.

Într-o viaţă la întâmplare, hazardul mi-a fost

primul maestru, îi sunt şi acum ucenic.

Pe omul liber nu-l apără nimeni.

Plăcinta poale-n brâu, sărată, îndulcită cu mărar, e

plăcinta zilelor de lucru. Din dor de frupt, Dumi-
nica, în zi de sărbătoare, poalele se coboară.

Fiecare respiraţie, un oftat după clipa dusă.

Mamă, eu ce o să fac când o să fiu viu?

Început de epopee: un bărbat cu arcul în mână

îşi caută duşmanul.

Nici soarele nu-i punctual: în fiecare zi răsare

tot la altă oră, dar nu lipseşte de la întâlnire nici de
sărbători!

Credincios clipă de clipă în dumnezeul lui, tră-

ieşte din maşini vândute la mâna a doua şi asta-mi
spune că ceva e fals. Am aflat-o chiar de la el: spre
paguba sa, îşi înşeală clienţii cu bună credinţă şi le
vinde maşini nou nouţe!

223
MIRCEA OPREA

Cel care va şti să se bată pentru sănătatea sa va

trăi mai mult! Sună obscur ca o reţetă de doctor!?
Să ne explicăm, uită-te în viaţa ta.

Mă supun credinţei în felul meu, adică drăcos; e

adevărat, nici eu nu fac ce spune popa, dar spun,
ba şi scriu ce face popa.

Să-i apărăm pe cei puternici, să-i apărăm mai în-

tâi de ei înşişi.

Gândul bun nu vine de două ori în acelaşi cap.

Se plictiseşte şi el să facă iarăşi drumul de pomană.

Avem cu ce ne mândri: ruinele noastre sunt mai

proaspete decât ale altora.

Iarna, cu soarele luminos tăvălit în zăpadă, pare

o toridă zi de vară în amiază.

Minciuna străzii e mult mai aproape de realitate

decât adevărul statistic.

M-aţi convins: nu boschetarii, nu analfabeţii, nu

săracii vor câştiga ultimul război. Ştiu doar că, în
ciuda oricărei catastrofe, ei vor supravieţui.

Scriu ca unul interesat de ceea ce suportă, suferă

şi se îmbolnăvesc contemporanii mei, boli pe care
le-aş avea şi eu dar, cât pot, mă abţin ca de la un lux
de nepermis pentru mine.

224
 Reacţii adverse

Trece noaptea, vine ziua, câmp de ispăşire pen-

tru păcatele din vis.

Adulmec urmele zborului, să ajung pasărea ce

nu-şi află cerul.

Sfoara lăsată în voia ei se face nod, se face ghem

şi, decât s-o descâlceşti, e mai simplu s-o arunci.
Aşa arată viaţa mea, cu încurcăturile ei, în care nu
se-amestecă nimeni.

Din două minciuni cap la cap politicianul face

un adevăr, o minciună fiind argumentul realităţii
celeilalte. Eu, şi din două adevăruri, ajung într-o
fundătură, un adevăr contrazicându-l pe celălalt.

Mai bine sună-mă să vorbim după miezul nopţii

decât după răsărit. Vorbim până se face lumină.

Chipul celui sincer – rezumatul vieţii sale.

Fără pic de perspectivă, fără neam de strategie

politicienii ăştia: fură din casa lor şi n-au unde să-și
ducă prada.

Eram cu cineva şi, speriat, strigam: Ajutor! Visam

şi nu mă trezeam nici când strigam; cui ceream eu
ajutor să mă trezesc când cel de lângă mine dor-
mea şi el? Eram cu cineva în vis care mă scutura
de piept şi-mi striga: Trezeşte-te!

225
MIRCEA OPREA

De o bună bucată de vreme sunt supărat pe lu-

me, pe toată lumea şi nimeni nu mă întreabă. Fie-
care în parte ştie de ce!

Nu nemurire, doar să nu mor înaintea lumii.

Copil, zburam cu braţele desfăcute, cum fac pă-

sările şi mă roteam aşa în jurul unui copac până
ameţeam de zbor. În restul anilor nu mi-au mai
crescut aripile, zbor cu penele din copilărie.

Ce ştiu, cât ştiu, despre mine, despre voi, doare

până în lacrimă.

Tu vezi fantoma celor dispăruţi? Eu încă am în

auz spiritul viilor de demult!

Adaptat la viforul zilei, îşi arată bestia cerând ier-

tare pentru faptele bune: Nu asta am vrut! Îşi cere
iertare şi pentru faptele rele: Atât-am putut!

Nici şi cei mai răi dintre noi nu pot trăi fără

câţiva oameni buni pe lângă ei.

Dolarul, mi-a şoptit mie cineva, e singura mone-

dă valabilă şi în lumea de dincolo.

Şi mărgica, şi ciobul de sticlă măreşte negul până

îl face hidos prin detaliul scos la vedere. Aceeaşi
hidoşenie trecută prin raza diamantului se înnobi-
lează, devine semnul distinct al stirpei regale.

226
 Reacţii adverse

Simt iz de cadavru tot mai aproape: aşa miroase

vântul care nu mai suflă.

Căutam destinul convins că îl am pe undeva şi

cineva mi-l ascunde. Văd că tocmai căutarea, cău-
tarea acelui Mister îmi era mie destinul.

Oricâte spirite ar părea că se înalţă în jurul meu,

latitudinea orizontalei copleşeşte pe orice optimist
până la disperare.

Sufocant de aglomerate, cimitirele au adoptat

soluţia finală – nemurirea. Ca în orice urgenţă se
respectă regula: mai întâi, copiii, femeile şi bătrânii.
Dar nu înaintea salvatorilor Patriei: cimitireanul şi
rudele lui, apoi oficialii!

În generoasa nepăsare a lumii, eclipsele de lună –

curiozităţi de lemn uscat par lunaticilor de zi.

Mănânc de-odată fructul din patru pomi, din pa-

tru anotimpuri, din patru ani. Trecerea timpului,
ce întâmplare de viaţă pentru pom!

Vrejului de tomată, de ardei, să ajungă la înălţi-

mea spinului i-ar trebui zeci de încrucişări şi multă
iubire din partea omului. La mine în ogradă, spinul
ăsta mândru, cu mireasma obraznic de atrăgătoare,
s-a înălţat ca din resentiment faţă de iasomia timi-
dă. Aş tăia iasomia din jurul spinului, să-l văd mai
bine, dar mi-i să nu creadă că îl persecut.

227
MIRCEA OPREA

Să fii fericit? Aş zice că e o stare vulgară, jenantă,

să fii singurul fericit pe oceanul în furtună, în co-
rabia gata să se scufunde.

Când evit o groapă, pierd energie cât să ies din

ea. E legea care-mi rupe gâtul.

Cei normali se-mpuţinează din zi în zi; acum

suntem mai puţin de jumătate, că mă şi întreb ce
va fi un om normal mâine, când voi fi singurul.

Să nu fie oare câştig în spirit, în suflet, din anti-

chitate încoace? Câştigul să fie doar în lejerităţile
vieţii? La ce-mi va folosi, privilegiu de zeu, să zbor
într-o zi cât Sofocle nu călca în paşii săi ani în şir,
când eu rămân, cu milenii, departe de sufletul celui
de lângă mine, departe până şi de sufletul meu?

228
 DEASUPRA TIMPULUI

Cei care nu cred în nemurirea

fiinţei lor s-au preţuit exact.
Maximilien Robespierre

Boala ne ţine trupul, carnea şi sângele în graniţa

virtuţii iar moartea ne salvează de la viciu, cum şi
sfântul o ştie.

Vorbim în paralel, ca pe calea ferată şi tot aşa ne

înţelegem: mai bine urcăm amândoi în aceeaşi lo-
comotivă până la ultima staţie.

Scria cu creionul apăsat că lua foc hârtia şi-n ur-

mă, sentimente pirogravate până la cenuşă.

Politicienii noştri, parlamentarii, îşi dau viaţa, se

străduiesc din răsputeri să devină personaje de prim
plan, eroii celui mai palpitant roman poliţist care s-a
scris vreodată – Codul Penal.
MIRCEA OPREA

Materia profundă din fiinţa vie doreşte inerţia,

de aceea vrea moartea fiinţei şi o face pe calea plă-
cută, prin patimi şi vicii cărora nu le putem refuza
beneficiul. Obosită în suferinţa plăcerii, materia
vie din noi îşi doreşte din nou nemişcarea.

Fapta gândită azi, mâine-i gând împlinit ajuns la

locul său din trecut; fapta mea pe faptă se clădeşte,
cum piatra-n zid viaţa îşi topeşte.

Ipocrizia comună, laşitatea în doi: greşeli iertate,

păcate şterse?

Epitaf pentru zburător: Aici s-a prăbuşit vulturul,

visul său încă zboară.

Nu sătulul ajunge obez: doar flămândul.

Eşti, vecine, la voia mea: în ciuda tuturor legilor,

răul ţi-l fac eu, când doresc şi n-am să-ţi cer voie.
Răul ţi-l fac când vreau pentru că pot, dar e de bun
simţ ca binele să ţi-l fac numai cu voia ta.

Sub hainele mele, am zile când trupul mai ani-

mă păpuşa din resturi de carton şi confeti colorate,
aşchii din scândura scenei, ţipete ruginite din me-
gafoane, scaune oloage. Nu uit sufleorul, cu el
împart aerul şi succesul, sufleorul ţintuit în culise şi
tot nu ştiu dacă nu-i mult, dacă nu-i puţin pentru
bătrânul gata să tragă cortina.

230
 Reacţii adverse

Şi când pământul se va prăbuşi în cosmos, suma

unghiurilor dintr-un triunghi va fi tot de 1800, o
capodoperă egală cu genialul poem 1+1=2.

Îi ascult numai pe cei mărunţi pentru că cei mari

vorbesc prea mult, prea tare.

Lunga cărare, argilă arsă de pas omenesc, piatră

bătută cu piciorul cât să crezi că, noi, trecători de
ieri, de azi, să crezi că toţi batem pasul pe loc.

Trupul meu, pământul ce mă simte, sculă de preţ

de arătat lumii, până ochiul cel viu să-i afle podoa-
bele de umbră.

Îmi pot face singur orice rău şi nimeni nu mă

împiedică: sunt liber.

Popor, turma care, în corul pe voci diferite, cu

tot orgoliul îşi zice noi.

Da, hainele tale sunt curate; strălucitor de gri!

Să trăieşti după prescripţia medicilor pare să ple-

dezi vinovat, să scapi de execuţia de mâine prin
detenţie pe viaţă.

Trec peste oximoron şi, dacă eternitatea se naşte,

admit că se naşte la sat, cum s-a spus. Şi, sub ochii
mei, credincioasă progresului, aceeaşi eternitate se
îngroapă în cimitirul din oraş.

231
MIRCEA OPREA

Aş vrea să trăiesc şi ziua de mâine dar, nu ştiu

cum se face, mereu trăiesc astăzi, tot astăzi, o zi
care uimitor de repede se transformă în ziua de ieri.
Despre viitor – nicio vorbă.

Dorinţa se simte liberă faţă de posibilităţile tale,

ea se răsfaţă în splendide peisaje pe când fiinţa se
zbate să prindă şi clipa zilei de mâine.

Realitatea este istorie; adevărul, religie.

Oricât ar răpi bărbatul din fiinţa femeii, ea va fi

mereu jumătatea cea mare, tot ea va fi jumătatea
cea bună a omului întreg.

L-au operat şi tot nu ştia dacă doctorii l-au sal-

vat pe el ori i-au salvat tumoarea ca pe un prunc şi
acela dornic de viaţă.

Tăcerea mea e sinceră; nu minte niciodată şi mă

reprezintă mai bine decât vorbele.

Extaziat de flacăra din cămin, cu telecomanda în

mână, apăs butoanele să schimb imaginea, să văd
cum pâlpâie focul şi în căminele din alte case.

În viaţă, toate clipele-s vitale şi tocmai cea pe

care o trăieşti, peste care nu vei sări, să nu se rupă
lanţul, clipa prezentă este cea mai de preţ. Altfel,
cum să o sari, să-ţi trăieşti clipele pe alese, aşa cum
alegi din caisul copt doar poamele rumene?

232
 Reacţii adverse

Am nostalgia de nelecuit pentru ziua de mâine,

depărtarea de neajuns. Sunt şi eu dintre nostalgicii
care-şi regretă viitorul.

Blestem: dă Doamne să plece, să n-ajungă!

Vinul băut de tine va înveseli pe altul. Beţia altu-

ia nu pe tine te bucură.

Fie şi peste cadavrul meu, medicul cel conştiin-

cios mă tratează până la capăt; cum să nu-l las
când văd atâta interes pentru binele meu?

Nu fi leneş; de râia ta, tu te scarpini cel mai bine,

până la orgasm, până la sânge.

Gloria urcă eroii în statui cu aceeaşi manta gău-

rită în care au murit pe front. Cei vii au pensii de
urmaş şi le poartă medaliile pe hainele noi.

Ne înmulţim atât de repede încât, în ciuda evi-

denţei clamate la televizor, în ziare, pot jura că-n
lumea-ntreagă nimeni nu mai moare.

Altruistul din mine de câte ori vede un peşte vrea

să-l scoată pe uscat, de teamă să nu se înece. Aşa ne
comportăm cu prietenii noştri, aşa suntem creştini
cu semenii, vrem să-i aducem la starea noastră de
bine, să ne lăudăm prietenilor ce saramură bună
facem pentru ei, din cel salvat de la înec cu marea
noastră mărinimie.

233
MIRCEA OPREA

Când cel de lângă tine flămânzeşte, tu să ţii hra-

nă peste saţul tău, al familiei, pare delict, infracţiu-
ne. În ce lume oare lăcomia se va pedepsi drept
crimă împotriva celui slab şi, totuşi, asemenea ţie?

Întreb şi nu răspund: fără boala mea, cine aş fi?

Nenorocirea întreagă, împlinită, ştim cum arată,

echivalează cu sfârşitul, cu moartea. Pe când bucu-
ria completă, fericirea totală, de-ar exista o vei
echivala, paradoxal, tot cu moartea.

Am ajuns la destinaţie şi biletul de călătorie, fără

de care n-aveam voie să mă aflu pe drum, biletul –
un gunoi. Acesta e destinul petecului de hârtie, acum
lipsit de valoare. Am ajuns la destinaţie, pe cine mai
interesează călătoria mea până aici?

Dumnezeu nu poate schimba punctul de topire

al fierului, nu inventează motorul cu ardere inter-
nă, nu urcă la volan, îi poate călca însă cu maşina
pe pietoni. Şi, când nu-i salvează, chiar o face!

Se simţea atât de singur încât casa lui, privită di-

nafara, părea tot timpul goală.

Eroii neamurilor mici cu regi slabi, dintotdeauna

sunt sceleraţii din judecata statelor puternice, pe
când criminalii adevăraţi se impun ca sărbători în
calendarul învinşilor, modele morale pentru toţi. Ce
banalitate enervantă în democraţia asta.

234
 Reacţii adverse

Mă prinde mila, mă prinde mila de lume, când mă

gândesc, scăpată de sub control, ce se va întâmpla
curând, când eu nu voi mai fi.

Cuvântul din urmă să-l spun: Alfa şi Omega, pe

scurt, Adio!

De căţărat, mă caţăr şi singur pe Everest; am ne-

voie de şerpaş să-mi arate cum, pe unde să cobor
teafăr din nebunia mea.

Orfanul, ou rătăcit în alte cuiburi de cuci.

De ce m-aş trezi înaintea altora; în lumea în ca-

re trăiesc eu, încă nu s-a făcut ziuă de tot.

Mă uit la aproapele meu ca în oglindă. Asta să fi

fost tot ce putea să facă divinitatea şi eu să admir?
Nu! E mult prea departe de perfecţiune.

Toleranţa-i soluţia la orice? Nu şi când tolerea-

ză intoleranţa sub lozinca E interzici să interzici!

Sunt sigur, în ultima clipă a vieţii mele voi primi

biletul de intrare în eternitate, aşa cum un condam-
nat la moarte este graţiat în ultima clipă.

Spre senectute, relaţia cu bolile tale devine joc de

societate. Pe cât eşti de abil, îţi vei aranja scorul, vei
controla fatalitatea sau o vei amâna, o zi, un an.
Până când boala te ia la joc şi nu te mai lasă.

235
MIRCEA OPREA

Carpe diem! Scurtă cum e, vorba îmi spune şi mai

mult: ai răbdare să treacă şi ziua asta, şi zi după zi,
să trăieşti anul.

În iad, medicina practicată e psihanaliza, desi-

gur, iar medicul de familie – Freud.

Rămas la ora de iarnă, în plină arşiţă a verii, cel

pierdut de sine încă tremură ca bătut de lapoviţă şi
ninsoare.

Am o frică bine cultivată; nu mă tem decât de

poveştile de groază, cele din cărţile vechi şi stator-
nice în spaimele mele; ce mi se-ntâmplă în stradă
nu-i decât realitatea care, mâine, trece.

Şi la un sfânt ajunge să apară iubirea, iubirea de

aproapele, desigur, pentru a-l transforma într-un
monstru şi mai iubitor.

Sunt convins că, rămas aşa plat cum se credea,

Pământul s-ar fi simţit mai confortabil decât sfera
ce se roteşte şi ea, în jurul ei, în jurul soarelui. Şi
de-ar fi numai asta…

Cuvintele, cuvintele sunt splendide şi venite cu

adevărat de la Dumnezeu când numim orice şi ce
n-avem în faţă, ce n-a văzut ochii de pământean
muritor, numim tot ce nu există, în cuvinte vorbim
până şi de Dumnezeu, de nu cumva pentru asta o
fi făcut el cuvântul.

236
 Reacţii adverse

Infarctul instalat ca stare permanentă, ca obse-

sie a clipei, moarte continuă.

Nimeni cu adevărat moral n-ar putea fi fericit în

lumea asta. Şi totuşi, unii sunt fericiţi ca din naş-
tere şi n-au nimic a-şi reproşa. Fericit şi moral –
contradicţie în termeni.

Lumea, un uroboros gigantic şi grotesc, se repeta-

se şi până la el, cum se repeta şi prin el, se repeta
din om în om cu nădejdea ascunsă că, cineva, un
om din mulţimea fără sfârşit în trecere sub lumina
de astru, un singur om dintre atâtea miliarde va pri-
cepe ce i se întâmplă fiinţei în tot haosul acesta din
care venim, în care ne pierdem.

Lectura, cărţile, surogat anemic de părinţi, de

prieteni, de educaţie, poate şi de viaţă încât acum,
aproape de final, mă şi întreb câte pagini or mai fi
până să dau de foaia pe care scrie – Sfârşit!

Mă simt buruiană: cât plouă, nu mor.

Citea, prindea câte o idee, lua o îmbucătura din

ea, să-i prindă calea spre un sens şi o rumega de
parcă ar fi muşcat din friptura nu destul de coaptă;
mesteca încet să simtă gustul cărnii, să priceapă
ideea în întregul ei, înghiţea şi citea mai departe în-
torcând pagina. Aşa ceva nu făcea la douăzeci de
ani, motiv să-şi strige cu foame proaspătă: am de
recitit toate cărţile!

237
MIRCEA OPREA

De ce a trebuit să fi rămas viu la naştere, când

puteam trece în veşnicia vieţii de apoi de atunci,
cum alţii au şi făcut-o? De ce acest ocol prin lume,
prin lumea trecătoare şi ea?

Să-ţi închipui seminţe mici, mici cât nu le vezi,

din care cresc plante mici, mici că nici să ţi le-nchi-
pui nu poţi şi să aluneci pe firul lor subţire cum
nici nu există, abia urmând firul ăsta vei ajunge, în
adânc, la adevărul tău cel mic, mic că nici nu există,
adevărul de nimic.

Timpul – prăbuşit peste trupul meu ca un corp

de bibliotecă.

Zilele, calupuri mari de pământ, calupuri din

chirpici cu paie, speranţe şi dorinţe, toate în stiva
vieţii, chirpici pentru şoproane provizorii, suflet de
abur risipit în prima ploaie.

Sunt la Curteşti, e prima decadă din mai, plouă

curat, curând va fi miezul nopţii, scriu, citesc şi, cu
o luciditate de Merlot, înţeleg că orice mi-aş dori
mai mult n-ar fi spre binele meu.

Homo sapiens? Vorbiţi de o femeie, desigur. Gân-

dul mă duce la doamna matură, bine şcolită, dedi-
cată binelui celuilalt, frumoasă prin simpatia ce
mi-o arată. Ea încă ţine de mână adolescentul deşi-
rat, anemic şi care, bâlbâit, se prezintă cu numele
bărbatului întreg: Homo sapiens sapiens.

238
 Reacţii adverse

E sărbătoare de bâlci şi te întrebi: cât de adânc

eşti gata să te înşeli pe tine încât să înghiţi şirul de
absurdităţi când ştii că viaţa-i singura valoare.

După câte păcate am dobândit astăzi, cu sigu-

ranţă mâine voi ajunge sfânt!

Fiinţa mea, cosmosul întreg în pielea unui sin-

gur nume.

Vor mai fi utopici pe lumea asta, nu mâine dar

peste un veac, poate mai degrabă, ei urmând să rab-
de iarăşi caii sălbatici pe câmp, norul de fluturi fără
căpătâi.

Zilnic, cinicul probează trăinicia laţului din baie

până moare banal călcat de maşină, pe trecere de
pietoni.

Oraşul înţelenit în gunoaie şi ruine se scufundă,

boschetarii înverzesc primăvăratic sub mucegai,
viaţa îngropându-se încet în lumina ce se stinge,
muc de ţigară la capătul nopţii.

Întâmplarea de atunci, faptul dintâi a trecut banal

în acele timpuri uitate când ne trăiam zilele sărite
şi de contorul divin. Peste ani, scormonind cenuşa,
un istoric norocos a aflat că, pe când nici un ochi
nu privea într-acolo, în zilele fără număr, s-a în-
tâmplat Evenimentul în umbra căruia noi încă îi tră-
im urmările.

239
MIRCEA OPREA

Eşecul, diamantul ajuns cărbune de nimeni râv-

nit, este premiul înţeleptului. Eşecul, tăciunele din
piept cât să nu uite măsura, cumpătarea.

Amicul, doct ca un subsol de tratat plin de note

scrise cu corp şase, text sărit şi de corectori.

Calitatea şi intensitatea trăirii, profunzimea emo-

ţiei care te pătrunde privindu-ţi ca din astre pro-
priul gând depăşeşte experienţa trecerii Hymalaiei.

Sunt doamne stilate pe-aici gata să creadă că

doamna Recamier e porecla primită după piesa de
mobilier şi ar fi dezolate să afle că acesta era nu-
mele soţului, nume purtat de-ai lui din tată-n fiu.

Reacţia adversă la medicament este trecută în

beneficiul otrăvii. Mă voi feri, după nevoie, şi de
unul, şi de celălalt.

De cum eşti conştient că vei muri, ai şi murit.

Îmi place ţara asta unde până şi prostiile, temei-

nice, pe termen lung, le fac tot cei inteligenţi.

Pasărea zboară dintr-un capăt în celălalt al lumii

cu penele de pe ea şi-atât, nimic în plus, lecţie din
care aş avea multe de învăţat. Să zbori doar cu ba-
gajul primit prin naştere, ca făcând parte din trupul
tău şi, mai ales, din spirit.

240
 Reacţii adverse

N-am ştiut de durerea vecinului până când ace-

eaşi durere nu m-a durut şi pe mine.

Mă sperii în somn şi tresar în trezire, deschid

ochii în ziua străină, iau o brazdă de lumină şi mă
scufund cu tălpile grele în visul neterminat.

Nu-s credincios, dar cred în religie şi, de-ar fi să

jur în instanţă, la tribunal, aş jura pe toate textele
religioase mari, inclusiv pe mitologii.

Cu Adam au apărut primele boli, el fiind primul

bolnav. Când l-au zărit pe Adam bolile şi-au spus:
Acum pe el, începe şi viaţa noastră: care pe care!

Şi Dumnezeu, în ce mă priveşte, îşi drămuieşte

bunătatea: mă iartă de păcatele din care ies singur.

Oracolul meteo – superstiţia în care mai am

dubii, în care mai cred.

Numele ca pământ natal, ca spirit al locului unde

te-ai născut, ca punguţa cu pământ purtată de călă-
tor, din acel pământ din care-ţi este chipul, că spi-
ritul, cât ai nu din lumea asta îl ai.

Sinucigaşii rataţi se impun cu atâta autoritate

psihiatrului încât acesta, resemnat, face pasul îna-
poi lăsându-le intenţia intactă. Ei vor încerca me-
reu dar, spre disperarea tuturor, abia ultima tenta-
tivă le va reuşi...

241
MIRCEA OPREA

Toţi mă laudă de deştept ce sunt şi ce bine mă

descurc cu necazurile mele. Pe când eu nu ştiu
vreun prost care să cadă în aceleaşi belele ca mine.

Destinul, biletul pentru a ajunge la destinaţie.

Stau grănicer la marginea pielii şi privesc în teri-

toriul vecin, vecinul cu care, deseori, sunt în război
şi, mai adesea, în armistiţii fragile. Senzaţie déjà vu:
supuşii fug cu bunurile mele peste graniţă, tâlharii
îmi jefuiesc pârâul de sânge.

Acum s-apară Homer de să uimească strada, ci-

ne i-ar da un ban să-şi cânte Iliada.

Mă tem că, în faţa naturii, miza conştiinţei mo-

rale este zero; oricum, conştiinţa nu este favorabilă
în nici un fel supravieţuirii individului, pare, mai
degrabă, ciupercă, parazit, întâmplare. Să cred tot
aşa şi despre morală?

Usturoiul, proaspăt în cruzimea sa, are trei vir-

tuţi: miros, gust, sănătate. Şi încă una care le între-
ce – te fereşte de nebunia ta, a altora!

Biblioteca mea refuză ordonarea alfabetică, tra-

sarea de frontiere în geografia intelectuală, păstrân-
du-şi logica labirintului. Pe orice carte pun mâna aflu
poarta spre altă carte, alt raft, aşa afundându-mă din-
colo de lumina zilei, în neguri din care n-am pote-
că de întors.

242
 Reacţii adverse

Am trăi mulţi ani în societatea socialistă multilateral

dezvoltată şi nu ştiam că voi ajunge să trăiesc şi în
ultimul ei stadiu – capitalismul!

Vorba unui doctor: Dacă-i pe bani şi nu plăteşti cu

sănătatea ta, nu-i scump deloc.

Cei lipsiţi de realism, sunt înapoiaţi faţă de noi:

ajunşi cu capul în nori, ai zice că trăiesc în viitor.

Exilul lui Ovidiu la Tomis, blestem profetic pen-

tru români: suntem într-o continuă bejenie fără să
plecăm; suntem în surghiun, la noi acasă.

Ca la orice personalitate, soarelui până şi petele

îi strălucesc, luminează.

Dorm până în zori sub epitaf de noapte: aici za-

ce adevărul doborât de fapte!

Visam că cineva rulează tabla de pe casă, face

suluri şi o încarcă în camion. M-am trezit cu o gri-
jă nouă: cum mai stau eu în casa dezvelită acum,
când vine iarna?

Ce alegi, să fii bolnav dar cinstit, onest şi corect

ori vrei să fii sănătos şi ipocrit cu bună ştiinţă? Sim-
plificând mult dincolo de cât este permis, se pare
că prietenii tăi au ales deja încât, şcoliţi parcă la
Küsnacht de către Jung, nu iau nimic prea în serios,
nimic pentru ei nu-i prea grav.

243
MIRCEA OPREA

Prezumţia de nevinovăţie? Mai degrabă îi acord

aproapelui meu prezumţia de nemuritor, decât de
nevinovat.

Privirea mea, cât o fi ea de ageră, nu trece de

zidul invizibil al lumii.

A dispărut vatra, focul şi jarul din sobă, a dispă-

rut şi vraja: cine mai face cu ulcica la gura sobei, când
în casă are calorifer, radiatoare electrice?

În faţa efemeridei, dacă şi ea ar avea dimensiu-

nea înţelegerii, viaţa unui om ar fi eternitatea.

Catastrofa va avea şi un semn bun; în mintea cui-

va se va ivi cuvântul de început al lumii noi, pentru
fiinţa încă neaflată de om.

Fulgerul, metafora ce-mi arată distanţa, cât-îi tre-

buie ochiului de zeu să coboare până la mine ca rază
şi tunet, ecou sonor al luminii dispărute.

Trebuie să fie tare bolnavă iarba asta de are atâ-

tea leacuri în ea împotriva cancerului… Buruiana
bună te hrăneşte, cea rea – te lecuieşte.

Medicina te va face să crezi că boala nu-i mare

lucru câtă vreme ai doctorul şi leacul la îndemână;
abuzezi iar ştiind că, oricum, vei rămâne în viaţă.
Şi aşa ajungi ca sănătatea, cu grijile ei, să te chinu-
iască mai rău decât boala.

244
 Reacţii adverse

N-am credinţă, nici dorinţă. Păşind şi peste bu-

dism, nu refuz, mă abţin cu resemnare.

Păcatul întemeietor al credinţei: Fecioara, cu

pântecele ei rotund cât cerul, îşi duce pruncul din
incest cu Tatăl.

Navigator în noapte, nu vezi farul ca ziua, vezi

doar lumina care te fereşte de catastrofă.

Are şi el o singură culoare – a cameleonului.

Metronomul, nu-mi mai vorbiţi de metronomul

cel tânăr şi viril. O să-l întoarcă vremea şi pe el de
o să ajungă pendulă rezemată în perete.

Ce mai faci? Eu fac bine, dar ceilalţi vor să-mi

ia binele!

Rămas între atâtea lucruri adunate, inutile acum,

nu ştia care dintre acestea este el. Avea multe de
aruncat până să rămână întreg, cel care a fost.

Mă mai sună şi pe mine câte cineva din greşea-

lă. Norocul lui că, altfel, cine ştie la cine ar fi nime-
rit dacă eu n-aveam telefon.

Ploaia nopţii a stat şi, ca din senin, se aude greie-

rul, unul singur în toată grădina! Şi-i atât de singur
încât cheamă la o noapte de dragoste toate gre-
ieriţele din grădina mea.

245
MIRCEA OPREA

Pentru un somn liniştit, în fiecare noapte ucid

câţiva şefi de stat şi, abil, cum sunt, îi aleg din con-
tinente diferite. Dimineaţa, mă trezesc prins încă-
tuşat în lumina zilei, cu faţa la perete.

Nici un lucru nu-i terminat, nu-i perfect, câtă

vreme autorul e în viaţă şi, cu dorul lui de sublim,
îşi va şlefui opera până o sparge-n ţăndări.

Îmbătrâneşti şi, zaharisit de cele trăite, speri că

raiul e locul unde n-ai mai avea de-a face cu pă-
mântenii ştiuţi de tine, nici cu acelaşi Dumnezeu.

Gura-mi poartă limba ca un spin; nu-i de în-

ghiţit, nu-i de scuipat.

Îi distingi uşor pe egoişti: se interesează de sfârşi-

tul lor şi, proprietari pe eternitate, intabulează şi
pun gard din timpul vieţii locului lor de veci.

Nici să visez ce şi cât îmi doresc nu pot, aşa-i

de strâmt acest loc fanteziei mele.

În capul pătrat şi cioburile şi gândurile, toate, au

unghiuri drepte.

Amicul, un curajos în experienţe ascunse, mi se

mărturiseşte cu disperare: să mori, să mori ţi se ce-
re, totuşi, un pic de concentrare, de intimitate. Dar,
uită-te şi tu, te calcă maşina şi nici nu ştii cine a mu-
rit în vacarmul, în înghesuiala asta!

246
 Reacţii adverse

De unde energia asta ascunsă a fiecăruia, că nu-i

poţi şti nicicând limitele, îl înfrângi dar nu-l epui-
zezi, îl înfrângi şi se lasă legat încă în putere fiind.
De unde energia omului?

A trăit ca un sinucigaş dar a ratat finalul: moar-

tea bună i-a luat-o înainte.

Cineva îmi suflă în ceafă definiţia vântului: fiinţa

ştiută de toţi, nezărită de nimeni.

Era aşa de sărac încât, murind, l-au dus la cimi-

tir pe abonamentul de tramvai rămas valabil până
la sfârşitul lunii.

Veşnicia ne ajunge din urmă şi ne-o ia înainte.

Din astrul străin demult stins, raza de întuneric

îmi citeşte cartea.

Iubirea, instinctul emancipat înainte de majora-

tul raţiunii.

Iubesc oamenii ca un pustnic, iubesc lumea cu

o dorinţă aprinsă, numai să nu fie de faţă.

De la o vârstă boala nu se mai vindecă ci, bine în-

drumată de doctori şi de leacuri, se retrage în cuibul
ei preferat din trupul acesta hârbuit, amânându-mi
finalul din zi în zi, răgaz ce mi-l trec în contul marilor
victorii.

247
MIRCEA OPREA

Mă uit la om. Asta să fi fost tot ce-a reuşit divi-

nitatea încât eu să admir? Nu! Chinezăria, gata să
se spulbere din primul strănut, e departe de împli-
nirea, de desăvârşirea mâinii divine.

Ea se face că nu este, eu mă fac că nu ştiu de ea,

dar apa şi cu mine o fiinţă suntem. Apa, în câte râuri
curgem, în câte drumuri ne despletim, în câte mări
şi vieţi ne trecem, până să murim, fiinţa noastră
îngemănată acelaşi vis îl va visa.

Nici unuia dintre voi nu i s-au întâmplat toate

acestea în viaţa lui. Lumii, vouă la un loc însă vi s-au
întâmplat mai multe decât am aflat eu, mai multe
decât am scris.

Cum să plec când spectacolul abia a început?

Pentru vârsta mea nu mai sunt medici buni, ca

în tinereţe. Medici buni au cei tineri şi fac adevăra-
te minuni pentru ei. La cei bătrâni puterea lor ma-
gică s-a evaporat ca sub căldura amiezii.

Am mers până la capătul drumului şi am ajuns.

Acum aştept: ce se întâmplă când treci de capătul
drumului?

248
 CUPRINS

Ispita rătăcirii // 7
Câştigul pierderii de vreme // 27
Propoziţii păgâne // 47
Reacţii adverse // 67
Microb de sănătate // 87
Elogiul erorii // 107
Anotimpuri din ierbar // 125
Cearta cu mine // 145
Lunatic de zi // 165
Jefuirea de semeni // 185
Blestemul geografiei // 207
Deasupra timpului // 229

* *
*