INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE

DE PERSONALUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Diana ILICA

Tema aleasă fiind deosebit de vastă, ne

propunem tratarea câtorva aspecte, mai
interesante, controversate în doctrină şi practică,
care au făcut obiectul unor vii dispute. Totodată,
vom prezenta succint noua reglementare a
infracţiunilor de corupţie,
de foarte mare interes în conjunctura actuală socio-politică a României.
Astfel, vom urmări:
1. Delimitarea noţiunii de funcţionar şi funcţionar public din dreptul penal de cea de
funcţionar public din dreptul administrativ, în special în lumina reglementărilor aduse de Legea
nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Această diferenţiere prezintă o deosebită
importanţă pentru identificarea categoriilor de persoane care pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor
săvârşite de funcţionari.
2. Realizarea unei prezentări generale a infracţiunilor din Codul penal care au ca subiect
activ funcţionari sau funcţionari publici. In cadrul acestei scurte prezentări, vom urmări relevarea
unor aspecte controversate, legate de subiecţii acestor infracţiuni, obiectul lor material şi latura
subiectivă a acestora.
3. Prezentarea Legii nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie. Vom sublinia în special modificările aduse de această reglementare structurii şi
conţinutului infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de
influenţă, infracţiuni denumite generic "infracţiuni de corupţie".

1. Consideraţii generale. Noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar în înţelesul legii

penale
În prezent activitatea din ce în ce mai complexă a statului se desfăşoară cu participarea a sute
şi mii de funcţionari. În faţa acestora statul ridică multe exigenţe, fireşti, în raport cu funcţia pe
care o deţin şi cu autoritatea de care se bucură.
Funcţionarii publici sunt chemaţi să respecte cu stricteţe legile ţării, independent de funcţia

153
pe care o exercită. De aceea, aşa cum vom constata, legea penală, odată cu grija de a ocroti
prestigiul funcţionarului public, prevede sancţiuni şi pentru faptele nedemne ale unor funcţionari.
În doctrina de specialitate1 s-a remarcat faptul că noţiunea de funcţionar public din dreptul
penal are o sferă mai largă decât aceea de funcţionar public din dreptul administrativ. Legea
privind statutul funcţionarilor publici (Legea nr. 188/19992) restrânge şi mai mult sfera noţiunii
de funcţionar public, în sensul legii, funcţionarul public fiind persoana numită într-o funcţie
publică.

1 O. Predescu, D. Ilica, Drept penal special, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2002, p.95.

2 Legea nr.188/1999 a fost publicată în M.Of. , partea I, nr.60/1999.

Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, VIII, 2002, pp. 153-161

154
 În înţelesul Legii nr.188/1999 nu sunt funcţionari publici persoanele alese sau numite în
funcţie de demnitate publică. Nu sunt funcţionari publici, în concepţia aceleiaşi legi, nici
personalul din aparatul administrativ, de protocol, gospodărire, întreţinere, reparaţii şi de
deservire, sau care este angajat cu contract de muncă.
Conform unor opinii exprimate în doctrină3, ceea ce deosebeşte pe funcţionarii publici de
salariaţii autorităţilor (instituţiilor) publice este şi faptul că exclusiv prin cei dintâi "se realizează
puterea de stat", neputând fi considerat funcţionar public, ci numai salariat cel care doar "concură
la realizarea puterii de stat".
Sub aspect penal, atât persoanele alese sau numite în funcţie de demnitate publică, cât şi
personalul din aparatul administrativ, de protocol, gospodărire, întreţinere, reparaţii şi de
deservire, sau care este angajat cu contract de muncă au calitatea de funcţionari publici şi vor
răspunde ca atare pentru faptele care presupun această calitate a subiectului activ.
Dacă, conform dispoziţiilor Legii nr.188/1999 funcţionarul public nu îşi poate desfăşura
activitatea (la autoritatea sau instituţia publică unde este numit) decât în temeiul unui raport de
serviciu, iar nu în baza unui contract individual de muncă (aspect care, deşi nu este expres arătat
în lege, este unanim admis de doctrină4), din punct de vedere al dreptului penal, noţiunea de
funcţionar este sinonimă cu cea de angajat sau salariat din dreptul muncii, presupunând atât
învestirea legală în funcţie, cât şi retribuţia5.
Codul penal defineşte noţiunea de funcţionar public şi de funcţionar, în art.147, astfel cum a
fost reformulat de Legea nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal.
Astfel, prin funcţionar public legea penală înţelege orice persoană care exercită permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.pen.
Având în vedere noile realităţi economice, sociale şi politice din societatea noastră, Legea nr.
140/1996 a modificat şi prevederile art. 145 C.pen. Astfel, noul text se referă la noţiunea de
"public" termenul din vechea reglementare "obştesc" fiind abandonat.
Potrivit noii formulări date de art.145 C.pen., termenul public desemnează tot ceea ce
priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes
public, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public,
precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
Calitatea de funcţionar public, în sensul art. 147 alin.1 C.pen., implică, prin urmare, existenţa
unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt sau consecinţă a încheierii unui contract de
muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile
unei funcţii.

155
 Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial fiind ca persoana respectivă să se
încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 C.pen. şi să se
supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii.
Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau
modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare etc.).
Din expresia ,,cu orice titlu” folosită în textul citat, rezultă că este suficient ca subiectul activ
al infracţiunii să exercite în fapt o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii sau
altei persoane juridice de interes public sau oricărui serviciu de interes public. Aceeaşi concluzie
rezultă şi din menţiunea ,,indiferent cum a fost învestită”; în acest caz legiuitorul a vrut să
sublinieze că nu are relevanţă validitatea raportului de muncă sau o numire în funcţie, fiind
suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei pentru care făptuitorul să fie tras
la răspundere pentru o infracţiune de serviciu. Va fi necesar să existe consimţământul expres
oral, scris sau tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul că o persoană exercită în fapt o
funcţie într-una din unităţile enumerate.
In lumina celor arătate şi dacă avem în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 188/1999, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea numai în temeiul unui raport de
serviciu, raport care ia naştere prin numirea în funcţie, act administrativ de autoritate, de sorginte
unilaterală6, rezultă cu

3 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 629.

4 Ş. Beligrădeanu, Consideraţii – teoretice şi practice – în legătură cu Legea nr.188/1999privind

statutul funcţionarilor publici, în Dreptul nr.2/2000, p.6.

5 G. Cudriţescu Pilă, Noţiunea de funcţionar, în R.D.P. nr.3/2001, p.90-91.

6 I. Alexandru (coordonator) ş.a., Drept administrativ, Ed. Omnia, Braşov, 1999, p.341-343.

156
evidenţă, credem noi, distincţia fundamentală între noţiunea de funcţionar public din legea
penală şi cea din dreptul administrativ.
Legea penală foloseşte nu numai noţiunea de funcţionar public, dar şi pe aceea de
„funcţionar”. Potrivit art.147 alin.2 C.pen. prin funcţionar se înţelege persoana care exercită
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o sarcină de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art.145 C.pen.
Aceste persoane juridice pot fi cu caracter patrimonial (societăţi comerciale, societăţi sau
asociaţii agricole etc.) sau cu scop nepatrimonial (sindicate, uniuni de scriitori, artişti plastici,
compozitori etc.).
Introducerea în Codul penal a categoriei de „funcţionari” alături de aceea de „funcţionari
publici” ajută la împărţirea din punctul de vedere al legii penale a salariaţilor în două categorii :
una a salariaţilor funcţionari publici şi alta a salariaţilor funcţionari, împărţire impusă de
necesitatea de a diferenţia tratamentul penal după calitatea salariaţilor.
În ceea ce priveşte "personalul administraţiei publice", putem considera că, din punct de
vedere al legii penale, acesta este circumscris noţiunii de „funcţionar public”, într-un raport de
parte - întreg. Din punct de vedere penal, cei ce fac parte din "personalul administraţiei publice"
vor fi calificaţi funcţionari publici, putând fi subiecţi activi ai infracţiunilor săvârşite de
funcţionarii publici.
Se poate face următoarea distincţie:
a) Din punct de vedere al dreptului administrativ: nu toţi cei care fac parte din personalul
administraţiei publice sunt şi funcţionari publici. Criteriile de distincţie le găsim în Legea
nr.188/1999.
b) Din punct de vedere al dreptului penal: toţi cei care fac parte din personalul administraţiei
publice sunt funcţionari publici, dar sfera funcţionarilor publici este mai vastă,
cuprinzând şi alte categorii de persoane. Criteriile de distincţie le găsim în art. 147 C.pen.

Facem precizarea că, având în vedere disctincţia arătată, în continuare nu ne vom referi la
infracţiuni săvârşite de "personalul administraţiei publice" (legea penală necunoscând acest
concept), ci la infracţiuni săvârşite de funcţionari publici.

2. Infracţiuni din Codul penal al căror subiect activ pot fi funcţionarii publici.
Atât Codul penal, dar şi alte legi extrapenale incriminează o multitudine de fapte, săvârşite
de funcţionari publici, care acoperă o sferă largă de relaţii sociale. In diferite circumstanţe, fapte
săvârşite de funcţionarii publici pot constitui infracţiuni. Astfel, Codul penal incriminează
divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului (art. 169 – infracţiune contra
157
siguranţei statului), divulgarea secretului profesional (art. 196 - infracţiune contra libertăţii
persoanei), delapidarea (art.2151 C.pen – infracţiune contra patrimoniului), abuzul în serviciu
contra intereselor persoanelor (art.246 C.pen. – infracţiune de serviciu), abuzul în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi (art.247 C.pen. – infracţiune de serviciu), abuzul în serviciu
contra intereselor publice (art.248 C.pen. – infracţiune de serviciu), neglijenţa de serviciu
(art.249 C.pen. – infracţiune de serviciu), purtarea abuzivă (art.250 C.pen. – infracţiune de
serviciu), neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art.252 C.pen. – infracţiune de serviciu),
luarea de mită (art.254 C.pen. – infracţiune de serviciu), primirea de foloase necuvenite
(art.256 C.pen. – infracţiune de serviciu), omisiunea sesizării organelor judiciare (art. 263 C.
pen.- infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei), falsul intelectual (art.289 C. pen. –
infracţiune de fals în înscrisuri), divulgarea secretului economic (art.298 C.pen. – infracţiune
la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice).
După cum se poate observa, infracţiunile arătate fac parte din diferite sfere de interes ale
legii penale (siguranţa statului, libertatea persoanei, apărarea patrimoniului, înfăptuirea justiţiei,
etc.), cele mai multe infracţiuni săvârşite de funcţionari fiind însă grupate într-un capitol distinct
al Codului penal – "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul".
Trebuie să remarcăm faptul că, în ceea ce priveşte infracţiunile enumerate, subiectul activ nu
poate fi decât un funcţionar sau un funcţionar public. Există însă şi infracţiuni al căror subiect nu
este, în principiu, circumstanţiat, dar care prevăd că fapta este mai gravă atunci când este
săvârşită de un funcţionar sau un funcţionar public : sustragerea sau distrugerea de înscrisuri
(art.242 C.pen – infracţiune contra autorităţii), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288
C.pen – infracţiune de fals).

158
 De asemenea, în cazul unor infracţiuni al căror subiect activ este funcţionarul sau
funcţionarul public, se prevede ca agravantă situaţia în care fapta este săvârşită de un funcţionar
cu atribuţii de control - luarea de mită (art.254 C.pen. – infracţiune de serviciu) sau un
funcţionar cu atribuţii de conducere sau de control - omisiunea sesizării organelor judiciare
(art. 263 C. pen.- infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei).
Se impune să precizăm că, în cazul unora din infracţiunile enumerate, legea nu cere în mod
explicit ca subiectul activ să îndeplinească calitatea de funcţionar sau funcţionar public, această
condiţie rezultând în mod implicit, din felul în care este formulat textul: "de către cel care le
cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu" - divulgarea secretului care periclitează siguranţa
statului (art. 169 – infracţiune contra siguranţei statului) şi divulgarea secretului economic
(art.298 C.pen. – infracţiune la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice), sau " de
către cel căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă, în virtutea profesiei ori a
funcţiei" - divulgarea secretului profesional (art. 196 - infracţiune contra libertăţii persoanei).
Subliniem faptul că nu toate infracţiunile despre care am făcut vorbire pot fi săvârşite, în
egală măsură, de un funcţionar şi de un funcţionar public. In unele cazuri, legea cere expres
subiectului activ calitatea de funcţionar public. In aceste cazuri, dacă fapta prevăzută de lege este
săvârşită de un funcţionar (în înţelesul dat de art. 147 alin.2 C.pen. acestei noţiuni), acesta nu va
putea fi subiect activ al respectivei infracţiuni. Dacă legea penală cere subiectului activ calitatea
de funcţionar public şi nu prevede expres (aşa cu o face în cazul infracţiunilor de serviciu sau în
legătuă cu serviciul) că o anumită faptă este pedepsită şi atunci când este săvârşită de către un
funcţionar, nimic nu va justifica interpretarea extensivă a respectivului text de lege.
In schimb, dacă legea incriminează o anumită faptă când este săvârşită de un funcţionar, fără
să distingă, ea va fi infracţiune şi atunci când este săvârşită de un funcţionar public. Pentru că
orice funcţionar public este, în acelaşi timp, un funcţionar, dar nu orice funcţionar este şi
funcţionar public, iar unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
Fără să ne oprim asupra fiecărei infracţiuni în parte, dorim să relevăm în continuare câteva
aspecte care, credem noi, prezintă interes. Ne vom referi în special la infracţiunile grupate în
capitolul intitulat "Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul". Acest capitol cuprinde
două mari tipuri de infracţiuni: abuzurile în serviciu şi infracţiunile de corupţie (denumite astfel
de Legea nr.78/2000).
Codul penal a prevăzut mai multe forme de abuz în serviciu: abuzul în serviciu contra
intereselor persoanelor (art.246 C.pen.) şi abuzul în serviciu contra intereselor publice (art.248
C.pen.), infracţiuni la care elementul material constă în fapta funcţionarului public care, în
exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act, sau îl îndeplineşte în

159
mod defectuos, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane, respectiv o
tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte
unităţi din cele la care se referă art.145 sau o pagubă patrimoniului acesteia.
O altă formă de abuz în serviciu este incriminată sub denumirea de abuz în serviciu prin
îngrădirea unor drepturi (art.247 C.pen.), faptă care constă în îngrădirea de către un funcţionar
public (sau funcţionar), a folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean, ori crearea pentru
aceasta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Astfel, se
garantează realizarea în fapt a dispoziţiilor din Constituţia României potrivit căreia cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări (art.15 alin.1 şi art.16
alin.1 din Costituţie).
Fapta prin care funcţionarul public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu
îndeplineşte un act, sau îl îndeplineşte în mod defectuos din culpă, constituie infracţiunea de
neglijenţa de serviciu (art.249 C.pen.), iar întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană,
de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ori lovirea sau alte acte de
violenţă săvârşite în aceste condiţii, constituie infracţiunea de purtarea abuzivă (art.250 C.pen.).
Neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art.252 C.pen.) constă în distrugerea, alterarea,
pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, provocate din culpa unui
funcţionar.
În cadrul infracţiunilor de corupţie se includ: luarea de mită (art.254 C.pen.), darea de mită
(art.255 C.pen.), primirea de foloase necuvenite (art.256 C.pen.) şi traficul de influenţă (art.257
C.pen.). Dintre acestea pot avea ca subiect activ un funcţionar public doar luarea de mită şi
primirea de foloase necuvenite, darea de mită şi traficul de influenţă putând fi săvârşite de orice
persoană.

160
 Luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte
bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar obligaţiilor sale.
Primirea de foloase necuvenite constă în primirea de către un funcţionar direct sau indirect
de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era
obligat în temeiul acesteia.
Obiectul juridic special este apropiat de cel al luării de mită. Totuşi, primirea de foloase
necuvenite, deşi afectează aceleaşi relaţii sociale, prezintă un pericol social mai redus decât
luarea de mită, întrucât cel care dă banii sau alte foloase după îndeplinirea actului, o face de bună
voie şi ca o mulţumire pentru actul îndeplinit.
Ceea ce diferenţiază infracţiunea de primire de foloase necuvenite de cea de luare de mită
este faptul că, în cazul acestei infracţiuni bunurile trebuie să fie primite de subiectul activ după
ce acesta a îndeplinit actul care intra în competenţa sa, fără vreo înţelegere prealabilă.
Nu există această faptă dacă ulterior săvârşirii actului de serviciu funcţionarul doar acceptă
promisiunea unor foloase injuste sau chiar le pretinde. De asemenea, nu vor fi incidente
dispoziţiile art.256 C.pen. atunci când primirea banilor, după efectuarea actului de serviciu, a fost
precedată de o înţelegere în acest sens, care, la rândul ei, se situează înaintea îndeplinirii actului
respectiv, fapta constituind luare de mită.
Mai trebuie menţionat că actul pentru care funcţionarul primeşte folosul necuvenit este
întotdeauna executat în conformitate cu legea. Dacă nu, ne aflăm în prezenţa infracţiunii de abuz
în serviciu.
Discuţii în literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au născut în legătură cu obiectul
material al infracţiunilor de corupţie. Cei mai mulţi autori7 au considerat că aceste infracţiuni nu
au un obiect material şi că banii sau celelalte foloase primite, pretinse sau oferite funcţionarului
nu sunt decât folosul, produsul infracţiunii, ceea ce justifică pe deplin măsura confiscării lor
speciale.
Există însă şi păreri contrare, alţi autori8 considerând că banii, bunurile sau celelalte foloase
date sau primite formează obiectul material al acestor infracţiuni.
De asemenea, opinii diferite s-au conturat în legătură cu latura subiectivă a infracţiunii de
luare de mită, unii autori susţinând că această infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă9, pe când alţii10 au îmbrăţişat punctul de vedere potrivit căruia luarea de mită poate fi
săvârşită atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.
Cei ce susţin teza intenţiei directe ca singură modalitate a laturii subiective, îşi argumentează

161
poziţia susţinând că făptuitorul are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna
desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare pe care o doreşte. Pe de altă parte, aceşti autori susţin
că cerinţa săvârşirii faptei cu intenţie directă rezultă şi din scopul special pe care îl urmăreşte
făptuitorul: îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle
sale de serviciu ori îndeplinirea unui act contrar obligaţiilor sale, fără ca realizarea acestui scop
să afecteze în vreun fel existenţa infracţiunii. Inexistenţa unui astfel de scop pentru autorul
infracţiunii de primire de foloase necuvenite îl face pe unul din autorii care susţin că luarea de
mită se poate săvârşi numai cu intenţie directă11 să îşi nuanţeze poziţia şi să afirme că, în cazul
primirii de foloase necuvenite, latura subiectivă se poate prezenta atât sub forma intenţiei directe,
cât şi sub forma intenţiei indirecte.
Dimpotrivă, autorii care susţin că luarea de mită se poate săvârşi atât cu intenţie directă, cât
şi cu intenţie indirectă, arată că nu întotdeauna autorii infracţiunii urmăresc producerea unei stări
de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, ci că, de cele mai multe ori, ei
urmăresc obţinerea unui

7 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă "Sansa"

SRL, Bucureşti, 1996, p. 365.; Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului
constitutiv al infracţiunilor de luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de
influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, în R.D. nr.4/2001, p.48; O. Predescu, D. Ilica, op. cit., p.123, 129, 131.
8 I. Lascu, L.C. Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, în Dreptul

nr. 10/2000, p. 6.
9 O. Loghin, T. Toader, op.cit., p. 368.; Horia Diaconescu, op.cit., p.46.

10 I. Lascu, L.C. Lascu, op. cit., p. 9.

11 Horia Diaconescu, op. cit., p.50-51.

162
avantaj patrimonial, faţă de rezultatul socialmente periculos ei având o atitudine de indiferenţă, de
acceptare, proprie intenţiei indirecte.
Odată cu apariţia Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie, cele patru infracţiuni "de corupţie" din Codul penal nu mai pot fi analizate de sine
stătător, ci în îmbinarea pe care a dorit-o legiuitorul prin introducerea legii menţionate.

3. Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Astfel, putem afirma, fără îndoială, că, în contextul actual al societăţii româneşti, apariţia
Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie12 prezintă
un interes deosebit. Societatea românească de azi se confruntă cu probleme noi, diferite şi
complexe. În acest context, fenomenul corupţiei a atins în prezent culmi nebănuite cu un
deceniu în urmă. Actele de corupţie şi de obţinere a unor sume de bani pe căi ilicite, tot mai
greu de controlat de către organele statului, impun noi mijloace de prevenire şi de combatere
a acestui fenomen cu grave implicaţii economice, sociale şi
juridice.
Prin adoptarea acestui act normativ conceptul de corupţie a fost limitat la doar patru
infracţiuni, şi anume: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de
influenţă13. În art.5 alin.(1) al legii se face şi precizarea că sunt infracţiuni de corupţie şi
infracţiunile prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor prevăzute la art.
254-257 NCP, în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc
faptele, ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit. În lege se face referire şi la
alte două categorii de infracţiuni: infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie (art.10-13) şi
infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie (art.181-185).
Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care apar în legătură cu
bunul mers al serviciului în unităţile publice sau private; fără probitatea profesională a
funcţionarilor, directorilor, persoanelor din aparatul financiar bancar etc., nu ar fi posibilă o
funcţionare corectă a serviciului14. Prin faptele de corupţie se aduce atingere bunului mers al
unităţilor publice sau private, ca şi intereselor cetăţenilor, valori sociale care n-ar putea subzista
fără cinstea de care trebuie să dea dovadă funcţionarii şi persoanele cu funcţii de conducere,
evitând să-şi procure venituri ilicite în virtutea funcţiei sau a influenţei deţinute într-o asemenea
unitate.
În general aceste infracţiuni nu au obiect material. Banii, bunurile sau alte foloase şi orice
avantaje cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, constituie mijloacele prin care se comit
infracţiunile şi nu obiectul lor material.

163
 Subiecţii infracţiunilor de corupţie. Subiectul activ nemijlocit (autor) al unei infracţiuni de
corupţie este calificat, adică o persoană fizică având calitatea specială cerută de lege. Potrivit
art.1 din Legea nr.78
/2000 au această calitate următoarele persoane:
- persoanele care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în
cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;
- cei care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice,
regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, unităţilor cooperatiste şi a
altor agenţi economici;
- persoanele care exercită atribuţii de control potrivit legii;
- cei care acordă asistenţă specializată unităţilor de mai sus, în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influenţa;
- persoanele care, indiferent de activitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă
specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire
la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar
sau de credit, operaţiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori
privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi
internaţionale;
- cei care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un
sindicat, într-o organizaţie patronală, ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;
- alte persoane fizice decât cele descrise mai sus, în condiţiile prevăzute de lege.

12 Publicată în M.Of., partea I, nr.219/2000.

13 Horia Diaconescu, op.cit., p.45.

14 Ioan Lascu, Laura Codruţa Lascu, Faptele de corupţie. Noi incriminări, în Revista de drept

penal, nr.1/2001, p.62.

164
 Trebuie să observăm că, potrivit art.8 din Legea nr.78/2000, prevederile art. 254 – 258 C.
pen. se aplică şi managerilor, directorilor, administratorilor şi cenzorilor societăţilor comerciale,
companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici.
În legatură cu acest ultim aspect, în literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia
conform căreia, din dorinţa de a asigura o mai eficientă apărare a relaţiilor sociale care constituie
obiectul juridic special al infracţiunii de luare de mită, legiuitorul ar fi căzut în capcana unei
legiferări excesive, deoarece, pe de o parte, noţiunea de ,,persoană juridică ” o include şi pe
aceea de ,,agent economic ”, iar, pe de altă parte, conceptul de ,,funcţionar , astfel cum acesta
este definit prin prevederile art.147 alin.2 C.pen., cuprinde şi persoanele care au calităţile mai sus
menţionate (o persoană neputând fi manager, director, adminstrator sau cenzor la societăţile
comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi la alţi agenţi economici, fără a
fi implicit funcţionar în sensul prevederilor art.147 alin.2 C.pen.)15.
Infracţiunile se pot săvârşi în toate formele de participaţie: coautorat, instigare, complicitate.
În cazul coautoratului, subiectul trebuie să aibă calitatea specială cerută de lege. Instigator sau
complice poate să fie orice persoană.
Subiectul pasiv principal al infracţiunilor de corupţie este statul ca titular al valorii sociale
ocrotite, valoare pusă în pericol sau lezată prin faptele incriminate, iar subiectul pasiv secundar
este organul sau persoana juridică sau chiar fizică, aceea care suferă sau poate suferi consecinţele
cauzate prin comiterea acelor fapte penale.
Conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.
Latura obiectivă. Vom analiza pe scurt infracţiunile asimilate celor de corupţie şi
infracţiunile care sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi cu cele asimilate acestora.
Constituie infracţiuni asimilate celor de corupţie următoarele fapte :
- stabilirea cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunului
aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice
locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii
comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în
cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere,
de administrare, sau de gestionare;
- acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare,
neurmărirea conform legii sau a normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale
creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;
- utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost
acordate;

165
 - fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, are sarcina de
a supraveghea, de a controla sau a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru
aceasta o însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni
comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la
un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect
foloase necuvenite;
- efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, atribuţiile
sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare,
utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;
- folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii
sau permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii. Aceste fapte
constituie infracţiuni asimilate celor de corupţie dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii
pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite;
- este incriminată şi fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid
sau într- o formaţiune politică, într-un sindicat sau într-o asociaţie fără scop lucrativ sau
fundaţie şi care foloseşte influenţa sau autoritatea sa în scopul obţinerii de foloase
necuvenite.

În conformitate cu dispoziţiile art.15 din lege tentativa la aceste fapte se pedepseşte.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni este caracterizată de vinovăţie, sub forma intenţiei
directe sau indirecte.

15 Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii si conţinutului constitutiv al infracţiunilor de

luare şi dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă prin Legea
nr.78/2000, în R.D. nr.4/2001, p.46.

166
 În unele variante – prevăzute în lege – intenţia este chiar calificată, legea cerând să existe un
scop (ex.: dacă faptele sunt săvârşite în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale
sau pentru a influenţa negocierile ori în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani,
bunuri, sau alte foloase necuvenite).
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr.78/2000 observăm modificarea conţinutului
infracţiunilor prevăzute în art.254-257 C. pen.
Astfel, s-au prevăzut modalităţi agravate pentru infracţiunea de luare de mită: fapta este mai
gravă în situaţia în care luarea de mită este săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are
atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau
judecare a infracţiunilor (art.7 alin. (1) din Legea nr.78/2000), legiuitorul considerând că fapta
prezintă o periculozitate sporită când este săvârşită de funcţionarii cu atribuţii în asigurarea
ordinii de drept, referitor la angajarea şi realizarea răspunderii juridice contravenţionale şi
penale.
Totodată, ne exprimăm opinia că prevederile art. 5 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea
populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, modificată şi completată de Legea
nr.42/1991, referitoare la săvârşirea infracţiunii de luare de mită de persoane cu atribuţii de
constatare, urmărire şi judecare a contravenţiilor şi infracţiunilor cuprinse în Legea nr.12/1990,
sunt absorbite în sfera mai largă a dispoziţiilor art.7 alin.(1) din Legea nr.78/2000, urmând să se
reţină numai agravanta stipulată în acest din urmă act normativ.
Mai mult, considerăm că o altă agravantă a infracţiunii de luare de mită este prevăzută în
art.9 din Legea nr.78/2000. Această agravantă există atunci când infracţiunea de luare de mită a
fost comisă în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre
membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori
schimburile sau investiţiile internaţionale.
De asemenea, prin art.7 din Legea nr.78/2000 s-a instituit o modalitate agravată şi a
infracţiunii de dare de mită, în raport cu calitatea specială a subiectului pasiv special. Textul
sus- menţionat statuează că atunci când darea de mită se săvârşeşte faţă de o persoană care,
potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare,
urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi faţă de un funcţionar cu atribuţii de control,
fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art.255 C.pen., al cărei maxim se majorează cu 2
ani.
Mai trebuie să facem precizarea că art.9 din Legea 78/2000 este aplicabil şi infracţiunii de
dare de mită.
Subiect pasiv principal al infracţiunii de dare de mită este – potrivit art.255 raportat la

160
art.254 C.pen. şi art.8 din Legea nr.78/2000 – autoritatea, organul, instituţia de stat, unitatea,
persoana juridică, societatea comercială, compania şi societatea naţională, regia autonomă şi
orice agent economic în al cărui serviciu este şi acţionează funcţionarul a cărui corupere se
încearcă sau se realizează.
Prin art.7 alin.(3) din Legea nr.78/2000, alături de modalitatea normativă tip a infracţiunii de
primire de foloase necuvenite, a fost incriminată şi o variantă agravată a acestei infracţiuni,
conţinutul acestei infracţiuni modificându-se implicit. Astfel, dacă infracţiunea de primire de
foloase necuvenite a fost săvârşită de către o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de
constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a
infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, fapta se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de art.256 C.pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani. Calitatea specială a
subiectului activ este aceea care în mod exclusiv a determinat prevederea acestei agravante.
O altă agravantă a infracţiunii de primire de foloase necuvenite este stipulată în art.9 din
Legea nr.78/2000, prin acest text prevăzându-se că atunci când infracţiunea este săvârşită în
interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau
pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale ori schimburile sau investiţiile
internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de art.256 alin.1 C.pen. se majorează cu 5 ani.
Menţionăm că prevederile art.7 alin.(3) şi ale art.9 din Legea nr.78/2000 sunt incidente şi în
cazul infracţiunii de trafic de influenţă.
Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este, în principal organul de stat, instituţia publică sau
orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul pentru a cărui influenţare
făptuitorul primeşte ori pretinde sau acceptă daruri. În secundar, subiect pasiv este chiar
funcţionarul în ale cărui atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real
interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi

161
asupra căreia fapta aruncă suspiciune. Pecizăm că şi la traficul de influenţă sunt incidente
prevederile art.8 din Legea nr.78/2000.
Un ultim aspect pe care dorim să-l abordăm se referă la confiscarea banilor sau foloaselor
care au făcut obiectul infracţiunii de corupţie.
În conformitate cu prevederile art.254 alin.3 C.pen. banii, valorile sau orice alte bunuri care
au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este
obligat la plata echivalentului lor în bani (este vorba de măsura de siguranţă a confiscării speciale
prevăzută de art.118 C.pen.). Aceleaşi măsuri le prevăd şi dispoziţiile art. 255 alin.4 , 256 alin.2
şi 257 alin.2.
Prin art.19 din Legea nr.78/2000, s-a statuat că, în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie,
banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau
pentru a răsplăti pe infractor, ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă,
iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
În literatura de specialitate s-a arătat că între prevederile art.254 alin.3 C.pen. şi dispoziţiile
art.19 din Legea nr.78/2000, există diferenţe de reglementare a măsurii de siguranţă mai sus
amintite. Astfel, s-a concluzionat că prevederile art.19 din Legea nr.78/2000 nu sunt aplicabile
infracţiunilor prevăzute în art.254-257 C.pen., care conţin dispoziţii legale speciale în materia
măsurii de siguranţă a confiscării speciale. Aşa fiind, aceste prevederi având caracterul unor
norme speciale, au prioritate faţă de cele generale conţinute în art.19 din Legea nr.78/2000,
acestea din urmă aplicându-se numai infracţiunilor asimilate sau care sunt în legatura directă cu
cele de corupţie, stipulate în acelaşi act normativ16 (art.10-13 şi art.17 din Legea nr.78/2000).

Bibliografie
1. O. Predescu, D. Ilica, Drept penal special, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Breşov, 2002.
2. Legea nr.188/1999 a fost publicată în M.Of. , partea I, nr.60/1999.
3. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996.
4. Ş. Beligrădeanu, Consideraţii – teoretice şi practice – în legătură cu Legea nr.188/1999privind statutul
funcţionarilor publici, în Dreptul nr.2/2000.
5. G. Cudriţescu Pilă, Noţiunea de funcţionar, în R.D.P. nr.3/2001.
6. I. Alexandru (coordonator) ş.a., Drept administrativ, Ed. Omnia, Braşov, 1999.
7. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de editură şi presă "Sansa" SRL, Bucureşti,
1996.
8. Horia Diaconescu, Modificări aduse structurii şi conţinutului constitutiv al infracţiunilor de luare şi dare de
mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă prin Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea
şi sancţionarea faptelor de corupţie, în R.D. nr.4/2001.
9. I. Lascu, L.C. Lascu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, în Dreptul nr. 10/2000.

162