Curatela

Curatela, ca şi tutela, era o măsură instituită pentru a asigura protecţia incapabililor

în fapt şi, ca şi tutela, curatela era o sarcină publică.
Între curatela şi tutelă existau o serie de asemănări şi deosebiri după cum
urmează.
•Tutela era instituită pentru protecţia celor care erau incapabili în mod natural
(propter aetatem), pe când curatela se acorda, de regulă, persoanelor lovite de o
incapacitate accidentală (nebunie, prodigitate, etc.)- în plus, tutela avea un caracter
general şi stabil (până când copilul ajungea la pubertate), pe când curatela putea fi şi
intermitentă.
•În dreptul roman exista regula tutor personae datur, curator datur rei vel causae,
potrivit căreia copilul aflat sub tutelă, dacă era pubertati proximus avea o anumită
personalitate juridică incompletă pe care trebuia să i-o completeze tutorul prin auctoritas,
iar persoanele aflate sub curatela, unele nu aveau absolut nici o personalitate juridică
-nebunii, iar altele - puberii cu vârsta sub 25 de ani - aveau personalitate juridică completă
şi deci, în nici unul din cazuri curatorul nu putea completa o lipsă de capacitate juridică
prin auctoritas. Curatorul nu putea da auctoritate interponere, ci doar consensus şi de
aceea singurul mod de administrare a curatelei era negotia gerunt.
•Aşa cum am văzut, la sfârşitul tutelei părţile puteau să-şi reglementeze conturile
prin actio tutelae directa şi contraria sau prin actio de rationibus distrahendis, pe când în
cazul curatelei părţile aveau la dispoziţie în acelaşi scop, actio utilis negotiorum gestorum
directa şi contraria care erau acţiuni utilizate în mod obişnuit în materia gestiunii de
afaceri.
Totuşi, între tutelă şi curatelă existau şi o serie de asemănări.
•Atât tutela cât şi curatela se instituiau pentru protecţia persoanelor sui juris.
•Atât tutorul, cât şi curatorul trebuiau să dea garanţii că vor administra în mod
corespunzător patrimoniul primit.
Curatela era de două feluri: curatelă legitimă - creată de Legea celor XII Table şi
curatelă dativă sau onorarie care era dată de magistraţi,
Curatela testamentară nu exista, însă dacă cineva instituia prin testament o astfel
de curatelă, ea nu era nulă dar trebuia să fie confirmată de magistrat.
Persoanele aflate sub curatelă
Legea celor XII Table nu prevedea decât două astfel de categorii de persoane:
- furiosi, adică nebunii care aveau intervale de luciditate;
- prodigi, adică persoanele care risipeau averea moştenită ab intestat (fără
testament, deci moştenire legală) de la un ascendent patern.
Ulterior, pretorul a extins sfera acestor persoane şi a stabilit punerea sub curatelă a
nebunilor fără intervale de luciditate (mentecapti), a surdomuţilor şi, în general, a tuturor
persoanelor care din cauza unei boli permanente nu puteau să-şi asigure o protecţie
juridică corespunzătoare.
Copiii, în principiu, nu puteau fi puşi sub curatelă dar, prin excepţie, dacă tutorul (fie
el testamentar, legitim sau dativ) nu se pricepea să administreze averea copilului - non
idoneus ad administrationem - se putea numi un curator.
O categorie specială de copii (pupili) o formau cei care erau puberi, dar care nu
împliniseră 25 de ani. S-a observat că puberii lăsaţi de capul lor, fără supraveghere,
cădeau victimă inexperienţei şi erau adeseori exploataţi de persoanele vârstnice. Pentru
remedierea acestei situaţii, Legea Plaetoria a dispus ca persoanele sub 25 de ani, dacă
erau lezate de către un terţ de rea credinţă, să aibă posibilitatea de a obţine anularea
actului lezionar, repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integram) şi condamnarea
terţului la infamie. Legea ferea pe terţ de asemenea sancţiuni în situaţia în care acesta
refuza să contracteze cu copilul dacă acesta nu era asistat de un curator ad-hoc. În acest
sens, Legea Plaetoria permitea persoanelor sub 25 de ani să ceară şi să obţină un curator,
însă numai prin motivarea cererii lor.
Obligaţiile comune ale tutorilor şi curatorilor
Anterior momentului când un tutor sau un curator intrau în funcţiune aceştia erau
datori să promită că vor administra bine averea copilului sau puberului (rem pupilii vel
adolescentis salvam fore) şi că o vor restitui la sfârşitul tutelei sau curatelei.
Această obligaţie era asumată prin intermediul unei stipulaţiuni care consta într-o
întrebare şi un răspuns. Copilul, un sclav al acestuia sau un servus publicus (sclav public)
îl întreba pe tutore sau pe curator. "Spondesne rem pupilii salvam fore ? " şi acesta
răspundea: "Spondeo."
Mai mult chiar, tutorele sau curatorul trebuia să îndeplinească obligaţia de
satisdare, adică trebuia să aducă un garant, un fidejusor care sa garanteze îndeplinirea
promisiunii făcute şi să răspundă în caz contrar.
O altă garanţie era interdicţia pentru tutor sau curator de a intra în funcţiune înainte
de a fi făcut un inventar al averii (patrimoniului) copilului, astfel încât să se poată preveni
eventualele sustrageri ulterioare.

Bunurile
Bunurile desemnează lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate.
În dreptul roman însă, lucru (res) desemna tot ceea ce se află în natură, adică
lucrurile în general. Totuşi, pentru a putea avea o aplicabilitate practică în sfera vieţii
juridice, jurisconsulţii Romei au stabilit că termenul res desemna doar acele lucruri care
puteau forma obiectul unui raport juridic, apropiindu-se astfel de accepţiunea
contemporană asupra bunurilor. Astfel, în terminologia juridică romană, termenul res avea
un sens larg (largo sensu) care desemna lucrurile în general şi un sens restrâns (stricto
sensu) care desemna lucrurile ce puteau intra sub incidenţa unui raport juridic, adică
bunurile.
Astfel, romanii priveau bunurile ca pe o subdiviziune a lucrurilor şi în consecinţă, ei
au procedat la o clasificare a lucrurilor şi nu a bunurilor, din considerentul că diviziunea
lucrurilor înglobează şi diviziunea bunurilor, deoarece în anumite condiţii date orice lucru
putea deveni un bun.
Patrimoniul
În dreptul roman, concepţia referitoare la patrimoniu a cunoscut o evoluţie istorică.
Trebuie precizat ab initio că denumirea de patrimoniu derivă de la aceea de pater
familias care, în calitatea sa de cap al familiei, era proprietarul întregii averi familiale.
Termenul a fost preluat de evoluţia ulterioară a dreptului care i-a precizat conţinutul şi
finalitatea.
Iniţial, în epoca veche a Romei, în patrimoniu intrau doar lucrurile corporale şi mai
precis, doar anumite lucruri corporale desemnate prin termenii familia, care desemna
totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea lui pater familias şi pecunia (pecus - vite), adică
totalitatea vitelor care se aflau în proprietatea acestuia.
Sensul, apropiat de cel modern, pe care romanii îl vor da în dreptul clasic şi post
clasic noţiunii de patrimoniu (numită în epoca lui Justinian -substantia) are ca punct de
pornire confuzia făcută iniţial de romani care considerau dreptul de proprietate un lucru
corporal, confundând astfel acest drept cu lucrurile asupra cărora el purta. Cu timpul, deşi
Gaius şi Justinian vor continua să considere dreptul de proprietate ca pe un lucru
corporal, acest drept va fi privit tot mai mult ca fiind un drept real (jus in re). Prin drept real
se înţelege un raport juridic existent între o persoană determinată şi ceilalţi membri ai
societăţii care sunt ţinuţi de o obligaţie generală spre a avea o anumită atitudine care
constă în respectarea dreptului real (care astfel dovedeşte că are un caracter absolut) în
interesul titularului acestuia.
Dreptul de proprietate avea în dreptul roman, ca şi în dreptul contemporan, o serie
de atribuţii suplimentare comparativ cu celelalte drepturi reale care, de regulă, erau
dezmembrăminte ale acestuia. Astfel, romanii au început să-şi reconsidere accepţiunea
asupra dreptului de proprietate şi au admis că în componenţa patrimoniului intră drepturi
reale, cu caracterul lor de drepturi absolute şi care confereau anumite prerogative
speciale, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă şi drepturile personale (de creanţă), al
căror obiect putea fi evaluat în bani (pecuniar).
Observăm astfel că în decursul evoluţiei istorice din dreptul roman a accepţiunii
termenului patrimoniu, acesta s-a apropiat, în dreptul roman clasic şi postclasic, de
accepţiunea contemporană a acestei noţiuni.
Clasificarea lucrurilor
Cea mai importantă clasificare a lucrurilor este, conform Institutelor lui Gaius, idee
preluată şi dezvoltată şi de Justinian în Institutele sale, aceea in res in patrimonio nostro
(lucruri patrimoniale) şi res extra patrimonium nostrum (lucruri nepatrimoniale).
Lucrurile patrimoniale erau cele lucruri care formau sau ar fi putut forma obiectul
dreptului de proprietate al unei persoane private, iar lucrurile nepatrimoniale erau lucrurile
care nu se aflau sau nu s-ar fi putut afla în proprietatea unei persoane particulare.
A. Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale)
Res mancipi şi res nec mancipi
Această diviziune a lucrurilor patrimoniale în res mancipi şi res nec mancipi este
una din cele mai vechi clasificări a lucrurilor patrimoniale, cunoscută încă din epoca Legii
celor XII Table.
Această clasificare foarte veche avea ca şi criteriu de diferenţiere faptul că romanii
considerau că res mancipi erau lucrurile care aveau o legătură imediată cu agricultura şi,
deci, constituiau principala bază a producţiei agricole, producţie de o importanţă
primordială în epoca veche a Romei şi din acest considerent aveau o valoare economică
relativ mare. S-a considerat astfel în dreptul roman că este bine să se îngreuneze
formalităţile de înstrăinare a unor astfel de lucruri şi să nu se tolereze simpla tradiţiune
pentru a cărei realizare în mod valabil era necesară doar prezenţa personală a celor două
părţi contractante, ci să se impună formalitatea mancipaţiunii care, pentru realizare în
mod valabil necesita prezenţa unor martori şi a unui libripens, deci presupunea un mod
public de realizare.
Aceste caracteristici procedurale ale înstrăinării celor două categorii de bunuri se
explică prin apariţia timpurie a acestei clasificări a bunurilor, într-o epocă în care viaţa
economică şi socială a Romei nu cunoscuse încă dezvoltarea şi expansiunea sa maximă
şi în care exista dezideratul ca toţi cetăţenii să cunoască actele juridice de înstrăinare pe
care le-ar fi făcut un proprietar asupra celor mai importante bunuri ale sale, pentru a se
putea astfel preîntâmpina eventualele încercări de fraudă.
Concluzionând, res mancipi erau acele lucruri cu o valoare economică relativ
ridicată şi care, pentru a fi înstrăinate sau dobândite în proprietate, necesitau
îndeplinirea formalităţilor mancipaţiunii, simpla tradiţiune nefiind suficientă.
Res nec mancipi erau acele lucruri considerate având o valoare economică
mai mică comparativ cu res mancipi şi în cazul cărora proprietatea se transfera prin
simplă predare (traditio), fără a fi necesară mancipatiunea.
Res mancipi erau considerate: pământurile din Peninsula Italică, sclavii şi animalele
de lucru sau de transport, cum erau boii, caii sau măgarii - animalia quae collo dorsove
domantur, velut boves, muli, equi, asini.
În categoria res nec mancipi intrau banii, drepturile de creanţă sau celelalte
animale: oile, porcii, caprele, etc.
Res mobile şi res imobiles
Res mobiles (lucrurile mobile) erau acel lucruri care se puteau mişca ele însele sau
care puteau fi mişcate dintr-un loc în altul fără a-şi schimba forma prin această mutare.
Res imobiles (lucrurile imobile) erau acele lucruri care nu puteau fi mutate dintr-un
loc în altul.
Din prima categorie făceau parte spre exemplu: sclavii, animalele, uneltele, etc., iar
din cea de-a doua: pământul, plantaţiile, clădirile.
Această distincţie făcută în dreptul roman între lucrurile mobile şi lucrurile imobile
prezenta o importanţă practică din mai multe puncte de vedere. Astfel:
• numai lucrurile mobile puteau fi furate;
• lucrurile mobile luate de la duşmanii învinşi în războaie aparţineau celui
care le lua, în timp ce lucrurile imobile deveneau proprietatea poporului roman;
• proprietatea asupra unui lucru mobil se dobândea prin uzucapiune prin
posesie de un an, în timp ce pentru uzucaparea lucrurilor imobile era cerută o
posesie de doi ani;
• bărbatul putea să înstrăineze singur bunurile mobile dotale ale soţiei sale
dar, referitor la lucrurile imobile, Legea Julia a dispus că în unele situaţii,
înstrăinarea acestora nu era posibilă decât cu consimţământul femeii.
Res corporales şi res incorporales
Res corporales (lucrurile corporale) erau acele lucruri care, potrivit lui Gaius,
puteau fi atinse cu mâna, posedând o formă materială (quae tangi possunt), spre
exemplu: un animal, o haină, un sclav, un imobil, etc.
Res incorporales (lucrurile incorporale) erau acele lucruri care nu aveau o
existenţă materială şi care nu puteau fi atinse cu mâna (quae tangi non possunt) şi care
constau într-un drept (consistunt in jure), spre exemplu: o succesiune sau o creanţă ori
un uzufruct, cu excepţia dreptului de proprietate care în concepţia romanilor forma un lucru
corporal.
Utilitatea distincţiei de mai sus constă în aceea că, iniţial, doar lucrurile corporale
(res corporales) puteau să fie posedate şi transmise prin tradiţiune dar, ulterior,
pretorul a admis şi în cazul lucrurilor necorporale o quasi-posesie (care consta
chiar din exerciţiul acelui drept) şi o quasi-tradiţiune.
Genus şi species
Genus (lucrurile generic determinate) erau lucrurile identificate prin trăsăturile
caracteristice ale genului din care făceau parte, spre exemplu: un animal oarecare,
alimentele, aurul, etc.
Species (lucrurile individual determinate) erau lucrurile care se individualizau prin
trăsăturile caracteristice doar lor, prin propria lor individualitate, spre exemplu: un anumit
sclav - sclavul Aulus Agerius.
Această clasificare a lucrurilor în genus (lucruri generic determinate) şi species
(lucruri individual determinate) nu avea ca şi criteriu de departajare natura intrinsecă a
lucrurilor clasificate, ci voinţa părţilor care determinau care anume lucru era considerat de
gen şi care individual determinat.
Utilitatea acestei clasificări rezidă în aceea că dispariţia fortuită a unui lucru
producea efecte diferite în materia riscurilor, după cum lucrul respectiv era generic sau
individual determinat.
Astfel, dispariţia fortuită a unui lucru generic determinat atrăgea pentru debitor
obligaţia de a preda creditorului un alt lucru din acelaşi gen, conform regulii "lucrurile
generic determinate nu pier" - genera non pereunt.
Dispariţia fortuită a unui lucru individual determinat exonera pe debitor de la
obligaţia de a preda creditorului un alt astfel de lucru.
Referitor la această clasificare a lucrurilor mai trebuie menţionat că romanii vorbeau
şi despre lucruri care puteau fi determinate prin greutate, număr şi măsură (res qua
pondere, numero, mensura constant) şi despre lucrurile care nu puteau fi astfel
determinate.
Am văzut că în cazul împărţirii lucrurilor în genus şi species criteriul principal al
acestei diviziuni - fundamentum divisionis - nu era natura intrinsecă a lucrurilor, ci voinţa
părţilor de a clasifica lucrurile într-un fel sau altul şi în cazul clasificării lucrurilor în lucruri
care pot fi determinate prin greutate, număr şi măsură şi în lucruri care nu puteau fi
determinate astfel, criteriul principal - fundamentum divisionis - era reprezentat de practica
şi uzanţele comerciale care stabileau care lucruri intrau într-o categorie şi care în alta.
Ulterior, cercetătorii au creat pentru lucrurile care intrau în cele două categorii
anterior menţionate denumirea de res fungibiles (lucruri fungibile) şi res non fungibile
(lucruri nefungibile).
Res fungibiles (lucrurile fungibile) erau acele lucruri care în intenţia părţilor erau
destinate spre a fi înlocuite cu alte lucruri similare.
Res non fungibiles (lucrurile nefungibile) erau acele lucruri care conform intenţiei
părţilor nu puteau fi înlocuite cu alte lucruri similare şi care trebuiau restituite în natură.
Lucrurile consumptibile şi lucrurile neconsumptibile
Lucrurile consumptibile erau acele lucruri care prin natura lor nu puteau fi folosite
decât o singură dată, distrugându-se imediat ce serveau la satisfacerea unei necesităţi
omeneşti (res quae usu consumuntur, minuntur, tolluntur).
Lucrurile neconsumptibile erau lucrurile care puteau fi utilizate în mod succesiv,
fără ca prin aceasta să se distrugă (să se consume substanţa lor).
Din prima categorie făceau parte spre exemplu, alimentele şi banii, iar din cea de-a
doua, spre exemplu, sclavii sau uneltele de muncă.
Trebuie menţionat că, de regulă, lucrurile fungibile (res fungibiles), adică lucrurile
care se puteau determina prin greutate, număr sau măsura (res qua pondere, numero,
mensura constant) erau consumptibile, iar lucrurile nefungibile erau şi neconsumptibile.
Utilitatea practică a acestei clasificări o vom expune pe larg în capitolele destinate
materiei comodatului sau uzufructului.
Lucrurile divizibile şi lucrurile indivizibile
Lucrurile divizibile erau acele lucruri care permiteau o împărţire materială a lor,
fără ca prin aceasta să se producă o schimbare a destinaţiei lor economice iniţiale, în
această categorie intrau spre exemplu, o suprafaţă de pământ (un teren), o bucată de
stofa, etc.
Lucrurile indivizibile erau acele lucruri care nu permiteau o împărţire materială a
lor, fără ca prin această împărţire să se producă şi o modificare a destinaţiei lor economice
iniţiale şi în această categorie intrau sclavii, animalele, obiectele de podoabă, etc.
Fructele şi produsele
Fructele sunt lucruri create de un alt lucru, în mod periodic, în conformitate cu
destinaţia lui economică şi a căror creare nu consumă substanţa lucrului respectiv.
În dreptul roman fructele puteau fi naturale, când producerea lor nu necesita nici o
intervenţie a activităţii umane în sensul încheierii unor acte juridice şi civile, când erau
realizate pe calea încheierii unor acte juridice. Fructe naturale erau considerate de pildă
recoltele, iar fructe civile, spre exemplu, arenzile sau dobânzile.
Produsele erau lucruri create de un alt lucru în conformitate cu destinaţia sa
economică şi a căror creare nu consuma substanţa lucrului respectiv, însă, spre deosebire
de fructe, produselor le lipsea caracterul de periodicitate.
Res extra patrimonium (lucrurile nepatrimoniale)
Res communes (lucrurile comune tuturor)
Res communes erau acel lucruri de care se putea folosi toată lumea, fără ca ele să
fie în proprietatea exclusivă a vreunei persoane. Astfel de lucruri erau aerul, marea şi
ţărmul mării.
Ţărmul mării era considerat lucru comun deoarece jurisconsulţii romani îl
considerau ca fiind o dependinţă a mării, al cărei caracter de lucru comun era indiscutabil
pentru romani, în consecinţă, toate persoanele aveau dreptul să se folosească de ţărmul
mării: să stea pe ţărmul mării, să-şi strângă acolo ustensilele de pescuit sau chiar să-şi
construiască pentru a se adăposti anumite clădiri (însă doar cu acordul pretorului). Ţărmul
mării era considerat a se întinde până acolo unde ajungea fluxul mării în perioada de iarnă
- Est litus maris quatenus hibernus fluctus maximusexcurrit.
Res publicae (lucrurile publice)
Res publicae erau acele lucruri de care se puteau folosi toate persoanele, dar a
căror proprietate aparţinea statului. Astfel de lucruri erau drumurile publice,. porturile,
fluviile. Nu toate fluviile erau însă res publicae, ci doar acelea care nu secau niciodată -
quod perenne sit. Dacă am văzut că ţărmul mării nu aparţinea nimănui, ţărmul fluviilor
aparţinea proprietarilor riverani, dar utilizarea sa era permisă tuturor persoanelor, de
exemplu pentru a se urca sau pentru a cobora de pe anumite ambarcaţiuni.
Atunci când afirmăm că res publicae erau acele lucruri care aparţineau statului, nu
înţelegem prin acesta afirmaţie că toate lucrurile aparţinând statului erau res publicae.
Statul, la fel ca orice persoană particulară, avea şi un domeniu privat, în acest domeniu
privat al statului intrau: ager publicus (ogorul public), sclavii publici şi anumite clădiri.
Aceste lucruri care alcătuiau domeniul privat al statului puteau să fie alienate, pe când res
publicae nu puteau fi vândute. Lucrurile aflate în domeniul privat al statului erau
desemnate prin denumirea de res in patrimonio populi romani.
Res universitati (lucruri ale comunităţii)
Res universitatis erau acele lucruri care nu aparţineau unei persoane private, ci
unei comunităţi de persoane cum erau locuitorii oraşelor (civitates, municipia, colonia) sau
membrii unei corporaţii, comunităţi de persoane pe care legea le considera ca persoane
juridice (morale) -universitates juris. Astfel de lucruri erau teatrele, băile publice,
stabilimentele pentru întreceri sportive, etc.
Res nullius (lucruri ale nimănui)
Res nullius erau acel lucruri care nu aparţineau nimănui. In această categorie
intrau:
a. res communes pe care le-am analizat anterior şi asupra cărora nu
vom mai reveni;
b. res derelictae care erau lucrurile părăsite de proprietarul lor;
c. res divini juris (lucrurile de drept divin)

Posesia
Posesia desemna acţiunea de a poseda (possidere) care consta în a avea un
lucru la dispoziţie, cu intenţia de a se considera proprietar al acelui lucru.
Instituţia posesiei în dreptul roman a cunoscut un proces de evoluţie istorica. Astfel,
în epoca veche a Romei existau suprafeţe întinse de pământ arabil (ager publicus) aflate
în domeniul public al statului, pe care acesta le-a concesionat, gratuit sau în schimbul plăţii
unei sume de bani, patricienilor. Cu timpul, aceştia nu au mai fost interesaţi de exploatarea
directă a acestor suprafeţe de teren şi le-au subconcesionat.
In epoca veche, terenurile publice deţinute de persoane private erau desemnate
prin termenul de possessiones. Iniţial, aceste terenuri possessiones erau atribuite
persoanelor particulare doar dacă acestea le lucrau direct împreună cu propria lor familie.
Aşa cum am menţionat, în timp, aceste possessiones au- fost subconcesionate şi
au început să se înmulţească tot mai mult neînţelegerile apărute intre patroni (cei cărora
aceste possessiones le fuseseră atribuite de către Stat) şi clienţi (cei cărora aceste
suprafeţe de teren le fuseseră subconcesionate de patroni), în sensul că tot mai des
clienţii refuzau să părăsească respectivele suprafeţe de teren la cererea patronilor.
Pentru apărarea intereselor proprii, patronii au obţinut crearea, prin puterea de
imperium a magistratului, a interdictului de precario. Prin intermediul acestui interdict
patronul putea reintra în posesia terenului respectiv cu concursul magistratului, în caz de
refuz al posesorului precar (clientului) de a părăsi suprafaţa de teren ce-i fusese
subconcesionată de patron.
 După crearea interdictului de precario, posesia (care iniţial desemna doar
stăpânirea exercitată asupra acelor possessiones) a încetat să mai fie o simplă stare de
fapt lipsită de consecinţe juridice, apărând posibilitatea pentru cel care a primit o
suprafaţă de teren direct de la stat de a-şi exercita în mod nestingherit stăpânirea asupra
terenului în cauză.
Ulterior, interdictele, create iniţial pentru a reda patronului posibilitatea de a-şi
exercita stăpânirea asupra acelor possessiones, şi-au lărgit sfera de aplicabilitate şi în
materia proprietăţii private şi noţiunea de posesie şi-a lărgit considerabil sfera de
cuprindere, desemnând o aplicabilitate generală şi nu doar stăpânirea exercitată asupra
acelor possessiones.
Elementele posesiei:
Posesiunea avea două elemente:
• un element material - corpus - care desemna deţinerea lucrului şi actele
efectuate de posesor pentru exercitarea stăpânirii de fapt asupra lucrului;
• un element intenţional - animus - care consta în voinţa de a stăpâni lucrul şi de
a se comporta ca un adevărat proprietar asupra lucrului în cauză. Acest element avea
denumiri diverse: animus possidendi, animus domini, animus rem sibi habendi.
O posesiune se putea dobândi doar prin întrunirea cumulativă a celor două
elemente - et adipiscimur possessionem corpore et animo.
De regulă, posesiunea aparţinea proprietarului lucrului, dar puteau exista
numeroase cazuri în care posesiunea să aparţină altei persoane decât proprietarului, în
situaţia unui lucru furat, dreptul de proprietate aparţinea păgubaşului, victimei, care era
adevăratul proprietar, iar posesiunea aparţinea hoţului care deţinea şi corpus şi animus
domini - intenţia de a se considera proprietar.
Am stabilit că pentru dobândirea posesiunii era nevoie de întrunirea cumulativă a
celor 2 condiţii: animus şi corpus şi spre a fi păstrată această posesiune era necesară
existenţa în continuare a celor două condiţii întrunite cumulativ. Altfel spus, posesiunea se
pierdea, fie prin pierderea deţinerii materiale a lucrului - corpus, fie prin pierderea intenţiei
de a deţine lucrul ca un adevărat proprietar, pentru sine - animus domini sau animus rem
sibi habendi.
Excepţii de la această regulă erau considerate saltus aestivi şi saltus hiberni -
adică locurile unde erau trimise vitele la păşunat în timpul verii sau în timpul iernii.
Posesiunea asupra acestor lucruri era păstrată animo tantum, adică prin simpla intenţie de
a retrimite vitele acolo la anotimpul oportun, chiar dacă până atunci, pe o perioadă relativ
mare de timp - şase, şapte luni - persoana în cauză renunţa la folosirea materială a
lucrului, renunţând deci la corpus.
Cu timpul, această excepţie a fost generalizată şi s-a admis pentru toate lucrurile
imobile principiul că posesiunea lor poate fi conservată animo tantum.
Tipurile de posesie
Tipurile de posesiune au fost stabilite în funcţie de protecţia juridică de care se
bucura posesiunea respectivă, de efectele juridice sau de obiectul asupra căruia purta.
Possessio interdicta
Era denumită şi posesiune propriu-zisă sau pretoriană, deoarece ocrotirea ei era
asigurată prin intermediul interdictelor pretorului. Acesta a fost practic primul tip de
posesiune apărut şi întrucât analiza sa a fost efectuată anterior, nu considerăm oportun să
mai revenim asupra sa.
Possessio ad usucapionem
Era numită şi possessio civilis deoarece acest tip de posesiune avea ca efect juridic
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de către posesorii care pe lângă animus şi corpus
îndeplineau şi celelalte condiţii cerute de uzucapiune.
Deoarece uzucapiune a fost consacrată de dreptul civil, possessio ad usucapionem
era numită şi possessio civilis. Şi acest tip de posesiune se bucura de o protecţie juridică
prin interdicte.
Possessio naturalis
Desemna simpla deţinere materială a uni lucru lipsită de intenţia de a se considera
proprietar al noului lucru. Astfel, depozitarul care a primit un lucru în depozit, are doar
simpla posesiune naturală asupra acelui lucru, deoarece el se limita doar la a deţine lucrul
corpore, fără a avea animus domini.
Detenţiunea nu era protejată prin interdicte şi nici nu ducea la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune. Cele trei tipuri de posesiune anterior menţionate erau
caracterizate prin termenii; possidere (pentru posesiunea interdictală sau propriu-zisă),
civiliter possidere (pentru posesiunea civilă), şi esse in possessione (pentru posesiunea
naturală sau detenţiune).
Quasi possessio
Iniţial, romanii au considerat că posesiunea nu se putea exercita decât asupra
lucrurilor corporale, însă cu timpul au admis existenţa unei posesiuni şi asupra lucrurilor
incorporale sau drepturilor, denumită quasi possessio sau possessio juris.
Possessio injusta
Era acea posesiune care în raport cu o anumită persoană era lovită de un viciu, fapt
ce avea ca efect lipsa protecţiei juridice a posesiunii faţă de persoana respectivă.
Viciile posesiunii erau considerate a fi: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
Posesiunea, aşa cum am mai menţionat, nu era o simplă stare de fapt, ci producea
şi o serie de consecinţe în plan juridic. Cele mai importante dintre acestea erau
următoarele.
• Posesiunea era eficient apărată juridic prin interdictele pretorului (interdicta).
• în eventualitatea în care ar fi avut Ioc un proces în revendicare, pârâtul care avea
calitatea de posesor se putea apăra prin rostirea afirmaţiei: "Posed pentru că posed." -
Possideo, quia possideo. In această situaţie posesorul era exonerat de orice obligaţie de a
proba, sarcina probei revenind în totalitate reclamantului (actor incumbit probatio), care
trebuia să-şi dovedească cu probe calitatea de proprietar pentru a câştiga procesul.
• în situaţia în care posesiunea era exercitată pe o anumită perioadă de timp şi cu
îndeplinirea unor anumite condiţii, această exercitare prelungită a posesiunii avea ca efect
juridic dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
• De cele mai multe ori posesiunea se confunda cu proprietatea, în sensul că
persoana care se afla în posesiunea unui lucru era în cele mai multe dintre cazuri şi
proprietarul lucrului respectiv, dar chiar şi în situaţiile în care posesiunea nu se confunda
cu proprietatea, ocrotirea juridică de care se bucura posesiunea se justifica prin interesul
existent în societatea romană de a se da o anumită stabilitate situaţiilor de fapt care îşi
probaseră viabilitatea printr-o existenţă îndelungată în timp.

Puterea părintească
Puterea părintească (patria potestas) desemna autoritatea exercitată de pater
familias asupra descendenŃilor săi: fii, fiice şi nepoŃi din partea fiilor săi.
Patria potestas era o atribuŃie a autorităŃii lui pater familias care Ńinea de
dreptul civil (Jus quiritium), spre deosebire de dominica potestas care Ńinea de
dreptul ginŃilor (jus gentium) şi era rezervată deci, in mod exclusiv, cetăŃenilor
romani.
Aşa cum am văzut, nu toŃi cetăŃenii romani beneficiau de patria potestas, ci
doar
bărbaŃii sui juris şi care aveau calitatea de pater familias. Femeile sui juris nu
aveau putere părintească asupra copiilor lor, potrivit regulii Mulier familiae
Duae et finis est - "Femeia sui juris este şi inceputul şi sfarşitul familiei sale".
Caracterele lui patria potestas
Puterea părintească avea un caracter perpetuu astfel incat fiul de familie
rămanea
persoană alieni juris pană la moartea lui pater familias, indiferent de varsta pe
care o avea şi devenea persoană sui juris abia la moartea acestuia. Puterea
părintească avea un caracter nelimitat (care cu timpul va suferi unele
limitări) in virtutea căruia capul de familie dispunea in mod liber, atat de
persoana fiului de familie, cat şi de bunurile, pe care acesta le dobandea.
Persoanele asupra cărora se exercita puterea paternă
Puterea părintească se exercita asupra tuturor copiilor născuŃi dintr-o
căsătorie
legitimă (indiferent dacă aceştia erau băieŃi sau fete). Puterea părintească se
exercita asupra tuturor descendenŃilor din linie bărbătească - adică din
căsătoria legitimă a oricărui fiu sau nepot. DescendenŃii pe linie feminină nu
făceau parte din familia autorului mamei lor, ci din cea a tatălui lor. Puterea
părintească se exercita asupra copiilor născuŃi in afara unei căsătorii
legitime, dar care au fost legitimaŃi ulterior naşterii de către tatăl lor. Puterea
părintească se exercita asupra copiilor adoptaŃi.
3.10. Efectele juridice ale puterii părinteşti
Aceste afecte juridice erau, unele dintre ele relative la persoana fiului de
familie, iar
altele relative la bunurile acestuia.
Efectele relative la persoana celui aflat sub puterea lui pater familias
Prin aceste efecte juridice se inŃeleg următoarele prerogative ale puterii
părinteşti :
Dreptul de viaŃă şi de moarte asupra celui care se găsea sub puterea
lui pater
familias
Dreptul de a consimŃi ta căsătoria fiului de familie
Dreptul de a-l vinde sau de a-l da drept gaj (amanet)
Dreptul de a-l abandona noxal pe fiul de familie care cauzase un
prejudiciu
altei persoane
Aceste prerogative au cunoscut de-a lungul evoluŃiei societăŃii romane o serie
de limitări. Referitor la dreptul de viaŃă şi de moarte aparŃinand lui pater
familias,
impăratul Constantin a stabilit că tatăl care işi omoară copilul va fi pedepsit
identic cu
copilul care işi ucide părintele.
Chiar mai inainte de Constantin , impăraŃii Traian şi Hadrian au prevăzut
măsuri şi
pedepse impotriva părinŃilor care işi maltratau copiii, iar impăratul Alexandru
Sever a
dispus necesitatea existenŃei unei aprobări a magistratului care să
imputernicească pe părinte să aplice o pedeapsă gravă unei persoane aflate
sub puterea sa.
Impăratul DiocleŃian a declarat nulă vanzarea sau darea in gaj a unui fiu de
familie,
iar impăratul Constantin a admis-o doar in situaŃia in care părintele constrans
de mizerie işi vinde copilul nou-născut.
In ceea ce priveşte abandonul noxal, el a ieşit din uz deoarece nu avea prea
largă
aplicabilitate practică şi a fost prohibit expres in timpul lui Justinian.
Efectele puterii părinteşti referitoare la bunuri
In perioada de inceput a Romei, de toate bunurile pe care le dobandea copilul
profita părintele sub a cărui putere se găsea acesta. Fii de familie nu puteau fi
proprietari, ci puteau, asemeni sclavilor, avea un peculiu, altfel ei erau priviŃi,
in materia proprietăŃii cel puŃin, ca simple instrumente de achiziŃie pentru
pater familias.
La sfarşitul perioadei Republicii s-a stabilit ca fii de familie să rămană
proprietari pe
bunurile dobandite cu ocazia efectuării serviciului militar, numite peculium
castrense,
deoarece in majoritatea cazurilor serviciul militar se efectua in castre.
In perioada impăratului Constantin, dreptul de proprietate al fiilor de familie s-a
extins şi asupra bunurilor dobandite in timpul serviciului la curtea impăratului,
ori in
exercitarea profesiilor de avocat sau de preot, bunuri denumite peculium
quasicastrense. Ulterior s-a statuat că fiii de familie vor rămane proprietari şi
asupra bunurilor dobandite din succesiunea mamei sau a ascendenŃilor
materni - peculium adventitium.
In incheierea analizei noastre asupra intinderii limitelor puterii părinteşti
trebuie
precizat că fiul de familie care se afla sub o astfel de putere avea o anumită
stare de
inferioritate, insă doar din punct de vedere al dreptului privat, dar din punct de
vedere al dreptului public era tot la fel de capabil ca şi un pater familias, avand
jus sufragii et
honorum, adică, dreptul de a vota şi de a fi ales in magistraturi, fără a primi
ordine de la pater familias.
3.13. Emanciparea
Emanciparea desemna procesul prin care un copil ieşea de sub puterea
părintească (patria potestas) care aparŃinea capului de familie (pater familias).
IniŃial emanciparea reprezenta o sancŃiune, echivalentă cu izgonirea din
familie a
respectivului copil dar, ulterior a devenit o necesitate dictată de transformările
vieŃii
economico-sociale a Romei, dar şi de interesele fiilor de familie.
Emanciparea se realiza printr-un proces de vanzare fictivă desfăşurat in două
etape:
Aşa cum am menŃionat anterior, pater familias işi pierdea puterea părintească
asupra fiului său pe care il vindea prin mancipaŃiune de 3 ori succesiv
(conform
prevederilor Legii celor XII Table ). Pentru fiice, nepoŃi ori alte rude mai
indepărtate era suficientă o singură vanzare prin mancipaŃiune.
Intr-o primă fază, tatăl işi vinde fiul de 3 ori succesiv unui terŃ cumpărător. Prin
aceasta tatăl pierde definitiv puterea paternă iar fiul se află in mancipio, in
puterea
cumpărătorului. Acesta are trei alternative: să-1 păstreze in mancipio, in
puterea sa,
să-1 vandă altei persoane prin mancipaŃiune sau să-1 elibereze de sub
mancipiu prin vindictă.
Intr-o a doua fază a emancipării, terŃul cumpărător il emancipează pe fiul de
familie,
adică il eliberează prin vindictă de sub mancipiu. Această procedură de
emancipare in două faze, caracterizată prin trei vanzări succesive şi printr-o
eliberare ulterioară a avut o aplicabilitate practică pană in anul 502 d.Hr. cand
impăratul Anastasie a suprimat vechea formalitate a mancipaŃiunilor şi a
introdus o nouă procedură de emancipare care se realiza printr-o decizie
imperială (per rescriptum) . In această nouă procedură, o simplă declaraŃie a
capului de familie (pater familias) făcută inaintea magistratului era suficientă.
Aşa cum am văzut şi in perioada cat se afla sub puterea părintească a lui pater
familias, fiul de familie posedase anumite bunuri care alcătuiau peculiul său.
Aceste bunuri continuă să-i rămană in proprietate şi după emanciparea sa.
Dacă, aşa cum am menŃionat, in epoca veche emanciparea echivala cu
izgonirea
de acasă a copilului, ulterior ea işi pierde acest caracter sancŃionator şi devine
complet in favoarea copilului. Din aceste considerente se consideră că
emanciparea putea fi revocată pentru ingratitudine din partea celui emancipat.