1. Ce sunt corpurile lichide?

2. Ce sunt corpurile solide?

3. Ce sunt corpurile cristaline ?
4. Ce sunt corpurile amorfe ?
5. Care sunt elementele unei retele cristaline ?
6. Definiti defectele unei retele cristaline.
7. Legea conducţiei electrice
8. Legea polarizaţiei electrice temporare
9. Legea magnetizaţiei temporare
10. Conductibilitatea electrică a metalelor in absenta campului electric si in
prezenta campului electric
11. Modelul Drude-Lorentz al conducţiei în metale
12. Intrebuintarile cuprului si aliajelor lui
13. Intrebuintarile aluminiului si aliajelor lui
14. Intrebuintarile fierului si aliajelor lui
15. Aplicaţii ale materialelor conductoare
16. Conducţia electrică de tip intrinsec
17. Conducţia electrică de tip extrinsec de tip “p”
18. Conducţia electrică de tip extrinsec de tip “n”
19. Materiale izolatoare

Corpuri cristaline
•Stari de agregare ale corpurilor

•Retele cristaline

•Defecte ale retelelor cristaline

Corpuri cristaline
•Stari de agregare ale corpurilor

•Din punct de vedere macroscopic:

•-corpuri in stare gazoasa

•-corpuri in stare condensata

 •a) corpuri in stare lichida

•b) corpuri in stare solida

3. Ce sunt corpurile cristaline ?

Corpuri cristaline și amorfe sunt corpuri, având substanța în stare solidă cu o

structură moleculară proprie, care poate fi de natură cristalină sau amorfă.

5. Care sunt elementele unei retele cristaline ?

Reţeaua cristalină reprezintă aranjamentul ordonat, regulat, al unităţilor

structurale (formate din atomi, ioni, molecule) al unui solid.
• Structura unui solid cristalin poate fi determinată prin difracţia cu raze X.
Celula elementară reprezintă cea mai mică entitate a structurii cristaline, care
repetată în spaţiu formează reţeaua cristalină.

Retele cristaline
•Un material aflat in stare cristalina are un aranjament periodic de atomi sau
molecule

•O retea cristalina este o succesiune regulata de puncte din spatiu, numite noduri

Elementele unei retele cristaline

a) Nod
b) Linie reticulara
c) Plan reticular
 Corpurile cristaline
•au particulele constitutive – atomi, ioni, molecule dispuse ordonat in raport cu
dimensiunea corpului

•-au ordine locala si ordine la distanta

•- au o temperatura de topire neta

•- sunt anizotrope

6. Definiti defectele unei retele cristaline.

DEFECTE ALE RETELELOR CRISTALINE
•defecte punctuale (zerodimensional)

•defecte liniare (unidimensionale)

•defecte de suprafata (bidimensionale)

•defecte de volum (tridimensional)

Defecte punctuale
•Defectele punctuale constau in existenta unor noduri vacante, in prezenta unor
particule in interstitii, in existenta unor particule de impuritati in nodurile si/sau in
interstitiile retelei. Defectele importante sunt de tipul Schottky si Frenkel.
•Un defect de tipul Schotky se formeaza prin trecerea unei particule dintr-un nod
pe suprafata cristalului. Nodul ramane vacant, si constituie defectul.
•Un defect de tip Frenkel apare prin difuzia unei particule dintr-un nod care
devine vacant, intr-un interstitiu a unei retele cristaline. Defectul Frenkel este un
defect dublu, un nod vacant si un interstitiu ocupat.

Defecte liniare
•Defectele liniare constau in linii reticulare care se termina brusc in interiorul
cristalului numite dislocatii
 7. Legea conducţiei electrice
Legea conducţiei electrice
•Legea conducţiei electrice descrie acea stare a materialului caracterizată prin
existenţa curenţilor electrici de conducţie (starea electrocinetică).
•Legea se exprimă matematic prin dependenţa dintre densitatea curentului
electric de conducţie J şi intensitatea câmpului electric E aplicat:

J =f(E)
•J semnifică densitatea curentului electric de conducţie care trece prin unitatea
de suprafaţă şi se măsoară în A/m2, iar mărimea E caracterizează câmpul electric
şi se măsoară în V/m.

Legea dată de relaţia J =f(E) stabileşte, sub forma cea mai largă, legătura cauzală
dintre cele două mărimi electrice
•Enunt:
Ori de câte ori asupra unui material se aplică un câmp electric de intensitate E în
material se stabileşte un curent electric de conducţie de densitate de curent J
,care depinde de natura şi structura materialului.

8. Legea polarizaţiei electrice temporare

Legea polarizaţiei electrice temporare
•Legea polarizaţiei electrice temporare descrie acea stare a corpurilor, denumită
stare de polarizare, care este caracterizată prin existenţa fenomenului de
polarizare electrică.

•Polarizarea electrică este fenomenul de deformare, orientare sau de deplasare

limitată a sistemelor de sarcini electrice legate din interiorul corpurilor sub
acţiunea câmpului electric.

Legea se exprimă matematic prin dependenţa dintre polarizaţia electrică

temporară şi intensitatea câmpului electric E aplicat:
 •unde semnifică electrică sarcina acumulată pe unitate de suprafaţă de dielectric,
măsurată în C/m2, iar E caracterizează câmpul electric şi se măsoară în V/m.

• Legea polarizaţiei electrice temporare , exprimă legătura cauzală dintre cele

două mărimi electrice: Ori de câte ori asupra unui dielectric se aplică un câmp
electric de intensitate Ē în acesta se stabileşte o stare de polarizare Pt
caracterizată de mărimea polarizaţiei electrice care depinde de natura şi structura
materialului.

În cazul dielectricilor izotropi şi liniari, fără polarizare permanentă legea se

enunţă astfel: În dielectricii liniari şi izotropi, fără polarizare permanentă, în
fiecare punct şi în orice moment mărimea polarizaţiei electrice temporare Pt este
direct proporţională cu intensitatea câmpului electric Ē aplicat.

Forma matematică a legii este:

• unde este parametrul de material numit susceptivitate electrică , iar

constantă universală ε0 = 1/(4π ⋅ 9 ⋅ 109) F/m reprezintă permitivitatea absolută
a vidului.

 Un alt parametru de material care se utilizează pentru caracterizarea stării de

polarizare a dielectricilor este permitivitatea absolută, definită cu relaţia:

 unde permitivitatea relativă εr a dielectricului este legată de susceptivitate prin

relaţia :

9. Legea magnetizaţiei temporare

• Legea magnetizaţiei temporare descrie starea de magnetizare a corpurilor
 • (proprietatea de a atrage pilitura de fier), caracterizată prin existenţa unor
sisteme de curenţi electrici microscopici. Legea se exprimă matematic prin
dependenţa dintre magnetizaţia temporară Mt şi intensitatea câmpului magnetic
H aplicat:
• Unde Mt si H se masoara in A/m.

Enunt:
•Ori de câte ori, asupra unui material, se aplică un câmp magnetic de intensitate
H în material se stabileşte o stare de magnetizare caracterizată de mărimea
magnetizaţiei Mt care depinde de natura şi structura materialului.

 În cazul materialelor izotrope şi liniare, fără magnetizaţie permanentă legea se

enunţă astfel: În materialele izotrope şi liniare, fără magnetizaţie permanentă, în
fiecare punct şi în orice moment mărimea magnetizaţiei temporare este
proporţională cu intensitatea câmpului magnetic aplicat.
Unde este parametru de material numit susceptivitatea magnetică a

materialului

10. Conductibilitatea electrică a metalelor in absenta

campului electric si in prezenta campului electric

Conducţia electrică este fenomenul de trecere a curentului electric printr-un

material atunci când acesta este supus acţiunii unui câmp electric.

•Curentul electric de conducţie este definit prin mişcarea ordonată de sarcini

electrice libere (electroni sau/şi ioni) sub acţiunea câmpului electric.
 a) schema circuitului electric;
b) mişcarea electronului în cristalul conductor în absenţa câmpului electric; c)
mişcarea electronului în cristalul conductor în prezenţa câmpului electric.

 În absenţa câmpului electric exterior şi la temperaturi normale electronii se

deplasează haotic, cu o viteză medie pătratică dată de relaţia pentru viteza de
agitaţie termică a moleculelor gazului ideal:

- unde K este constanta lui Boltzmann, m0 este masa electronului iar T este
temperatura absolută a metalului.

 La aplicarea unui câmp electric de intensitate E electronii liberi sunt antrenaţi în

sens invers câmpului, astfel că peste mişcarea de agitaţie termică se suprapune
mişcarea ordonată, numită mişcare de drif. Viteza totală a electronului este egală
cu suma dintre viteza de agitaţie termică vT şi viteza datorată câmpului electric v
e:

Viteza de drift vd este viteza medie de deplasare a electronilor după direcţia Ox a

câmpului electric aplicat şi caracterizează mărimea curentului electric.
•Pentru deducerea expresiei conductivităţii electrice este necesar să se cunoască
mărimile care intervin în legea conducţiei electrice, care pentru materialele
metalice este de forma J =σE .

O expresie a densităţii curentului electric J, pentru cazul unui conductor de

lungime l şi secţiune constantă S se poate stabili pornind de la definiţia acestei
mărimi:

unde Δq=Nq0 este cantitatea de sarcină electrică care este transportată de cei N
electronii de conducţie care străbat secţiunea transversală S în intervalul de timp
Δt. Ţinând seama că volumul conductorului este şi că viteza de drift poate fi
definită ca viteză medie de deplasare a electronului de conducţie care parcurge
lungimea Δl în intervalul de timp Δt, rezultă:

Concentraţia de volum a electronilor de conducţie este n0=N/V, cu care expresia

densităţii curentului electric de conducţie devine:

Densitatea curentului electric de conducţie J depinde de sarcina electrică q0 a

electronului, de concentraţia de volum a electronilor n0 şi de viteza de drift vd a
acestora.

•Relaţia pentru densitatea curentului electric sub formă vectorială, este

 Vectorul densitate de curent are sensul invers sensului vitezei de drift.

•Stabilirea expresiei vitezei de drift se poate face cu modelul Drude-Lorentz, care

consideră că electronii de conducţie se comportă asemănător unor bile de biliard.
Se prezintă o porţiune din reţeaua cristalină metalică delimitată de doi atomi
situaţi la distanţa a, în care se află un electron de conducţie.

11. Modelul Drude-Lorentz al conducţiei în metale

Modelul Drude-Lorentz al conducţiei în metale:

a) forţa electrică şi vectorul viteză a electronului de conducţie în reţeaua cristalină
a metalului;
b) modul de variaţie a vitezei electronului de conducţie în timp.

La aplicarea unui câmp electric, asupra electronului acţionează forţa electrică,

dată de relaţia:

- unde q0 este sarcina electronului iar Ē este intensitatea câmpului electric.

-
-
• Sub acţiunea acestei forţe electronul se va deplasa în sens invers câmpului
electric, având o mişcare uniform accelerată.

• Din ecuaţia de echilibru dinamic, dată de legea a doua a dinamicii:

• rezultă expresia acceleraţiei electronului de conducţie

 Acceleraţia electronului depinde de intensitatea câmpului electric aplicat şi de
parametrii electronului: masa şi sarcina acestuia.

•Viteza v şi spaţiul s parcurs de electronul de conducţie sunt date de legile

mişcării uniform accelerate:

Viteza creşte liniar cu timpul de parcurs, electronul acumulând energie cinetică.

După un anumit interval de timp electronul se ciocneşte cu atomii reţelei
cristaline şi viteza electronului scade la zero. Modelul bilei de biliard consideră că
la ciocnire (cu alţi electroni, cu defectele din reţea, cu ionii reţelei cristaline)
energia acumulată este transferată în totalitate reţelei cristaline, care se
încălzeşte (apare efectul Joule). Viteza, după ciocnire, scade la zero. Din nou
electronul, sub acţiunea forţei electrice, va fi accelerat, viteza crescând până la
valoarea maximă. Profilul vitezei este de forma dinte de fierăstrău

Viteza maximă atinsă de electron este dependentă de durata medie dintre două
ciocniri tc

Viteza medie de deplasare a electronului

 sub formă vectorială, este:



 Viteza de drift depinde de intensitatea câmpului electric şi de durata medie dintre
două ciocniri. Pentru metale vectorul viteză de drift are sens invers câmpului
electric aplicat.
 •Pentru a caracteriza uşurinţa cu care se deplasează electronul sub acţiunea
câmpului
 electric se defineşte mobilitatea electronilor de conducţie cu relaţia:

•sau functie de sarcina, masa si timp

 Relatia subliniază legătura directă dintre mobilitatea electronului μ0 şi timpul

mediu dintre două ciocniri tc.

12. MATERIALE DE MARE CONDUCTIVITATE

Materialele de mare conductivitate au funcţia de conducţie a curentului

electric, realizată datorită rezistenţei mici sau neglijabile pe care o opun la
trecerea curentului electric. Pentru ca un material să poată fi utilizat ca material
conductor electric este necesar să îndeplinească următoarele cerinţe:
•rezistivitate electrică mică;
•efectul pelicular neglijabil;
•densitate de curent admisă mare;
•conductivitate termică ridicată;
•elasticitate ridicată;
•rezistenţă mecanică mare;
•rezistenţă mare la coroziune chimică;
•prelucrare uşoară prin laminare şi trefilare;
•operaţiile de lipire şi sudare să se facă uşor şi contactele să fie durabile,
•tehnologii de obţinere adecvate şi posibilitate de reciclare;
 •preţ de cost mic.
Cerinţa principală este conductivitatea electrică.

12. Cuprul şi aliajele lui

În stare compactă cuprul este un metal de culoare roşie arămie puternic

strălucitor iar în stare polizată, cristalizat în sistem cubic cu feţe centrate.
•Este un metal greu, având densitatea masică dm= 8,900 kg/m3 , plastic,
maleabil, ductil.
•Proprietăţile mecanice sunt diminuate de prezenţa impurităţilor (Si, Pb, S, Te) cu
care formează aliaje casante şi uşor fuzibile.
•Este foarte bun conducător de căldură şi de electricitate. Caracteristicile
electrice şi mecanice depind de gradul de puritate şi de starea materialului
(recopt, ecruisat etc.).

Întrebuinţări:

•Cuprul se întrebuinţează sub formă de metal pur, sub formă de aliaje sau sub
alte forme de combinaţii.

•Sub formă de metal pur cuprul electrolitic se întrebuinţează în industria

electrotehnică pentru:
•conductoare de bobinaj (cupru moale);
•linii electrice de transport (cupru semitare);
•colectoare de maşini electrice şi bare de distribuţie (cupru-tare);
•conectori şi contacte;
•fabricarea materialelor semiconductoare (CuO etc.);
•fabricarea aliajelor de mare conductivitate şi de mare rezistivitate;
•fabricarea aliajelor magnetice.
 Aliajele cuprului, utilizate ca materiale de mare conductivitate, sunt alamele şi
bronzurile.
•Alamele sunt aliaje care conţin peste 50% Cu şi rest Zn şi au rezistivitatea mai
mare decât a cuprului pur dar proprietăţile mecanice şi rezistenţa la coroziune
sunt îmbunătăţite.
•Bronzurile sunt aliaje tip Cu - Sn, Cu - Mn, Cu - Cr, Cu - Zn etc. caracterizate prin
duritate mare şi rezistenţă mare la coroziune şi utilizate ca material de arc şi
materiale pentru contacte electrice.
•Bronzul cu beriliu având rezistenţa mecanică ridicată se utilizează în construcţia
liniilor aeriene şi a firelor de troleu.

13. Aluminiul şi aliajele lui

Cel mai abundent element metalic din scoarța terestră și al treilea element
chimic ca răspândire. Nu se găsește în stare nativă, fiind întâlnit doar în
combinații sub formă de minereuri.

Dintre compuşii săi cei mai importanţi sunt:

•Al2O3 - corindon cu variaţiile impure şi colorate utilizate ca pietre preţioase
• * rubin - roşu (corindon impurificat cu Cr2O3)
• * topaz - galben (corindon impurificat cu MnO)
• * safir - albastru (corindon impurificat cu TiO2, Fe2O3)
H2O – bauxita
•Na3*AlF6+ - criolitul

Atât în stare compactă cât şi sub formă de pulbere aluminiul are culoare alb-
argintie. Este un metal uşor, având densitatea dm = 2700 kg/m3, moale, duritatea
2,7 (Mohs), uşor fuzibil, punct de topire = 660˚C, plastic, maleabil şi ductil, bun
conducător de căldură şi de electricitate.
•Din punct de vedere al conductivităţii electrice şi termice aluminiul urmează
după cupru. Este mult mai uşor şi mai ieftin decât acesta, dar inferior în ceea ce
priveşte rezistenţa mecanică, prelucrabilitatea şi rezistenţa la coroziune
electrochimică.
•Sorturile de aluminiu electroconductor conţin maxim 0,5% adausuri, principalele
fiind fierul şi siliciul.

Aliajele aluminiului prezintă densitate mică, duritate mare, conductibilitate

electrică şi termică mare, rezistenţă chimică mare în aer, în apă, în acizi.

Duraluminiul (90% Al, 3-5% Cu, 1-2% Mg, 1% Mn, 0,2-1% Si) STAS 7608 - 71, care
prezintă proprietăţi mecanice superioare aluminiului dar având rezistenţa la
coroziune mai mică se utilizează protejat cu un strat de aluminiu pur;

Siluminiul (Al + 10 - 13% Si) STAS 201/1 - 71 se utilizează pentru turnarea unor
piese sau carcase cu forme geometrice complicate, având coeficient de contracţie
la turnare foarte mic, fiind superior aluminiului prin rezistenţa mai mare la
coroziune;

alduro (Al + 0,7% Mg + 0,6% Si + 0,25% Fe), cunoscut şi sub numele de aldrey, se
utilizează în construcţia conductoarelor aeriene pentru transportul energiei
electrice, având conductivitatea electrică destul de bună şi rezistenţă mecanică
ridicată.

Alte domenii de utilizări pentru aluminiu şi aliajele sale:

•în metalurgie pentru obţinerea altor metale (aluminotermia, cementare cu
aluminiu),
•pentru protecţii anticorosive,
•pentru ambalarea produselor alimentare şi farmaceutice,
•pentru prepararea amestecurilor explozive,
•sub formă de săruri,
 •sub formă de aliaje se utilizează pentru fabricarea aeronavelor, a automobilelor,
a navelor maritime, a cisternelor pentru transportul acidului azotic, a reactoarelor
nucleare.

14. Fierul şi aliajele sale

În anumite cazuri, pentru fabricarea conductoarelor liniilor de distribuţie se

utilizează, în locul cuprului sau aluminiului, fierul datorită preţului său de cost
mult mai redus, rezistenţei mecanice superioare şi datorită bunei prelucrabilităţi.
•Numele fierului derivă din latinescul ferrum. Epoca fierului a urmat după epoca
bronzului, epocă în care fierul era cunoscut mai ales sub formă de fier meteoric.
Era foarte rar şi scump şi necesita o tehnologie complicată.

Proprietăţi fizice
•În stare compactă fierul este cenuşiu - argintiu iar în stare de pulbere este
cenuşiu. Este metal greu, dm= 7,86 g/cm3, greu fuzibil, p.t. = 1536˚C, este
maleabil şi ductil.
•Se prezintă sub patru forme alotrope care se deosebesc între ele prin structura
cristalină şi prin proprietăţile magnetice

Proprietăţi chimice
•Reacţionează, la temperatura obişnuită, cu acizii diluaţi (HCl, H2SO4, HNO3) şi
este pasivat de HNO3 concentrat.
•Fe + 2 HCl = FeCl2 + H2
•Fe + H2SO4 = FeSO4 + H2
•4 Fe + 10 HNO3 = 4 Fe(NO3)2 + NH4NO3 + 3 H2O
•La temperatura ridicată, reacţionează cu halogenii (X2) cu oxigenul, cu sulful, cu
apa, cu hidrogenul sulfurat formând compuşii corespunzători: FeX3, Fe3O4, FeS,
Fe2S3.
 Întrebuinţări
•Cantităţi mari de fier se utilizează sub formă de fonte şi oţeluri. în cantităţi mici,
de 4-6,5%, se adaugă în alame şi în bronzuri cărora le măreşte plasticitatea,
duritatea şi proprietăţile antifricţiune.
•Fierul se utilizează pentru liniile de telecomunicaţie, pentru liniile de distribuţie
de mică putere, pentru liniile electrice care trebuie să suporte sarcini mecanice
mari. Cea mai importantă utilizare a fierului ca material conductor este sub formă
de funie, ca miez al conductoarelor bimetalice Fe-Al.
•Fierul tehnic de tip armco, care cuprinde mai puţin de 0,2% impurităţi, se
utilizează de preferinţă pentru liniile de curent continuu.

Aplicaţii ale materialelor conductoare

Rezistoare
Contacte electrice şi perii
Termocuple
Marca tensometrică

15. MATERIALE SUPRACONDUCTOARE

Materiale supraconductoare – Caracteristici

•Supraconductibilitatea este proprietatea unor materiale de a opune o foarte

mică rezistenţă la trecerea curentului electric. Starea materialelor caracterizată
prin lipsa totală a rezistivităţii electrice la trecerea curentului electric se numeşte
stare de supraconducţie iar materialele respective poartă numele de
supraconductori

Materialele de mare rezistivitate au funcţia de control şi limitare a curentului

electric, funcţie realizată datorită rezistenţei mari pe care o opun la trecerea
curentului electric. Pentru ca un material să poată fi utilizat ca material de mare
rezistivitate trebuie să prezinte următoarele cerinţe:
•rezistivitate electrică mare, pentru a obţine valori ridicate ale rezistenţei
electrice cu un volum cât mai redus de material;
•coeficient de temperatură al rezistivităţii cât mai redus, pentru ca influenţa
temperaturii asupra valorii rezistenţei electrice să fie cât mai mică;
•tensiunea termoelectromotoare faţă de cupru cât mai mică, în special la
materialele folosite la fabricarea şunturilor, deoarece în caz contrar, la contactele
şunt-conductoare de legătură apar tensiuni termoelectromotoare care modifică
indicaţiile aparatului de măsură;
•stabilitate bună în timp a proprietăţilor electrice şi mecanice;
•temperatură de topire cât mai ridicată şi bună stabilitate a proprietăţilor cu
temperatura: 200 – 250˚C pentru materialele utilizate în construcţia reostatelor şi
1000 – 1500˚C pentru rezistenţele de încălzire.

Condiţia de mare rezistivitate se poate realiza prin impurificarea controlată a

metalelor pure, care mărind ponderea interacţiei de tip electron - impuritate
(independentă de temperatură), conduce la micşorarea dependenţei de
temperatură a rezistivităţii, mărind tot odată valoarea rezistivităţii.

Nichelul
•Deşi nichelul este un metal scump, are utilizări multiple în electrotehnică, fiind
folosit, printre altele, ca element de aliere în obţinerea aliajelor de mare
rezistivitate.
•Proprietăţi fizice
•În stare compactă nichelul este alb argintiu şi în formă de pulbere, cenuşiu. Este
un metal greu, dm= 8.900 kg/m3, greu fuzibil, punct de topire. = 1455oC,
- Ni).
Prezintă două - nichel.

Proprietăţi chimice

•Nichelul este un metal puţin activ.

•Valenţa caracteristică este II şi în compuşii complecşi III. Reactivitatea este

determinată de starea sa (compactă sau pulbere) şi de condiţiile de reacţie. în
stare fin divizată este piroforic. La temperatura obişnuită este rezistent la
coroziunea în aer, în apă şi în soluţiile unor substanţe. La temperatură ridicată
reacţionează cu halogenii, cu oxigenul, cu sulful, cu hidrogenul sulfurat.
Întrebuinţări
•Nichelul are întrebuinţări limitate datorate preţului de cost ridicat, fiind unul
dintre cele mai scumpe metale tehnice. Se utilizează ca atare drept catalizator, la
fabricarea acumulatorilor alcalini, a magneţilor permanenţi şi pentru protecţii
anticorosive sau sub formă de aliaje caracterizate prin conductibilitate electrică
scăzută respectiv ca rezistenţe electrice: constantan (40% Ni, 60% Cu), nichelină
(19-33% Ni, 55-68% Cu, până la 18% Zn), manganin (2-4% Ni, 82-84% Cu, 12-15%
Mn), nicrom (80-90% Ni, 10-20% Cr), argentan sau alpaca (12-18% Ni, 53-62% Cu,
19-36% Zn), invar (oţel cu 35-37% Ni), platinit (oţel cu 40-46% Ni), metal monel
(65-70% Ni, 25-30% Cu, 0,1-1,6% Si, 3-4% Mn şi Fe).

Manganinele
•Manganinele sunt aliaje de cupru cu mangan, la care se mai adaugă şi alte
elemente de aliere: Ni, Al, Fe.

•Pentru stabilizarea proprietăţilor manganinele trebuie supuse unui anumit

tratament termic (recoacere, răcire lentă şi decapare).

Nichelinele
•Aceste aliaje au proprietatea că formează soluţii solide în orice proporţie
•Constantanul este cel mai folosit aliaj în construcţia rezistoarelor bobinate şi se
compune din 60% Cu, 40% Ni. Poate fi utilizat până la temperaturi de 400 + 550
oC. La temperatura de 300oC oxidează, acoperindu-se cu un oxid protector şi
izolant din punct de vedere electric, fapt care permite utilizarea firelor de
constantan bobinate pe un suport, spiră lângă spiră în construcţia reostatelor cu
-
regimurilor de fun
rezistenţă invariabilă practic cu temperatura.

Nichelinele sunt aliaje de Cu cu cel mult 35% Ni. Ele sunt mai ieftine decât
constantanul, se prelucrează mai uşor, dar au proprietăţi inferioare.

•Alte aliaje pentru reostate mult folosite sunt cele cuprinzând până la 60% Cu,
15% Ni şi restul Zn: Alpaca, Maillechart, Reotan. Toate aceste aliaje au
coeficientul de temperatură al rezistivităţii mai mare decât al constantanului.

Aplicaţii ale stării de supraconducţie

Bobinele supraconductoare se utilizează pentru excitaţia maşinilor electrice, a
turbogeneratoarelor, a generatoarelor magnetohidrodinamice (MHD), pentru
care se crează câmpuri cu valori ale inducţiei magnetice de 4 T până la 6 T.

•Transportul energiei electrice pe distanţe mari în curent continuu se poate face

fără pierderi prin utilizarea cablurilor supraconductoare.

Un cablu supraconductor este format dintr-o masă de metal care nu prezintă

proprietăţi supraconductoare în care sunt înglobate filamente de material
supraconductor. Prin aceasta se îmbunătăţesc condiţiile de stabilizare a stării de
supraconducţie. Dimensiunile transversale ale cablului supraconductor sunt
foarte mici în raport cu valoarea intensităţii curentului electric transportat. Astfel,
pentru un cablu supraconductor având partea conductoare de dimensiuni 1,9 x
3,8 mm, la temperatura de 4,2 K şi la inducţii magnetice sub valoarea de 5 T
intensitatea curentului critic este Ic = 2040 A.

Liniile de transport în curent alternativ sunt mai puţin economice, deoarece în

curent alternativ, chiar şi în stare de supraconducţie, apar pierderi. Sunt necesare
astfel staţii suplimentare de răcire pentru menţinerea stării de supraconducţie.
•Aplicaţiile supraconductorilor sunt multiple şi în tehnica curenţilor slabi
•Crioelectronica se ocupă cu utilizarea supraconductorilor în electronică şi în
tehnica de calcul. Efectul Josephson permite construirea de oscilatoare criogenice
şi a unor dispozitive de comutaţie ultrarapidă, utilizate pentru memorii în tehnica
de calcul.

16. MATERIALE SEMICONDUCTOARE

Conducţia electrică în semiconductoare

•Materialele semiconductoare sunt materiale care au valoarea conductivităţii
electrice cuprinsă în intervalul de valori (10-6 - 105) 1/
de condiţiile exterioare (temperatură, câmp electric, câmp magnetic etc.) şi de
structura internă a acestora (natura elementelor chimice componente, defecte,
impurităţi etc.).
 Caracteristic la semiconductoare este faptul că se poate modifica în mod
controlat concentraţia de purtători de sarcină liberă şi prin aceasta se poate
ajusta conductivitatea electrică, respectiv, rezistivitatea materialului.

•La semiconductoare rezistivitatea este puternic dependentă de temperatură.

Există unele particularităţi ale conducţiei electrice în materialele
semiconductoare, în funcţie de tipul acestora. Pentru materialele
semiconductoare fără impurităţi, care alcătuiesc clasa materialelor
semiconductoare intrinsece, procesele de conducţie sunt dificil de controlat.
Pentru materialele semiconductoare cu impurificare controlată şi cu structură
cristalină, care alcătuiesc clasa materialelor semiconductoare extrinsece,
procesele de conducţie pot fi controlate ceea ce permite utilizarea lor pentru
realizarea dispozitivelor semiconductoare cu multiple aplicaţii în electronică.

 Conducţia electrică de tip intrinsec

Un material semiconductor intrinsec este un semiconductor pur, a cărui
conductivitate este determinată de caracterul legăturii covalente şi a structurii
cristaline.
•Materiale semiconductoare intrinseci sunt cristalele de siliciu şi germaniu fără
impurităţi (cu impurităţi nedetectabile). Aceste elemente, care se află în grupa a
IV-a a sistemului periodic cristalizează în structura cubică tip diamant prezintă o
legătura chimică de tip covalent puternic direcţionată. În această structură,
fiecare atom contribuie cu câte 4 electroni pentru formarea covalenţei.

Cazul monocristalului de siliciu într-o reprezentare plană:

a) la temperatura de 0 K şi în absenţa câmpului electric;
b) la temperatura diferită de 0 K şi în absenţa câmpului electric;
 c) la temperatura diferită de 0 K şi în prezenta câmpului electric.

In figura , cercurile reprezintă ionii pozitivi de siliciu, iar liniile de legătură între
acestea sunt electronii pereche ai legăturilor covalente.

17. Conducţia electrică de tip extrinsec de tip “p”

Semiconductoarele extrinsece de tip p se obţin prin impurificare controlată cu

impurităţi acceptoare. Atomii impurităţilor acceptoare (ex. Zn, B, Al, Ga, In),
având valenţa mai mică decât valenţa cristalului de bază, nu reuşesc să satisfacă
toate legăturile covalente ale cristalului decât prin ionizare (captarea electronului
de valenţă).
•Conducţia electrică extrinsecă de tip p se poate justifica cu modelul fizic,
considerând fenomenele care au loc la nivelul legăturilor chimice în cristal.

Dacă în monocristalul de siliciu (figura urmatoare) se introduce un atom trivalent

de bor, o legătură a acestuia cu atomii de siliciu va fi nesatisfăcută.

•La temperaturi mici şi în absenţa câmpului electric nu există sarcină electrică

liberă dar există legături nesatisfăcute prin prezentă impurităţii trivalente. Pentru
satisfacerea acestei legături este necesar ca un electron al unui atom de siliciu să
treacă în învelişul electronic al atomului acceptor de bor.

Modelul conducţiei extrinsece într-un cristal de siliciu dopat cu impurităţi

acceptoare –semiconductor de tip p:
a) la temperatura de 0 K şi în absenţa câmpului electric;
b) la temperatura diferită de 0 K şi în absenţa câmpului electric;
c) la temperatura diferită de 0 K şi în prezenţa câmpului electric.

Al cincilea electron de valenta care nu poate forma legaturi cu atomii de siliciu se

situeaza pe un nivel de energie ridicata decat ceilalti patru si poate parasi cu
usurinta (datorita agitatiei termice) atomul de B devenind electron cvasiliber.
•Atomul de B devine ion pozitiv.
•In banda de energie apar niveluri donoare plasate sub banda de conductie

18. Conducţia electrică de tip extrinsec de tip “n”

Semiconductoarele extrinsece de tip n se obţin prin impurificare controlată cu
impurităţi donoare. Atomii impurităţilor donoare au de obicei valenţa mai mare
decât valenţa cristalului de bază. La introducerea lor în cristal, aceste impurităţi
vor forma ioni substituţionali (ex. P, As, Sb, Bi) sau ioni interstiţiali (ex. S, Li),
cedând reţelei cristalului de bază unu sau mai mulţi electroni. In acest caz,
semiconductorul prezintă în principal o conducţie prin electroni, numită
conducţie extrinsecă de tip n.

Conducţia electrică extrinsecă de tip n, se poate justifica cu modelul fizic,

considerând fenomenele care au loc la nivelul legăturilor chimice în cristal.

•Se consideră cazul unui monocristal de siliciu în care un atom de siliciu (element
tetravalent) este substituit cu unul de fosfor (element pentavalent).

19. Materiale izolatoare

Caracteristici generale

Materialele electroizolante fac parte din clasa de materiale numite dielectrice.

Dielectricii sunt materiale utilizate fie pentru a izola părţile conductoare de curent
electric între ele şi/sau faţă de pământ (materiale electroizolante), fie pentru a
realiza elementele capacitive ale unor componente, circuite sau sisteme
(dielectrici de condensator).
Definitie Materialele electroizolante.
Materialele electroizolante sunt dielectrici reali, care conţin atât sarcină electrică
liberă cât şi sarcină electrică legată. Deşi dielectricii sunt consideraţi ca materiale
care sub tensiune continuă nu conduc curentul electric practic orice dielectric,
având rezistivitatea finită, lasă să treacă un curent de intensitate relativ scăzută
numit curent de scurgere sau curent de conducţie

Cerinţe impuse materialelor electroizolante

Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialele electroizolante sunt:

 să aibă rezistivitatea cât mai mare;
 să nu prezinte fenomene de polarizare electrică (să aibă permitivitatea
dielectrică cât mai mică) pentru a evita cuplajul capacitiv între piesele izolate, în
special în domeniul frecvenţelor înalte;
 să reziste la tensiuni electrice cât mai ridicate (rigiditate dielectrică mare);
 să reziste la temperaturi de utilizare cât mai ridicate;
 să aibă proprietăţi mecanice bune;
 să aibă stabilitate mare a proprietăţilor în timp (durată de viaţă mare);
 să aibă rezistenţă la agenţii chimici din mediu;
 să prezinte prelucrabilitate bună şi posibilitate de reciclare;
 să aibă preţ de cost avantajos.

De reţinut!
 contribuţia materialelor electroizolante la creşterea performanţelor
produselor electrotehnice este deosebită, deoarece structurile izolante determină
în principal durata de viaţă ale acestor produse, fiind primele care cedează sub
acţiunea solicitărilor complexe funcţionale şi de mediu. - - materialele
electroizolante fac parte din clasa de materiale numite dielectrice.
 proprietatea de izolare electrică, atribuită dielectricilor, este direct legată
de existenţa unei concentraţii mici de sarcină electrică liberă (qlib
extrem de mică a fenomenelor de conducţie electrică.
 un dielectric ideal este acel material care nu conţine decât sarcină electrică
legată (qleg ≠0).
 materialele electroizolante sunt dielectrici reali, care conţin atât sarcină
electrică liberă cât şi sarcină electrică legată. dielectricii reali, având rezistivitatea
finită, lasă să treacă un curent de intensitate relativ scăzută numit curent de
scurgere sau curent de conducţie.
 conductivitatea electrică a materialelor electroizolante este dependentă de
intensitatea câmpului electric (în cazul câmpurilor electrice de intensitate mică şi
medie σion şi σe depind puţin de intensitatea câmpului electric aplicat, astfel că
σtot nu depinde de câmp.
 conducţia electrică în lichide este realizată, în principal, prin convecţia
ionilor pozitivi şi/sau negativi care provin de la descrierea moleculelor
 proprii (pentru lichide cu legături ionice) sau a impurităţilor solubile.