PLANUL LUCRĂRII

(CUPRINS)

Capitolul 1
Introducere. Aspecte generale
1.1. Importanța și actualitatea temei
1.2. Motivarea alegerii temei
1.3. Scopul și obiectivele lucrării

Capitolul 2
Fundamentarea teoretică a temei
2.1. structurile anatomo-funcționale
implicate
2.2. Definira termenilor
2.3. Noțiuni de kinetologie
2.3. Abordarea kinesiologică a temei
2.3.1. Analiza kinetică a mersului
2.3.2. Parametrii mersului
2.3.3. Fiziologia bipedalismului
2.3.4. Structurile neurologice necesare
ortostațiunii
2.3.5. Clinica tulburărilor de mers
2.3.6. Evaluarea mersului
2.4. Hemiplegia
2.4.1. Definirea hemiplegiei
2.4.2. Cauzele tulburărilor de motricitate
de natură hemiplegică
2.5. Reeducarea mersului hemiplegic
2.6. Diagnostic
2.6.1. Schema de evaluare a unei
hemiplegii
2.7. Tratament
2.7.1. Planul de recuperare
 Capitolul 3
Organizarea și metodologia cercetării
3.1. Etapele cercetării, perioada și locul
de desfășurare
3.2. Subiecții
3.3. Ipoteza de lucru
3.4. Metode de cercetare utilizate

Capitolul 4
Plan de recuperare
4.1. Obiective generale ale recuperării
mersului la pacientul hemiplegic
4.2. Metode kinetoterapeutice utilizate
4.3. Mijloacele kinetoterapeutice utilizate
Capitolul 5

Rezultate obținute și interpretarea

acestora

5.1. Prezentarea rezultatelor obținute

5.2. Interpretarea rezultatelor obținute

Capitolul 6
Concluzii

Bibliografie

Capitolul I……
 CAPITOLUL 2
FUNDAMENTAREA
TEORETICĂ A TEMEI

A. Structurile anatomo-
funcționale implicate

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos
controlează și coordonează toate funcțiile
organismului, gestionând relația dintre
mediul exterior și organele interne prin
monitorizarea și generarea răspunsurilor
adecvate.
Funcțiile sistemului
nervos sunt:
 Senzitiv-senzorială: colecteză
informația din mediul intern și
extern;
 Funcția de conducere: transmite
informații către ariile de procesare
ale creierului sau către etajele
inferioare ale acestuia;
  Funcția integrativă: prelucrează
informația cu scopul de a elabora
răspunsurile adecvate;
 Funcția motorie: trasnmite
informația structurilor efectoare (
mușchilor: contracție-relaxare;
glandelor: hipo-normo-
hipersecreție).

Din perspectivă
topografică și anatomică, SISTEMUL
NERVOS se imparte în: SISTEM
NERVOS CENTRAL și SISTEM
NERVOS PERIFERIC.

Sistemul nervos central

este alcătuit din encefal și măduva
spinării, adăpostite de cavități osoase și
protejate de membrane conjunctive și de
lichidul cerebro-spinal.

Sistemul nervos
periferic este alcătuit din nervi și
ganglioni nervoși, structuri pe care le
identificăm în toate sistemele corpului.
 Din perspectivă
funcțională SISTEMUL NERVOS este
format din SISTEM NERVOS
SOMATIC și SISTEM NERVOS
VEGETATIV.

Sistemul nervos
somatic asigură relația organismului cu
mediul extern prin transmiterea
informațiilor de la diverși receptori către
centrii nervoși somatici din nevrax.

Sistemul nervos
vegetativ controlează activitatea
organelor interne, fiind compus din
SISTEM NERVOS VEGETATIV
SIMPATIC și SISTEM NERVOS
VEGETATIV PARASIMPATIC; a căror
activitate este de obicei antagonică.

Procesul fiziologic
fundamental al sistemului nervos este
actul reflex.

Baza anatomică a
actului reflex este arcul reflex alcătuit din
receptor, cale aferentă, centru nervos,
cale eferentă și efector.

Receptorii reacționează
la acțiunea stimulilor și când aceștia au
intensitate prag, declanșează impulsuri
nervoase.

Calea aferentă,
constituită din neuroni senzitivi, conduce
impulsul nervos spre centrul nervos al
reflexului respectiv.

Centrul nervos,
analizează și prelucrează impulsul
primit, generând comanda.

Calea eferentă,
constituită din neuroni motori, conduce
comanda generata la nivelul centrului
nervos spre efector.

Efectorii reprezentați
de fibre musculare și epitelii glandulare
execută comanda.
 Maduva spinării, parte
integrată a sistemului nervos central, este
dispusă în canalul vertebral, format prin
suprapunerea vertebrelor ( de la nevel
cervical-C1, până la nivel lombar -L2,
continuându-se cu un filum terminale.

Prin secționarea
transversală a măduvei se observă structura
internă a acesteia, ce este reprezentată de
substanța cenușie dispusă la central și
substanța albă dispusă la periferie sub formă
de cordoane.

Figura nr.
 Substanța cenușie este
compusă din corpi neuronali, nevroglii și
neuroni de asociație nemielinizați, fiind
dispusă sub forma literei „H”. Părțile
laterale ale substanței cenușii formează
trei perechi de coarne, anterioare,
posterioare și laterale. Baza transversală a
„H-ului” formează comisura cenușie și
este compusă din subtanța reticulată.

Coarnele au dimensiuni
variate, cele anterioare fiind scurte și mai
late decât cele posterioare conțin neuroni
somato-motori afla (care ajung la nivelul
plăcii motorii) și gamma (care ajung la
fusurile neuromusculare).

Conexiunile măduvei
cu receptorii și efectorii se realizează prin
intermediul celor 31 de perechi de nervi
spinali.

Funcțiile maduvei
spinării sunt reflexă (realizată de
substanța cenușie) și de conducere
(realizată de susbstanța albă).

Encefalul, etajul superior al

nevrexului, este alcatuit din:
 Mielencefal, care este
format din bulbul rahidian
și puntea lui Varolio;
 Metencefal, format din
cerebel și pedunculii
cerebeloși;
 Mezencefal, reprezentat
prin coliculii
cvadrigemeni superiori și
inferiori și pedunculii
ceebrali;
 Diencefal, format din
talamus, epitalamus cu
glanda epifiză,
 metatalamus și
hipotalamus:
 Telecefal, ce cuprinde
emisferele cerebrale și
nucleii bazali.
Mielencefalul și mezencefalul formează
trunchiul cerebral ce cuprinde substanța albă, substanța
cenușie și substanța reticulată (ce intervine direct asupra
tonusului muscular dar și asupra concentrării și atenției).
Cerebelul ocupă partea posterioară a
cavității craniene, fiind al doilea organ nervos ca
dimensiune. Compus din două emisfere cerebeloase,
separate prin vermis, cerebelul prezintă trei fețe străbătute
de șanțuri profunde (ce delimitează lobii și lobulii) și
șanturi superficiale ce delimitează lamelele. Din punct de
vedere filogenetic, cerebelul este format din: arhicerebel,
paleocerebel și neocerebel.
Asemeni trunchiului cerebral și
structura cerebelului este reprezentaă de substanța albă și
substanța cenușie.
Diencefalul cuprinde mai multe structuri
nervoase: talamus, metatalamus, epitalamus ți
hipotalamus.
 Talamusul conțone mai mulți nuclei, cei
mai importanți fiind cei de releu care au rolul de a regla
intensitatea stimulilor care sunt proiectați în scoarța
cerebrală.
Hipotalamusul mediază activitatea
sistemului nervos vegetativ, stările emoționale și funcțiile
somatice.
Emisferele cerebrale sunt considerate cel
mai nou organ nervos din punct de vedere evolutiv. Acestea
acoperă etajele inferioare ale encefalului.
Cele două emisfere cebrebrale sunt
numite și creierul mare, fiind separate incomplet prin fisura
interemisferică și unite bazal prin formațiuni de substanță
albă. Acestea sunt asimetrice, la dreptaci fiind mai
dezvoltată emisfera stângă și invers.
Structura emisferelor este dată de
substanța cenușie, dispusă la exterior și formând scoartța
cerebrală, și substanța albă, dispusă în interior și fiind
reprezentată de fibre de asociație, comisurale și de
proiecție.