Albire Dentara PDF

CAP.1.
ISTORIE
Istoria albirii dentare poate fi urmarită începând cu aproximativ 4000 de

ani Î.Hr, în Egiptul Antic, când pentru a obţine un zâmbet cât mai sclipitor şi o
nuanţă cât mai albă a dinţilor, semn de sănătate şi frumuseţe, se folosea un
amestec de piatră ponce şi oţet de vin sau se prepara un praf de curatare, dintr-
un amestec de sare grunjoasa, flori uscate de iris si piper, care cu ajutorul unui
baţ uzat era frecat pe dinţi [1].
O altă metodă de curăţare a dinţilor folosită de-a lungul veacurilor,

incepand cu anul 3000 I.H, de o varietate de culturi din lumea intreaga a fost
mestecarea bastonaselor de lemn licoros, care varia ca planta in functie de tara si
cultura, spre exemplu in India, China, Africa, sau multe altele tari [2].
Folosirea bastonasele de lemn dulce, a fost, de-a lungul istoriei una din
cele mai populare variante a realizarii igienei orale prin mestecare. Prin muscare
si mestecare, bastonasele de lemn dulce se inmuiau, structura lor devenea
fibroasa si prin fragmentare, frecau suprafaţa dentară, curaţând-o şi albind-o. O
alta proprietate a acestor bastonase era aceea de a elibera o aroma foarte placuta,
avand astfel nu doar rol de curatare a dintilor ci si de improspatare a respiratiei.
Deasemenea s-a descoperit ca aceste substante eliberate au si un important rol
antimicrobian (Fig. 1) [2].
Fig. 1 Bastonasele de lemn dulce sunt naturale și au o aroma intensa de lemn dulce care
provine în mod natural din planta atunci când este mestecata [2].
Înţelepţii Romei Antice, au descoperit influenţa amoniacului asupra
1
culorii dentare [3], utilizând un amestec pe baza de urina si laptele de capra ca şi
agent de albire.
Ierburile cum ar fi salvia, menta sau frunzele de eucalipt au fost

deasemenea folosite in intreaga lume si din cele mai vechi timpuri ca modalitate
de curatare a dintilor si de improspatare a respiratiei. Condimentele cum ar fi
scortisoara, anasonul, nucsoara, cuisoarele, sunt doar cateva dintre condimentele
folosite chiar si in prezent, in diverse paste de dinti comercializate [2].
Suplimentar, amestecurilor din plante, folosite pentru curatarea dintilor, li

se adaugau particule abrazive obtinute prin sfaramarea cojilor de ou, sau a
scoicilor (Fig. 2), pentru a obtine o si mai buna curatare a dintilor [2]. Putem
considera aceste amestecuri ca si percursori a pastei de dinti destinate albirii
dentare.
Fig. 2 Scoicile erau maruntite si folosite ca abraziv dentar, prin frecare pe suprafata
dentara [2]
O alta substanta care era folosita pentru curatarea dintilor este carbunele.
Acesta era macinat, adaugat amestecurilor din ierburi, frecat pe suprafata
dentara si apoi indepartat cu apa si gura clatita (Fig. 3) [2].
2
Fig. 3 Carbune macinat
Periuta de dinti, un obiect foarte important in zilele noastre pentru

realizarea unei igienizari cat mai eficiente, a fost inventata de chinezi. A fost
confectionata din fire de par de mistret si un bat de bambus (Fig. 4) [2].
Fig. 4 Periuta de dinti folosita in Antichitate, atat in China antica cat si in Egiptul antic
Inainte ca occidentali sa calatoreasca in orient si astfel sa preia ideea

periutei dentare, sa o aduca acasa si sa o perfectioneze pana in forma actuala
(Fig. 5), pentru aplicarea amestecurilor de plante pe dinti se foloseau zdrente
realizate din panza aspra [2].
Fig. 5 Periuta de dinti cu maner confectionat din os si peri de mistret de la inceputul

anilor 1800 [7]
În Evul Mediu, cât şi în perioada Renaşterii, interesul pentru o dantură

sănătoasă şi albă, a luat o şi mai mare amploare. Încă din secolul XI Gilbertus
Anglicus, descrie o modalitate completă de curăţare şi igienizare a dinţilor, a
gingiilor şi a intregii mucoase orale. Aceasta constă în clătirea cavităţii orale cu
un amestec de vin şi frunze de mesteacăn sau menta, frecarea gingiilor cu o
3
pânză aspră până la sângerarea acestora si pentru curăţarea dinţilor, mestecarea
cu sârguinţă a plantelor de maghiran si mentă [4].
Gervase Markham, în cartea sa “The English Housewife” în 1615,

recomandă pentru „dinţi galbeni”, folosirea unei pulberi fine, obţinută prin
coacerea salviei cu sare şi marunţirea produsului obţinut. Tot acesta descrie şi
modul de preparare al unei ape de gură destinată albirii dentare, obţinută prin
amestecul unei cantităţi de otet concentrat, 2 linguri de pulbere de „Alume
Roche”, o lingură de sare de culoare albă şi o lingură de miere. Recomanda
folosirea ocazională a produsului astfel obţinut, prin frecarea dinţilor cu o bucată
de pânză aspra îmbibată în soluţie, dar fară sângerare gingivală [4].
Primele produse comerciale de curatare a dintilor erau reprezentate de

diverse prafuri care erau ambalate in cutiute cu ambalaj cat mai atragator (Fig. 6,
Fig7, Fig. 8) [2]. Acestea pot fi considerate percursorii pastelor de dinti actuale.
Fig. 6 Praf dentar, varianta comerciala
4
Fig. 7 Reclama din perioada respectiva, la prafuri dentare
Fig. 8 Cutiuta pentru pasta de dinti, de la inceputul secolului al 19-lea
Unii producatori, promovau „originile orientale” ale prafurilor dentare, ca

un plus de incredere acordat produsului comercializat, datorita originii orientale
a periutei de dinti (Fig. 9) [2].
5
Fig. 9 Produs comercial „cu origini” orientale
În secolul XVII, ingrijirea profesională a dinţilor cât şi a părului avea un

numitor comun: bărbierul. Tehnica de albire folosită de acesta consta în frezarea
smalţului în totalitate, până la descoperirea dentinei şi albirea acesteia cu acid
nitric [5]. Această metodă, deşi eficientă, era foarte periculoasă datorită
susceptibilităţii dintelui pentru carie, fără învelişul de smalţ protector, dintele era
expus actiunii bacterilor [5]. Acest tip de albire a fost utilizat până la începutul
secolului al XVII-lea. În 1802, descoperirea fluorului a deschis posibilităţi noi în
ceea ce priveşte albirea dentară, păstrarea integrităţii smalţului şi scăderea
incidenţei cariilor. Această descoperire revoluţionară, parte integrantă a
medicinei dentare moderne, are în schimb limitele ei [5].
Mai târziu s-a descoperit, că fluorul nu reprezintă panaceul absolut pentru

menţinerea integrităţii structurii smalţului dentar şi implicit a albului natural al
dinţilor, pentru că în acea perioadă principala cauză a colorărilor dentare era
reprezentată de demineralizarea smalţului, datorată unei îngrijiri
necorespunzătoare, şi că, într-o cantitate prea mare, fluorul devine deunător,
transformând smalţul într-o structură cretoasă, cu pete galbene sau maronii [5].
În secolul al XIX-lea, au existat mai multe raportări, despre variate metode

de albire, în care se utilizau diferite substanţe chimice, iar în unele cazuri,
suplimentar caldura. Dr. Chapple în 1877 a raportat prima albire dentară
folosind acid oxalic, iar Harlan în 1884, documentează pentru prima oară
folosirea peroxidului de hidrogen, dar deabea în 1918, Abbot, stabileşte un
protocol complex al albirii dentare, bazat pe interacţiunea dintre lumină, căldură
şi ”superoxol”, un produs stabil pe bază de peroxide de hydrogen 35% [6].
6
Între anii 60 şi 70, peroxidul de carbamidă era folosit ca antiseptic oral, iar
efectul sau de albire a fost unul secundar, descoperit în timpul tratamentului şi
studiilor efectuate în acea perioadă, de catre Klusmier [6]. (Fig. 10)
Fig.10 Pacienta care s-a prezantat la dentist pentru fluoroza dentara si probleme
gingivale si s-a ales cu albirea dintilor ca efect secuntar [2]
În 1966 Schneider a documentat folosirea benzilor de peroxid pentru

vindecarea ţesutului periodonta, obţinând acelaşi efect secundar de albire a
dinţilor trataţi [3].
Mai târziu, medicul pediatru Jerry Wagner a folosit Proxigel, în gutiere

individuale vacuum formate destinate special albirii dentare. Acestea au fost
acceptate de FDA ca şi antiseptic oral cu un conţinut de 10% peroxid de
carbamidă [3].
Tot pe la sfârşitul anilor 60, Nutting şi Poe, dezvoltă o modalitate de albire

a dinţilor devitali, pe care o numesc „walking-bleach-method” (Fig. 11) şi care
constă în plasarea unui amestec de superoxol şi perborat de sodiu (sodium
perborate), în interiorul camerei pulpare pentru o săptănână. Această metodă de
7
albire a dinţilor devitali a fost mai apoi aprobată ca şi protocol de lucru, fiind
utilizată şi astăzi fără nici o modificare [6].
Fig. 11 Superoxol, produs stabil folosit [8]
În 1977 Falkenstein foloseşte peroxidul de hidrogen de 30 %, în combinaţie

cu acid clorhidric de 10 % şi lumină de 100 W, pentru îndepărtarea coloraţiilor
tetraciclinice [3].
Cu toate aceste progrese remarcabile, doar după cercetările făcute in 1989

de Haywood&Heyman în SUA, care au introdus conceptul de albire a dinţilor
vitali folosind gutiere şi soluţie de peroxid de carbamidă (H2NCONH2-H2O2),
albirea dentară a devenit un tratament de rutină efectuat în cabinetele dentare
din SUA. Descoperirea a fost revoluţionară atât pentru dentişti cat şi pentru
pacienţi [3].
Tot în această perioadă, ia nastere un nou concept de albire a dinţilor vitali

şi anume „home bleaching” [6].
Printre primele produse de albire lansate pe piaţă au fost: 1989 White and
Brite de la Omni, 1991 Opalescence de la Dent Mat, dar şi multe altele [6].
În anii 90 apar şi primele publicaţii în literatura de specialitate, pionieri în

acest domeniu fiind Goldstein şi Garber, urmaţi de mulţi alţii [6].
O intreaga noua serie de surse caldura, cum ar fi plasma sau lampile cu

LED, combinate cu geluri de albire corespunzatoare a deschis calea pentru noul
mileniu, cu nume precum „Brite Smile” sau generatia de produse „Zoom” [6].
8
Din noiembrie 2009, exista optiunea utilizarii unei tehnici inovative de
albire cu activare laser [6].
Bibliografie
1. Sparks, Lisa Vernon. A History of Tooth-whitening. The Seattle Times.

Retrieved July 13, 2011 from
http://seattletimes.com/html/health/2013419604_teeth16.html
2. http://happysmileuk.com/teethwhiteningblog/2013/06/09/cleaning-teeth-
through-the-ages-a-history-of-dental-hygiene/
3. Dr. Kinjal Shah, Dr. Lotika Beri, Dr. Indrajeet Baad. Bleaching Of Teeth: The
Yellow And White Of It- Part I. Int. Journal of Dental Practice & Medical
Sciences JDPMS,
9
4. http://www.gallowglass.org/jadwiga/herbs/teeth.html
5. http://voices.yahoo.com/effective-ways-whiten-teeth-7235820.html
6. Dr. Kresimir Simunovic, M.Sc., PA Monica Tuzza/Zurich, Switzerland,

Bleaching – new ways of a tradition steeped minimal invasis therapy. A
balancing act between cosm(etics) and esth(etics). Laser in medicine, vol I,
issue 1, Octomber 2012
7. http://janeaustensworld.wordpress.com/category/personal-hygiene/
8. https://www.safcodental.com/catalog/cosmetic-dentistry-filling-
materials/tooth-whitening-in-office/superoxol
CAP. 2. Concepte legate de coloraţiile dentare
2.1 Structura dintelui si modul de percepţie a culorii
Smalţul dentar este cel mai dur ţesut din organism, fiind un ţesut puternic
mineralizat, acelular, la nivelul căruia se găsesc microcristale de fosfat de calciu,
care reprezintă 96-98% din compoziţia smalţului [1]. Ionii de calciu, de fosfat, şi
grupările hidroxil sunt aranjate conform unui tipar care se repetă, numit
hidroxiapatita, Ca10(PO4)6(OH)2 , formând o reţea cristalină hexagonală
[Simmer and Fincham, 1995;Hairul Nizam et al., 2005]. Spaţiul dintre prismele de
10
smalţ este ocupat de apă şi proteine într-o proporţie foarte mică. Smalţul nu
conţine fibre de colagen [1,2].
Dentina, ţesutul dentar situat imediat sub smalţ, este produs de celule
specializate numite odontoblaşti. Aceasta are un conţinut mai scăzut de
substanţe minerale, doar 70%, restul fiind matrice organică. Structura minerală
de baza, rămânând cristalele de hidroxiapatită, care sunt solidarizate împreună
de fibre de colagen. Astfel putem afirma despre colagen că reprezintă “coloana
vertebrală” a dentinei. Dentina este formată din tubuli dentinari, nişte canaliculi
microscopici, care sunt dispuşi dinspre pulpă spre smalţ şi la nivelul cărora se
găsesc prelungirile odontoblaştilor [2].
La nivelul rădăcinii este dispus cementul, produs de celule specializate numite

cementoblaşti. Acesta este un ţesut mai slab mineralizat decâtsmalţul sau dentina
şi astfel este mai fin [2].
Camera pulpară este o cavitate situată în centrul coroanei dintelui, fiind

înconjurată în totalitate de dentină. Aceasta are în mare parte forma exterioară a
dintelui, fiind de aproximativ patru ori mai mică. Camera pulpară se continuă la
nivelul rădăcinii dintelui cu canalul radicular şi comunica cu spaţiul periapical
prin foramenul apical situat la nivelul apexului dintelui. Atât camera pulpară cât
şi canalul radicular sunt ocupate de mănunchiul vasculo-nervos pulpar [2].
Pe măsură ce îmbătrânim, camera pulpară îşi reduce dimensiunea, datorită

depunerii de dentină secundară la periferia camerei pulpare, aşa numitul
fenomen de îmbatrânire pulpară [3].
Dentina primară şi dentina secundară este depusă de odontoblaştii primari,

înainte şi respectiv după formarea completă a rădăcinii. Dentina terţială, este
acea dentină depusă de odontoblaşti ca răspun la iritaţia pulpară. Dezvoltarea
acestui tip de ţesut dur duce la îngroşarea stratului de dentină. Stimului care duc
la formarea de dentină terţială sunt: atriţia, abrazia, eroziunea, progresul
procesului carios, trauma dentară şi separaţia marginală micro-leakage [2,3]
O varietate de culori poate fi deobicei observată la un dinte, pornind de la nivelul

coletului şi până la marginea incizală [4].
În mod normal, smalţul este transparent şi translucent, iar culoarea dintelui este
dată în cea mai mare parte de culoarea dentinei [2].
Culoarea dintelui este influenţată de grosimea straturilor de dentină şi smalţ şi
11
de compoziţia structurilor care îl formează. Cu cât stratul de dentină este mai
gros şi stratul de smalţ mai subţire, dentina va fi cea care va impune culoarea.
Deasemenea orice modificare în structura smalţului, a dentinei sau a pulpei, va
influenţa modul de absorbţie şi reflexie a luminii, modificând culoarea iniţială
dintelui [4].
Un rol extrem de important asupra percepţiei culorii dinţilor, îl are sursa de

lumină folosită. În mod uzual, în cabinet se folosesc trei surse de lumină: lumină
naturală, lumină fluorescentă şi lumină incandescentă. Lumina fluorescentă va
accentua nuanţele albastru-verde ale spectrului luminos, iar lumina
incandescentă va accentua nuanţele de roşu-orange ale acestuia [2,4].
Metamerismul este fenomenul prin care un dinte exercită culori diferite, în

condiţii diferite de iluminare, datorită faptului ca spectrul luminos este format
din lungimi de undă diferite [4].
Pentru a reduce cât mai mult posibil efectul metamerismului atunci cand
înregistrăm culoarea dintelui, trebuie folosită o sursă de lumină standardizată.
Atunci când vorbim de culoare trebuie să ne referim la trei componente: nuanţă,
valoare şi chroma. Nuanţa se referă la lungimea de undă a spectrului luminos,
roşu-orange sau verde -albastru, valoarea culorii se referă la gradul de
luminozitate, iar chroma reprezintă gradul de saturaţie, mai exact tăria culorii
(spre exemplu de la roz pal la roz intens) [4].
2.2 Clasificarea coloraţiilor dentare
Coloraţiile dentare pot fi împărţite în trei mari categorii: coloraţii extrinseci,

intrinseci şi coloratii datorate altor cauze [1,2,5].
2.2.1 Coloraţiile extrinseci sunt reprezentate de aderarea particulelor

cromogene provenite din alimente, băuturi sau tutun, la la exteriorul smalţului
prin intermediul peliculei salivare, fara a intra în structura acestuia. Acestea sunt
foarte uşor de îndepărtat prin periere. [2,5]
2.2.2 Coloraţiile intrinseci sunt datorate modificării structurii sau grosimii

dentinei şi incorporării particulelor cromogene la nivelul smalţului şi dentinei,
fie în timpul odontogenezei, fie după erupţie. Aceste coloraţii pot fi împărţite in
doua grupe: coloraţii sistemice (care pot fi de cauză genetică sau
medicamentoasă) şi culoraţii de cauză locală (spre exemplu hemoragia pulpară,
resorbţia radiculară, depunerea de dentină terţială). Trebuie precizat că o
12
gramadă de factori sistemii sau boli metabolice pot interfera cu procesul de
dezvoltare a tesuturilor dentare, influenţând culoarea dintelui [2,5].
2.2.3 Alte cauze ale apariţiei coloraţiilor dentare, pot fi datorate

incorporării particulelor cromogene în structurile dentare, în momentul formării
acestora.
2.2.1 Coloraţiile extrinseci
Petele extrinseci apar prin aderarea mediată de proteinele din pelicula

salivară, a particulelor cromogene din alimentaţie, la nivelul smalţului [1].
Alimente cu o puternica acţiune cromogenă sunt spre exemplu cafeaua,

ceaiul, vinul roşu. Proteinele salivare aderă de suprafaţa smalţului prin
intermediul legăturilor de calciu, luând naştere pelicula salivară. În faza
incipientă a formării petelor extrinseci, se presupune că pigmenţii alimentari
aderă la rândul lor, prin punţi de hidrogen, de proteinele salivare. În acest stadiu
petele alimentare pot fi îndepărtate cu uşurinţă prin periaj dentar. Dacă nu se
intervine, pe măsură ce timpul trece, o cantitate tot mai mare de particule
cromogene va adera la nivelul peliculei salivare, coloraţiile extrinseci devenind
tot mai intense şi mai structurate [1].
Analiza chimică a coloraţiilor extrinseci vechi, datorate alimentaţiei sau

băuturilor relevă prezenţa furfurals and furfuraldehyde derivatives due to the
Millard reaction (nonenzymatic browning reaction), which is a series of chemical
rearrangements and reactions between sugars and amino acids [Viscio et al.,
2000].
Coloraţiile extrinseci mature sunt de cele mai multe ori foarte susceptibile
tratamentului de albire [6]. Există situaţii când materiale incolore aplicate la
exteriorul smalţului pot reacţiona cu particulele cromogene, producând coloraţii
extrinseci. Un exemplu în acest sens este fluorura de staniu, care în urma reacţiei
cu gruparile sulfhidril ale proteinelor conţinute în pelicula salivară, pot produce
pete extrinseci de culoare metalică. Alt exemplu în acest sens, sunt petele moronii
datorate reactiilor redox ale clorhexidinei. Îndepărtarea petelor extrinseci create
de agenţii antimicrobieni, necesită albirea dentară pe bază de agenţi oxigenaţi [1].
13
2.2.2.1 Coloraţiile intrinseci de cauză sistemică. Defecte genetice
Alkaptonuria este o boală genetică rară cu caracter ereditar, datorată unei

tulburări autuzomal recesive a mecanismului de degradare a tirozinei, cu o
incidenţă de 1 la 1 000 000, raportat la nivel mondial al populaţiei [2].
Aceasta boală se caracterizează prin deficienţa unei enzime hepatice,

dioxigenaza homogentisat, care are rol în degradarea tirozinei şi fenilalaninei,
rezultând un produs tirozinic toxic, numit acid homogentisic sau alcapton, care
se va acumula în sânge şi va fi excretat de urină în cantităţi mari. Acumularea
excesivă determină hiperpigmentarea sclerelor şi în majoritatea cazurilor
degenerarea cartilajelor coloanei vertebrale şi mai apoi ale articulaţiilor
genuncilor, şoldurilor, umerilor [2,7].
În literatura de specialitate, sunt raportate cazuri clinice în care

alkaptonuria produce hiperpigmentări în sfera orală, la nivelul gingiilor şi a
dinţilor (Fig. 1).
Fig.1 Alkaptonuria, pigmentari in sfera orala la nivelul dintilor si gingiilor [2]
Porfiria eritropoetică congenitală sau Boala Gunther este o afecţiune rară

datorată apariţiei unor erori ale enzimelor implicate în metabolizarea gruparilor
hem, ceea ce duce la acumularea de porfirine în ţesuturi şi ca un efect secundar la
apariţia coloraţiilor dentare [2].
Gruparea hemică este un compus de culoare roşie, al fierului cu o

substanţă numită porfirină. Cea mai mare cantitate de grupări hem se găseşte în
măduva spinării, de unde urmează să fie incorporat în hemoglobină, ce are un
rol esenţial în transportul oxigenului (oxihemoglobina) şi a dioxidului de carbon
(carbohemoglobina) [2].
Porfiria eritropoetică congenitală este o boala genetică rară, autozomal
14
recesivă, fiind raportate în literatura de specialitate maxim 100-200 de cazuri [2].
Manifestările clinice ale bolii constă în fotosensibilitate cutanată,

manifestată precoce încă din copilărie, apariţia veziculelor la nivelul
tegumentelor şi îngroşarea acestora, creşterea excesivă a parului şi apariţia hipo-
şi hiperpigmentărilor caracteristice la nivelul feţei şi a extremităţilor, precum şi
paloarea mucoasei orale sau apariţia de modificări de culoare violet albăstrui ale
acesteia în regiunea osului alveolar [2].
În timpul formarii ţesutului osos, precum şi a celui dentar, este

incorporată o cantitate crescută de percursori ai porfirinei. Concentraţia de
porfirină este mai crescută la nivelul dentinei decăt în smalţ, o posibilă cauză
putând fi afinitatea acesteia pentru fosfatul de calciu. Depunerea pigmenţilor
brun-roşcat la nivelul substanţei dentare va duce la apariţia unei coloraţii
roşiatice specifice a dintelui, mai intensă cervical şi scazând în intensitate spre
ocluzal şi incizal [2]. Coloraţiile dentiţiei primare sunt mult mai intense decât
coloraţiile dentiţiei secundare [2]. Fig. 2
Fig.2 Porfiria eritropoetica concegitala, aspect oral
Hiperbilirubinemia congenitală constă în creşterea nivelului seric al bilirubinei

peste 1,5 mg/100ml [2].
Când concentraţia bilirubinei creşte peste 7mg/100ml, apare icterul clinic,

datorită depunerii bilirubinei la nivelul ţesuturilor corpului. După normalizarea
nivelului bilirubinei, aceasta se remite de la nivelul ţesuturilor moi, dar nu şi din
ţesuturile dure, deoarece acestea îşi scad activitatea metabolică după maturare
[2]. Astfel, daca hiperbilirubinemia se produce în timpul perioadei de dezvoltare
a dinţilor, bilirubina serică se poate depune în structura acestora, producând pete
verzui [2].
15
Diagnosticul hiperbilirubinemie se bazează de obicei pe antecedente
clinice de icter combinat cu coloraţii verzui la nivelul dinților și hipoplazie
scăzută a smalțului [2].
Diferite culori pot fi întâlnite la nivelul dinţilor: pete galben strălucitor-

verzui, galben verzui, oliv, verzi-albăstrui, gri-verzui, galben-brun-verzui, gri
închis-verzui, verde deschis, maro deschis. (Fig. 3)
Fig.3 Hiperbilirubinemia congenitala, aspect oral
Pigmentările dentare sunt tot timpul mai intense imediat după erupţia
dinţilor şi scad în intensitate pe măsură ce copilul creşte. O posibilă explicaţie a
acestui fenomen constă în modificarea translucenţei smalţului dentar, odată cu
înaintarea în vârstă şi rolul pe care acesta îl joacă în perceperea culorii [2].
Amelogeneza imperfectă este reprezentată de un grup de tulburări ale

procesului normal de dezvoltare a smalţului dentar, care afectează atât dentiţia
primară cât şi pe cea secundară. Amelogeneza imperfectă poate fi asociată şi cu
alte tulburări morfologice sau biochimice din organism [8].
Amelogeneza imperfectă se datorează unor mutatii ale genelor care au rol

in formarea smaltului dentar. Modul de transmitere al tulburarilor genetice se
poate face autozomal dominat, autozomal recesiv, x-likată (cu transmitere în
funcţie de sex) sau se pot prezenta ca şi cazuri sporadice [8].
16
În prezent sunt incriminate ca şi responsabile pentru apariţia tulbularilor
de dezvoltare a smalţului dentar din cadrul amelogenezei imperfecte, mutaţii
genetice a cinci gene diferite: ENAM, AMELX, KLK4, MMP20 şi DLX3 [2].
Incidenţa cazurilor începe de la unul la 700 şi ajunge pana la unul la 14 000 [2].
(Fig. 4)
Fig.3 A Amelogeneza imperfecta in cadrul unei familii..Fiul de 12 ani
[Fotografii clinice, Catarina Wallman]
Fig.3B Amelogeneza imperfecta in cadrul unei familii.. Mama
Fig.3C Amelogeneza imperfecta. Caz clinic
Prima clasificare a amelogenezei imperfecte a fost realizată în 1945,
17
distingându-se tipul hipoplazic şi tipul hipocalcificat[8]. Cea mai răspândită
formă de clasificare este însă cea din 1988, bazată pe fenotip şi modul de
transmitere genetică [2]. Astfel se disting în prezent patru grupe mari anomalii
ale amelogenezei, divizate în cinsprezece subtipuri [8]. Vom prezenta pe scurt
mai jos, caracteristiciile celor patru mai tipuri.
Tip I. Amelogeneza hipoplazică este caracterizată prin formarea unei cantităţi

scăzute de smalţ dentar, datorită apariţiei unor tulburări în faza secretorie a
amelogenezei [2]. Astfel se va depune o cantitate insuficientă de proteine şi se va
produce o organizare incorectă a matricei organice a smalţului, precum şi o
alungire a cristalelor din compoziţia acestuia, rezultând un smalţ subţire [2].
În funcţie de aspectul smalţului şi localizarea zonelor de hipoplazie distingem

mai multe subtipuri: smalţ subţire şi neted, smalţ subţire şi rugos, smalţ
hipoplazic cu geode sau fosete, hipoplazie a smalţului localizată sau hipoplazie a
smalţului generalizată la nivelul întregii coroane dentare [2].
Toate aceste subtipuri se asociază cu probleme estetice, apărând modificări de

culoare, de la nuanţe de galben deschis, în cazul dinţilor acoperiţi de smalţ
subţire, dar neted şi lucios (prin grosimea redusă a smalţului fiind evidenţiată
culoarea dentinei) şi până la nuanţe de gălbui-cafeniu în cazul dinţilor cu smalţ
subţire şi rugos (datorită retenţionării particulelor cromogene în rugozităţile
smalţului..[2].
În toate subtipurile de amelogeneză hipoplazică se poate asocia gingivită

de grad moderat sau sever, în funcţie de textura smalţului şi de gradul de iritaţie
pe care acesta îl exercită asupra gingiei [2].
Dimensiunea coroanelor dinţilor afectaţi variază, putând fii normală sau

foarte mică, fără contact dentar între dinţii subdimensionaţi [2].
Radiografic smalţul îşi păstrează acelaşi grad de opacitate, putând fii

diferenţiat de dentină [2].
Tip II. Amelogeneza hipomaturată este caracterizată prin alterarea mecanismul

de îndepărtare a proteinelor din secvenţa de maturare a smalţului, cu afectarea
creşterii cristalelor din compoziţia smalţului atât în laţime cat şi în grosime,
rezultând un smalţ slab mineralizat. Acest tip de defect poate fi localizat sau
generalizat, smalţul primind aspect de mozaic, fiind rugos şi greu de diferenţiat
faţă de dentină [2].
18
Culoarea dinţilor afectaţi variază de la alb opac şi până la galben-cafeniu,
suprafaţa smalţului prezentând atât zone netede cât şi rugoase [2].
Deseori se asociază sensibilitate dentară precum şi ocluzie deschisă [2].
Radiografic smalţul dentar prezintă acelaşi grad de opacitate cu cel al

dentinei [2].
Tip III. Amelogeneza hipocalcificată se caracterizează printr-o dezvoltare corectă

a matricei organice şi un grad scăzut de mineralizare a acesteia. Astfel rezultă un
smalţ cu grosime normală, dar cu un grad de abrazie foarte crescut, putând fii
uşor îndepărtat la o simplă palpare cu sonda, deseori fiind expuse zone de
dentină [2].
Pacienţii cu această afecţiune au serioase probleme estetice, sensibilitate

dentară moderată şi acumulări masive de tartru [2].
Culoarea dinţilor afectaţi variază de la galben deschis la galben-cafeniu

[2].
Radiografic smalţul prezintă un grad de opacitate mai scăzut decât cel al

dentinei [2].
Tipul IV. Amelogeneza hipomaturată-hipormineralizată cu taurodonţism

prezintă caracteristicile celor trei tipuri de amelogeneză imperfectă descrisă mai
sus, la care se adaugă şi taurodontismul.
Taurodontismul afectează molarii şi reprezintă supradimensionarea atât

pe laţime cât şi pe lungime a camerei pulpare a acestora [2].
Acest tip de anomalie se transmite autozomal dominant [2].
Culoarea dinţilor afectaţi variază între alb, galben-cafeniu sau mozaic,

contactele proximale putân lipsi [2].
Radiografic se evidenţiază o cameră pulpară supradimensionată, iar

gradul de opacitate a smalţului variază, putând fii normal sau mai scăzut decât
cel al dentinei [2].
Dentinogeneza imperfectă este o tulburare ereditară a procesului de

formare a dentinei, care afectează atât dentiţia primară cât şi pe cea secundară.
19
(Fig. 4)
Fig.4 Dentinogeneza imperfecta. Caz clinic
S-au descris în literatura de specialitate cazuri în care pacienţii care

prezintă dentinogeneza imperfectă, prezintă şi osteogeneză imperfectă, cauza
comună fiind mutaţii ale genelor implicate în sinteza de colagen tip I [11].
Conform literaturii de specialitate între 28-37% din indivizii care prezintă

osteogeneză imperfectă prezintă şi dentinogeneză imperfectă tip I [2].
Osteogeneza imperfectă se caracterizează prin fragilitate osoasă, retard de

creştere, deformare a coloanei vertebrale şi a oaselor lungi, sclere albastre şi
dentinogeneză imperfectă, dinţii având coloraţii în nuanţe de gri şi maroniu, iar
smalţul prezentând un grad ridicat de fragilitate, fracturându-se foarte uşor,
acest lucru materializându-se într-o atriţie secundară [10,11]. (Fig. 5)
Fig.5A Osteogeneza imperfecta, aspect oral
20
Fig.5B Osteogeneza imperfecta, aspectul sclerelor albastre
Dentinogeneza imperfectă se clasifică în trei tipuri [9].
Dentinogeneza imperfectă tip I este cauzată de mutaţii ale genelor

implicate în sinteza colagenului de tip I [9].
Colagenul, în special cel de tip I constituie aproximativ 90% din matricea

dentinei [10].
În cazul dentinogenezei imperfecte tip I, dinţii prezintă rădăcini scute şi

cameră pulpară mică, iar uneori smalţul este mai subţire decât normal [2].
Dentiţia primară este mai sever afectată decât dentiţia secundară [11].
Dentinogeneza de tip II şi tip III se asociază cu mutaţii ale DSPP, o genă

localizată într-un grup de patru gene cu rol în formarea osului şi a dentinei, de la
nivelul cromozomilor 4 [9].
În cazul dentinogenezei imperfecte tip II, se produc doar modificări ale

dentinei, fără a fii implicate şi modificări scheletale [2].
În cazul dentinogenezei imperfecte tip III, dinţii prezintă cameră pulpară

largă, radiografic dentina apare ca şi un contur foarte fin, dinţii putând fii
comparaţi cu nişte “cochilii” [4,9].
Clinic forma dinţilor este asemănătoare în toate cele tri tipuri de

dentinogeneză imperfectă, dentina poate fi opalescentă sau poate prezenta
translucentă asemănătoare chihlimbarului, culoarea ei variind foarte mult de la
nuanţe de galben şi până la nuanţe de albastru-gri, în funcţie de modul în care
este iluminat dintele şi înregistrată culoarea acestuia, lumină trasmisă sau
reflectată [2,11].
21
Deseori pot fi prezente zone de dentină expusă datorită fracturării
smalţului, care deîndată se va colora în nuanţe de maro-brun prin absorbţia
particulelor cromogene, coroanele prezentând un aspect de uzură uşoară şi zone
de coloraţie a dentinei expuse [2,4].
Radiografic, coroanele pot avea dimensiune normală, dar în zona cervicală

prezintă o constricţie, care conferă acestora o formă specifică, bulboasă.
Rădăcinile sunt scurte şi subţiri, cu zone de obliterare parţială sau totală a
camerei pulpare [2,9].
2.2.2.2 Coloraţiile intrinseci de cauză sistemică induse de medicamente

sau alte substanţe chimice.
Tetraciclinele au fost introduse pentru prima oară în practică în anul 1948,

drept un grup de antibiotice cu spectru larg, destinate tratamentului diferitelor
infecţii [2]. Primul tip de tetraciclină a fost clortetraciclina, apoi au urmat
oxitetraciclina, tetraciclina şi demeclociclina. Aceste patru substanţe omoloage
constituie prima generaţie de tetraciline [2]. Între anii 1960-1970 a fost intrudusă
pe piaţă şi generaţia a doua de tetracicline, din care fac parte doxiciclina,
minociclina şi metaciclina[2]. Tot în această grupă poate fi introdusă şi
rolitetraciclina, care se administrează injectabil.
În anii `90 a fost elaborată şi generaţia a trei-a de tetracicline, reprezentată

de glicilcicline [2].
Tetraciclinele au la bază acelaşi nucleu naftacencarboxamidic, un nucleu

cu patru inele iar prin ataşarea diferită a componentelor chimice ale acestuia,
rezultă variaţii structurale [2]. Fiecare variaţie structurală în parte constituie o
anumită tetraciclină. (Fig.6)
22
Fig.6 Formula chimica a moleculei detetraciclina [2]
Compuşii chimici din grupa tetraciclinelor au diferite proprietăți
farmacologice, în ceea ce privește metabolismul, absorbția, legarea de proteinele
plasmatice, excreția și gradul de acțiune împotriva microorganismelor sensibile
la aceştia [2].
Primul caz de coloraţii dentare datorate administrării tetraciclinelor a fost

raportat în 1956 şi începând cu acel momen şi până în prezent este bine ştiut şi
bine documentat că tetraciclinele au capacitatea de a produce coloraţii atât la
nivelul dentiţiei primare cât şi a celei secundare, în timpul procesului de
odontogeneză [2].
Mecanismul prin care tetraciclinele produc coloraţii la nivel dentar, are la

bază procesul fizico-chimic numit chelare. Tetraciclina se acumulează în
ţesuturile calcificate unde formează chelaţi cu ortofosfatul de calciu [2], putând
apărea coloraţii brune la nivelul dinţilor cu hipoplazia smalţului dentar. Dacă
tetraciclinele se administrează în a doua jumătate a sarcinii şi în primele şase luni
de viaţă ale copilului, va fi afectată dentiţia primară, iar dacă se administrează la
copii cu vârste de până la opt ani dentiţia permanentă.
Severitatea coloraţiilor tetraciclinice este legată de timpul de administrare,
doza, frecvența, durata de administrare și de stadiul odontogenezei.. Cel mai
frecvent apar coloraţii atunci când tetraciclina este administrată în timpul

odontogenezei, într-o doză totală mai mare de 3g, pe o perioadă mai lunga de 10
zile [2].
Complexele ortofosfatice formate din chelaţi de tetraciclină şi ioni de
23
calciu se pot depune la nivelul oaselor sau dinţilor, cea mai susceptibilă fiind
dentina [2].
Coloraţiile tetraciclinice sunt permanente, din moment ce dentina sau

smalţul odată formate nu pot fi remodelate şi variază ca şi culoare în funcţie de
tipul de tetracilină administrată, de la galben sau gri şi până la maro, coloraţiile
apărând ca şi benzi la nivelul dinţilor sau nu [2]. (Fig. 7)
Fig.7A Coloratii tetraciclinice la nivelul arcadei inferioare si restaurari compozite la

nivelul arcadei superioare
Fig.7B Coloratii tetraciclinice la nivelul arcadelorsuperioara si inferioara si fatete

compozite la nivelul incisivilor centrali si laterali superiori
24
Fig.7C Coloratii tetraciclinice
Spre exemplu, clortetraciclina produce coloraţii gri-maronii, în timp ce

tatraciclina, demeclociclina şi oxitetraciclina produc coloraţii galbui [2]. Dinţii
afectaţi au o nuanţă galbuie imediat după erupţie pentru ca în timp, pe măsură
ce sunt expuşi luminii, galbenul fluorescent să se transforme în maroniu
nefluorescent, dinţii devenind tot mai închişi la culoare, explicaţia bazându-se pe
fenomenul de defalcare a tetraciclinei datorită expunerii la lumină [2].
Coloraţiile tetraciclinice se clasifică în funcţie de dimensiune, grad şi

localizare în patru clase:
Gradul I. Forma uşoară. Culoarea dinţilor este galben deschis, mai rar gri
deschis, în treimea incizală a dinţilor.
Gradul II. Forma moderată. Culoarea dinţilor este galben închis până la
maroniu şi cenuşiu, fără localizare şi limite precise.
Gradul III. Forma severă. Culoarea dinţilor este intensă, gri deschis spre
albastru sau cafeniu purpuriu, extinsă sub forma de benzi transversale, mai ales
cervical.
Gradul IV. Coloraţii extinse şi foarte severe [2].
Minociclina, un derivat de tetraciclină utilizat pentru tratamentul acneei
vulgare, a bolilor respiratorii și a artritei reumatoide, are de asemenea
capacitatea de a provoca pigmentarea pielii, a unghiilor, a oaselor și a dinților [2].
Culoarea dinţiilor variază de la gri-verzui şi până la albastru-cenuşiu [2].

Minociclina este bine absorbită la nivelul tractului gastro-intestinal, iar chelaţii de
minociclină formează împreună cu ionii de fier complexe insolubile, care prin
25
depunere duc la apariţia coloraţiilor [2].
Ciprofloxacinul este un antibiotic sintetic din clasa flourochinolonelor,

intrudus în practică în anul 1981, ca şi tratament pentru infecţiile cu klebsiella,
bacterie ce poate provoca pneumonie [2]. În 1991, în literatura de specialitate s-a
publicat un articol conform căruia administrarea de ciprofloxacin se poate asocia
cu apariţia unor coloraţii verzui la nivelul dinţilor [2].
Fluoroza dentară reprezintă o acumulare excesivă de fluor în structura

dentară, care induce multiple modificări structurale la nivelul smalţului dentar.
Amelogeneza reprezintă procesul de formare a smalţului dentar, de către

celule specializate, numite ameloblaşti. De-a lungul procesului de amelogeneză,
ameloblaştii trec prin diferite stadii de diferenţiere, astfel ameloblaştii din faza
iniţială, presecretorie, se diferenţiază şi trec în faza de ameloblaşti secretorii. [2]
În faza secretorie, ameloblaştii depun o matrice de proteine, numită

matrice organică, care va servii drept schelet pentru depunerea elementelor
anorganice. Acest proces mediat de matricea organică, prin care ionii anorganici
sunt ataşaţi într-o structură biologică, poartă denumirea de biomineralizare [12].
Într-o primă fază se va forma un strat subţire şi aprismatic de smalţ, la

exteriorul dentinei [2]. Apoi ameloblaştii secretorii complet diferenţiaţi, se vor
indepărta treptat de dentină, fiecare ameloblast va forma o prelungire conică
( prelungirile lui Tomes) în noul smalţ format, dând joncţiuni între smalţ şi
ameloblast [12].
În faza de maturare a smalţului, proteinele matricii organice sunt

eliminate din spaţiul extracelular, locul lor fiind ocupat de ioni anorganici, astfel
procesul de mineralizare se intensifică progresiv, până la erupţia dintelui [2].
Astfel riscul apariţiei fluorozei dentare este foarte crescut la copii, prin
administrarea unei cantităţi prea mari de fluor, în timpul dezvoltării dentiţiei [2].
În mediul înconjurător există foarte multe surse de fluor, acesta putând fii
asimilat din apa, alimente, suplimente alimentare, sau prin intermediul
produselor de îngrijire orală, cum sunt pastele de dinţi, geluri pe bază de fluor,
apă de gură, etc. [2].
O altă sursă puţin probabilă, dar totuşi posibilă de asimilare a unei

cantităţi crescute de fluor, este prin laptele mater, de cătresugar, atunci când
26
mama are o cantitate crescută de fluor în organism [2].
Fluorul este extrem de reactiv şi reacţionează imediat cu structurile cu

potenţial de mineralizare, asimilându-se treptat la nivelul structurii cristaline sub
formă de fluorohidroxiapatită, care se va depune apoi la nivelul dinţilor şi
oaselor [2]. Cu cât cantitadea de fluor asimilată de organism în timpul perioadei
de dezvoltare dentară este mai mare, cu atât va creşte şi concentraţia de fluor de
la nivelul smalţului [2].
Conform unui studiu publicat de Aoba şi Fejerskov (2002), fluorul are

capacitatea de a modula cinematica degradării enzimatice a matricei organice în
mediul extracelular, interferând în mod indirect cu activitatea proteazelor, prin
scăderea concentraţiei ionilor liberi de calciu [2].
Tulburările din cadrul procesului de formare şi maturare a smalţului

dentar, datorate asimilării unei cantităţi prea mari de fluor în această structură,
se reflectă prin opacităţi şi porozităţi ale acestuia [2].
În cadrul fluorozei dentare aspectul dinţilor poate varia de la striaţii

subţiri, albe, corespunzătoare perikymatelor (numeroasele crestele mici
transversale pe suprafața smalțului dinților permanenți, reprezentând grupuri
de prisme suprapuse), până la zone întinse cretoase, opace sau colorate în brun
sau negru. Porozitatea smalţului dentar, rezultat al unei hipomineralizări, poate
fi observată de-a lungul striaţiilor lui Retzius. Posteruptiv, smalţul este alb cretos,
pentru ca mai apoi să se transforme într-o formă mai severă de fluoroză, în
funcţie de gradul de hipomineralizare. Uneori smalţul se poate fisura imediat
după erupţie, sau poate suferi deteriorări mecanice masticatorii, de atriţie sau de
abrazie [2]. (Fig.8)
27
Fig.8 Fluoroza dentara. Cazuri clinice
Thzlstrup şi Fejerskov au clasificat în 1988 fluoroza dentară, conform unui

punctaj acordat în funcţie de severitate, de la 0 la 9 [2].
2.2.2.3 Coloraţiile intrinseci de cauză locală
Hemoragia pulpară. Necroza pulpară. Tratamente endodontice

inadecvate.
Hemoragia pulpară este rezultatul leziunilor traumatice suferite de dinte.

Un traumatism puternic la nivelul dintelui poate produce o hemoragie pulpară
internă, prin ruperea unui vas de sânge şi deversarea conţinutului în tubulii
dentinari şi astfel dintele işi va modifica culoarea [13]. În acest punct există doua
posibile urmări: dintele îşi păstrează vitalitatea şi astfel, treptat coloraţia se va
reduce treptat şi dintele işi va recăpăta culoarea iniţială, sau procesul inflamator
va evolua spre necroză pulpară, dintele devenind din ce în ce mai întunecat,
datorită descompunerii sângelui şi impregnării dentinei adiacente tubulilor
dentinari cu sulfurilor de fier, produs în urma descompunerii sângelui [14].
(Fig.9)
Fig.9 Coloratii dentare la nivelul 11 si 21, datorate unei traume suferite
28
Necroza pulpară poate fi cauzată de o iritare de cauză mecanică, chimică

sau bacteriană, care duce la iniţierea procesului de dezintegrare a pulpei,
rezultând produşi biologici care pătrund în tubulii dentinari şi infiltrează dentina
adiacentă, producând modificări de culoare. Gradul de colorare este direct
proporţional cu perioada de timp scursă între momentul în care a fost iniţiat
procesul de necroză şi efectuarea tratamentului endodontic, deci cu cât ţesutul
necrotic a persistat mai mult în camera pulpară până a fost eliminat, cu atât
culoarea dinţilor va fi mai închisă, mai cenusie [13,14]. (Fig. 10, 11)
Fig.10 Coloratie cenusie a 21, obtinuta in urma unui traumatism [14]
Fig.11 Coloratie cenusie a 2.3, aparuta in urma necrozei pulpare [14]
Tratamentele endodontice inadecvate sunt deasemenea o cauză a apariţiei

coloraţiilor dentare. Printr-o instrumentare şi o irigare incorectă a canalelor
radiculare, la nivelul acestora vor rămâne resturi pulpare, care se vor
descompune în produşi cromogeni, ce se vor depozita la nivelul ţesuturilor
adiacente, inducând coloraţii [13,14].
Resorbţia radiculară este un proces de liză, fiziologică sau patologică a

radacinii dentare, prin acţiunea odontoclastelor [2,9]. În funcţie de localizare,
29
resorbţia radiculară se clasifică în interna (procesul începe de la nivelul pulpei)
sau externă (procesul începe din exteriorul rădăcinii) [2].
Resorbţia dentară se poate datora unui traumatism asupra ţesuturilor

dure, unei proceduri chirurgicale, presiunii excesive exercitată în cadrul
tratamentului ortodontic, presiunii exercitate de către un dinte inclus asupra
vecinulu său, sau unei tumori [2].
O altă cauză a resorbţiei radiculare poate fi reprezentată de stimulii

exercitaţi asupra pulpei în cadrul unei infecţii la acest nivel. Datorită
traumatizării cementului sau dentinei, microbii vor pătrunde la nivelul tubulilor
dentinari, dezvoltând un proces inflamator cu stimularea unui activităţi
osteoclastice puternice la nivelul ţesutului periradicular, rezultând resorbţia
internă sau externă a rădăcinii [2].
Resorbție radiculară internă are loc în interiorul cavității pulpă sau a
canalului radicular şi implică peretele dentinar, rezultând un spaţiu care va fi

ocupat de pulpa dentară. Pe măsură ce stratul de dentină este distrus, pulpa
devine vizibilă prin stratul de smalţ, apărând clinic ca şi o pată de culoare roz [2].
2.2.3 Alte cauze a apariţiei coloraţiilor dentare
Îmbătrânirea dentară este un proces fiziologic, care decurge în paralel cu

îmbătrânirea fiziologică a organismului, astfel smalţul dentar se uzează în timp,
devenind tot mai subţire, se depune dentină secundară şi terţială, a cărei culoare
mai închisă, devine tot mai vizibilă pe măsură ce stratul de smalţ se uzează.
Astfel putem spune că asistăm la o îngălbenire naturală a dinţilor, pe măsură ce
îmbătrânim. (Fig.12)
Fig.12 Aspect clinic al dintilor la o persoana invarsta
30
Hipolazia smalţului se datorează unei amelogeneze deficitare, datorate

unur traumatisme ale ameloblaştilor. În consecinţă se va forma o cantitate
scăzută de smalţ [2]. Incidenţa hipoplaziei smalţului este de 3-15% în rândurile
adulţilor tineri, la dentiţia permanentă [2].
Dentiţia permanentă este mult mai sever afectată decât dentiţia

temporară. Hipoplazia smalţului poate fi localizată sau generalizată [4]. Cauza
principală a hipoplaziei smalţului dinţilor temporari este reprezentată de
infecţiile localizate sau de trauma dentară. Hipoplazia Turner, este un tip de
hipoplazie localizată a smalţului datorată unei infecţii apicale la nivelul dinţilor
temporari, care va tulbura procesul normal de amelogeneză prin distrugerea
epiteliului smalţului şi interferarea cu procesul de calcificare a acestuia [2].
Hipoplazia generalizată a smalţului la dinţii temporari are ca şi cauze

deficienţa de vitamina D a mamei, infecţie cu virus rubeolic, administrarea unor
medicamente în timpul sarcinii sau hipocalcemie [2].
Clinic, dinţii cu smalţ hipoplazic, prezintă defecte cantitative la nivelul

smalţului, unice sau multiple, superficiale sau profunde, dezordonate, sau
organizate în rânduri orizontale care pot fi înguste sau largi, percepându-se ca şi
o absenţa parţială sau totală a smalţului pe zone importante [2]. De multe ori, la
nivelul defectelor de smalţ vor retenţiona particule cromogene din alimentaţie,
rezultând coloraţii extrinseci [4].
Grosimea smalţului este redusă, acesta fiind translucent sau opac [2].
Uzura dinţilor este un proces progresiv de pierdere a substanţei dure de la

nivelul stratului exterior a smalţului şi dentinei, cauzată prin procese de
eroziune, abrazie şi/sau atriţie[4]. Pe măsură ce stratul de smalţ devine tot mai
subţire, culoarea dintelui devine tot mai întunecată, datorită creşterii
transparenţei smalţului şi expunerii mai mari a culorii dentinei. Alţi factori care
pot influenţa percepţia culorii dentinei sunt fracturile şi fisurile, care permit
incorporarea particulelor cromogene în structura smalţului [2].
Recesia gingivală se descrie prin retragerea marginii gingivale spre apical,

cu expunerea radacinii dintelui şi instalarea ulterioară a sensibilitaţii dentare.
Retractia gingivală nu este o boală în sine, atâta timp cât nu există însămânţare
bacteriană şi reprezintă mai mult o condiţie locală, asociată cu factori locali
31
(pierdere patologică de os alveolar la acest nivel) sau mecanici (periaj agresiv sau
trauma ocluzală), etc. [2].
Prin retragerea gingiei, se va expune în primă fază zona de colet a

dintelui, unde stratul de smalţ este din ce în ce mai subţire, putându-se ajunge
până la descoperirea joncţiunii smalţ-cement, cu o transparenţă foarte crescută a
dentinei prin smalt, sau în unele cazui chiar expunere a dentinei, datorită unei
joncţiuni imperfecte sau cu separaţie între smalţ şi cement. Acest lucru se va
evidenţia clinic printr-o culoare închisă a dintelui la acest nivel [2]. (Fig.13)
Fig.13 Caz clinic de retractie gingivala
Datorită unei mai slabe mineralizări şi deci a unei rezistenţe scăzute a

cementului în mediul bucal, acesta se va pierde în timp, apărând expunerea unei
suprafeţe tot mai mari de dentină şi incorporarea la acest nivel a particulelor
cromogene din mediul oral [2].
Tratamentele dentare pot fi şi ele o cauză a apariţiei coloraţiilor dentare.

Unele substanţe folosite la tratamentul canalului radicular cum ar fi iodoformul,
endometazona, sau alţi sealeri endodontici cauzează coloraţii dentare.
Deasemenea amalgamul, dcr-urile prefabricate din titan, etc., pot provoca
coloraţii, obturaţiile coronare cu materiale compozite incorect adaptate marginal
( prin retenţionarea particulelor cromogene în spaţiul creat între obturaţie şi
smalţ) [14].
Bibliografie
1. Xiaojie Wang. Dissertation - Structural aspects of bleaching and fluoride

application on dental enamel. Hamburg 2008
2. Lotte Jenssen and Huy Quoc Tran, Supervisor: Catarina Wallman. Master
thesis - Classification of severe tooth discolorations and treatment options.
32
Institutt for Klinisk Odontologi Juni 2011
3. Bergenholtz, G., P. Ho\rsted-Bindslev, and C. Reit, Textbook of

endodontology. 2010, Oxford: Wiley-Blackwell. xiii, 382 p.
4. Watts, A. and M. Addy, Tooth discolouration and staining: a review of the

literature. Br Dent J, 2001. 190(6): p. 309-16.
5. Mithra N. Hegde , Krishna R. Shetty , Shishir Shetty, Overview of în-office

bleaching vital teeth. International research journal of pharmacy 2012, 3 (11)
6. Goldstein RE, Garber DA (1995). Complete dental bleaching. Quintessence

Publishing Co, Inc.Chicago, p. 165.
7. K. Pratibha, T. Seenappa* and K. Ranganath, Alkaptonuric ochronosis.

Report of a case and brief review. Indian Journal of Clinical Biochemistry,
2007 / 22 (2) 158-161
8. Crawford, P.J., M. Aldred, and A. Bloch-Zupan, Amelogenesis imperfecta.

Orphanet J Rare Dis, 2007. 2: p. 17.
9. White, S.C. and M.J. Pharoah, Oral radiology Principles and interpretation.
2009.
10. Bailleul-Forestier, I., et al., The genetic basis of inherited anomalies of the teeth.
Part 2: syndromes with significant dental involvement. Eur J Med Genet, 2008.
51(5): p. 383-408.
11. Gelan M.H.A. Elnagdy, 2Mahmoud I. ElRefaiey, 3Mona S. Aglan, 4Riham

O. Ibrahim, 5Tarek H.M. El Badry. Oro-Dental Manifestations in Different.
Types of Osteogenesis Imperfecta. Australian Journal of Basic and Applied
Sciences, 6(12): 464-473, 2012
12. Doctorand Enache Roxana, Prof. Univ. Dr. Adam Maxim. Teza de doctorat -
Consideratii privind defectele de smalt în dentitia primara. Iasi 2010
13. Ilan Rotstein. Chapter 16. Tooth discoloration and blecahing.. Endodontics:
Fifth edition
33
14. John Ide Ingle. Chapter 11. Discoloration and Bleaching. PDQ Endodontics.
PMPH-USA, 2005
CAP.3. Considerentechimice
34
Comitetul Științific al Produselor de Consum
(SCCP)
Recomandare pentru Produsele de Albire Dentară pe bază de Peroxid de

Hidrogen
Adoptată de SCCP în 15 Martie 2005
1. Background
Comitetul Științific al Produselor Cosmetice și Nealimentare ale
Consumatorului (SCCNFP- The Scientific Committee on Cosmetics and Non

Food Products intended for Consumers) a fost consultat în repetate rânduri cu
privire la utilizarea peroxidului de hidrogen în protocolul de albire dentară. În 20
Octombrie 2003 SCCNFP/0752/03 a adoptat o poziție clară: "Este binecunoscut
faptul că abuzul de tutun și alcool crește riscul de cancer oral. Peroxidul de hidrogen
poate crește acest risc, efectul însă, nu poate fi cuantificat. Cu toate acestea, nu se
anticipează că albirea dentară cu această substan ță ar reprezenta un risc pentru cancerul
oral în cazul persoanelor care fac abuz de tutun sau alcool.
Produsele de albire dentară ar trebui utilizate doar sub supravegherea medicului

35
dentist. Aceste produse nu trebuie sa fie accesibile consumatorilor. "
SCCP trebuie să clarifice dacă termenii "tooth whitening products" și
"tooth bleaching products" reprezintă același lucru din punctul de vedere al
Scientific Commitee.
2.Termeni de referință
SCCP trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
1. SCCP este de acord cu utilizarea peroxidului de hidrogen în concentrație
de 6% în produsele de albire de tipul benzilor, linguri, etc disponibile

consumatorilor?
2. Considerând noile date furnizate, SCCP recomandă ca alte informații
specifice ar trebui aduse la cunoștiința consumatorilor pentru ca aceste
produse să fie folosite în siguranță?
36
3. În cazul în care consumatorului i se restrictioneză disponibilitatea, SCCP
ar identifica și cuantifica orice riscuri și ar lua în considerare toate datele
legate de farmacokinetică și expunere?
3.Opinii
3.1 Specificații chimice și fizice
3.1.1. Denumire primară și/sau denumirea INCI
Peroxid de hidrogen, dehidrogendioxid, hidrogen dioxid, hidrogen oxid,

oxidol, peroxid.
Peroxid de carbamidă, peroxid ureric, hidroxiperoxid de carbamidă,

hidroxiperoxid ureeic, uree, component cu peroxide de hidrogen (1:1).
3.1.1.2 . Denumirea chimică
Peroxid de hidrogen
Peroxid de carbamidă
3.1.1.3. Abrevieri
3.1.1.4.1. CAS/ număr EINECS
Peroxid de hidrogen: CAS: 7722-84-1
EINECS: 231-765-0
37
Peroxid de carbamidă: CAS: 124-43-6
EINECS: 204-701-4
3.1.1.5. Formulă chimică
Peroxid de hidrogen HO-OH
Peroxid de carbamidă
H2N O
HO
OH
NH2
3.1.1.6. Formula empirică
Peroxid de hidrogen: H2O2
Peroxid de carbamidă: CO(NH2)2 H2O2
3.1.2.Starea fizică
Peroxid de hidrogen: lichid incolor
Peroxid de carbamidă: pulbere cristalină sau cristale albe
3.1.3.Greutatea moleculară
Peroxid de hidrogen: greutate moleculară - 34,0
Peroxid de carbamidă: greutate moleculară - 94,1
3.1.4. Puritate, compoziție și codul substanței
Produse comerciale:
Peroxidul de hidrogen:
38
Peroxidul de hidrogen - soluție apoasă. Se comercializează ca soluție
apoasă în concentrație de 33-37%. Stabilizatorii includ acidul fosforic sau alt acid
mineral (pentru a menține aciditatea produsului), sare pirofosfată (agenți ce
inhibă metalele-catalizatori ai descompunerii) și stanat (un colloid- inhibitor de
formare).
Soluțiile comerciale au un conținut scăzut (<0,1%) de impurități organice
(carbonul organic total) și foarte scăzut (<10ppm) a impurităților anorganice, cu
un total de metale grele<2ppm.
Peroxidul de carbamidă:
Produsele conțin minum 97% peroxide de hidrogen-adaos de uree
3.1.5. Impurități/contaminare
39
3.1.6. Solubilitate
Peroxidul de hidrogen este miscibil cu apa.
Peroxidul de carbamidă este solubil în apă.
3.1.7. Coeficientul de partiție (Log Pow)
3.1.8. Specificații fizice și chimice adiționale
Peroxidul de hidrogen
H2O2 pur (nu este disponibil pentru comercializare în UE)
Punct de topire: -0,40C
Punct de fierbere: 150-1520C
Densitate: 1.4425g/cm3
Presiunea vaporilor: 3hPa
Peroxidul de carbamidă
Punct de topire: 75-850C
Punct de fierbere: nu estedisponibil
Densitate: 1.4g/cm3
Presiunea vaporilor: nu estedisponibilă
40
3.2. Principiu de acțiune și utilizare
Peroxidul de hidrogen este implicat în numeroase reacții chimice (adiție,
substituție, oxidare și reducere). Este un oxidant puternic ce poate forma radicali
liberi. Peroxidul de carbamidă conține aproximativ 35% peroxide de hidrogen și
formează peroxidul de hidrogen și urea în soluție lichidă. 750,000 tone de
peroxid de hidrogen (calculate ca 100% H2O2) au fost produse în Europa în 1995.
Este utilizat ca agent de albire în produsele de albire pentru celuloză și
textile. În cantitate mică este utilizat ca dezinfectant al lentilelor de contact,
dezinfectant pentru leziuni și răni sau în apa de gură. Atât peroxidul de hidrogen
cât și peroxidul de carbamidă sunt utilizați ca agenți de albire sau deschidere a
culorii părului, ca antiseptic orale, dentrifice, oxidant pentru permanentul
41
părului, în tratamentul de întindere a părului, în picăturile de urechi și ca agent
în tratamentul de albire al dinților.
Produsele pe bază de peroxid includ peroxidul de hidrogen și peroxidul
de carbamidă utilizate de mai bine de un secol în diverse proceduri de albire a
dinților. Peroxidul este clasificat în SUA în trei categorii: 1) Cu conținut crescut
de peroxide de hidrogen (30-35%) sau peroxid de carbamidă (35%) doar pentru
uz profesional, 2) material utilizat de către medici sau pacienți în tratamentul de
albire pentru acasă (până la 10% peroxid de hidrogen sau 16% peroxid de
carbamidă) și 3) produse cu peroxid de hidrogen în concentrație de până la 6%
disponibile pentru uz la domiciliu (Li, 1996).
Primele articole de specialitate despre agenții de albire dentară au fost
publicate în 1989 (Christensen, 1989a, Haywood și Heymann 1989). Efectul de
42
albire apare datorită greutății moleculare mari, a complexului molecular organic
care reflect o lungime de undă a luminii și este responsabilă pentru colorații.
Produșii de degradare au o greutate moleculară scăzută cu molecule mai puțin
complexe ce reflectă mai puțină lumină și reduc sau elimină colorațiile (Flaitz și
Hicks, 1996). Dentina și smalțul își schimbă culoarea ca rezultat al pasajului facil
al peroxidului și al ureei prin structura dentară. Au fost dezvoltate tratamente
pentru cazurile mai dificile. Petele de tutun pot necesita un tratament de până la
trei luni. Petele generate de tetraciclină răspund la un tratament de albire nocturn
ce se desfășoară între două și șase luni. Dinții cu modificare de culoare izolați pot
fi albiți cu mare success. Un studiu afirmă că după 18 luni-74% și după 3 ani-62%
dintre pacienții a căror dinți au fost supuși procedeului de albire încă prezintă o
43
culoare stabilă și în general necesită doar una până la două zile de retratament
pentru restabilirea rezultatului inițial (Marshall et al., 1995, Haywood, 1997). Un
alt studiu (Leonard 1998) menționează că 17% (4 persoane) cărora le-a fost aplicat
tratamentul de albire au afirmat că nu există modificări evidente a culorii după

13-25 luni, în timp ce 57% (13 persoane) au sesizat închiderea culorii.
Procedeul de albire implică câteva tehnici ce pot fi utilizate de către

pacient la propriul domiciliu. Peroxidul poate fi depus în linguri realizate de
către medicul dentist sau în cele disponibile în comerț. Există pe piață benzi ce
conțin peroxid de hidrogen în concentrație de 6-14%. Una din suprafețele
benzilor este realizată din polietilenă iar cealaltă din poliester și sunt concepute
pentru a adera direct pe suprafața dentară. Sunt disponibile la ora actuală benzi
cu gel care sunt menținute pe dinți și pe timpul nopții.
44
Trebuie menționat faptul că termenii "tooth whitening products" și "tooth
bleaching products" definesc același tip de produse.
3.3.Evaluarea Toxicologică
3.3.1.Toxicitate acută
3.3.1.1. Toxicitate acută orală
*Oral LD50-valorile pentru șobolani variază între 600-1617/kg bw (Y.Li,
nepublicat, Ito et al., 1976)
*În literatură este menționat cazul unui copil (sex masculin) în vârstă de
16 luni care a ingerat datorită neatenției aproximativ 230g soluție peroxid de
hidrogen 3%. Copilul a fost găsit decedat după 10 ore iar necropsia a confirmat
cauza decesului. În pereții tractului gastrointestinali au fost identificate vacuole
45
dar și la nivelul splinei, rinichiului și miocardului (Cina et al., 1994). S-a estimat
că băiețelul ce avea o greutate de 11,6kg a ingerat o cantitate de 7g peroxid de
hidrogen, 600mg/kg bw.
*O cale mai puțin comună de absorbție este reprezentată de țesutul
granulomatos bine vascularizat. Este citat cazul unul bărbat în vârstă de 54 ani,
obez ce prezenta o hernie fistuloasă. Irigarea cu 5 x 20 volume peroxid de
hidrogen 3% a traiectului fistulos a avut ca rezultat șocul cardiac și comă pentru
15 minute întrucât soluția nu a fost drenată și spălată în totalitate. Pacientul s-a
recuperat complet în trei zile. Autorii incriminează microbulele de oxigen care au
fost embolizate și transportate în arterele coronare și țesutul cerebral (Bassan et
al., 1982). Concentrația a fost de 15mg/kg bw la acestă persoană (obez-100kg).
*Embolizarea oxigenului a fost raportată și în cazul unor copii ce urmau
un tratament ce presupunea irigarea intestinală cu peroxid de hidrogen pentru
46
îndepărtarea meconiumului (Danis et al., 1967, Shaw et al., 1967).
Produsele pentru albirea dentară conțin 10-22% peroxid de carbamidă:
*LD50 Oral- valoarea pentru șobolani> 5.000 mg/kg bw (Rope [Report],
1993, Huang [Report], 1996, Adam-rodwell et al., 1994, cherry et al 1993). (Nu s-
au realizat studii pe șobolani în care doza să fie mai mică de 5.000 mg/kg bw)
*LD50 Oral- valori pentru șoareci 87.2-143.8 mg/kg bw (Woolverton et al 1993).
3.3.1.2. Toxicitatea acută la nivelul dermului
 Dermal LD50- valorile pentru șobolani 700-7500mg/kg bw (FDA, 1983).
 Dermal LD50- valorile pentru iepuri 630mg/kg bw (FDA, 1983).
3.3.1.3.Toxicitate inhalatorie acută
47
3.3.2. Iritație și corozivitate
3.3.2.1. Iritații ale pielii
*Testele de iritație ale pielii pe iepuri cu peroxid de hidrogen în
concentrație 3-8% nu au produs iritații sau leziuni în urma contactului cu pielea
intactă la o expunere sub presiune timp de 24 de ore (citat în ECETOC, 1996).
Iritația a apărut însă la un timp de expunere de 4 ore 10% peroxid de hidrogen
35%. Două din șase animale au prezentat descuamări în a 14-a zi (Aguinaldo et al
[Abstract], 1992).
Produse de albire a dinților pe bază de peroxid de carbamidă 10-22%:
48
Nu s-au observat iritații primare ale pielii la iepuri în urma utilizării
produsului de albire (Rope [Report], 1993).
3.3.2.2. Iritații ale ochilor
*Studiile pe iepuri cu peroxid de hidrogen 5% arată că substanța este
neiritantă sau ușor iritantă (Weiner et al. [Abstract], 1990)
*Cîteva picături de soluție în concentrație 2-5% pot produce inflamarea
conjunctivei. Soluție 1% aplicată repetat produce hiperemia conjuctivei care se
recuperează (Koster, 1921 citat de Grant 1986).
*Soluțiile în concentrații de 5%,(FMC, 1987a) 8% (FMC, 1987b), produc
49
iritații moderate dar cele de 10% generează iritații severe (FMC, 1985).
* Literatura de specialitate menționează cazul unei persoane de sex
feminin ce a utilizat peroxid de hidrogen 3% ca soluție dezinfectantă pentru
lentilele de contact. Efectele soluției dezinfectante au fost hiperemie și lacrimare
(Knoph, 1984).
*10 voluntari au utilizat picături oftalmice 0,1% peroxid de hidrogen direct

pe globul ocular (MsNally,1990).
3.3.2.3. Iritații ale membranei mucoase
*1 sau 1,2% peroxid de hidrogen aplicat pe limbă și gingie la câinii
anesteziați a produs edem urmat de lezarea și keratinizarea startului epiteliat al
50
gingiei (Martin et al., 1968, Dorman și Bishop, 1970).
Substanțe pentru albirea dinților ce au ca substanță activă peroxid de
carbamidă 10-22%
*Nu au fost identificate iritații ale mucoasei cavității orale în urma
contactului cu peroxidul de carbamidă 10-22%, la șobolani, hamsteri și iepuri
timp de 6 săptamâni (Rope [Report], 1993 și Huang [Report], 1996; Adam-
Rodwell et al., 1994; Li et al. [Abstract], 1996; Webb [Report], 1996).
*Lavaje gastrice /spălături stomacale cu peroxid de carbamidă 10%,
administrată în doză de 15 și 50mg/kg bw sau 150 și 500mg/kg bw au avut ca
rezultat apariția ulcerațiilor mucoasei gastrice după o oră la șobolani; leziunile
au început să se vindece după 24 de ore (Dahl și Becher, 1995).
51
*Spălăturile stomacale- 2,000mg/kg bw cu peroxid de carbamidă 10% sau
70mg peroxid de hidrogen au fost efectuate hamsterilor săptămânal timp de 6
luni. Apa și ciclofosfamida au fost substanțe de control. Rezultatele
histopatologice arată că rezultatele sunt comparabile pentru cele două grupuri

(Li et al [Rezumat], 1993).
3.3.3 Sensibilizarea pielii/tegumentului
*Testele cu peroxid de hidrogen 3 sau 6% aplicat pe tegument intact, lezat sau
injectarea intradermală 0,1ml în soluție salină nu produce sensibilizarea
tegumentului (DuPont [Report], 1953).
*S-a înregistrat reacții de sensibilizare a tegumentului în urma utilizării
produselor pentru păr dar în general testele nu menționează ca iritant al
tegumentului uman peroxidul de hidrogen (Aguire et al., 1994).
3.3.4. Absorbția percutanată și tegumentară
Membranele biologice sunt permeabile la peroxidul de hidrogen dar până ajunge
în circulația sangvină își modifică structura.
52
3.3.5.Toxicitatea dozelor repetate
3.3.5.1.Doze repetate (28 zile) oral/tegumantar/inhalator
3.3.5.2.Sub-cronic (90 zile) oral/tegumantar/inhalator
Peroxidulde hidrogen
Șoareci: administrarea pe cale orală a 0.15% peroxid de hidrogen
(150mg/kg/zi) timp de 35 de săptamâni a evidențiat la necropsie modificări la
nivelul ficatului, stomacului rinichilor și intestinului subțire deși șoarecii au avut
o dezvoltare normală.
Alte studii în care au fost administrate soluții de 1, 100, 300, 1000 sau 3000
ppm peroxid de hidrogen în apă distilată timp de 13 săptamâni au menționat
hiperplazia duodenală reversibilă în 6 săptamâni (Weiner et al., 1998).
Șobolani:administrarea timp de 90 de zile, 6 zile pe săptamână a unei
doze de 506mg/kg a produs modificări hematologice, mărirea organelor iar

principalul organ afectat a fost mucoasa gastrică (Ito et al., 1976). Un alt studiu
53
realizat pe șobolani (Kawasaki et al., 1969) a menționează administrarea a
30mg/kg/zi.
Subiecți umani:administrarea peroxidului de hidrogen în concentrație 6-12,5%
în apele de gură, paste de dinți etc, a dus la apariția iritațiilor la nivelul gingiei la
6,4% din subiecți, gingie "palidă" atonă la 3,4% și hiperkeratinizări ale papilelor
filiforme de pe suprafața limbii la 6,6% din subiecți (Miller et al., 1938).
3.3.5.3 Toxicitate cronică (>12 luni)
Subiecți umani
Utilizarea zilnică a peroxidului de hidrogen 0,75% pentru 6 luni în
dentrifice sau apă de gură ce conține peroxid de hidrogen 1,5% timp de 18 luni
54
sau doi ani nu produce reacții adverse. Apa de gură a avut efecte benefice asupra
gingiei (Boyd, 1989, Gangler și Staab, 1985).
3.3.6. Mutagenitate/Genotoxicitate
Potențialul in vitro și in vivo genotoxic al H2O2 este rezumat în tabelul următor:
In vitro Rezultate
Salmonelle typhimurium +ve fără activarea
Mutația genelor
potențialului genitoxic
Escherichia coli
Saccharomyces cerevisae
+ve fără activare
Bacillus subtilis
Celule Mamare
+/-ve fără activare
55
+ve fără activare
+ve fără activare
Afectare primară a ADN
ADN-refăcut Salmonelle typhimurium +ve fără activare
Escherichia coli +ve fără activare
-ve cu activare
Modificări cromatice Celule Mamare +ve fără activare
Celule Mamare
Celule Mamare +ve cu activare
+ve fără activarea
potențialului genitoxic
Celule Mamare +ve fără activare
Aberația cromozomială
56
In vivo
Drosophile melanogaster -ve
Mutația genei
Salmonelle +ve
typhimurium(gazda-
șoareci)
Aberația cromozomială
Micro-nuclee sau -ve

analiza metafazică
Șoareci și șobolani
Tabelul
În complectarea studiilor raportate de ECETOC (1996) s-a descoperit de
peroxidul de hidrogen în concentrație 0,2µg/ml induce transformarea celulelor la
embrionii de Hamsteri Sirieni (Mikalsen et al., 1990).
57
Concluzii ale mutagenității (EU, 2003)
Peroxidul de hidrogen s-a dovedit a fi în urma multor teste in vitro un
component chimic mutagen și genotoxic. S-a observat modificarea răspunsurilor
datorită prezenței enzimelor degradante (catalase) și formarea radicalilor
hidroxil. Genotoxicitatea in vivo, studiile ce implică metodologii moderne
explorează refacerea ADN-ului în celulele hepatice ale șobolanilor cărora li s-a
administrat peroxid de hidrogen prin perfuzie intravenoasă pentru 30 de minute

(CEFIC, 1997). Acest studiu împreună cu alte studii nu au indicat distrugerea
ADN-ului, mutații și modificări ale celulelor dermale.
Conform principiilor elaborate de UE, peroxidul de hidrogen nu este

clasificat ca fiind mutagen.
Agenții pentru albirea dentară
58
Genotoxicitatea agenților de albire dentară a fost abordată în numeroase
studii. Două studii (Adam-Rodwell et al., 1994; Lee (Report), 1996 ) au descoperit
că agenții de albire dentară ce conțin peroxid de carbamidă 10% nu sunt
mutagenici la testarea Salmonelei.
A fost studiată acțiunea a patru agenți de albire pe bază de peroxide de
hidrogen sau peroxi de carbamidă asupra E coli, a capacității de reparare,
recuperare a AND-ului afectat. Autorii au concluzionat că agenții de albire
dentară pot genera efecte biologice asemănătoare radiațiilor ionizante și aceste
produse trebuie utilizate sub stricta supraveghere a medicului dentist pentru a
preveni contactul cu țesuturile moi ale cavității orale (Zouain-Ferreira et al.,
2002).
3.3.7. Carcinogenicitatea
59
Într-un studiu, 100 șoareci 50 femele și 50 masculi li s-a administrat 0,1% și
0,4% peroxid de hidrogen în apa de băut pentru 100 de săptamâni. Greutatea
Duoden
Concentrația Carcinom
Hiperplazie Adenom
în apa de
băut (%)
corpului a subiecților supuși testului și a celui de control a fost aproape identică,
doar o ușoară scădere în greutate 0,4% în cazul femelelor după vârsta de 15 luni.
Rata de supraviețuire pentru grupul de control (54%) a fost mai scăzută decât cea
a șoarecilor din grupul testat (63% pentru doza crescută și 61% pentru doza
scăzută). S-a descoperit o creștere a frecvenței tumorilor la nivelul duodenului
(Tabelul 3.2) (Ito et al., 1981).
60
M F M F M F
0 2 (14%) 7 (14%) 0 (2%) 1 (2%) 0 (0%) 0 (0%)
0,1 16 (48%) 24 (48%) 2 (4%) 4 (8%) 1 (2%) 0 (0%)
0,4 30 (63%) 31 (63%) 2 (4%) 0 (0%) 1 (2%) 4 (8%)
Tabelul….
Agresivitatea tumorii a scăzut la șoarecii tratați. Primele leziuni au apărut
la 42 de săptămâni la șoarecii tratați cu 0,4% H2O2. Autorii sugerează că nodulii
neoplastici s-au dezvoltat cu precădere în duoden deoarece H 2O2 este instabil în
condiții alcaline.
Un studiu asemănător pe șoareci se concentrează asupra formațiunilor
neoplastice apărute în urma administrării H2O2 în concentrație 0,4% în apa de
baut, înregistrează următoarele rezultate. (Ito et al. 1984).
61
Stadiul Numărul de Activitatea Numărul de Numărul total
-
catalazei (10 al tumorilor
4
k/mg
șoareci șoareci cu
proteine)
tumori (%
incidență)
C3H/HeN 18 5,3 2 (11,1%) 2
B6C3F1 22 1,7 7 (31,8%) 8
C56BL/6N 21 0,7 21(100%) 82
C3H/C 24 0,4 22 (91,7%) 63
Tabelul………………Incidența tumorilor duodenale în cele 4 stadii la femelele de
șoarec tratate cu H2O2 0,4% în apa de băut.
Șobolanii au fost incluși în astfel de studii în care s-a administrat H2O2 în
62
apa de băut. Au fost identificate papiloame la șobolanii expuși la H2O2
concentrație 1% în apa de băut (Takahashi et al., 1986).
Peroxidul de hidrogen - inițierea experimentelor pilot
Șoareci
Unele experimente includeau aplicații topice cu peroxide de hidrogen
diluat 1:1 în 0,2ml acetonă timp de 25 săptămâni. Rezultatul s-a materializat în
apariția papiloamelor 3/57 (5%) (Klein-Szanto și Slaga, 1982). Alte studii au
utilizat concentrații de 3% sau 5% peroxid de hydrogen (Shamberger 1972; Bock
et Al., 1975, Kurokawa et al 1984). În aceste studii nu s-a înregistrat o creștere
63
semnificativă a incidenței tumorilor tegumentului deși hiperplazia epidermală a
fost prezentă la majoritatea șoarecilor.
Șobolani
Takahashi et al (1986) examinează potențialul peroxidului de hidrogen de
a obține N-metil-N-nitro-N-nitroguanidină (MNNG) inițiator al tumorilor
gastrice la șobolani. Rezultatele studiului se regăsesc în tabelul următor.
Grup Papilom Hiperplaziea Glande Stomac Adenocarcinom

tratat la nivel duodenal
gastric
Carcinom Hiperplazie
adeno- preneoplastica
piloric
Control 0 (0%)b 0 (0%) 1 (3,3%) 7 (23,3%) 3 (10%)

(30)
64
MNNG
MNNG- 21 8 (38,1%) 2 (9,5%) 6 (28,6%) 0 (0%)

H2O2 (100%)
(21)
H2O2 5 (50%) 0 (0%) 0 (0%) 0(0) 0 (0%)

(10)
a
Hiperplazie adenomatoasă
b
Numărul de șoareci cu tumori (%)
Tabelul Capacitatea MNNG de a induce carcinomul gastro-duodenal

(Takahashi et al 1986)
Comparație între studiile efectuate pe șoareci și cele în care subiecții
umani au fost expuși procedeului de albire al dinților.
Expunerea epidermei este utilă în identificarea potențialului carcinogen al
substanței active în cavitatea orală. Doza poate fi exprimată în mg/cm2 stabilindu-
65
se riscul și efectele locale a agentului chimic (ex. Sensibilizarea prin contact).
Doza per suprafață în cazul tumorilor epidermei (suprafața de 6cm2) este
prezentată în tabelul*****(tabelul inclus în Submission III cu excepția
experimentului lui Klein-Szanto și Slaga (1982) care a fost adăugat mai târziu de
căte SCCP).
Studiu mg/cm2/zi
Aplicație
Bock (1975) 3% în 0,2ml aplicat ~0,71

5ori/săpt timp de 56
săptămâni
Kurokowa (1984) 5% în 0,2ml aplicat ~0,48

săptămâni
Shamberger (1972) 3% în 0,25ml aplicat ~1,25

zilnic timp de 40
săptămâni
66
3% în 0,5ml aplicat de ~0,71
două ori pe săptamană,
Burnett , Burnett și
doi ani. Aplicațiile

Goldenthal (1988)
successive au făcut ca
zona vecină să
minimalizeze iritația
tegumentului
5% în 0,2ml aplicat ~0,47

Klein-Szanto și Slaga
săptămâni, tumori
absente la grupul de
(1982) control
Tabelul *** Expunerea șoarecilor (tegument) la peroxidul de hydrogen
Dozele prezente în tabel se referă la aplicațiile pe epiderm în studii non-
clinice. Nu s-au observat efecte carcinogene în cazul celor trei experimente.
Concluzii –carcinogenitatea
Întrucât numeroase studii au fost realizate se poate concluziona că
67
peroxiul de hidrogen are potențialul de a induce local formațiuni cacinoase.
Mecanismul de acțiune nu este elucidat dar mecanismul genotoxicității nu poate
fi exclus. Mecanismele de operare pot fi: directa genotoxicitate, defecte ale AND-
ului și inflamația cronică.
3.3.8. Toxicitatea reproductive
3.3.8.1. Două generații a toxicității reproductive
Șoareci
Șoarecilor albinoși (masculi) li s-au administrat în apa de băut peroxide de
hidrogen concentrație 0,33%, 1,0% sau 3,0%. Nu a existat grup de control. În
urma împerecherii, femelele au născut pui sănătoși. Concentrația, morfologia și
68
mobilitatea spermatozoizolor șoarecilor ce au participat la studiu a rămas
normală. In vivo, peroxidul de hidrogen nu are acțiune spermicidă la o
concentrație de 1% (Wales et al., 1959).
Șobolani
Un alt studiu testează efectele ingestiei agentului de albire dentară pe
șobolani gestanți cărora li s-a administrat 500mg/kg în a doua zi de gestație.
Concluziile studiului sunt: a) ingestia peroxidului de carbamidă 35% declanșează
avortul de obicei între ziua a 2 și a 5-a dar b) embrionii de 5 zile au același număr
de celule atât înainte cât și după 24 de ore și c) au aceeași abilitate de implantare
in vitro (Redmond et al. (Rezumat), 1998).
3.3.8.2 Teratogenitate
69
În urma numeroaselor studii pe animale nu s-a putut evalua în totalitate
reproductivitatea și toxicitatea peroxizilor. În limita studiilor pe șoareci și
șobolani, expuși peroxidului de hidrogen în apa de băut nu s-a observat afectarea
funcției de reproducere la masculi sau female. Singurul studiu ce aduce date
clare despre toxicitate este cel realizat de Moriyama e al. 1982 care administrează
șobolanilor hrană amestecată cu peroxid de hidrogen. Efectele peroxidului de
hidrogen au fost fetotoxicitatea dar studiul conține date incerte cu privire la
expunere și efectele mecanismelor. Acest studiu a ridicat alte întrebări deși nu
poate fi considerat ca fiind o evaluare riguroasă a acțiunii peroxidului de
hidrogen.
3.3.9. Toxicokinetică
Peroxidul de hidrogen este metabolizat de celulele aerobe. Este produs
spontan din anionul superoxid sau ca rezultat al activității de superoxidare
70
(SOD) (EC1.15.1.1) și are capacitatea de a traversa membranele biologice. În urma
reacției cu substratul organic poate difuza la distanță în diferite sisteme
biologice. Există două enzime importante ce metabolizează peroxidul de
hidrogen: catalaza și glutathion peroxidaza care controlează concentrația
peroxidului de hidrogen.
Aplicare topică în cantități considerabile ale peroxidului de hidrogen
poate penetra epiderma sau membrana mucoasă urmată rapid de descompunere
prin acțiunea enzimei catalitice –catalaza se descompune în oxigen și apă.
Formarea oxigenului gazos produce micro-embolism și previne irigarea
țesuturilor cu sânge. Acțiunea enzimelor previne pătrunderea în circulația
generală, sistemică.
Reacția de descompunere a peroxidului de hidrogen în prezența catalazei

H2O2+H2O2 2H2O+O2
este următoarea:
71
Catalaza este prezentă în concentrație crescută în celulele mamare.
Catalaza este localizată în compartimentele subcelulare în special în peroxizomi.

Au fost identificate catalaze solubile în eritrocite. Activitatea cea mai intensă a
catalazelor este observată în duoden, ficat, splină, rinichi, sânge, membranele
mucoase și alte țesuturi foarte bine vascularizate.
Reacția de descompunere a peroxidului de hidrogen este următoarea:
H2O2+2RH 2H2O+R-R
Activitatea intensă a peroxidazei are loc în ficat, leucocite și salivă. În
cavitatea orală, peroxidaza salivară și mieloperoxidaza sunt apărătorii primari
împotriva bacteriilor. Activitatea peroxidazei salivare, conversia peroxidului de

hidrogen în apă cuplarea cu conversia thiocianatului în hipotiocianat care are o
72
activitate bacteriostatica, reduc formarea peroxidului și a plăcii dentare acide. În
absența peroxidazei salivare și a tiocianatului rata de producere a peroxidului de
hidrogen de către bacterii în salivă este de aproximativ 100nmol/ml/hr și va duce
la un nivel de 0,1mM peroxid de hidrogen în o oră (Thomas et al,1994). În
prezența peroxidazei salivare și a tiocianatului, nivelul de peroxid se menține
sub 0.01mM.
Glutation peroxidaza poate reacționa cu peroxidul de hidrogen și
hidroperoxidul organic fiind mai eficient în concentrație mai scăzută. Glutation
reduce peroxidul de hidrogen la apă cu formarea prin oxidarea glutationei care

este regenerată de glutation reductaza prin consumarea NADPH.
Reactivitatea oxidativă a peroxidului de hidrogen cu moleculele biologice
ca proteinele, carbohidrații, acizii grași sau acizii nucleici nu este pronunțată în
absența metalelor de tranziție, excepție făcând câteva reacții nucleofilice. În
73
prezența metalelor de tranziție, în mod special a ionilor de fier (Fe 2) peroxidul de
hidrogen poate fi redus la radicali hidroxil:
H2O2+Fe2+ OH+OH-
+Fe3+
Radicalul hidroxil este foarte reactiv și va ataca moleculele din celule vii.
3.3.10. Toxicitate foto-indusă
3.3.10.1. Fototoxicitate/fotoiritație și fotosensibilitate
Nu există date în literatura de specialitate
3.3.10.2. Fototoxicitate/fotomutagenitate/fotoclastogenitate
Nu există date în literatura de specialitate
3.3.11. Date de specialitate în urma utilizării de către subiecții umani
Albirea dentară cu peroxid de carbamidă 10%
Majoritatea datelor din literatură bazate pe studii ce implicau peroxidul

de carbamidă sunt realizate cu produse disponibile cabinetului de medicină
74
dentară. Gelul este livrat împreună cu lingura și poate fi menținut acasă în
cavitatea orală timp de 2-3 ore pe timp de zi sau 8-9 ore în timpul nopții.
Deobicei tratamentul este indicat a fi efectuat pe timpul zilei și durează între o
săptamană și șase luni sau până în momentul în care pacientul este mulțumit de
rezultatele obținute. Concentrația de 10% peroxid de carbamidă este echivalentul
a peroxidului de hidrogen 3,6%.
Tratament- până la două săptamâni: Matis at al (1998) raportează o incidență
de 79% a "sensibilității" gingivale și 55% sensibilitate dentară pe timpul celor
două săptamâni de expunere la peroxidul de carbamidă 10%. Kowitz et al (1994)
raportează că 1% din pacienți au întrerupt tratamentul din cauza sensibilității
manifestate. Nu au fost raportate alte efecte adverse. În ambele studii efectele

adverse au dispărut după încetarea tratamentului. Nathoo et al. (1994)
75
raportează absența efectelor adverse pe parcursul celor două săptamâni de
tratament cu peroxid de carbamidă 10%.
Tratament- până la o lună: În cea de-a treia săptamână de expunere la
peroxidul de carbamidă 10%, 95 dintre subiecți au prezentat sensibilitate dentară
iar 32% au prezentat un discomfort minor (Reinhardt et al., 1993). În urma
tratamentului timp de o lună nu s-a constatat afectarea țesutului pulpar la testele
de vitalitate (Schilte et. Al., 1994) iar niciun subiect nu a prezentat iritații ale
țesuturilor moi (Kozlovsky et al., 1996).
Tratament efectuat pe o perioadă de timp de peste o lună :38% dintre subiecți au
prezentat sensibiliatate dentară în urma tratamentului cu peroxid de carbamidă

(Migliore et al., 1991). Un alt studiu precizează un procent de 67% ce a manifestat
ca reacții adverse sensibilitate dentară și iritații ale țesuturilor moi, acestea
dispărând după 24 de ore.
76
3.3.12 Investigații speciale
Reactivitatea peroxidului este limitată la modificarea culorii ce își are
origine endogenă sau exogenă - inclusiv petele generate de dietă și posibil
componentele matricei dinților. S-a dovedit că utilizarea peroxidului de hidrogen
în concentrație 16% nu afectează smalțul, dentina coronară sau dentina
radiculară (utilizat până la 6 luni in vitro) și nici vitalitatea dinților nu este
afectată de acțiunea agentului de albire. Restaurările dentare nu sunt afectate de
agenții de albire dentară dar nu este recomandat ca albirea să fie realizată
imediat după realizarea sau înlocuirea unei obturații.
77
Studiile clinice demonstrează că o concentrație mai crescută de peroxid și
o cantitate mai mare de gel au ca rezultat o albire mai eficientă și mai rapidă iar
efectele adverse se manifestă cu aproximativ aceeași amploare și intensitate.
3.3.12.1. Studiu de piață
Subiecții au fost expuși la peroxidul de hidrogen (0,75%) în produsele
dentrifice comercializate sub forma pastelor de dinți. Efectele adverse au fost
monitorizate de către U.S Cosmetics, Toiletry și Fragrance Association (CTFA,
1994) ce înregistrează o reacție adversă la fiecare 100.000 de produse vândute.
Reacțiile adverse au fost fie iritații ale țesuturilor orale și arsuri foarte ușoare cu
78
localizare la nivelul cavității orale. Incidentele și tipurile de reacții adverse au
fost specifice dentifricelor de pe piață ce conțin peroxide de hidrogen.
În concluzie, mai mult de 35 milioane de kituri de albire au fost vândute
consumatorilor din Mai 2001 în Europa și nu numai. Studiile de piață arată că
peroxidul de hidrogen 6% este bine tolerat de consumatori și înregistrează un
procent de 0,1% al ratei incidentelor. Efectele adverse sunt iritații ale țesuturilor
moi și sensibilitate dentară de intensitate redusă. Toate simptomele au dispărut
în 24-48 ore fără intervenția medicului dentist, aceste efecte fiind tranzitorii și
dispar după încetarea aplicării produsului.
3.3.12.2. Efectele agentilor de albire asupra dinților și materialelor destinate
restaurărilor dentare.
Testele nu au demonstrat asocierea leziunilor sau semnelor de agresiune
79
asupra structurii dentare odata cu creșterea concentrației de peroxide de
hidrogen. Această afirmație se referă la smalț și dentină, dentină radiculară și
obturații. Nici peroxidul de hidrogen în concentrație 16% nu produce modificări
ale morfologiei sau proprietățile fizice ale structurilor dentare. Studiile și
literatura de specialitate menționează o reactivitate a restaurărilor din amalgam
la agentul de albire, reactivitate ce poate fi asociată cu "procesul de coroziune".
Testele de rezistență și micro-duritate arată că aceste modificări sunt prezente
exclusiv pe suprafața obturației și nu au relevanță clinică.
Efectele asupra smalțului și dentine
Numeroase studii in vitro elucidează prezența sau absența efectelor
80
peroxidului de hidrogen asupra microdurității smalțului (Seghi și Deny, 1992;
Murchison et al., 1992), rezistența la abrazie a smalțului (Seghi și Deny, 1992),
micro-duritatea dentinei (Nathoo et al., 1994, Pecora et al., 1994) rugozitatea
dentinei (Zalkind et al., 1996; Atrushkevich și Vasiukova, 1996) și micro-duritatea
restaurărilor (Bailey și Swift-Ej, 1992; Nathoo et al., 1994). Rezultatele sunt
dependente de metodologia de cercetare, materialele utilizate și produsele
testate.
Sunt menționate însă și fenomene de alterare a suprafeței smalțului,
inclusiv denivelări sub forma unor depresiuni, creșterea porozității și eroziuni,
toate asociate tratamentului de albire dentară (Bitter 1992; Bitter și Sander, 1993;
81
Josey et al 1996). Un studiu ce utilizează două geluri de albire care conțineau 16
și 35% peroxid de carbamidă menționează existența unor viitori potențiali
pacienți cu potențiale leziuni sau deteriorări ale smalțului chiar dacă efectele pe
termen lung nu au fost determinate (Bitter 1998). Un aspect important rezultat în
urma studiilor clinice este rezultatul și efectul băuturilor acide (Coca-Cola, Pepsi
Cola), al sucurilor de fructe ce au potențialul de a produce demineralizări și pot
altera smalțul dentar (Grobler et al, 1990; Grando et al, 1996). Aceste rezultate
sunt comparabile cu efectele agenților de demineralizare (McCracken și
Haywood, 1996). Alte studii raportează efecte minime sau inexistente ale
agenților de albire 10% peroxid de caramidă asupra microdurității și
conținutului mineral în smalțul subiecților umani (Shannon et al., 1993;
82
McCracken și Haywood 1995, 1996: Nathoo et al 1994; Murchison et al., 1992).
Printre metodele de investigare a efectelor agenților de albire asupra
smalțului și dentine sunt menționate Microscopia Electronică de Baleiaj și
investigarea imagistică pe secțiuni a țesutului dur dentar. Majoritatea studiilor
confirmă formarea unor pozorități minore și a unor zone depresive minore pe
suprafață smalțului. Concentrațiile crescute, spre exemplu peroxid de carbamidă
35% are o acțiune agresivă asupra smalțului materializată prin demineralizarea
smalțului dentar (Rotstein at al 1996). Numeroase studii au aplicat diferite
protocoale de investigație inclusiv reconstrucții imagistice 3D ale probelor laser
confocal investigate.
83
Efectele asupra materialelor restaurative
Materialele restaurative pot fi considerate ca un substrat colateral al
efectelor de albire. Deși agenții de albire își exercită efectul asupra structurii
dentare nu au o influență asupra materialelor restaurative (Swift, 1997, 1998). Cu
toate acestea, restaurările din material composit își pot deschide ușor culoarea în
timpul procedeului de albire dar această modificare de culoare este detectabilă
doar prin măsurători de mare precizie și finețe a culorii. Ceramica și aurul dentar
nu sunt afectate de procedura de albire. Restaurărilor din compozit pot fi mai
reactive la agenții de albire dar efectele sunt insesizabile. Studii ce au utilizat
benzile cu gel pentru albire nu au produs modificări asupra cimentului ionomer

de sticlă (Schenk-Meuster et al., 2002, Nathoo et al., 1994).
Cele mai agresive interacțiuni dintre agenții de albire și materialele
dentare au avut loc între cimenturi și restaurările din amalgam. Cimentul fosfat
84
oxid de zinc a prezentat un fenomen de solubilizare în urma acțiunii gelul de
albire cu peroxid de carbamidă ca și substanță activă (Chrisensen et al., 1991).
Amalgamele dentare au prezentat semne ale fenomeului de reacție oxidative și
ușoare modificări de culoare ale suprafeței amalgamului (Schenk-Meuster et al.,
2002). Studiile in vitro în condiții extreme au demonstrat eliberarea unei mici
cantități de mercur din amalgam dar această cantitate se încadrează conform
normelor WHO (Hummert et al., 1993, Rotsten et al., 1997) în limitele de
siguranță.
Absorbția agentului de albire și transport către pulpa dentară
Efectele adverse de ale agenților de albire asupra dinților vitali sunt
85
binecunoscute. Hipersensibilitatea dentară a fost expusă anterior la fel și
concentrațiile substanțelor active conținute de gelurile de albire. Câteva studii au
investigat efectele agenților de albire asupra dinților vitali și în special asupra
pulpei dentare. Aceste studii au fost realizate pe dinți vitali cu indicație de
extracție în cadrul tratamentului ortodontic. Albirea acestor dinți a fost realizată
înaintea extracției. Din punct de vedere histologic, țesutul pulpar prezintă semne
minore în straturile superficiale, cu localizare la nivelul joncțiunii pulpo-
dentinare ale țesutului pulpar (Robertson and Melfi, 1980). Răspunsul inflamator
minor al țesutului pulpar se manifestă prin hipersensibilitate.
Cercetările de laborator au demonstrate că peroxidul de hidrogen este
86
transportat prin prismele de smalț și canaliculele dentinare în țesutul pulpar dar
afectarea este extrem de scăzută (White et al., 2004b).
Un studiu elaborate de Slezak et al., (2002) demonstrează penetratrea
țesutului pulpar cu peroxid de hidrogen 6,5% și 9%. S-a demnostrat că
penetrarea pulpară după 30 de minute de acțiune a peroxidului de hidrogen, in
vitro , are un nivel de 1000 ori mai mic decât cantitatea necesară inhibării
enzimelor pulpare. Nivelele de concentrație înregistrate au fost mult sub
concentrațiile care afectează țesutul pulpar.
3.3.13. Evaluare siguranței de utilizare a materialelor ce au ca destinație albirea
dentară (inclusiv calculul MoS)
3.3.13.1. Efectele adverse
Bottenberg (2004) afirmă că "Albirea dentară nu este doar o simplă
procedură cosmetică. Foarte importantă este stabilirea unui diagnostic corect și
87
etiologia colorațiilor pentru a putea stabili un prognostic". Înaintea aplicării
procedeului de albire restaurările defectuoase trebuiesc înlocuite dar trebuie
efectuată și o igienizare profesională.
Efectele adverse nu au fost scopul principal al studiilor clinice. Prezența
leziunilor la nivelul țesuturilor moi ale cavității orale asociate consumului de
alcool și tutun pot fi exacerbate de tratamentul de albire. Peroxidul de hidrogen
în concentrație 3% sau mai mică de 3% este agresiv cu țesuturile moi lezate ale
cavității orale (Rees și Orth, 1986). O atenție deosebită trebuie acordată
pacienților care prezintă gingivită, afecțiuni parodontale sau leziuni gingivale
preexistente dar și pacienților consumatori de alcool și tutun (Tipton et al., 1995).
88
Sensibilitatea dentară este un efect advers comun tratamentului de albire.
Date furnizate de diferite studii concluzionează că 65% din pacienți prezintă
sensibilitate dentară care persistă în mod obișnuit până la 4 zile dar au fost
raportate și cazuri de sensibilitate dentară de până la 39 de zile. În cazul
subiecților care au fost supuși tratamentului de albire cu peroxide de hidrogen
sau carbamidă în linguri realizate acasă la instrucțiunile producătorilor, 25 până
la 40% din pacienți au prezentat iritații gingivale în timpul tratamentului.
Toate materialele de albire au demonstart difuziunea peroxidului de
hydrogen până la dentină. Câțiva cercetători au investigat posibilele efecte
fiziopatologice pe termen lung ale acestor substanțe asupra țesutului pulpar și
89
oral. Una dintre preocupări este efectul pe termen lung ale acestor substanțe
asupra țesutului pulpar. Țesutul pulpar este vulnerabil datorită expunerii dentine
în cazul pacienților cu retractile gingivală, atriție, abrazie cervicală, obturații cu
adaptare marginală deficitară. O cantitate semficativă de peroxide de hidrogen

difuzează prin canaliculele dentinare după aplicarea peroxidului de hydrogen
sau carbamidă din agenții de albire dentară (Hanks et al., 1993).
Agenții de albire dentară pot ajunge la țesutul pulpar prin micro-infiltrație
la nivelul restaurațiilor dentare și în mod special la nivelul joncțiunii smalț-
cement (Crim, 1992). Evaluarea histologică a țesutului pulpar după aplicarea
tratamentului de albire cu peroxide de carbamidă 10% identifică modificări
inflamatorii ale țesutului pulpar la 4 din 12 dinți după 4 și 14 zile de tratament și
nicio modificare după 14 zile de la tratament, "faza de recuperare" (Gonzalez-

Ochoa 2002).
90
Abuzul de alcool și tutun reprezintă factorul de risc major în declanarea
cancerului oral (IARC, 1988, 2004 și în prezent). Peroxidul de hidrogen
acționează ca un promotor și poate crește riscul de cancer oral la persoanele care
sunt supuse deja factorilor de risc (consum excesiv de alcool, tutun sau
predispoziție genetică). Riscul poate crește odată cu fecvența acestor tratamente.
3.3.13.2 Frecvența
IARC a concluzionat în urma experimentelor pe animale că peroxidul de

hidrogen are o cariogenitate "limitată" (IARC 1999).
Soluțiile ce conțin peroxide de hidrogen 5-20% sunt considerate a fi nocive în
urma contactului cu ochii sau iritații ale pielii. Conform "Annex III of the
Cosmetic Products Directive" produsele de igienă orală nu trebuie să conțină mai
mult de 0,1% peroxide de hidrogen.
91
3.3.14. Discuții
Cele mai frecvente efecte clinice adverse ale tratamentului de albire

dentară cuprinde hipersensibilitatea dentară la modificările de temperature la
nivelul cavității orale și iritații ale mucoasei orale, aceste efecte se manifestă cu o
foarte mare frecvență. Unii pacienți au prezentat arsuri la nivelul palatului,
gâtului și gingiei. Hipersensibilitatea dentară se manifestă precoce și este
deobicei tranzitorie.
Studii ce au ca și obiectiv investigarea efectelor secundare la tratamentul
de albire cu o frecvență redusă sunt absente. Deasemenea lipsesc și studii care să
monitorizeze pe termen lung efectele tratamentelor de albire, excepție face un
studiu pe 40 de pacienți ce au fost monitorizați timp de 7 ani.
Toate materialele destinate albirii dentare au demonstrat difuzibilitatea
92
peroxidului de hidrogen în țesutul dentinar. Câțiva cercetători au semnalat
posibile modificări histopatologice ale țesutului pulpar având ca și etiologie
tratamentele de albire repetate și pe termn lung. Majoritatea investigațiilor
imagistice prin microscopie electronică de baleiaj au identificat modificări ale
smalțului tratat cu peroxid de carbamidă ca agent de albire. Unii autori au
semnalat alterări ale suprafețelor de smalț și o porozitate crescută, eroziuni
moderate, toate asociate tratamentului de albire. Un aspect important este acela
că peroxizii nu sunt utilizați în soluție apoasă și se prezintă sub formă de gel
pentru a crește stabilitatea peroxidului și a facilita aplicarea și menținerea pe
suprafața dentară.
93
Substanțele active din gelurile de albire dentară generează modificări
microstructurale la nivelul suprafețelor obturațiilor de amalgam și posibila
expunere a pacienților la mercur.
Procedurile de albire reduc rezistența la forfecare dintre smalț, dentină și
materialele dentare destinate refacerii morfologiei și funcției structurilor dentare.
Din acest considerent este indicat a se amâna realizarea restaurărilor cu o
săptamână sau chiar două. Un alt motiv este alegerea culorii optime și în
concordanță cu culoarea dinților supuși tratamentului de albire.
Anumite condiții pre-existente cum ar fi consumul de alcool, tutun sau
leziuni ale țesuturilor moi pot exacerba efectele toxice ale agenților de albire.
94
Lavajele stomacale-15mg/kg bw cu peroxid de carbamidă produce
ulcerații ale mucoasei gastrice după o oră, la șobolani și se remit după 24 de ore
(Dahl și Becher, 1995).
Soluțiile ce conțin 5-20% peroxid de hidrogen sunt nocive în urma
contactului cu ochii și pielea iritată.
Nu s-a dovedit potențialul alergen al peroxidului de hidrogen.
Membranele biologice au permeabilitate crescută la peroxidul de hidrogen
dar în același timp poate fi metabolizat. Nu se știe cu certitudine ce substanțe
pătrund în circulația sangvină.
Peroxidul de hidrogen și peroxidul de carbamidă sunt mutagenice in vitro.
Nu au fost identificate efecte mutagenice în studiile in vivo. Peroxidul de
95
hidrogen are un slab potențial de a induce efecte carcinogene locale. Deși
mecanismul nu este elucidate, mecanismul de genotoxicitate nu poate fi exclus
dar câteva aspect trebuiesc luate în considerare, și anume genotoxicitatea directă,
AND-ul și inflamația cronică.
Datorită degradării peroxidului de hidrogen în cavitatea orală, este posibil
ca agenții de albire să reprezinte un factor de risc pentru pacienții cu risc crescut
al cancerului oral datorită abuzului de tutun, alcool sau datorită predispoziției
genetice. Persoanele care utilizează agenții de albire dentară ar trebui
monitorizați datorită risculului cancerului oral (Burningham et al., 2004).
Datele referitoare la toxicitatea reproducerii sunt limitate și nu oferă o
96
evaluare completă. Datorită disponibilității sistemice limitate a unei anumite
cantități de peroxid efectele aupra funcției reproductive sunt extreme de scăzute.
4.Concluzii
 Utilizarea produselor de albire dentară ce conțin peroxide de hidrogen
până la 0,1% este sigură
 Produsele de albire dentară ce conțin între 0,1 și 6% peroxide de hidrogen
(sau echivalentul peroxidului de hidrogen eliberat) este considerat a fi
sigur după consultul de specialitate și recomandarea medicului dentist
o Utilizarea subsanțelor de albire dentară nu este recomandată
înainte sau imediat după realizarea obturațiilor dentare
97
o O atenție deosebită trebuie acordată persoanelor ce prezintă semne
ale gingivitei și a altor boli parodontale sau restaurări inadecvate.
Astfel de condiții precum și consumul de alcool și tutun
exacerbează efectele toxice ale peroxidului de hidrogen
 Studiile clinice complexe și pe termen lung sunt necesare
 Sunt necesare informații suplimentare care să clarifice riscurile și să
susțină utilizarea peroxidului de hidrogen 6% în tratamentul de albire și
disponibilitatea sub diferite forme de comercializare și utilizare (benzi,
linguri, etc). SCCP nu poate cuantifica riscurile și efectele adeverse severe
ale produselor de albire dentară.
98
Bibliografie
1. European Commission Health & Consumer Protection Directorate-

General. Directorate C-Public Health and Risk Assessment C7 – Risk
assessment. Scientific Committee on consumer Products SCCP. Opinion on
Hidrogen Peroxide in Tooth Whitening Products. Adopted bz SCCP during
the 3rd plenarz meeting of 15 March 2005
99
4. Descrierea procedurilor şi a materialelor de albire pentru dinţi vitali şi devitali
4.1 Sisteme de albire pentru dinţii vitali
Generalităţi
În prezent estetica dentară ocupă un rol foarte important printre

preocupările omului modern. Datorită volumului mare de informaţii, care este
oferit zilnic prin diverse mijloace media (presă, televiziune dar în special
internet), referitoare la cele mai recente progrese şi cercetări, cum sunt utilizarea
terapiei laser în stomatologie cu diferite indicaţii, faţetele ceramice (veneers),
implantele dentare, CAD-CAM, sistemele de albire dentară, dar şi multe altele,
aşteptările populaţiei precum şi interesul acesteia pentru estetica dentară au
crescut considerabil în ultimii ani.
Numeroasele campanii de informare şi promovare a igienei orale, au dus

la o creştere a nivelului de informare a populaţiei şi la o creştere a aşteptărilor
acesteia de la ce poate oferii medicina dentara în prezent.
Interesul pacienţilor referitor la procedurile de albire dar şi asupra

articolelor referitoare la albirea dentară din publicaţiile de specialitate, sugerează
importanţa majoră pe care o constituie culoarea dinţilor în obţinerea unui zâmbet
fermecător.
100
Un zâmbet frumos şi sănătos joacă un rol major, în percepţia generală
legată de atractivitatea fizică a unei persoane, crescând gradul de încredere şi
stimă de sine a individului, lucru confirmat prin numeroase studii [1].
În prezent, tratamentul de albire dentară comparativ cu tratamentele

restaurative, este acceptat ca fiind cel mai conservativ şi mai puţin agresiv tip de
tratament pentru îndepărtarea coloraţiilor dentare [1,2].
Odată cu creşterea gradului de conştientizare a pacienţilor asupra faptului

că au posibilitatea de a schimba culoarea dinţilor, îmbunătăţind astfel aspectul
zâmbetului, cu doar câteva vizite la medicul dentist, într-un mod conservativ,
fără îndepărtare de substanţă dură, cererea pentru tratamentele de albire pentru
dinţi vitali a crescut dramatic.
Prin tratament de albire se înţelege orice tip de procedură care modifică

culoarea şi aspectul dinţilor fără a folosi tehnici şi materiale restaurative [3].
Există o varietate de metode şi abordări descrise în literatura de

specialitate referitor la tratamentul de albire al dinţilor vitali, care însă pot fi
catalogate în funcţie de trei abordări fundamentale: albire dentara cu gel aplicat
în gutiere personalizate, de către pacient, la domiciliu („dentist supervised night
-guard bleaching”), albire dentară cu gel aplicat de către medicul dentist în
cabinet, sub stricta sa supraveghere („in-office bleaching” sau „power
bleaching”) şi produse de albire comercializate la scară largă, accesibile în comerţ
(„mass market bleaching products” sau „over-the-counter products”) [4], pentru
a căror utilizare nu este obligatoriu avizul medicului dentist, cu un conţinut de
peroxid de hidrogen de 0,1-6% şi care sunt considerate produse cosmetice
conform legilor Uniunii Europene [5].
Albirea dentară cu gel în gutiere personalizate, utilizează un agent de

albire cu concentraţie relativ scăzută (între 5%-36% peroxid de carbamidă sau
6%-15% peroxid de hidrogen [1]) şi presupune purtarea gutierelor cu gel pe
timpul nopţii pentru cel puţin două săptămâni [4] sau purtarea gutierelor în
şedinţe de câte 30 de minute până la 2 ore, pe timpul zilei, timp de 14 zile.
Albirea dentară in-office, utilizează în schimb agenţi de albire pe bază de

peroxid de carbamidă sau peroxid de hidrogen în concentraţii crescute, între
25%-35% [1,4], putând ajunge chiar şi până la concentraţii de 40% peroxid de
hidrogen (Opalescence Boost, Ultradent). Gelul de albire este aplicat pe suprafaţa
dinţilor după aplicarea în prealabil a unei protecţii gingivale, gelul putând fii sau
101
nu activat de o sursă suplimentară de căldură şi/sau lumină [4]. Deobicei
rezultatele se văd imediat, într-o singură şedinţă care durează aproximativ o oră,
dar pentru un „alb perfect”, sunt necesare de cele mai multe ori şedinţe
ulterioare.
Produsele tip „over-the-counter”, conţin peroxid de hidrogen în

concentraţii foarte scăzute 0,1%-6% şi se comercializează sub formă de gel
predozat în gutiere universale, benzi de polietilenă pe care este aplicat un film
subţire de peroxid de hidrogen („withning strips”), creioane de albire cu pensulă
aplicatoare (aşa numitele sisteme „paint-on”), etc.. Tratamentul presupune câte
două aplicări pe zi, timp de cel putin două săptămâni [4].
Succesul tratamentului de albire, este strâns legat de un diagnostic riguros

şi corect, de o selecţie corectă a cazurilor, de stabilirea momentului oportun şi de
alegerea unei tehnici potrivite de albire, pentru fiecare caz în parte.
Deasemenea s-a constatat strânsa legătură dintre gradul de albire a

dinţilor, concentraţia şi timpul de aplicare a materialului de albire [2].
Concentraţia crescută sau scăzută a peroxidului de hidrogen, asocierea sau nu a
unei surse de lumină şi / sau căldură materialului de albire pentru a obţine un
grad maxim de deschidere a culorii dintelui, fără a avea efecte secundare, sunt în
continuare întrebări care fac obiectul numeroaselor cercetări [6,7,8].
Datorită dezvoltării rapide din ultimii ani pe care a cunoscut-o estetica

dentară şi implicit atenţiei deosebite acordate procedurilor de albire, lucru care a
determinat producătorii de materiale dentare în colaborare cu cercetători şi
medici dentişti să lanseze pe piaţă o multitudine de sisteme de albire destinate
atât utilizării în cabinetele dentare cât şi acasă.
Mecanism de acţiune
În ceea ce priveşte albirea dentară, până în prezent, mecanismul de

acţiune al peroxidului de hidrogen nu este încă înteles şi cunoscut pe deplin. Se
consideră că produsele de albire pe bază de peroxid de hidrogen sau peroxid de
carbamidă acţionează în general prin anionii perhidroxil (HO-2).
Alt lucru important este formarea radicalilor liberi prin ruptura unei
legaturi H-O sau O-O a peroxidului de hidrogen, dând naştere unui nou produs
H+OOH şi a radicalilor hidroxil 2OH.
S-a demonstrat că sub acţiunea fotochimică a luminii sau sub acţiunea laserului,
102
reacţia de descompunere a peroxidului de hidrogen cu formarea de radicali liberi
este accelerată.
Literatura de specialitate afirmă că este posibilă albirea dentară cu

produse precum peroxidul de hidrogen şi cel de carbamidă, datorită capacităţii
acestora de a se descompune în particule mici şi de a difuza în smalţ şi mai apoi
prin intermediul acestuia de a ajunge la dentină.
Peroxidul de hidrogen este un agent oxidant care odată difuzat în ţesutul

dentar are capacitatea de a se descompune, cu formarea de radicali liberi
instabili.
Aceşti radicali liberi instabili, au capacitatea de a ataca şi a descompune

pigmenţii organici moleculari ajunşi în compoziţia structurii dentare, din cauze
extrinseci sau intrinseci, scindându-i în particule de dimensiuni foarte reduse şi
cu încărcătură pigmentară mult mai puţină. Noile particule obţinute, datorită
dimensiunii şi încărcăturii pigmentare reduse, vor reflecta mai puţină lumină şi
implicit mai puţină culoare, obţinându-se astfel un efect de albire a dinţilor.
McCaslin şi colegii săi au demonstrat prin studii realizate in vitro că în

urma albirii externe cu peroxid de carbamidă, s-a realizat o modificare a culorii
la nivelul întregii dentine.
Deasemenea, o mulţime de alte studii adiţionale realizate pe diverse tipuri

de dentină prin tratarea acestora cu peroxid de carbamidă de 10%, peroxid de
hidrogen de 5,3% şi peroxid de hidrogen 6%, au obţinut ca rezultat o deschidere
evidenta a culorii dentinei.
Suleiman şi colegii acestuia au demonstrat prin studiile realizate in vitro

pe dinţi extraşi, care prezentau coloraţii produse de ceai negru, că se poate obţine
o albire semnificativă a acestora prin aplicarea unui gel pe bază de peroxid de
hidrogen 35%.
În ceea ce priveşte coloraţiile tetraciclinice de la nivelul dinţilor, acestea

apar datorită procesului de foto-oxidare a moleculelor tetraciclinice, ajunse şi
retenţionate în structurile dentare. În acest caz, mecanismul de albire dentară
constă în degradarea chimică a structurilor nesaturate de tip chinonă, aflat în
compoziţia tetraciclinelor, rezultând molecule cu încărcătură pigmentară mai
redusă.
Toxicitate
103
O serie de studii realizate pentru a determina siguranţa utilizării
peroxidului de hidrogen şi a celui de carbamidă pentru albirea dentară, au
demonstrat că peroxidul de carbamidă 10% (echivalent a peroxidului de
hidrogen 3,6%) este sigur de utilizat pentru albirea dinţilor vitali, chiar şi atunci
cand este aplicat acasă, în gutiere personalizate, sub îndrumarea medicului
dentist.
Există disponibile pe piaţă sisteme de albire fără suport individualizat

(cum sunt gutierele personalizate sub îndrumarea medicului dentist) pentru
aplicarea gelului de albire şi care au o concentraţie a peroxidului de carbamidă
de 18% (spre exemplu sistemele „paint-on”) şi a celui de hidrogen de 5,3% (spre
exemplu benzile de albire).
Aceste sisteme, deşi au o concentraţie mai mare decât cea demonstrată a

fii sigură pentru utilizarea acasă împreună cu gutierele personalizate, fiind
încadrate în grupa produselor OTC, sunt disponibile fără a necesita o
recomandare a medicului dentist, putând fii achiziţionate fără restricţii de pe
internet, din drogherii sau chiar din supermarket-uri.
Justificarea punerii în vânzare „la liber” a acestor produse constă în

timpul foarte scurt de contact a gelului de albire cu suprafaţa dentară (conform
protocolului de lucru), dar din păcate şi cu ţesutul gingival şi mucoasa orală
(datorită neutilizării uneui mijloc de protecţie a acestora). Datorită timpului scurt
de contact, se consideră că deşi concentraţia gelului de albire este mai mare,
cantitatea de peroxid care difuzează în ţesutul dentar nu este mai mare decât cea
din cazul sistemelor profesionale destinate utilizării acasă (care au un protocol de
lucru mai elaborat şi presupun deasemenea utilizarea mai multor accesorii).
Din păcate în cazul acestor produse, nu există nici o modalitate prin care
pacientul poate fii controlat că a înţeles corect protocolul de lucru descris de
producător, că şi l-a însuşit şi că urmează să îl pună în practică. Având acces
nelimitat la acest tip de sisteme, pacientul le poate achiziţiona ori de cate ori
doreşte şi le poate utiliza după orice protocol consideră mai eficient, neglijând
toxicitatea dar şi efectele secundare acestora.
Un studiu realizat de Li a arătat că peroxidul de hidrogen sau de

carbamidă produce aceleaşi efecte secundare ca şi alte materiale dentare folosite
în mod uzual în stomatologie, cum sunt: eugenolul, pasta de periaj profesională,
diverse ape de gură sau materiale compozite.
104
Tot acest studiu a arătat că pentru albirea dinţilor vitali, se utilizează în
medie o cantitate de 502 mg de peroxid. În cazul înghiţirii întregii cantităţi de
peroxid accidental, s-ar ajunge la un raport de 8,37 mg/kg corp, care este mai
scăzută decât 10 mg/kg (asociată cu toxicitate acută la şobolani).
Peroxidul este o substanţă mutagenă, motiv pentru care există o serie de

păreri conform cărora tratamentul de albire nu ar trebui aplicat fumătorilor şi
celor care consumă alcool cu regularitate. Cu toate acestea, până în prezent nu
există nici un studiu conform căruia albirea dentară la oameni sau la animale să
se asocieze cu apariţia cancerului oral.
Datele colectate până în prezent în urma studiilor realizate arată că

factorul de siguranţă a agenţilor de albire este suficient de ridicat pentru ca
acestea sa poată fii utilizate în practică.
Efecte secundare
Cele mai frecvente reacţii adverse raportate sunt iritaţia gingivală şi cea a
mucoasei orale, precum şi sensibilitatea dentară. Pe lângă acestea, în cazul
urmării unui tratament cu sisteme de albire care presupun aplicarea gelului de
albire prin intermediul gutierelor, în şedinţe repetate, pe o perioadă mai lunga de
timp (cum sunt sistemele de albire pentru acasa), s-au raportat disfuncţii
temporomandibulare şi deplasări dentare minore din punct de vedere
ortodontic. Alt efect secundar, rar raportat, a fost iritaţia faringiană, datorată
înghiţirii gelului de albire, în special în cazul produselor OTC, sau a celor
utilizate acasa, fara supravegherea medicului dentist.
În mod frecvent, iritaţia gingivală precum şi cea a mucoasei orale, se

datorează fie unei adaptări necorespunzătoare a gutierelor de albire, fie aplicării
unei cantităţi excesive de gel, sau menţinerii gelului de albire o perioadă
îndelungată, depăşind timpul prevăzut în prospect.
În cazul utilizării sistemelor de albire profesională “in office”, care se

aplică prin pensulare pe dinţi, iritaţia gingivală precum şi cea a mucoasei orale se
datorează unei izolări deficitare, fie datorită aplicării unei cantităţi insuficiente de
barieră gingivală fotopolimerizabilă, fie aplicării necorespunzătoare a sistemului
de diga.
Iritaţia gingivală produsă de gelul de albire este în majoritatea cazurilor

uşoară şi tranzitorie şi se remite deobicei la scurt timp după încheierea
105
procedurii de albire. Pentru a grăbii procesul de refacere gingivală se recomandă
badijonarea zonelor afectate cu vitamia E sau gel pebază de aloe.
Pentru a atenua problemele cauzate de adaptarea deficitară a gutierelor,

cum sunt deplasările dentare şi disfuncţia temporomandibulară, se recomandă
realizarea gutierelor dintr-o folie mai subţire şi cu mai multă fidelitate.
Sensibilitatea dentară rămâne în schimb cel mai frecvent efect secundar.

Studiile au raportat sensibilitate dentară la 55-75% din grupurile supuse
tratamentelor de albire, realizate cu diferite sisteme. Cu toate acestea,
sensibilitatea dentară a fost bine tolerată de toti subiecţii.
Se consideră că sensibilitatea dentară se datorează capacităţii de difuziune

a materialelor utilizate pentru albirea dentară. Peroxidul de carbamidă se
descompune în peroxid de hidrogen şi uree. Apoi peroxidul de hidrogen se
descompune în apă şi oxigen şi ureea în amoniac şi dioxid de carbon. Unii dintre
aceşti produşi de reacţie pătrund în tubulii dentinari şi prin intermediul acestora
ajung la nivel pulpar, producând hiperemie pulpară, care este resimţită de
pacient sub forma sensibilităţii dentare.
Substanţa transportoare pentru diverşi agenţi de albire este glicerina care

absoarbe apa, ducând la deshidratarea ţesutului dentar în timpul procesului de
albire, cu apariţia sensibilităţii.
Sensibilitatea asociată procesului de albire este în general uşoară şi

tranzitorie, apărând la începutul procesului şi scăzând în intensitate spre finalul
acestuia, cu remitere totală la scurt timp după încetarea tratamentului.
Ameliorarea sensibilităţii dentare poate fi realizată prin: aplicarea unui gel

pe bază de fluor sau nitrat de potasiu înaintea albirii pentru 10-30 minute,
reducerea numărului de aplicări a agentului de albire la 2-3 aplicări pe şedinţă
(în cazul sistemelor profesionale de albire „in office”) sau la 1-2 aplicări pe zi (în
cazul sistemelor de albire pentru acasă) şi prin aplicarea unui gel desensibilizant
la finalul tratamentului de albire.
Suplimentar se poate utiliza o pastă de dinţi ce conţine nitrat de potasiu şi

fluor, cu doua săptămâni înaintea realizării tratamentului de albire şi apoi pe tot
parcursul acestuia, pentru un mai bun management al sensibilităţii dentare.
Un alt aspect important în cazul tratamentului de albire îl constituie

efectul pe care agentul de albire îl are asupra structurii, morfologiei si a gradului
106
de mineralizare a smalţului şi dentinei.
În această privinţă, în literatura de specialitate există o mulţime de studii

cu rezultate foarte variate. Spre exemplu, unii autori au concluzionat în urma
studiilor efectuate modificări semnificative ale porozităţii şi morfologiei
smalţului [11,12], alţii au demonstrat decalcificări semnificative în cazul
tratamentului cu peroxid de hidrogen 35-38% [13]. Există şi studii conform
cărora, în urma tratamentelor de albire nu s-au raportat modificări semnificative
ale structurii smalţului, ci doar îndepărtarea stratului de smear layer de la nivelul
dentinei.
Deasemenea a făcut obiectul studiilor şi efectul pe care îl are peroxidul de

hidrogen asupra diferitelor materiale de restaurare directă (amalgam, răşini
compozite, ciment ionomer) sau indirecte (ceramică dentară, aliaje metalice),
precum şi zona de contact dintre acestea şi tesutul dentar restant. Şi in această
privinţă părerile sunt împărţite.
Există în schimb suficiente studii care demonstrează că agenţii de albire pe

bază de peroxid de hidrogen interacţionează cu materialele de restaurare,
producând efecte secundare bine determinate.
Prin tratarea unei suprafeţe de amalgam de argint cu gel pe bază de

peroxid de carbamidă 10%, in vitro, s-a obţinut o creştere a nivelului de mercur şi
argint eliberat, în timp ce nivelul de staniu şi cupru a fost diminuat [14]. Cu toate
acestea în schimb, in vivo, reacţia de eliberare a acestor produşi este limitată
datorită biofilmului oral, mercurul putând fii eliberat timp de 80 de ore după
încheierea tratamentului de albire [14]. Aceste efecte nu sunt detectabile clinic,
dar au fost raportate din studiile in vitro realizate pe materiale utilizate în
stomatologie [14].
În prezent nu mai există nici un dubiu asupra influenţei pe care agenţii de

albire o au asupra răşinilor compozite şi cimenturilor ionomere modificate cu
răşini. Aceştia modifică rugozitatea suprafeţei acestor materiale, favorizând
adeziunea bacteriană [15]. Este afectată deasemenea adeziunea materialelor
compozite şi a cimenturilor ionomere modificate cu răşi la dentină şi la smalţ
[14].
În cazul obturaţiilor cu ciment ionomer modificat cu răşini, un alt efect

secundar este infiltrarea agenţilor de albire la nivelul camerei pulpare într-o
cantitate mult mai mare decât în cazul obturaţiilor cu răşini compozite [14].
107
În concluzie, datele colectate în urma studiilor efectuate până în prezent,
sugerează că tratamentele de albire pot produce alterarea materialului de
obţuraţie în sine, afectează adeziunea acestora la smalţ şi dentină, modifică
interfaţa dintre biomaterial şi dentină, în detrimentul adeziunii, maiales atunci
când interfaţa smalţ-răşină compozită este situată în aria dentară pe care s-a
aplicat un agent de albire pe bază de peroxid [15].
Eficienţa şi durabilitatea tratamentelor de albire
Majoritatea informaţiilor legate de tratamentele de albire sunt legate strict

de cazul prezentat şi de momentul efectuării tratamentului de albire, în literatura
de specialitate fiind publicate foarte puţine studii clinice vis-a-vis de longevitatea
şi menţinerea în timp a albirii dentare, care ar necesita chemarea pacintului
pentru reevaluare [12].
În general, se consideră că majoritatea dinţilor sunt susceptibili

tratamentului de albire, cu condiţia ca acesta să fie adecvat cazului dat şi să fie
desfăşurat pe o perioadă de timp suficient de lungă (Haywood 1996, Goldstein
1997, Heymann 1997, Dunn 1998, Leonard 1998) [12].
Tratamentul de albire pentru acasa, realizat cu peroxid de carbamidă 10%,

în gutiere personalizate sub îndrumarea medicului dentist, este unul din cele mai
vechi şi uzitate sisteme de albire, fiind prezent pe piaţă de mai bine de 20 de ani
[1], motiv pentru care este metoda de albire dentară cel mai intens cercetată şi
despre care se găsesc în literatura de specialitate cele mai multe studii clinice
publicate.
Această metodă de albire, s-a demonstrat a fi eficientă în cazul coloraţiilor

dentare cauzate de traumatisme, a coloraţiilor tetraciclinice, în cazul petelor
cauzate de fluoroza dentară şi în cazul coloraţiilor cauzate de nicotină [1]. La un
moment dat, dintele va atinge un maxim de deschidere a culorii. Odată încheiat
tratamentul de albire, dintele va pierde aproximativ o jumătate de nuanţă,
datorită rehidratării complete a tesutului dentar [1].
Haywood şi colaboratorii săi, publică în 1994 un studiu clinic despre

albirea dentară cu gutiere personalizate, purtate pe timpul nopţii cu peroxid de
carbamidă 10%, desfăşurat pe o perioadă de 6 săptămâni, conform căruia 92%
din 38 de pacienţi au înregistrat o albire dentară a dinţilor trataţi [12]. Pacienţii
au fost reevaluaţi (followed up) prin chestionare trimise prin poştă, 74% of the 26
respondents and 62% of the 23 respondents experienced no or slight reversal in
108
color after 1.5 and 3 years, respectively.
Tam în 1999, publica un studiu conform căruia, prima schimbare evidentă

a culorii dinţilor în cazul efectuării unui tratament de albire cu peroxid de
carbamidă 10%, a vut loc după 2-4 nopţi de purtare a gutierelor personalizate, în
cadrul unui tratament efectuat la domiciliu [12].
În urma efectuării unui follow-up a 30 de pacienţi a căror dinţi au fost

supuşi unui tratament de albire cu peroxid de carbamidă 10%, s-a descoperit că
43% din aceştia consideră culoarea obţinută în urma tratamentului ca fiind
stabilă după 10 ani de la încheierea acestuia (Ritter etal. 2002).
Într-un alt studiu clinic, s-a examinat efectul asupra culorii dinţilor a
peroxidului de carbamidă 10%, folosit pe timpul nopţii, în gutiere personalizate,
timp de 2 săptămâni. S-a înregistrat o deschidere a culorii dinţilor cu 8 nuanţe pe
Cheia de culori VITA clasică, cu monstrele standard organizate în funcţie de
luminozitate. În urma unui follow-up realizat la 2 ani după tratamentul de albire,
s-a înregistrat, în medie, o închidere a culorii cu 2 nuanţe, pe aceeaşi cheie de
culori, aceeaşi organizare, regresia culorii având loc la 6 luni după efectuarea
tratamentului de albire. Cu toate acestea, nici un pacient nu a considerat necesar
reefectuarea tratamentului de albire [12].
Clasificare
În literatura de specialitate au fost descrise o serie de metode şi sisteme de

albire variate. Diferenţa dintre acestea constă în tipul şi concentraţia agentului de
albire, timpul de aplicare, forma de prezentare a produsului, modul de aplicare,
activare sau nu cu o sursă suplimentară de lumină [1].
Putem diferenţia două mari categorii de produse şi trei abordări diferite a

modului de utilizare a acestora:
I. Sisteme de albire profesionale:
1. Sisteme de albire destinate utilizării în cabinet:
1.1. Fără activare cu sursă luminoasă - „in-office bleaching”
1.2. Activate cu sursă luminoasă - „power bleaching”
2. Sisteme de albire destinate utilizării acasă („home bleaching”)
109
II. Sisteme de albire OTC („over-the-counter products”) - produse de cosmetică
dentară cu un conţinut de peroxid de hidrogen între 0,1-6%
I. Sisteme de albire profesionale
1. Sisteme de albire destinate utilizării în cabinet
1.1 Fără activare cu sursă luminoasă
Există pe piaţă o serie de sisteme destinate procedurii de albire

profesională, realizate în cabinet, de către medicul dentist. Toate aceste sisteme
folosesc ca substanţă de bază, peroxidul de hidrogen în concentraţie ridicată
(15%-40%). Pentru a se activa, aceste sisteme nu necesită aplicarea unei surse
suplimentare de lumină sau căldură. Cu toate acestea, unii producători,
recomandă pentru accelerarea procesului de albire şi scurtarea timpului de
acţiune al gelului, activarea acestuia cu o lampă de fotopolimerizare (Shofu, SDI-
Australia).
Descriere generală
Indiferent de producător, kit-ul de albire profesională trebuie să conţină
următoarele componente:
2. Produs destinat protecţiei gingivale
3. Retractor labial (depărtător bucal)
4. Substanţa de albire propriu-zisă
5. Aplicator a gelului de albire
6. Desensibilizant dentar (fie incorporat în produsul de albire, fie
ambalat ca produs de sine stătător)
Protecţia gingivală se realizează prin aplicarea barierei gingivale, care este
o răşină fotopolimerizabilă pe bază de meta-acrilat. Aceasta se aplică la nivelul
coletului dinţilor, la limita de separaţie dintre festonul gingival şi coletul dintelui,
suprapunând-o puţin peste smalţ şi spaţiile interdentare.
Bariera gingivală se prezintă predozată în seringi. Se aplică prin
intermediul vârfurilor aplicatoare, de unică folosinţă.
În momentul aplicării, bariera gingivală este în stare fluidă, având un grad
diferit de vâscozitate, în funcţie de producător. După fotopolimerizare, acesta
devine plastică, păstrând totuşi un anumit grad de elasticitate, pentru a se mula
cât mai precis pe coletul dinţilor şi a oferii o protecţie eficientă (ex.: Fig.1, Fig.2,
Fig.3, Fig.4, etc.).
110
Fig. 1 Barieră gingivală Opal Dam, Ultradent
Fig.2 Material compozit pentru protecţia gingiilor în timpul albirii, Yotuel
Fig.3 Bariera gingivala (SDI - Australia)
111
Fig. 4 Top Dam, FGM
Departatorul bucal (retractorul labial) are rolul de a indeparta

buzele, obrajii si limba (in functie de design), pentru a creste vizibilitatea
suprafetelor dentare ce urmeaza a fi tratate, dar mai ales pentru a proteja
mucoasa orala, impiedicand-o sa intre in contact cu substanta activa.
Departatoarele bucale sunt niste dispozitive auxiliare, care pot fii realizate
din plastic policarbonat autoclavabil, utilizate in mod repetat (ex departatoarele
bucale de la Directa, Fig. 8), sau din latex nesterilizabile, de unica folosinta (ex.
OptraGuard de la IvoclarVivadent, Fig. 7).
In functie de forma lor distingem departatoare bucale in forma de “O” sau

“M” sau alte forme atipice (ex. Fig.5-11).
Fig.5 Departator, iBrite® Salon
112
Fig.6 Departator in forma de “O”
Fig.7 OptraGuard, IvoclarVivadent
Fig.8 Depatrator, Directa
113
Fig.9 Departator in forma de “M”
Fig.10 Departator OptiView, Kerr
Fig.11 Deparatator bucal, YDM
114
Substanta activa este reprezentată de peroxidul de hidrogen în
concentraţie mare (15%-40%). Cea mai utilizată concentraţie fiind cea de 35%
peroxid de hidrogen.
Substanţa pentru albire se prezintă sub formă de gel, fie în sistem

monocomponent (ex. Zaris White&Brite 30% peroxid de carbamidă, 3M ESPE
Fig.13), fie în sistem bicomponent. Cele două componente se pot prezenta sub
formă de pulbere şi lichid (ex. Pola Office, SDI-Australia Fig.14), gel şi gel
predozat în seringi separate (ex. Opalescence Boost, Ultradent Fig.15; Whitness
HP Blue 35%, FGM Fig.16), gel şi gel predozat în seringi duale (ex. Perfect Bleach
Office +, VOCO Fig.17; Pola Office +, SDI-Australia Fig.18).
Fig.13 Zaris White&Brite 30%, 3M ESPE
Fig.14 Pola Office, SDI-Australia
115
Fig.15 Opalescence Boost, Ultradent
Fig.16 Whitness HP Blue 35%, FGM
Fig. 17 Perfect Bleach Office +, VOCO
116
Fig. 18 Pola Office +, SDI-Australia
În cazul gelului de albire predozat în seringi, aplicatorul gelului de albire

este reprezentat de un vârf aplicator, adaptat vâscozităţii gelului, dar şi
sistemului acestuia, mono- sau bicomponent.
În cazul sistemelor pulbere şi lichid, se utilizează un aplicator de bonding,

fie sub formă de pensulă, fie sub formă de perie.
Majoritatea sistemelor de albire existente în prezent pe piaţă conţin

desensibilizantul dentar integrat. Există deasemenea şi produse de sine
stătătoare, care pot fii utilizate ulterior tratamentului de albire, cât şi anterior
acestuia, pentru a scădea la minim riscul apariţiei sensibilităţii dengtare şi
asigurarea unui confort sporit pacientului. Aceste produse conţin ioni de fluor,
nitrat de potasiu, fosfat de calciu. Se prezintă sub formă de gel incolor şi se pot
aplica fie în gutiere, fie direct pe dinţi prin intermediul unui vârf aplicator (ex.
Relief ACP, Discus Fig.19; UltraEz, Ultradent Fig.20; Soothe, SDI-Australia
Fig.21).
117
Fig.19 Relief ACP, Discus
Fig.20 UltraEz, Ultradent
Fig.21 Soothe, SDI-Australia
118
CAZURI CLINICE realizate de Dr. PatriciaYikili, medic rezident specialitatea
Protetică Dentară Universitatea de Medicina si Farmacie Victor Babeş Timisoara.
1.Sistem de albire profesional destinat utilizării în cabinet fără a necesita

activare luminoasă – YOTUEL SPECIAL (Fig. 22).
Fig. 22 Componentele kit-ului destinat tratamentului de albire in cabinet: diga lichida şi

vârf aplicator, 5 recipiente ce conţin substanţa de albire (peroxid de hidrogen 35%) sub
formă de lichid şi pulbere (conţinută în căpăcelul roşu), un recipient cu activator
(conţine xilytol, ), spatulă de plastic pentru malaxarea gelului de albire şi pastă de dinţi
pentru albire destinată întreţinerii efectuluide albire obţinut în urma tratamentului
119
ETAPE CLINICE de realizare a tratamentului de albire dentara:
►Examinarea statusului oro-dentar si stabilirea indicatiei de albire dentara;
►Igienizare profesionala cu o zi premergator sedintei terapeutice;
►Aranjarea mesei de lucru (Fig.23);
►Aplicarea ochelarilor de protectie si a retractorului labial (Fig.24, Fig.25);
►Stabilirea şi înregistrarea culorii dentare initale (Fig.26, Fig.27)
►Umectarea buzelor si a tesutului gingival cu vitamina E
►Izolarea suprafetelor dentare se realizeaza cu un dinte distal de ultimul dinte

inclus in tratament, utilizand: rulouri de vata in vestibulul anterior inferior si
superior şi diga lichida (2 mm grosime) pe intreaga suprafata a tesutului gingival
vizibil, fotopolimerizata ulterior douazeci de secunde (Fig.28, Fig.29);
►Aplicarea aspiratorului de salivă între cele doua arcade dentare şi menţinerea

acestuia pe întreaga perioadă de tratament;
►Prepararea gelului de albire (Fig.30):
- Se apasă cu presiune căpăcelul roşu, pâne se devarsă totată

pulberea conţinută;
- După aceasta se agită bine recipientul timp de 30 de

secunde;
- Apoi se adaugă 15 picături de activator şi se mixează cu

spatul de plastic conţinută în kit timp de alte 30 de secunde
(Fig.31);
►Aplicarea gelului de peroxid de hidrogen 35%, in strat de 1-2 mm grosime cu

ajutorul unui aplicator de bonding(Fig.33);
►Pozitionarea pacientului in unghi de 45 grade fata de sol şi supravegherea cu
120
atenţie a acestuia;
►Menţinerea gelului de albire pe dinte timp de 20 de minute, apoi îndepărtarea

acestuia folosind aspiratorul chirurghical şi spray-ul apă/aer (Fig.34);
►Dacă se doreşte o nouă aplicare, în recipientul cu gel preparat se adaugă alte 15

picături de activator, se mixează conţinutul cu spatula de plastic şi se reaplică
pentru alte 20 min;
►In cazul initierii unei sensibilitati intraoperatorii, se sisteaza procedura

terapeutica, se completeaza cu diga lichida zonele de tesut gingival expuse si se
reaplica vitamina E pe tesuturile moi orale;
►La final îndepartarea întregului sistem de izolare si a gelului de albire folosind

aspiratorul chirurgical si spray-ul aer/apa;
►Evaluarea şi înregistrarea culorii dentare finale;
►Explicarea indicatiilor postoperatorii.
Fig.23 Aranjarea mesei de lucru
121
Fig.24 Aplicarea ochelarilor de protecţie
Fig.25 Aplicarea retractorului labial
122
Fig.26 Înregistrarea culorii cu cheia de culori A-D Shade Guid+Bleached Ivoclar (A1)
Fig.27 Înregistrarea culorii cu cheia de culori R-20 Bleaching Shade Guid
(S 14)
123
Fig.28 Izolarea câmpului de lucru prin aplicarea retractorului bucal, aplicarea barierei
gingivale, aplicarea rulouri de vată şi a aspiratorului de salivă (normă stângă)
gingivale, aplicarea rulouri de vată şi a aspiratorului de salivă (normă dreaptă)
124
Fig. 30 Aspectul recipientului cu pulbere şi lichid după deversarea pulberii în lichid
Fig. 31 Mixarea activatorului cu pulberea şi lichidul timp de 30 secunde
125
Fig.32 Aspectul câmpului operator după aplicarea gelului de albire (care este incolor)
Fig.33 Îndepărtarea gelului de albire la finalul celor 20 de minute
126
Fig. 34 Aspectul dinţilor imediat după îndepărtarea în totalitate a gelului de albire
Fig.35 Inregistrarea culorii dentare imediat dupa finalizarea tratamentului de albire

dentara utlizand cheia de culori A-D Shade Guid+Bleached Ivoclar
127
dentara utlizand cheia de culori R-20 Bleaching Shade Guid

activare luminoasă - POLA OFFICE
►Aplicarea ochelarilor de protectie si a retractorului labial ;
►Stabilirea şi înregistrarea culorii dentare initale (Fig.37, Fig.38)

vizibil, fotopolimerizata ulterior douazeci de secunde (Fig.39);
128
►Prepararea gelului de albire (Fig.40):
- Se mixează pulberea cu lichidul
!!Lichidul conţinut în serigă se poate afla sub presiune! Atenţie

la exprimarea acestuia! !
►Aplicarea gelului de peroxid de hidrogen 35%, in strat de 1-2 mm grosime cu

ajutorul unui aplicator de bonding (Fig.41):
- Iniţial culoarea geluluio obţinut este albastru spre

turcoaz(Fig.40)
- Pe măsură ce acesta acţionează şi se dezactiează culoarea

acestuia devine turcoay spre verde (Fig43.)

►Menţinerea gelului de albire pe dinte timp de 8 minute, apoi îndepărtarea

acestuia folosind aspiratorul chirurghical şi spray-ul apă/aer (Fig.34); Această
secvenţă se repetă de maxim 4 ori.
!!Gelul preparat este activ pentru maxim 20 de minute, după care, trebuie
preparată o cantitate noua de gel!!
!!Din când în când, pentru a elimina bulele de oxigen degajate la suprafaţa

gelului, acesta poate fii reactivat prin mişcări circulare cu ajutorul aplicatorului
(Fig.42)


aspiratorul chirurgical si spray-ul aer/apă (Fig.44);
►Evaluarea şi înregistrarea culorii dentare finale (Fig.45, Fig.46);
129
Observaţii:
În acest caz, datorită fisurilor verticale observate pe suprafeţele dentare

vestibulare, dar şi faţetelor de uzură datorate obiceiului vicios de a sparge
seminţe în dinţi, decis aplicarea desensibilizantului dentar Relofe ACP şi
menţinerea acestuia pe câmp pentru 15 minute la finalul şedinţei de albire
dentară şi apoi continuarea tratamentului desensibilizant la domiciliu de către
pacientă timp de 7 zile, prin aplicarea yilnică a gelului seara, înainte de culcare
pentru 15 minute.
130
Fig.37 Înregistrarea culorii cu cheia de culori R-20 Bleaching Shade Guid
(S 14)
Fig.38 Înregistrarea culorii cu cheia de culori A-D Shade Guid+Bleached Ivoclar A2 în

traimea de colet şi A1 în treimea medie şi incizală)
131
gingivale, aplicarea rulouri de vată şi a aspiratorului de salivă
Fig.40 Mixarea pulberii şi lichidului cu un aplicator de bonding şi obţinerea unui gel

albastru spre turcoaz
132
Fig.41 Aspectul câmpului operator după aplicarea gelului de albire (culoare albastru spre
turcoaz)
Fig.42 Eliminarea bulelor de oxigen şi reactivarea gelului prin mişcări circulare)
133
Fig.43 Schimbarea culorii iniţiale a gelului de albire în turcoaz spre verde, la finalul celei
de-a doua aplicări (după 20 de minute de la mixarea acestuia)
Fig.44 Îndepărtarea gelului de albire la finalul celor 20 de minute
134
dentara utlizand cheia de culori A-D Shade Guid+Bleached Ivoclar (BL 4)
135
dentara utlizand cheia de culori R-20 Bleaching Shade Guid
Fig.47 Aplicarea desensibilizantului dentar Relife ACP, Discus şi menţinerea acestuia pe

suprafaţa dentară pentru 15 minute

activare luminoasă – YOTUEL SPECIAL.
►Stabilirea şi înregistrarea culorii dentare initale (Fig.49)
►Aplicarea retractorului labial (Fig.50) ;
136
vizibil, fotopolimerizata ulterior douazeci de secunde (Fig.51);

►Prepararea gelului de albire :
- Datorită seringii duale, pentru prepararea gelului de albire

este suficientă ataşarea cu fermitate a unui vârf automixant
seingii duale, apoi exprimarea unei mici cantităţi de gel pe
un pad de mixare, până se obţine un amestec omogen
►Aplicarea gelului de peroxid de hidrogen 35%, in strat subţire direct din

seringă, prin intermediul vârfului automixant, printr-o mişcare continuă, fără a
ridica vârful aplicator de pe dinte (Fig.52):

►Menţinerea gelului de albire pe dinte timp de 8 minute, apoi îndepărtarea

acestuia folosind aspiratorul chirurghical şi spray-ul apă/aer ; Această secvenţă se
repetă de maxim 4 ori.


aspiratorul chirurgical si spray-ul aer/apă;
►Evaluarea şi înregistrarea culorii dentare finale (Fig.53);
137
138
Fig.49 Înregistrarea culorii cu cheia de culori A-D Shade Guid+Bleached Ivoclar
Fig.50 Aplicarea retractorului labial
139
gingivale, aplicarea rulouri de vată şi a aspiratorului de salivă
Fig.52 Aspectul câmpului operator după aplicarea gelului de albire (gelul este incolor
140
Fig.53
141
1.2. Activate cu sursă luminoasă
Desi sistemele de albire destinate utilizarii acasa reprezinta tratamentul de

electie in cazul discromiei dintilor vitali, multi pacienti nu accepta aceasta
optiune terapeutica din cauza necesitatii de a folosi gutiera individuala, precum
si din cauza duratei indelungate a tratamentului in sine (doua-trei saptamani).
Totodata, exista posibilitatea iritatiei chimice a tesuturilor moi orale,

precum si riscul ingestiei gelului de albire. Astfel, se inregistreaza un crescendo
al preferintelor pentru procedurile de albire dentara in cabinet. Odata cu aparitia
acestora, au fost brevetate numeroase surse luminoase in scopul accelerarii
actiunii substantei active (peroxid de hidrogen/peroxid de carbamida): cu
halogen, laser, LED si plasma. In trecut, rezultatele clinice obtinute cu ajutorul
acestor surse luminoase suplimentare au fost nesemnificative, cauzand in acelasi
timp sensibilitate dentara marcata si instabilitate a culorii dentare pe termen
lung, insa cercetari recente au demonstrat o crestere considerabila a eficientei
tratamentului prin combinarea agentului catalizator cu stimulul luminos. [16]
Dorinta pacientilor de a expune un zambet luminos si optiunea lor pentru

tratamentul discromiilor prin intermediul sistemelor de albire este documentata
inca din secolul al nouasprezecelea, albirea dentara fiind alternativa terapeutica
cel mai putin costisitoare in contextul perfectionarii esteticii dento-faciale.
Tehnicile curente includ un spectru larg de agenti chimici, precum peroxid

de hidrogen (3-38%) – ajustat sau nu de caldura sau laser, peroxid de carbamida
(10-30%) sau un amestec de perborat de sodiu si peroxid de hidrogen.
Discromiile severe sunt tratate initial in cabinetul dentar, etapa urmata de

procedurile la domiciliu. Majoritatea pacientilor nu agreeaza solutia aplicarii
gutierelor individuale acasa, astfel incat solutia de electie este reprezentata de
albirea dentara cu surse luminoase, in cabinetul de medicina dentara. Istoria
tehnicii de albire dentara augmentata de sursa luminoasa dateaza din perioada
in care Abbots utiliza lumina cu intensitate ridicata in scopul sporirii
temperaturii peroxidului de hidrogen, reactie termica ce accelera procesul chimic
de albire. In anii `80 se foloseau spatule incalzite si lampi ce degajau caldura
menite sa induca rezultate clinice rapide si vizibile, cauzand, insa, efecte nocive
asupra tesutului pulpar. [13]
142
Totusi, ipoteza conform careia anexarea sursei luminoase sporeste efectul
gelului de albire naste controverse. Au fost citate cazuri clinice in care s-a recurs
la utilizarea luminii LED, laser si halogen fara a obtine succesul terapeutic
asteptat, atat in ceea ce priveste culoarea finala a dintilor tratati, precum si
stabilitatea cromatica a acestora intr-un interval de sase luni. [16]
Avantajul major al tehinicii de albire asistate in cabinetul dentar este

reprezentat de rapiditatea obtinerii unui rezultat clinic vizibil, acesta fiind
evaluat la 2,1 – 3,7 unitati pe scala de culori VITA CLASSIC (Vident) per sedinta
de tratament. [17]
Sistemul de albire ce implica lampa cu xenon-halogen utilizeaza peroxid de

hidrogen 35% ce contine caroten, convertind energia luminoasa in caldura,
reactie ce facilitateaza actiunea agentului de albire cu un pH de 5,5. Protocolul de
aplicare consta in trei sedinte a cate opt minute fiecare, determinand virari
cromatice de 2-4 nuante. Culoarea luminii emise este verde-albastruie.
Lampametal halidafunctioneaza prin incalzirea atomilor de mercur in scopul
accelerarii procesului de albire dentara. Aceasta este incorporata intr-un filtru
infrarosu si emite cantitati minime de raze ultraviolete, astfel incat caldura
degajata este subliminala la nivelul suprafetei dentare. Substanta activa este
reprezentata de peroxid de hidrogen 25%, cu un pH bazic (7,5-8,5), iar procesul
terapeutic consta intr-o succesiune de trei aplicari cu durata de 20 de minute
fiecare. Lampa cu plasmaa fost introdusa in anul 1993 si este alcatuita din
particule incarcate, radicali si un camp electric puternic. Aceasta are larga
aplicabilitate in sfera biomedicala datorita proprietatilor ei non-termice si non-
toxice, precum si usurintei de manipulare. Mai mult decat atat, genereaza ioni
energetice, electroni liberi si radicali hidroxil, avand, asadar, efecte sinergice cu
peroxidul de hidrogen asupra structurii inerente dintilor naturali. Sursa
luminoasa cu arc plasmatic presupune utilizarea peroxidului de hidrogen de
concentratie 25% si pH 8,5. Eficienta procedurii este direct proportionala cu doza
substantei active, fiind astfel posibila indepartarea coloratiilor extrinseci.
Tratamentul consta dintr-o sedinta cu o durata de 30 de minute. Sistemul de al-
bire cu laser („light amplification by stimulated emission of radiation”) a fost ini-
tiat in anul 1996. Cercetarile efectuate de-a lungul anilor nu au demonstrat supe-
rioritate clinica a acestuia asupra tehnicilor de albire traditionale. Tipurile de
laseri folositi in tratamentul discromiilor dentare sunt: CO 2 (10600 nm), Nd:YAG,
Ercr:YSGG, Argon (515 nm), Dioda (980 nm), KTP (532 nm), precum si combinatii
intre acestia. Gelul de albire destinat acestui sistem este alcatuit din cristale acti-
vate de lumina laser si integrate intr-un amestec de silice procesata sub vapori si
143
peroxid de hidrogen 35%. Activarea se realizeaza la intervale de 15 secunde, de
cate ori este necesar. [17]
Literatura de specialitate mentioneaza materiale variate destinate

procedurii de albire executate in cabinet: peroxid de hidrogen 35% (forma de
prezentare lichid, pulbere-lichid sau gel), peroxid de carbamida 35% si sisteme
de albire cu activare de tip dual. Indicatiile pentru albirea dentara facilitata de
sursa luminoasa sunt: coloratii intrinseci sau extrinseci, amelare sau dentinare,
coloratii provocate de senescenta, precum si discromii tetraciclinice usoare –
moderate. Avantajele procedurii: rapiditatea executiei, lipsa utilizarii gutiere,
absenta reflexului de voma, sensibilitate dentara diminuata, rezultate
imediate.Dezavantajele tehnicii: cost semnificativ, sedinte repetate, deshidratare
si evaluarea eronata a culorii dentare, efecte caustice asupra tesuturilor moi orale,
efecte toxice asupra tegumentelor personalului auxiliar in timpul manipularii
materialelor, retratament costisitor comparativ cu procedura „home-bleaching”.
[18]
Lampa cu halogen (Demetron 501 – Kerr Dental Ltd, Peterborough, UK)

poate fi utilizata in cadrul unor sisteme de albire variate, precum Pola Office –
SDI, Victoria 3153, Australia si Quick White Net (DMDS UK, Canterbury, UK).
Procedura de albire consta intr-o succesiune de trei sedinte a cate cu o durata de
zece minute fiecare. Unele produse (Opalescence Xtra – Ultradent Products, South
Jordan, Utah, USA) au drept substanta activa gel premixat de peroxid de
hidrogen 35%, ce contine caroten, convertind energia luminoasa in caldura,
fenomen care accelereaza procesul de albire prin eliberarea radicalilor liberi.
Diodele laser cu lungime de unda 830 nm si 980 nm sunt utilizate ca

adjuvant in porcedurile de albire dentara, in asociere cu peroxidul de hidrogen
35-50%. Gelul se obtine prin amestecul dintre lichidul de peroxid de hidrogen si
pulberea formata din silice si colorant albastru. Acesta din urma absoarbe
lungimea de unda a laserului si se incalzeste, formand radicali liberi de
perhidroxil. Lampa Zoom (Discus Dental, Culver City, USA) presupune utilizarea
peroxidului de hidrogen in concentratie 25%, in trei sedinte succesive a cate
douazeci de minute fiecare, fiind urmate de aplicarea gelului de fluorura de
sodiu in scop desensibilizant. [19]
S-a demonstrat faptul ca evaluarea eficientei sursei luminoase

suplimentare depinde de metoda de inregistrare a culorii post-tratament. Astfel,
utilizand metodele instrumentale si cheia de culori VITA BLEACHEDGUIDE 3D-
MASTER s-au certificat rezultate clinice net favorabile metodei ajustate de sursa
144
luminoasa, in timp ce raportarea la scala de culori VITAPAN CLASSICAL nu a
subliniat diferente semnificative. [20]
Corelatia dintre aplicarea sursei luminoase si aparitia consecutiva a

sensibilitatii dentare a fost evaluata in cadrul a numeroase studii clinice. Unii
autori au evidentiat o crestere a temperaturii ce faciliteaza difuziunea
peroxidului de hidrogen in camera pulpara, cauzand, astfel, disconfort si dureri
postoperatorii. Acest fenomen este influentat de anumiti parametri, precum tipul
gelului de albire, sursa luminoasa, timpul de expunere, grupul dentar si prezenta
restaurarilor. Alte studii au demonstrat interdependeta sursa luminoasa –
inflamatie pulpara. Pe de alta parte, exista numeroase cercetari ce subliniaza
aparitia sensibilitatii dentare si in absenta expunerii la surse luminoase,
disconfortul pacientilor fiind strict dependent de concentratia substantei active si
de durata contactului acesteia cu suprafata dentara. [21]
Studii clinice comparative au fost desfasurate in scopul evidentierii

eficientei a diferitor sisteme de albire cu aplicabilitate directa in cabinetul de
medicina dentara, intreaga activitate stiintifica focalizandu-se pe analiza unor
parametri precum modificarea si stabilitatea culorii, satisfactia pacientului si
sensibilitatea postoperatorie. S-au obtinut rezultate favorabile aplicarii
peroxidului de hidrogen 35% intr-o sedinta, de trei ori consecutiv, fara surse
luminoase suplimentare. Mai mult decat atat, a fost demonstrat faptul ca
procesul de albire dentara utilizand diverse surse luminoase (lampa cu halogen,
lampa LED, lampametal halida) prezinta rezultate clinice superioare doar pe
termen scurt, evaluarile realizate la o luna post-tratament nefiind elocvente din
punct de vedere al semnificatiei clinice. [22]
1. Tratamentul de albire dentara cu LASER
Utilizarea laserului in tratamentul discromiilor dentare devine o metoda

alternativa terapiei traditionale, strict chimice, fiind subiectul a numeroase
cercetari stiintifice. Astfel, sunt folosite diferite tipuri de laser, in functie de
lungimea de unda a luminii emise: laserul Alexandrite (750 nm), laserul Nd:YAG
(1.064 um) sau laserul Er:YAG (2.94 um). Primele doua mentionate nu au avut
efecte favorabile asupra stabilitatii cromaticii obtinute postoperator.
Supraincalzirea agentului chimic de albire a fost inregistrata dupa utilizarea
laserului Er:YAG. Toate metodele de albire dentara au provocat modificari ale
suprafetei amelare, conform investigatiilor imagistice de microscopie electronica
(SEM). [23]
145
Lungimea de unda a luminii emise de laserul Er:YAG este absorbita de
componenta apoasa a gelului de albire, nefiind astfel necesara adaugarea unor
particule componente suplimentare in acest scop. Se demonstreaza, asadar, lipsa
de nocivitatea a laserului Er:YAG asupra smaltului dentar din punct de vedere al
expansiunii termice, fenomen explicat prin inmagazinarea caldurii de catre gelul
de albire. [24]
Numeroase studii s-au focalizat nu numai asupra aprecierii eficientei

clinice a terapiei laser in domeniul albirilor dentare, ci si asupra longevitatii
mentinerii rezultatelor obtinute. Se certifica o consecventa a cromaticii dentare pe
parcursul a sase luni de zile utilzand lumina laser. Protocolul terapeutic cel mai
elocvent din punct de vedere al stabilitatii culorii in timp se constituie dintr-o
etapa de albire in cabinetul dentar, in doua sedinte la interval de o saptamana,
urmata de o etapa de albire la domiciliu, pe o perioada de trei luni (o
sedinta/luna). [25]
In scopul accelerarii procesului de albire in cabinetul dentar, s-au testat

de-a lungul timpului variate surse de radiatii luminoase, atat coerente, cat si
incoerente. Principalul avantaj al acestora este reprezentat de rapiditatea
executiei, iar dezavantajul major este indus de sensibilitatea dentara si gingivala
postoperatorie. Sistemul laser utilizat in domeniul albirilor dentare isi exercita
functiile in stransa interdependenta cu parametrii tehnici, precum lungimea de
unda, puterea radiatiei si regimul pulsatil.
Tipurile de laser preferate de medicii dentisti, cu rezultate clinice

semnificative, sunt cele KTP (kalium-titanyl-phosphate), Argon si dioda. Laserul
KTP prezinta o absorbabilitate redusa in apa si substantele minerale inerente
smaltului dentar, inducand in acelasi timp o reactie fotochimica in interiorul
agentului de albire similara laserului Argon. Efectul terapeutic s-a dovedit a fi
superior celui instituit de laserul dioda. Absorbtia acestuia din urma in structura
tesuturilor dure dentare prezinta o rata crescuta, fapt ce semnifica o actiune
nociva asupra tesutului pulpar prin cresterea considerabila a temperaturii locale.
[26]
Ipoteza conform careia laserul Argon (514,5 nm) si laserul KTP (532 nm)
prezinta cea mai larga aplicabilitatea in sfera albirilor dentare a fost subliniata in
nenumarate randuri. Sedinta terapeutica are o durata de o ora, nefiind succedata
de sensibilitate postoperatorie. Mai mult decat atat, s-a demonstrat si rolul
profilactiv al acestor metode alternative, energia laser sporind rezistenta
tesuturilor dentare la atacul acid. [27]
146
Scopul primordial al tehnicilor de albire dentara cu surse suplimentare de
lumina este reprezentat de indeplinirea expectantelor estetice ale pacientilor sub
controlul riguros al variatiilor termice intraoperator si fara inducerea unor
modificari morfo-chimice ale smaltului dentar. Numeroase cercetari stiintifice au
certificat superioritatea clinica a laserului Argon, CO 2 si GaAlAs dioda
comparativ cu restul surselor de lumina destinate accelerarii procesului chimic
de albire dentara. [28]
2. Tratamentul de albire dentarautilizand lampa cu halogen
De-a lungul timpului au fost desfasurate numeroase studii clinice

comparative focalizate pe efectul aplicarii diferitor surse de lumina in terapia
discromiilor dentare. Lampa cu halogen reprezinta unul dintre cele mai utilizate
instrumente in acest sens.
Unii autori au demonstrat influenta pe care indicele de reflexie al

agentului de albire o exercita asupra perceptiei culorii finale. Astfel, s-a
inregistrat un indice de reflexie mai scazut al peroxidului de carbamida
comparativ cu celui al peroxidului de hidrogen. Utilizarea lampii cu halogen a
produs o eficienta clinica similara procesului de albire dentara traditional,
neacompaniat de surse suplimentare de lumina, iar aplicarea peroxidului de
hidrogen a indus o diminuare a indicelui de reflexie evaluat la interval de o luna
postoperator. [29]
Analize statistice a numeroase proceduri de albire dentara ce utilizeaza

lampa cu halogen au evidentiat rezultate clinice similare celor realizate prin
activarea diferitor tipuri de laseri. Investigatiile imagistice au relevat suprafete
amelare indemne, lipsite de modificari structurale, precum si tubuli dentinari
deschisi, fara depuneri de dentina tertiara. [30]
Lampile cu halogen au fost testate si in procedurile de albire interna, insa

nu s-au inregistrat diferente clinice semnificative comparativ cu lampile LED si
tehnica „walking bleach”. [31]
Aplicabilitatea lampii cu halogen in tratamentul discromiei a fost studiata

si in cazul dintilor deciduali, prin realizarea unui paralelism cu laserul dioda
GaAlAs. Evaluarea rezultatelor clinice s-a realizat cu ajutorul cheii de culori
VITA 3D, la trei intervale diferite: preoperator, imediat postoperator si la o
saptamana postoperator. Nu s-au decelat diferente semnificative din punct de
vedere clinic intre cele doua proceduri terapeutice. [32]
147
3. Tratamentul de albire dentara cu lampa LED („Light Emitting Diode”)
In sfera medicinei dentare contemporane, lampa LED isi gaseste utilizarea

din ce in ce mai pregnant in cazuistica discromiilor dentare, datorita avantajelor
reale pe care le ofera pacientilor si practianului deopotriva. De-a lungul timpului,
aceasta tehnologie a suscitat interesul multor cercetatori ce au desfasurat diverse
studii clinice, in contextul unei etiologii complexe a discromiilor dentare.
Sursa LED emite in domeniul vizibil (400-700 nm), dar si in cel infrarsou si
ultraviolet.Cele mai multe cercetari s-au focalizat asupra lampilor LED ce emit in
domeniul 450-500 nm, nefiind necesar filtrul de culoare indiferent de lungimea
de unda utilizata, aspect net superior tehnicilor traditionale de albire dentara.
Sistemul BriteWhite implica prezenta unui gel de albire ce nu induce crestererea
temperaturii la suprafata amelara, nu determina sensibilitate postoperatorie, nu
afecteaza vitalitatea pulpara si expune lumina albastra, prin a carei actiune
directa se obtine o virare a culorii dentara de pana la unsprezece nuante in
interval de douazeci de minute. Mai mult decat atat, s-a certificat faptul ca lampa
LED exercita si un rol curativ in terapia ulcerelor mucoasei orale si a bolilor
parodontale. [33]
In cadrul unor studii comparative de cercetare (dioda emitatoare de

lumina 1000mW/470 nmversus laser dioda infrarosu cu intensitate scazuta) s-au
evidentiat beneficiile incontestabile ale aplicarii lampilor LED in terapia
discromiilor dentare, in timp ce laserul dioda nu a potentat actiunea substantei
active propriu-zise. [34]
Penetrabilitatea peroxidului de hidrogen in interiorul camerei pulpare,

sub influenta diferitor surse luminoase, a nascut controverse in randul oamenilor
de stiinta. Astfel, in cadrul sedintelor de albire dentara s-a aplicat gel de peroxid
de hidrogen 35% ce a fost activat cu lampa LED si, comparativ, cu laser Nd:YAG.
Nu s-au decelat diferente semnificative intre rezultatele clinice obtinute prin
expunerea celor doua surse luminoase. Totusi, s-a observat o virare considerabila
a culorii dentare raportand la lotul martor ce nu a fost supus lampii LED sau
luminii laser. [35]
Unul dintre cele mai citate efecte adverse ale tehnicii de albire ajustate de
surse luminoase este reprezentat de sensibilitatea postoperatorie atat a
tesuturilor dure dentare, cat a celor moi intraorale. Detinem, asadar,
responsabilitatea de a diferentia metodele eficiente si sigure de albire dentara,
avand ca fundament cercetari intense, de cele promovate din considerente
148
publicitare. Sensibilitatea dentara, deseori convocata postoperator este cauzata
de difuziunea peroxidului de hidrogen prin tubulii dentinari spre tesutul pulpar,
proces ce dureaza intre cinci si cincisprezece minute. Numeroase studii ce
cercetare au demonstrat inofensivitatea lampii LED in acest punct de vedere,
inregistrandu-se cresteri minime ale temperaturii intraoperator. [36]
In scopul evaluarii eficientei diferitor surse luminoase in contextul

tratamentului de albire dentara, au fost desfasurate studii clinice comparative,
concluzia unanima relevand direct proportionalitatea dintre tipul sursei
luminoase si rezultatul obtinut. Astfel, tipul gelului de albire aplicat pe suprafata
amelara are o importanta secundara. Fotoactivarea cu lampa LED s-a dovedit a fi
cea mai fiabila optiune datorita eficientei sale reale si imediate, cu cresterea
nesemnificativa a temperaturii tesutului pulpar. [37]
4. Sisteme de albire dentara cu plasma
Lampa cu plasma prezinta o larga aplicabilitate in domeniul adeziunii la

substratul dentar, nefiind insa utilizata frecvent in terapia discromiilor dentare.
Studiile de cercetare nu s-au focalizat, asadar, pe aceasta metoda adjuvanta
procesului de albire dentara, iar rezultate clinice elocvente nu s-au conturat pana
la acest moment.
SISTEMUL DE ALBIRE DENTATA ZOOM! (Discus Dental, Culver City, SUA)
Initial cunoscuta sub denumirea Zoom!, apoi Zoom! 2 si, recent, Zoom!
Advanced Power este lampa LED cea mai renumita in intreaga lume datorita
avantajelor sale incontestabile: sensibilitate dentara postoperatorie minimala,
variatia cromaticii cu pana la opt nuante mai dechise intr-un interval de 45 de
minute, precum si confortul pacientului intraoperator. Conform unor studii de
cercetare comparative, s-a demonstrat obtinerea unor rezultate clinice net
superioare sistemului de albire concurent Opalescence Boost, evaluate imediat
dupa finalizarea tratamentului de albire si la interval de o saptamana, respectiv o
luna postoperator. Sursa de lumina are rolul de a potenta actiunea gelului de al-
bire – peroxid de hidrogen 25%. [38]
Componentele sistemului ZOOM! AdvancedPower:
 Lampa Philips Zoom WhiteSpeed Whitening LED Accelerator;
149
 Kit-ul ZOOM! destinat terapiei in cabinetul de medicina dentara: retractor
de buze, materiale textile si diga lichida pentru izolare, aplicatoare,
vitamina E, gel de albire pe baza de peroxid de hidrogen 25%, ochelari
speciali de protectie;
 Kit-ul ZOOM! destinat pacientilor in vederea repetarii tratamentului de
albire dentara la domiciliu, la interval de sase luni de la sedinta initiale:
recipient destinat gutierelor individuale, gel de albire pe baza de peroxid
de hidrogen 9,5% (DayWhite ACP) sau 6% (NiteWhite ACP Turbo), pe baza
de peroxid de carbamida 22% (NiteWhite ACP)
►Administrarea per os a unui antiinflamator nesteroidian ( Ibuprofen 600mg)

cu o ora inaintea tratamentului;
►Aplicarea ochelarilor de protectie si a retractorului labial;
►Stabilirea culorii dentare initale (Vitapan Classical) si fotografierea cazului

clinic;
►Umectarea buzelor si a tesutului gingival cu vitamina E prevazuta in kit-ul

ZOOM!;
►Izolarea suprafetelor dentare se realizeaza pana la cel de-al doilea dinte

situat distal de ultimul dinte inclus in tratament, utilizand: rulouri de vata in
vestibulul anterior inferior si superior, tifon in vestibulul lateral stang si
drept, precum si diga lichida (2 mm grosime) pe intreaga suprafata a
tesutului gingival vizibil, fotopolimerizata ulterior zece secunde;
►Aplicarea gelului de peroxid de hidrogen 25%, in strat de 1-2 mm grosime;
►Pozitionarea pacientului in unghi de 45 grade fata de sol;
►Fixarea ghidului luminos al lampii de retractorul labial;
►Declansarea procedurii de albire prin activarea lampii;
150
►Durata tratamentului este de o ora, etapizat in patru reprize a cate 15
minute, intr-o singura sedinta;

terapeutica, se completeaza cu diga lichida zonele de tesut gingival expuse si
se reaplica vitamina E pe tesuturile moi orale;
►Indepartarea intregului sistem de izolare si a gelului de albire folosind

aspiratorul chirurgical si spray-ul aer/apa;
►Evaluarea culorii dentare finale;
CAZ CLINIC realizat de Dr. ALEXANDRA MĂROIU (Clinica Artdentis,

Timisoara), medic rezident specialitatea Protetică Dentară, Universitatea de
Medicina si Farmacie Timisoara.
Fig. 54 Prezentarea per ansamblu a lampii cu LED „ZOOM”
151
Fig. 55 Capul LED de activare a gelului de albire
Fig. 56 Etapa preoperatorie: protectia pacientului cu ochelari speciali, indepartarea

tesuturilor moi cu departatorul prevaztu in kit-ul ZOOM, determinarea culorii dentare
utilizand cheia de culori.
152
Fig. 57 Prezentarea celor doua kit-uri de albire: „power-bleaching” (in cabinet) si „home-
bleaching” (la domiciliu)
Fig. 58 Componentele kit-ului destinat tratamentului de albire in cabinet: rulouri de vata

si tifon pentru izolare, diga lichida, gelul de albire pe baza de peroxid de hidrogen 6% si
aplicatorul aferent, substanta acceleratoare a reactiei chimice de albire (“ph booster”),
aspirator, vitamina E si aplicator pentru exprimarea acesteia.
153
Fig. 59 Componentele kit-ului destinat tratamentului de albire la domiciliu: recipient
pentru depozitarea gutierelor individuale, seringi continand gelul de albire pe baza de
peroxid de hidrogen 6% si varfurile atasabile pentru exprimarea gelului.
Fig. 60 Determinarea culorii dentare initiale utilizand cheia de culori VITAPAN

CLASSIC: A2
154
Fig. 61 Determinarea culorii dentare initiale (treimea incizala) utilizand cheia de culori
VITAPAN CLASSIC: A2
Fig. 62 Izolarea dintilor cu diga lichida si a tesuturilor moi labiale si endoorale cu rulouri
de vata si bucati de tifon in scopul aplicarii gelului de albire
155
Fig. 63 Initierea procesului de albire dentara prin activarea lampii cu LED „ZOOM”
Fig. 64 Inregistrarea culorii dentare imediat dupa finalizarea tratamentului de albire

dentara utlizand cheia de culori VITAPAN CLASSIC: A1
156
Fig. 65 Inregistrarea culorii dentare imediat dupa finalizarea tratamentului de albire
dentara utlizand cheia de culori VITAPAN CLASSIC: B1
2. Sisteme de albire destinate utilizării acasă
II. Sisteme pentru albire OTC (over-the-counter)
Sistemele de albire OTC au apărut ca şi o alternativă ieftină de albire

dentară, fără a necesita supravegherea medicului dentist [9].
Sistemele de albire din această categorie se prezintă sub formă de pastă de dinţi,
benzi pentru albire („whitening strips”), creioane pentru albire cu pensulă
aplicatoare („paint-on brush”), chituri pentru albire care pe lângă substanţa
activă conţin şi gutiere universale [1], ață dentară, apă de gură și gumă de
mestecat [9].
Produsele OTC pot fi achiziţionate din supermarket-uri, drogherii sau de

pe internet [9]. Există o lipsă de dovezi clinice privind siguranţa şi eficacitatea
acestor produse, cele mai multe studii fiind sprijinite de producători [9].
157
Practic, pastele de dinți, gumele de mestecat, şi aţa dentară sunt agenţi de
îndepărtare a petelor superficiale, extrinseci [9]. Pasta de dinţi destinată albirii

dentare, are un conţinut uşor abraziv, căruia i se poate adăuga uneori o cantitate
foarte scăzută de peroxid de hidrogen [1]. Timpul de expunere a suprafeţei
smalţului la acţiunea pastei de dinţi este minim, prin urmare şi acţiunea de albire
a acesteia este minimă [1]. Apa de gură destinată albirii precum si creioanele de
albire cu pensulă aplicatoare, au un conţinut de peroxid de hidrogen scăzut, prin
urmare au un oarecare efect de albire, dar fara relevanţă clinică [9].
Creioanele de albire conţin ca agent de albire peroxidul de carbamidă în

concentraţie de 18%, pe când benzile pentru albire au ca şi substanţă de bază
peroxidul de hidrogen în concentraţie de 6,5 %. Timpul de contact dintre smalţ şi
substanţa activă, în aceste cazuri este mult redus faţă de sistemele profesionale
prescrise de medicul dentist [1]. Din acest motiv, pentru a obţine rezultate
comparabile cu cele obţinute în urma folosirii sistemelor profesionale de albire,
este necesar un numar mai mare de aplicari şi implicit o perioadă mai
îndelungată de timp [1].
Kit-urile pentru albire, care conţin gelul pe bază de peroxid de hidrogen

dar şi gutiere standar, provoacă probleme pacienţilor prin neadaptarea acestora
la arcadele dentare, astfel rezultatele acestor produse variază foarte mult [1],
neputând fii controlat contactul uniform dintre gelul de albire şi suprafaţa
dentară.
Datorită numărului redus de studii publicate despre sistemele de albire

OTC, dar şi datorită faptului că aceste produse pot fi cumpărate fără un consult
de specialitate, fără a ştii dacă se indică sau nu utilizarea lor, riscul de a le folosi
necorespunzător este extrem de crescut [1]. Riscul pe care îl prezintă utilizarea
unor astfel de produse pe termen lung rămâne însă a se demonstra [1].
Legislaţia privind aceste produse diferă foarte mult în funcţie de ţară sau
chiar continent, fiind foarte controversată încadrarea lor ca aparţinând
produselor medicale de uz stomatologic sau ca aparţinând produselor cosmedice
cu indicaţie în sfera orală [10]. Preocuparea vis-a-vis de aceste produse a apărut
ca urmare a riscului crescut de utilizare abuzivă a acestor agenţi de albire, fiind
158
administraţi ca şi auto-medicaţie, în special de către tineri, cu potenţiale rezultate
nocive [9].
Medicii dentişti trebuie să fie la curent cu informaţiile existente despre

aceste produse, pentru a fi capabili să îşi informeze corect pacienţii în cazul în
care le sunt solicitate informaţii[9]. Prin urmare sunt necesare o serie de studii
independente de producătorii de sisteme de albire OTC, care să prezinte
suficiente informaţii şi dovezi clinice relevante despre aceste produse [9].
Clasificare
3.1 Pastele de dinţi pentru albire
Pastele de dinţi care pretind că au proprietăți de albire dentară reprezintă
mai mult de 50 % din totalul de produse OTC, deşi rareori conţin peroxid de
carbamidă sau de hidrogen, sau orice alt tip de agent de albire [9].
Capacitatea lor de îndepărtare a petelor este strâns legată de cantitatea

mare de particule abrazive de alumină, de cristale de fosfat dicalcic dihidrat
(DCPD) şi siliciu pe care o conţin, dar şi datorită enzimelor cu rol în
descompunerea moleculele organice din compoziţia peliculei salivare [9]. Este
foarte important ca pasta de dinţi să conţină o cantitate moderată de încărcătură
abrazivă pentru a preveni uzura excesivă a smalţului şi a dentinei subiacente [9].
Au fost publicate o serie de studii în care s-a încercat măsurarea

modificării de culoare obţinute în urma utilizării cu regularitate a pastelor de
dinţi destinate albirii dentare, în comparaţie cu paste de dinţi care nu sunt
destinate acestui scop. Rezultatele obţinute au demonstrat ca utilizarea pastelor
de dinţi destinate albirii, cu încărcătura abraziva, poate duce la eliminarea
petelor extrinseci ale dinţilor şi poate preveni recidiva lor [9]. Cu toate acestea
efectul de albire obţinut nu este semnificativ clinic [9].
Într-un studiu publicat, s-au comparat trei sisteme de albire OTC, pastă de
dinţi cu un conţinut de peroxid de hidrogen de 1%, creion de albire cu pensulă
pentru aplicare, cu un conţinut de peroxid de carbamidă în concentraţie de 18%
şi sistemul de albire pe bază de gel pe bază de peroxid de carbamidă în
159
concentraţie de 5% si gutiere standard. Rezultatul studiului a demonstrat că cele
mai bune rezultate s-au obţinut cu sistemul bazat pe aplicarea gelului în gutiere
standard [9]. După 14 zile de utilizare cu regularitate a sistemelor bazate pe
aplicarea gelului prin pensulare pe suprafaţa dinţilor (creionul de albire) sau prin
periaj (pasta de dinţi), gradul de deschidere a culorii dinţilor nu este unul
semnificativ faţă de culoarea iniţială [9].
În ceea ce priveşte efectele secundare, acestea au fost reprezentate de

sensibilitatea dinţilor şi iritaţia mucoasei bucale, cel mai intens s-au resimţit în
cazul grupului ce a folosit sisteme de albire bazate pe aplicarea agentului de
albire prin intermediul gutierelor standar, dar şi în cazul grupului ce a folosit
pasta de dinţi pentru albire [9].
Un alt studiu a evaluat eficinţa şi siguranţa sistemelor de albire care se

aplică pe bază de pensulare (creioane de albire 18% peroxid de carbamidă), benzi
de albire (6% peroxid de hidrogen) şi o pastă de dinţi pentru albire [9].
Rezultatele obţinute au arătat că nu există diferenţe semnificative de

culoare în grupul tratat cu pastă de dinţi, între culoarea iniţială şi cea obţinută în
urma tratamentului [9].
3.2 Ape de gură pentru albire
Pe piaţă se găsesc ape de gură, a căror producători afirmă că acestea au

proprietăţi de îndepărtare a petelor şi de prevenire a depunerii plăcii bacteriane
[9]. În general, aceste produse conţin o cantitate scăzută de peroxid de hidrogen
(1,5%), pe lângă acesta, putând fii inclus şi hexametafosfat de sodiu, cu rol în
protecţia suprafeţei dinţilor împotriva apariţiei noilor pete [9].
Un studiu comparativ între apa de gură cu proprietăţi de albire (agent de

albire, peroxid de hidrogen 2%) şi benzile pentru albire (agent de albire, peroxid
de hidrogen 10%), aplicate timp de o săptămână, de 2 ori pe zi, a arătat că deşi
ambele produse au fost bine tolerate, grupul tratat cu benzi de albire a cunoscut
o îmbunătăţire semnificativă a culorii faţă de grupul care a folosit apa de gură cu
proprietăţi de albire [9].
Este foarte important de precizat, că deşi bine tolerate, aceste produse

auto-aplicate trebuiesc utilizate cu maxim de atenţie, datorită faptului că au
potenţialul de a produce iritaţie orală şi sensibilitate dentară [9]. Deasemenea
trebuie precizat că apa de gură cu proprietăţi de albire, nu realizează decât
160
îndepărtarea coloraţiilor extrinseci, de la suprafaţa smalţului şi poate proteja
impotriva formării noilor pete.
3.3 Aţa dentară şi periuţele dentare pentru albire
Producătorii de produse destinate îngrijirii orale, încearcă în permanenţă

să lanseze pe piaţă noi siteme cu proprietăţi de albire dentară. În acest sens, a
apărut şi aţa dentară cu proprietăţi de albire, având scopul de a îndepărta petele
din jurul regiunii interproximale şi zonele subgingivale [9].
Proprietăţile de îndepărtare a petelor se datorează siliciului de la

suprafaţa aţei dentare, care produce o abraziune superficială în timpul aplicării
în regiunile interproximale [9]. Cu toate acestea, până în prezent nu există nici un
studiu care să prezinte eficacitatea aţei dentare cu proprietăţi de albire în
comparaţie cu aţa dentară obişnuită [9].
În ceea ce priveşte periuţele dentare, pe lângă rolul de rutină în

menţinerea igienei orale, acestea pot fii folosite şi pentru menţinerea efectului de
albire obţinut în urma altor tratamente de albire [9].
Un studiu comparativ, realizat pe doua grupui, unul folosind periuţe

manuale şi celălalt folosind periuţe electrice, timp de 6 luni, după efectuarea unui
tratament de albire la domiciliu, cu peroxid de carbamidă în concentraţie de 15%,
a relevat o mai bună capacitate de menţinere a efectului de albirea la grupul care
a folosit periuţe electrice , faţă de cel care a folosit periuţe manuale [9].
Cu toate acestea singura proprietate a acestor sisteme, ata dentară cu

proprietăţi de albire şi periuţele electrice, este aceea de a realiza o mai bună
igienă, de a ajuta împotriva formării noilor pede şi de a realiza o oarecare albire
dentară prin îndepărtarea doar a coloraţiilor extrinseci.
3.4 Gumă de mestecat pentru albire
Guma de mestecat cu hexametafosfat de sodiu (4.0-7.5%) a fost introdusă

ca un produs OTC pentru utilizare acasă, cu presupuse calităţi de prevenire a
formării coloraţiilor extrinseci [9].
Există studii clinice care relevă capacitatea gumei de mestecat cu

hexametafosfat de sodiu de a preveni apariţi petelor extrinseci în comparaţie cu o
gumă de mestecat fară hexametafosfat de sodiu [9].
161
Într-un alt studiu în schimb, s-a comparat eficienţa în îndepărtare petelor
a doua gume de mestecat cu conţinut de nicotină şi o gumă de mestecat cu
proprietăţi de albire. Rezultatele au relevat eficienţa crescută în îndepărtarea
petelor a gumelor de mestecat cu conţinut de nicotină faţă de guma de mestecat
cu proprietăţi de albire [9].
3.5 Creioane de albire cu pensulă pentru aplicare
Creioane de albire cu pensulă pentru aplicare este un sistem de albire care

se prezintă sub forma unor rezervoare în care este conţinut gelul sau lacul pe
bază de peroxid de hidrogen sau de carbamidă, care va fi aplicat prin pensulare
pe suprafaţa dintelui, aderând la smalţ. Aceste sisteme sunt produse OTC care se
aplică fară barieră gingivală [9] (raşină fotopolimerizabilă pe bază de meta-acrilat
care izolează mucoasa în timpul procedurilor de albire dentară).
Într-unul din studiile clinice realizate şi publicate în literatura de

specialitate, s-a comparat eficienţa unui sistem de albire pe bază de peroxid de
carbamidă 18% aplicat prin pensulare, o bandă de albire pe bază de peroxid de
hidrogen de 6% şi un produs placebo reprezentat de o pastă de dinţi cu fluor.
Rezultatul studiului a relevat o eficacitate scăzută a creionului de albire,

datorată probabil timpului de contact redus, între agentul de albire şi suprafaţa
dintelui [9].
Într-un alt studiu, de această dată in vitro, s-a comparat eficienţa a patru
sisteme de albire tip creion cu pensulă pentru aplicare, având ca agent de albire
peroxidul de carbamidă 10%, percarbonat de sodiu 19%, peroxid de uree şi
peroxid de hidrogen 8,7% destinate utilizării pentru acasă, cu un grup de control,
folosindu-se pentru păstrarea dinţilor salivă artificială [9].
Pentru a aprecia gradul de albire dentară obţinut s-a folosit cheia de culori
vita. Rezultatele obţinute au demonstrat că cele mai eficiente sisteme de albire au
fost cele pe bază de peroxid de hidrogen şi percarbonat de sodiu, la grupurile
care au utilizat aceste sisteme observându-se o deschidere considerabilă a culorii
dinţilor, în timp ce sistemele bazate pe peroxidul de carbamidă şi ureea nu au
produs modificări semnificative de culoare, la grupurile în care au fost utilizate,
după o perioadă de doua săptămâni [9].
Cu toate acestea există posibilitatea ca rezultatul acestui studiu să

reprezinte o supraestimare a eficienţei acestor produse, datorită faptului că dinţii
au fost înveliţi în tifon impregnat cu salivă artificială, păstrându-se un mediu
162
constant, pe când în cavitatea orală, suprafaţa dinţilor este în permanenţă
umectată de salivă şi astfel gelul aplicat pe suprafaţa acestăra este mult diluat şi
spălat în permanenţă [9].
3.6 Gutiere standard cu gel pentru albire, activat de lumină
Gutierele preformate care conţin gel pentru albire, a cărui agent de albire
nu este foarte clar specificat, sunt o nouă clasă de produse OTC recent
disponibile în drogherii sau pe internet. Acest sistem de albire se bazează pe o
gutieră preformată, universală, pe care fiecare individ poate să o adapteze,
oarecum la arcada dentară. În această gutieră se găseşte un gel, care poate fi
activat suplimentar de către o unitate cu LED compact. Producătorul susţine că
rezultatele obţinute sunt comparabile cu cele din cazul unei albiri pentru acasă,
realizată în gutiere personalizate, sub supravegherea medicului [9].
Trebuie subliniat însă că modul de aplicare a gelului de albire, în cazul

acestui sistem, nu este unul sigur pentru pacient, existând un mare risc de
producere a leziunilor inritative la nivelul ţesuturilor moi orale, apariţiei
problemelor ocluzale, dar şi a unei aderenţe scăzute a gelului la suprafaţa
dentară, datorită absenţei unei adaptări perfecte a gutierei prefabricate la fiecare
arcadă dentară în parte [9].
3.7 Benzi pentru albire
Aceste produse au fost create cu scopul de a evita utilizarea sistemelor

bazate pe aplicarea gelului în gutiere preformate, în încercarea de a
preîntâmpina neajunsurile acestora.
Benzile de albire sunt realizate din polietilenă şi pe una din suprafeţe au

aplicat un gel, care conţine ca şi agent de albire peroxidul de hidrogen în
concentraţie scăzută (5-14%). Acestea se aplică prin lipire pe suprafaţa
vestibulară a dinţilor anteriori, eliberând treptat substanţa de albire într-un timp
relativ scurt, 5-60 minute. Se aplică o dată sau de două ori pe zi [9].
Diverse studii realizate au demonstrat că există o creştere a eficacităţii

albirii dentare în cazul utilizării benzilor de albire timp de 28 de zile, comparativ
cu utilizarea acestora pe o perioadă de 14 zile, iar culoarea obţinută poate fii
păstrată timp de 2 ani.
Într-o analiză sistematică recentă, în urma comparării benzilor de albire cu

163
un sistem bazat pe aplicarea gelului de albire (10% peroxid de carbamidă) în
gutiere preformate conform unui protocol recomandat de ADA (American
Dental Asociation), s-au obţinut rezultate similare, dar în cazul utilizării benzilor
sensibilitatea dentara a fost mai crescută[9].
Utilizarea benzilor de albire cu concentrații mai mari (14 % peroxid de
hidrogen) a crescut atât efectul de albire cât şi efecte secundare în comparație cu
benzile de albire ce conţi peroxid de hidrogen 6%. [9]
Datorită metodei uşoare de aplicare, a preţului scăzut precum şi a

rezultatelor satisfăcătoare, utilizarea benzilor pentru albire a devenit unul din
cele mai populare tratamente de albire abordate de pacienţi, în SUA [9]. Încet
încet şi în Europa, aceast sistem OTC procurat devine una din metodele de
elecţie ale pacienţilor pentru albirea dentară.
În această situaţie, când sistemele OTC de albire dentară devin tot mai
utilizate de către pacienţi, aproape de fiecare dată fără a solicita părerea
medicului dentist, chiar şi fără a se auto-documenta corespunzător vis-a-vis de
sistemul de albire ales, întrebarea care se pune, este dacă literatura de
specialitate, prin studi pertinente, obiective, altele decât cele realizate de
producători, pot oferii suficiente date ştiinţifice despre eficienţa acestor produse
dar şi despre efectele adverse pe care le produc sau nu.
Analiza sistematică realizată de Hasson et al.3 (2006), a arătat că din cele

416 studii clinice identificate, doar 25 se încadrează în criteriile necesare pentru a
avea valoare ştiinţifică, şi dintre acestea majoritatea au fost studii pe termen
scurt, fiinanţate într-o oarecare măsură de producători [9].
It is important to highlight that a value of 4.0 unit gains using a shade

guide has been considered to be clinically significant5, and the majority of the
OTC bleaching products, but the strips, will produce color improvements lower
than this value.
164
Bibliografie
1. Patricia W. Kihn, DDS, MS. Vital Tooth Whitening. Dent Clin N Am 51
(2007) 319-331
2. BA Matis DDS, MSD, MA Cochran DDS, MSD, M Franco DDS, MSD, W
al-Ammar MSD, GJ Eckert MAS, M Stropes DDS. Eight in-office tooth
whithening systems evaluated in vivo: a pilot study. Revista română de
stomatologie Vol. III, Nr. 3, An 2007
3. Howard E. Strassler, DMD. Vital tooth Bleaching: An Update. Cont Ed Insert
Fall 2006xx 12/8/06 11:06 AM
4. Andrew Joiner. The bleaching of teeth: A review of literature. JoD 34 (2006)
412-419
5. UE. Parliamentary questions related to dentistry in 2012
6. Karen Luk, DDS. Laura Tam DDS, Msc. Manfred Hubert, PhD. Effect of
light energy on peroxide tooth. JADA, Vol. 135, February 2004
7. Mary Tavares, DMD & Co. Light augments tooth whitening whit peroxide.
JADA, Vol. 134, February 2003
8. FC Marson. LG Sensei. LCC Vieira. E Araujo. Clinical evaluation of in-office
dental bleaching treatments with and without the use of light-activation sources.
Operative Dentistry, 2008, 33-1, 15-22
9. Flavio Fernando Demarco & Co. Over-the-counter whitening agents: a concise
rewiew. Braz Oral Res 2009;23 (Spec Iss):64-70
165
10. Parliamentary questions related to dentistry in 2012. E-011676-12
11. Rogerio de Oliveira, Adriana Franco Paes Lemes, Marcelo Giannini. Effect
of a Carbamid Peroxide Bleaching Gel Containing Calcium or Fluoride on
Human Enamel Surface Microhardness. Braz Dent J (2005) 16(2): 103-106
12. J.E. Dahl and U. Pallesen. Tooth Bleaching--a Critical Review of the Biological
Aspects. CROBM 2003 14: 292. http://www.sagepublications.com
13. Husein Tezel & Co. Effect of bleaching agents on calcium loss from the enamel
surface. Quinessence International. Volume 38 Number 4 April 2007.
14. Michel Goldberg. Martin Grootveld. Edward Lynch. Undesirable and
adverse effects of tooth-whitening products: a review. Clin Oral Invest (2010)
14:1-10
15. Attin T. Hanning C. Wiegand A. Attin R (2004) Effect of bleaching on
restorative materials and restorations—a systematic review. Dent Mater 20:852–
861
16. Marson FC, Sensi LG, Vieira LCC, Clinical Evaluation of In-office Dental
Bleaching Treatments With and Without The Use of Light-activation Sources,
Operative Dentistry, 2008, 33-1, 15-22;
17. Hegde Mithra N., Shetty S., Overview of In-office Bleaching of Vital Teeth,
International Research Journal of Pharmacy, 2012, 3 (11);
18. Chandrasekhar M, Ramesh T, Power Bleaching – a solution for discoloured teeth,
Annals and Essentials of Dentistry, vol. III, Issue 1, Jan-Mar 2011;
19. Sulieman M, An Overview of Bleaching Techniques: 3. In-Surgery or Power
Bleaching, Restorative Dentistry, Dental Update March 2005;
20. Ontiveros JC, Paravina RD, Color Change of Vital Teeth Exposed to Bleaching
Performed With or Without Supplementary Light, Journal of Dentistry, 2009,
doi:10.1016/j.jdent.2009.06.015;
21. Almeida D, Costa C, Occurence of Sensitivity During At-Home and In-Office
Tooth Bleaching Therapies With and Without Use of Light Sources, Acta Odontol.
Latinoam. 2012, vol. 25, no.1, 2012, 3-8;
22. Qasem A, A Randomized Clinical Trial of In-office Dental Bleaching With or
Without Light Activation, The Journal of Contemporary Dental Practice, vol. 11,
no.1, Jan. 1, 2010;
23. Dostalova T, Jelinkova H, Tooth Bleaching Using Three Laser Systems, Halogen-
Light Unit and Chemical Action Agents, The Dental Advisor, 17, 2010;
24. Gutknecht N, Franzen N, A Novel Er:YAG Laser – Assisted Tooth Whitening

Method, Journal of the Laser and Healthy Academy, vol 2011, no.1;
166
25. Al Quran F, Mansour Y, Efficacy and Persistence of Tooth Bleaching Using a
Diode Laser with Three Different Treatment Regimens, The European Journal of
Esthetic Dentistry, vol. 6, no. 4, 2011;
26. Baygin O, Arslan I, Comparison of Activated Bleaching Effects of Various Laser

Systems: An In Vitro Study, Dentistry, vol 2, Issue 6, 2012, 2:6;
27. Verheyen P, Laser – Assisted Bleaching: SmartbleachTM, J Oral Laser Applications

2001; 1: 207-213;
28. Dostalova T, Jelinkova H, Diode Laser-Activated Bleaching, Braz Dent J

(2004) 15: SI-3-SI-8;
29. Lima D, Aguiar F, In Vitro Evaluation of the Effectiveness of Bleaching Agents

Activated by Different Light Sources, Journal of Prosthodontics, vol 18, Issue 3,
pages 249-254, April 2009;
30. Suemori T, Kato J, A new non-vital tooth bleaching method using titanium
dioxide and 3.5% hydrogen peroxide with a 405-nm diode laser or a halogen
lamp, Laser Physics Letters, vol 5, Issue 6, pages 454-459, June 2008;
31. Carrasco LD, Guerisoli D, Efficacy of intracoronal bleaching techniques with

different light activation sources, International Endodontic Journal, vol 40, Issue
3, pages 204-208, March 2007;
32. Gontijo T, Navarro S, Whitening Techniques Using the Diode Laser and Halogen
Lamp in Human Devitalized Primary Teeth, Journal of Dentistry for Children, vol.
75, no. 2, May – August 2008, pp. 164-167(4);
33. Hayward R, Osman Y, A Clinical Study of the Effectiveness of a Light Emitting

Diode System on Tooth Bleaching, The Open Dentistry Journal, 2012, 6, 143-147;
34. Torres C, Barcellos D, Assessment of the effectiveness of light-emitting diode and

diode laser hybrid light sources to intensify dental bleaching treatment, J Oral
Laser Applications, 2011, vol. 69, no. 3, pages 176-181;
35. Camargo S, Cardoso P, Penetration of 35% Hydrogen Peroxide into the Pulp
Chamber in Bovine Teeth after LED or Nd:YAG Laser Activation, European
Journal of Esthetic Dentistry . 2009, Vol. 4 Issue 1, p82-88;
36. Kossatz S, Dalanhol AP, Effect of Light Activation on Tooth Sensitivity After In-
office Bleaching, Operative Dentistry, 2011, 36-3, 251-257;
167
37. Domínguez A, García JA, Influence of the Light Source and Bleaching Gel on the
Efficacy of the Tooth Whitening Process, Photomedicine and Laser Surgery,
January 2011, 29(1): 53-59;
38. https://www.philipsoralhealthcare.com/en_us/whitening/zoom_whitespeed.php.
168

Albire Dentara PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Albire Dentara PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAP.1.

Istoria albirii dentare poate fi urmarită începând cu aproximativ 4000 de

O altă metodă de curăţare a dinţilor folosită de-a lungul veacurilor,

Înţelepţii Romei Antice, au descoperit influenţa amoniacului asupra

Ierburile cum ar fi salvia, menta sau frunzele de eucalipt au fost

Suplimentar, amestecurilor din plante, folosite pentru curatarea dintilor, li

Periuta de dinti, un obiect foarte important in zilele noastre pentru

Inainte ca occidentali sa calatoreasca in orient si astfel sa preia ideea

Fig. 5 Periuta de dinti cu maner confectionat din os si peri de mistret de la inceputul

În Evul Mediu, cât şi în perioada Renaşterii, interesul pentru o dantură

Gervase Markham, în cartea sa “The English Housewife” în 1615,

Primele produse comerciale de curatare a dintilor erau reprezentate de

Fig. 6 Praf dentar, varianta comerciala

Fig. 8 Cutiuta pentru pasta de dinti, de la inceputul secolului al 19-lea

Unii producatori, promovau „originile orientale” ale prafurilor dentare, ca

În secolul XVII, ingrijirea profesională a dinţilor cât şi a părului avea un

Mai târziu s-a descoperit, că fluorul nu reprezintă panaceul absolut pentru

În secolul al XIX-lea, au existat mai multe raportări, despre variate metode

În 1966 Schneider a documentat folosirea benzilor de peroxid pentru

Mai târziu, medicul pediatru Jerry Wagner a folosit Proxigel, în gutiere

Tot pe la sfârşitul anilor 60, Nutting şi Poe, dezvoltă o modalitate de albire

Fig. 11 Superoxol, produs stabil folosit [8]

În 1977 Falkenstein foloseşte peroxidul de hidrogen de 30 %, în combinaţie

Cu toate aceste progrese remarcabile, doar după cercetările făcute in 1989

Tot în această perioadă, ia nastere un nou concept de albire a dinţilor vitali

În anii 90 apar şi primele publicaţii în literatura de specialitate, pionieri în

O intreaga noua serie de surse caldura, cum ar fi plasma sau lampile cu

1. Sparks, Lisa Vernon. A History of Tooth-whitening. The Seattle Times.

6. Dr. Kresimir Simunovic, M.Sc., PA Monica Tuzza/Zurich, Switzerland,

CAP. 2. Concepte legate de coloraţiile dentare

2.1 Structura dintelui si modul de percepţie a culorii

La nivelul rădăcinii este dispus cementul, produs de celule specializate numite

Camera pulpară este o cavitate situată în centrul coroanei dintelui, fiind

Pe măsură ce îmbătrânim, camera pulpară îşi reduce dimensiunea, datorită

Dentina primară şi dentina secundară este depusă de odontoblaştii primari,

O varietate de culori poate fi deobicei observată la un dinte, pornind de la nivelul

Culoarea dintelui este influenţată de grosimea straturilor de dentină şi smalţ şi

Un rol extrem de important asupra percepţiei culorii dinţilor, îl are sursa de

Metamerismul este fenomenul prin care un dinte exercită culori diferite, în

2.2 Clasificarea coloraţiilor dentare

Coloraţiile dentare pot fi împărţite în trei mari categorii: coloraţii extrinseci,

2.2.1 Coloraţiile extrinseci sunt reprezentate de aderarea particulelor

2.2.2 Coloraţiile intrinseci sunt datorate modificării structurii sau grosimii

2.2.3 Alte cauze ale apariţiei coloraţiilor dentare, pot fi datorate

2.2.1 Coloraţiile extrinseci

Petele extrinseci apar prin aderarea mediată de proteinele din pelicula

Alimente cu o puternica acţiune cromogenă sunt spre exemplu cafeaua,

Analiza chimică a coloraţiilor extrinseci vechi, datorate alimentaţiei sau

Alkaptonuria este o boală genetică rară cu caracter ereditar, datorată unei

Aceasta boală se caracterizează prin deficienţa unei enzime hepatice,

În literatura de specialitate, sunt raportate cazuri clinice în care

Fig.1 Alkaptonuria, pigmentari in sfera orala la nivelul dintilor si gingiilor [2]

Porfiria eritropoetică congenitală sau Boala Gunther este o afecţiune rară

Gruparea hemică este un compus de culoare roşie, al fierului cu o

Porfiria eritropoetică congenitală este o boala genetică rară, autozomal

Manifestările clinice ale bolii constă în fotosensibilitate cutanată,

În timpul formarii ţesutului osos, precum şi a celui dentar, este

Fig.2 Porfiria eritropoetica concegitala, aspect oral

Hiperbilirubinemia congenitală constă în creşterea nivelului seric al bilirubinei

Când concentraţia bilirubinei creşte peste 7mg/100ml, apare icterul clinic,

clinice de icter combinat cu coloraţii verzui la nivelul dinților și hipoplazie

scăzută a smalțului [2].

Diferite culori pot fi întâlnite la nivelul dinţilor: pete galben strălucitor-