RYSIEK M-‐au dus într-‐o încàpere. Cum te numesti ?

Le-‐am zis… bla bla bla… Minti, au

zis. Numele tàu este « Cedar ». Esti capul unei organizatii secrete ilegale : « Vulturul Alb ».
Le-‐am zis cà habar n-‐am despre ce vorbesc. M-‐au trântit la podea. Mi-‐au smuls sapca de pe
cap si mi-‐au înfundat-‐o-‐n gurà. Doi mà tineau si al treilea mà lovea cu un vàtrai. Am muscat
din sapcà… Pe urmà… m-‐au apucat de pàr si mi-‐au izbit capul de perete. Întruna… m-‐am
gândit cà o sà-‐mi crape teasta. Spune numele complicilor tài. Stiam cà dacà vorbesc, ceilalti
vor pàti ca mine. Asa cà… am tàcut. Nu-‐mi închipuiam cà un om poate îndura atât de mult.

RYSIEK Trecuserà luni si luni de zile. Intr-‐o noapte… Sà fi fost în

primàvarà… pàmântul se dezghetase… au venit trei dupà mine. M-‐au pus într-‐ o saretà, dus
în pàdure… o lopatà si mi-‐au zis : Sapà ! Am sàpat. Pentru o fàrâmà de secundà, am privit
sus la cer. Imbulzealà de stele. Cu greu am citit Ursa Mare, din cauza cetii… Steaua Polarà…
Si m-‐a luat un val de disperare… Imi pàrea ràu… de tot. De mine mai ales. Cà trebuia sà mor
asa de tânàr. Din vina cui ? A colegului meu, Jakub Katz. « Am terminat », zic. « Bine » zice
locotenentul, « da’ noi am hotàrât sà nu te împuscàm azi. Mai gândeste-‐te… Si dup-‐aia
màrturiseste. Dacà nu, te-‐aducem din nou aici. Groapa ta te-‐asteaptà. »

RYSIEK Agoniza, cred. Nu putea să moară. Ïmi pàrea ràu de el. Era pe-‐acolo o piatrà de
caldarâm desprinsà. Cântàrea vreo zece, cinspe kile. M-‐am dus, am smuls-‐o din pàmânt cu
toatà puterea si i-‐am trântit-‐o în cap. S-‐a auzit o pârâiturà. Ceva mi-‐ a împroscat fata. Am
pus mâna si m-‐am uitat. Era creierul lui Katz.

RYSIEK Eram în hambar. L-‐au adus întâi pe Rabin. Apoi pe Elus croitorul. Sielawa le-‐a
spus sà se dezbrace. Rabinul tremura asa de tare cà ne-‐a pufnit râsul. Si pentru cà noi râdeam,
a început si el sà râdà. Sielawa a venit în spatele lui si l-‐a pocnit în cap cu toporul, si-‐a scos
cutitul de la cingàtoare, l-‐a apucat pe Rabin de barbà si i-‐a tàiat gâtul… Uità-‐te si învatà,
bàiete, a zis. Apoi si-‐a sters cutitul în tàrânà. L-‐am apucat pe Rabin de mâini si de picioare si
i-‐am fàcut vânt în groapà. Elus, croitorul, lesinase. Asa cà a fost usor cu el. Dupà asta,
Sielawa a împàrtit sarcinile. Evreii trebuiau adusi înàuntru si dezbràcati. Trei dintre noi urmau
sà-‐i tinà de mâini si de picioare iar Bronek si Walek bàtrânul, sà -‐i loveascà… Sielawa si
màcelarul le tàiau gâtul si pântecul, ca sà fie siguri cà erau morti… asa ca pàmîntul sà nu
musteascà cu ei vii atunci când îi îngropàm. Ar trebui sà fie multumiti, zicea Sielawa, cà îi
màcelàrim crestineste. Si nu cum fac ei… când lasà animalele sà sângereze pânà-‐si dau
sufletul…

Peripețiile bravului soldat Svejk

După război o să fie aici o recoltă grozavă. Ăştia n-au să trebuiască să
cumpere făină de oase; e foarte avantajos pentru ţărani cînd le putrezeşte
un regiment întreg pe pămînturile lor; e un
îngrăşămînt bun. Mie numai de un singur lucru mi-e teamă: ca nu cumva
ţăranii de pe aici să se lase duşi de nas şi să vîndă oasele la fabrica de
zahăr. La cazarma din Karlin era un oberlaitnant (prim locotenent), Holub,
care era aşa de învăţat, că toţi de la companie îl socoteau tîmpit, fiindcă
dumnealui, din pricina învăţăturii, nu ştia să înjure soldaţii şi toate le
rezolva numai din punct de vedere ştiinţific. Într-o zi, ostaşii i-au raportat
că pîinea distribuită nu se putea mînca. Alt ofiţer s-ar fi mîniat de o
asemenea obrăznicie, dar el nu; a rămas foarte liniştit, n-a făcut pe nici
unul porc sau scroafă, nici măcar o labă peste bot n-a ars nimănui! Şi-a
adunat numai băieţii şi le-a spus cu vocea lui blajină: „Mai întîi de toate,
ostaşi, trebuie să vă daţi seama de faptul că aici în cazarmă nu vă treziţi
într-un «delikatessen handlung», unde să puteţi alege marinată de ţipar,
sardele în ulei sau sandviciuri. Orice ostaş trebuie să fie destul de deştept
ca să înghită fără să crîcnească tot ce i se dă şi să simtă în el atîta
disciplină cît să nu-1 facă să se revolte împotriva calităţii produselor
căpătate pentru mîncare. Închipuiţivă, ostaşi că ar veni un război.
Pămîntului în care, după bătălie, veţi fi îngropaţi îi e absolut indiferent cu
ce fel de pîine cazonă v-aţi îndopat înainte de moarte. Tătucul-pămînt vă
înghiteşi vă mistuie cu bocanci cu tot. În lumea asta nimic nu se pierde;
din voi, ostaşi, vor creşte alte grîne din care se va face pine pentru alţi
ostaşi, care, poate la fel ca şi voi, nu vor fi mulţumiţi, se vor duce să se
plîngă şi vor da de unul care să-i bage la închisoare pînă în vecii vecilor,
fiindcă are dreptul s-o facă. Aşa s-a făcut că într-o zi, băieţii din companie
m-au ales pe mine ca să-i spun că toţi îl iubesc, dar că asta nu-i militărie,
dacă nu înjură. M-am dus atunci la el acasă şi l-am rugat să lase deoparte
orice sfială, că milităria trebuie să fie militărie şi că ostaşii sînt învăţaţi să li
se reamintească mereu că sînt porci şi cîini, pentru că altfel îşi pierd
respectul faţă de superior. La început, dumnealui s-a apărat, mi-a spus
ceva despre inteligenţă, despre pinţipul că în ziua de azi nu-i îngăduit să ţii
ostaşii la respect cu nuiaua, dar pînă la urmă s-a dat pe brazdă; mi-a cîrpit
o labă şi m-a dat pe uşă afară, aşa ca să-i crească autoritatea. Cînd am
comunicat băieţilor rezultatul tratativelor mele, s-au bucurat grozav cu
toţii, dar dumnealui le-a stricat bucuria chiar a doua zi. De faţă cu toţi, a
venit după mine şi mi-a spus: „Švejk, am exagerat ieri, ţine un galben şi
bea-l în sănătatea mea. Trebuie să ştii cum să te porţi cu ostaşii.”

Păi, de aia sîntem ostaşi, de aia ne-au născut mamele noastre, ca să fim
făcuţi harcea-parcea, cînd punem pe noi mundirul. Şi o facem cu dragă
inimă, fiindcă ştim că oasele noastre n-au să
putrezească de pomană. Murim pentru maiestatea-sa împăratul şi familia
sa, pentru care am cucerit Herţegovina. Din oasele noastre are să se
fabrice făina pentru fabricile de zahăr; încă cu ani în urmă ne-a vorbit
despre treaba asta domnul laitnant Zimmer: „Bă adunătură de porci —
zicea dumnealui — vieri neciopliţi, bă maimuţe leneşe şi fără folos, vă
încurcaţi în cotonoage, de parcă n-ar avea nici un preţ. Dacă o fi să cădeţi
vreodată în război, apoi să ştiţi că din fiecare labă de-a voastră are să se
fabrice jumătate kilogram de făină, adică la un loc, din toate mădularele,
mai bine de două kilograme de cap şi au să filtreze prin voi, idioţilor, zahăr
în fabricile de zahăr. Habar n-aveţi ce folositori o să fiţi după moarte
urmaşilor voştri. Băieţii voştri or să bea cafea îndulcită cu zahăr care a
trecut prin ciolanele voastre nătărăilor.” Eu am rămas atunci pe gînduri şi
dumnealui m-a întrebat la ce mă gîndesc. „Cu respect vă raportez, iam
răspuns, mă gîndesc că făina din oasele domnilor ofiţeri trebuie să fie mult
mai scumpă decît aceea făcută din ciolanele ostaşilor de rînd.” Pentru
treaba asta m-am ales cu trei zile de carceră.