Sunteți pe pagina 1din 22

Tentaculele Securităţii şi creşterea presiunilor asupra

intelectualilor în România comunistă


Dr. Adrian-Gabriel Corpădean

Rezumat

Analiza dedicată structurilor Securităţii şi mecanismelor


utilizate de către aceasta în vederea consolidării regimului
comunist şi a descurajării fenomenului dizidenţei prezintă o
importanţă majoră, în vederea înţelegerii presiunilor dirijate
împotriva intelectualilor în România comunistă.
Restructurările succesive ale Securităţii nu au adus o
umanizare a practicilor acesteia, ci doar persecuţii
suplimentare, care au afectat toate categoriile sociale, având
repercusiuni inclusiv asupra diasporei române. Plasate în
contextul abuzurilor comise de către regimul comunist,
instrumentele Securităţii nu fac decât să accentueze o condiţie
intelectuală caracterizată de nesiguranţă şi izolare forţată.
După Revoluţia din 1989, studierea Arhivelor fostei Securităţi
aduce la lumină amploarea acestui serviciu atât de temut.

Cuvinte-cheie

Securitate, comunism, intelectuali, diasporă, persecuţii

1
În această analiză care vizează factorii cei mai dăunători
care au contribuit, printre altele, la fenomenul imigraţiei unei
părţi a intelighenţiei pentru a crea un pol al diasporei române
în Occident, ne propunem să analizăm unul dintre elementele
cele mai odioase care a avut un impact major asupra condiţiei
elitelor în decursul celor 44 de ani de comunism în România.
Acest element îl constituie Securitatea, o entitate
înspăimântătoare, cunoscută de asemenea prin numele ei
oficial, Departamentul Securităţii Statului. Trecerea României
în tabăra învingătorilor în timpul celui de-al doilea război
mondial, la data de 23 august 1944, a declanşat o invazie
masivă a Ministerului de Interne de către comunişti, obedienţi
liniei Kremlinului, într-o expresie pură a modelului sovietic de
supunere a statelor est-europene. De altfel, una dintre
misiunile Uniunii Sovietice în ţările „ocrotite” a fost
înlocuirea totală a serviciilor de informaţii cu o serie de
structuri noi, al căror control s-a dovedit relativ facil şi, cu
siguranţă, lucrativ.

Celebrul NKVD, sau ,,Comisariatul Poporului pentru


Afaceri Interne”, metamorfozat în anul 1954 în KGB
(,,Comitetul Securităţii Statului”) a primit sarcina de a
2
supraveghea schimbările amintite, sub supravegherea
unităţilor ruse de contraspionaj (celebrele SMERSH), care
împânziseră deja toate teritoriile traversate de către armata
roşie.1 După instalarea oficială a regimului comunist în
România, Marea Adunare Naţională, controlată de către acest
partid, a stabilit, la 30 august 1948, prin intermediul decretului
221, crearea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului,
cunoscută sub denumirea mai simplă de Securitate. Funcţiile
noii structuri au fost formulate într-o manieră intenționat prea
generală, pentru a permite recurgerea la interpretări diverse, în
funcţie de interesele Partidului. Astfel, conform actului
constitutiv, Securitatea trebuia sa protejeze valorile
democraţiei şi statul român împotriva interferenţelor negative
provenite atât din interiorul cât şi din exteriorul său. Prin
această formulă amplă, instrumentele Securităţii deveneau
extrem de puternice, cu atât mai mult cu cât instituţia primea
dreptul exclusiv de a instrumenta o serie de cazuri penale, care
se integrau de jure în sfera sa de competenţă. De fapt,
Securitatea se servea în mod constant de aceste stipulaţii,
pentru a acţiona într-o manieră discreţionară; un exemplu ar
putea fi arestarea, în 1951, a 300 de studenţi ai Facultăţii de
1
Norman Polmar, Thomas B. Allen, Spy book: the encyclopedia of espionage, Ed. Random House, 1998, pp.
398-399.
3
Medicină din Bucureşti, şi trimiterea lor în lagăre de muncă,
pentru simplul fapt că au studiat la Biblioteca Franceză,
neavând manuale de specialitate la facultatea lor.2

Securitatea a devenit una dintre cele mai puternice şi mai


numeroase poliţii politice, comparabilă ca amploare chiar şi cu
faimoasa Stasi, dacă luăm în calcul numărul de 11.000 de
agenţi3 şi aproximativ 500.000 de informatori înregistraţi de-a
lungul timpului în structurile sale.4

Prerogativele acordate conducătorilor acestui serviciu


erau la rândul lor exacerbate, având în vedere faptul că
directorul Securităţii participa cu drepturi depline la lucrările
Guvernului român (numit Consiliu de Miniştri), având rangul
de ministru. Este de menţionat că primul care a ocupat acest
post a fost Alexandru Nicolschi (1915-1992), al cărui nume
adevărat era Boris Grümberg - avea origini evreieşti 5 -, fost
comandant al SMERSH şi agent KGB, care a făcut politica
Moscovei şi s-a dovedit nemilos, un adevărat torţionar al
2
Arhiva Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central, nr. 264/18 februarie 1972, vol. 4, f. 13.
3
Conform La Repubblica, Guilia Cerino, Romania, paese leader dello spionaggio. Neanche Ceauşescu aveva
tanti 007, 28 ianuarie 2010. Accesat : 21 iulie 2012.
4
Conform Doamnei Germina Nagâţ, şef al Direcţiei de Investigaţii a CNSAS, Ziare.com,
http://www.ziare.com/stiri/frauda/l-express-securitatea-din-romania-a-fost-mai-puternica-decat-stasi-978131.
Accesat : 21 iulie 2012.
5
Jakab Albert Zsolt, Peti Lehel, Procese şi contexte social-identitare la minorităţile din România, Ed. ISPMN,
2009, p. 191.
4
vremurilor moderne, responsabil de asemenea pentru
atrocităţile din închisoarea din Piteşti.

Înainte de momentul de cotitură 1956, când atribuţiile


Securităţii au fost redefinite, rolul instituţiei fusese unul major,
îndeosebi în cadrul numeroaselor procese îndreptate împotriva
,,duşmanilor poporului”. Aici, Securitatea acţiona în calitate de
furnizor de informaţii şi dovezi. Rolul de supraveghere acordat
Securităţii a fost luat în primire cu înverşunare, astfel încât
dezideratul de a stabili o formă viabilă de control asupra
societăţii a devenit foarte devreme o realitate. Desigur, ofiţerii
serviciului nu s-au limitat la misiuni strict informative, având
în vedere că implicarea acestora în crime notorii a început încă
din primul an al investirii lor în funcţie. Sub conducerea
generalului Alexandru Drăghici, Securitatea a desfăşurat, în
numele liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, o
campanie violentă de epurare a membrilor Partidului, precum
şi în rândurile proprii, unde vinovaţii au fost acuzaţi – printre
altele – de deviaţionism, desigur pentru a consolida poziţia
Partidului.6

6
Teșu Solomovici, Răzvan Theodorescu, Sorin Roșca Stănescu, Securitatea și evreii: Despre călăi și despre
victime, Ed. Ziua, 2003, p. 53.
5
Operaţiunile s-au desfăşurat, desigur, urmând un model
stalinist, de care Dej s-a dovedit incapabil de a se detaşa, în
pofida semnalelor emise de către Kremlin în această privinţă,
sub impulsul lui Nikita Hruşciov.
Potenţialul uman al Securităţii s-a dezvoltat în mod
simţitor în timpul primului deceniu de existenţă a serviciului,
într-atât încât numărul membrilor acestuia a depăşit pragul de
50.000 de persoane. Luând în calcul amploarea pe care o
căpăta Securitatea, noul lider de la Bucureşti, Nicolae
Ceauşescu, a continuat să se folosească de puterea şi resursele
acesteia pentru a comanda persecuţii dirijate împotriva
intelectualilor, dar nu numai. Înlăturarea lui Drăghici de la
conducerea serviciului, din pricina neîncrederii şi aversiunii
personale a lui Ceauşescu faţă de acesta, a iniţiat o perioadă de
restructurare pentru Securitate, sub conducerea lui Ion
Stănescu. Un apropiat al lui Ceauşescu, acesta a promovat
intelectuali în rangurile înalte ale instituţiei, fără a-i modifica
însă scopul pentru care a fost creată.7 În ochii lui Ceauşescu,
Securitatea era un cal nărăvaş care nu a fost bine călărit 8,
liderul de la Bucureşti exprimându-şi clar intenţiile de a-şi
7
M. Mark Stolarik, The Prague Spring and the Warsaw Pact Invasion of Czechoslovakia, 1968: Forty Years
Later, Bolchazy-Carducci Publishers, 2010, pp. 257-259.
8
Discursul lui Nicolae Ceauşescu la Adunarea Plenară a PCR, 22-25 aprilie 1968. A se vedea : Arhivele
Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central, nr. 268, vol.6, f. 18.
6
exercita controlul asupra instituţiei, în vederea unei supuneri
totale. Restructurarea Securităţii, sub forma unui Departament
pentru Securitatea Statului, s-a încheiat în 1972, ca urmare a
unui număr semnificativ de încercări succesive de a eficientiza
serviciul. Ceea ce s-a realizat a fost, în principal, trasarea unor
contururi mai precise ale atribuţiunilor sale. Astfel,
Departamentul, care continua să facă parte din structurile
Ministerului de Interne, era structurat în şase Direcţii, a căror
tipar urmărea necesitatea de a exercita un control eficient
asupra celor mai importante sectoare ale societăţii şi vieţii
politice din România.
Direcţiile amintite acopereau, aşadar, domenii precum
informaţiile interne şi externe, contrainformaţiile,
contraspionajul economic şi militar, protecţia demnitarilor şi
anchetele de natură penală. De altfel, pentru a spori caracterul
operaţional al Securităţii, unităţile speciale ale acesteia se
ocupau de asemenea de supravegherea comunicaţiilor, lupta
antiteroristă şi comerţul extern.9
Cât despre metodele utilizate în procedurile ordinare ale
Securităţii10, acestea dădeau măsura unui dispreţ faţă de
drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, deoarece torturile,
9
Cristian Bocancea, La Roumanie, du communisme au post-communisme, Ed. L'Harmattan, 1998, p. 44.
10
Marian Stere, Arhivele Securității, vol. 2, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 435.
7
mutilările, violurile, munca forţată, operaţiunile nocturne,
percheziţiile, interogatoriile şi arestările se efectuau într-o
manieră discreţionară, chiar în opoziţie cu prevederile codului
de procedură penală. Unul dintre demersurile cele mai
importante pentru regimul comunist a fost acela de a infiltra
agenţi ai Securităţii în toate structurile şi la toate nivelele
societăţii, în vederea identificării persoanelor care adoptau,
spre exemplu, un discurs contrar liniei Partidului, dar şi pentru
a determina cetăţenii să îşi denunţe apropiaţii în aceste situaţii.
Fără îndoială, toate aceste cazuri instrumentate în mod ilegal
erau ulterior aduse în faţa tribunalelor, pe mesele unor
judecători asupra cărora Partidul îşi exercita influenţa, astfel
încât condamnările în cazurile investigate prin mecanismele
Securităţii nu erau decât simple formalităţi. Abia după
aderarea României la Convenţia de la Geneva, în 1955,
precum şi la Organizaţia Naţiunilor Unite, la finele aceluiaşi
an, statul a început să instaureze, într-o anumită măsură,
ordinea în sistemul penal, examinând, de pildă, situaţia
deţinuţilor politici care îşi aşteptau procesele de mult timp. 11
În cadrul Securităţii funcţiona o Direcţie care se ocupa de
cenzurarea corespondenţei, care a devenit unul dintre cele mai
11
Romulus Ruşan, Répression et terreur en Roumanie communiste, in Communisme 91-92 - Roumanie, un
totalitarisme ordinaire, Ed. L’âge d’homme, 2007, pp. 25-26.
8
odioase instrumente utilizate de către regimul comunist pentru
a le interzice intelectualilor să transmită informaţii în afara
ţării, îndeosebi privind condiţia acestora. Mai mult decât atât,
aceeaşi Direcţie exercita controlul asupra corespondenţei
provenite din exterior, cu scopul de a tăia căile de comunicare
ale diasporei. Acesta s-a dovedit a fi unul dintre cele mai
destructive mijloace care au împiedicat propagarea unui mesaj
anticomunist la un nivel interpersonal, cum ar fi pe axa Paris-
Bucureşti. Psihoza cauzată în acest mod a atins proporţii atât
de mari încât Direcţia menţionată a fost însărcinată cu o
operaţiune de colectare a eşantioanelor de scris, pentru a se
identifica mai facil persoanele care transmiteau mesaje
incomode regimului. Ca şi cum acest lucru nu ar fi fost
suficient, aceeaşi Direcţie a demarat un proces de
înmatriculare a maşinilor de scris şi a copiatoarelor, deloc
numeroase de altfel în acea perioadă, cu sprijinul serviciilor de
Miliţie.12
O altă prioritate a regimului comunist, îndeplinită prin
intermediul Securităţii, şi care a jucat un rol destructiv în
conturarea şi propagarea unui mesaj anticomunist pentru
România, inclusiv cu sprijinul diasporei, a constituit-o
12
Henry W. Degenhardt, Revolutionary and dissident movements: an international guide, Ed. Longman, 1988, p.
312.
9
supravegherea cetăţenilor străini. O Direcţie a Securităţii a fost
însărcinată cu operaţiunile de contraspionaj, inclusiv în sfera
armatei, care se desfăşurau individual, vizând fiecare cetăţean
străin care se găsea pe teritoriul României. În fapt, fiecare
cetăţean român avea obligaţia de a anunţa direct serviciile
Securităţii cu privire la orice contact avut cu un cetăţean
străin, pentru ca acesta din urmă să poată fi evaluat, în materie
de risc. Trebuie spus că rolul Direcţiei de contraspionaj era
acela de a împiedica asemenea contacte, în măsura în care era
posibil, deoarece orice schimb de informaţii la acest nivel era
perceput ca o potenţială ameninţare la adresa statului. Desigur,
acest lucru este justificat şi prin faptul că românii puteau fi
determinaţi să îşi pună în practică dorinţa de a obţine azil
politic în cadrul unei ambasade occidentale la Bucureşti. 13 De
altfel, această formă de control se extindea asupra contactelor
profesionale sau chiar ştiinţifice între intelectualii români şi
colegii lor din Occident. Dacă avea loc o asemenea întâlnire,
cercetătorul român – să spunem – era inevitabil contactat de
către un reprezentant al Securităţii şi era nevoit să răspundă
unor întrebări invazive privind activitate ştiinţifică desfăşurată

13
Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securității, vol. 3, Éd. Omega, 1999, p. 34.
10
în comun, tematica abordată şi publicaţiile efectuate în
străinătate.14
În vederea îndeplinirii aceluiaşi scop, Direcţia Generală
de Tehnică Operativă completa celelalte structuri ale
Securităţii, prin intermediul instrumentelor de supraveghere de
care dispunea şi care erau îndreptate împotriva tuturor
mijloacelor de comunicare utilizate de cetăţeni. Aceste
instrumente interveneau în utilizarea telecomunicaţiilor, în
cazul în care una dintre părţi era situată în afara ţării, precum
şi în transmisiile de mesaje prin fax şi schimbul de telegrame.
Resursele umane angrenate în cadrul acestor misiuni erau
foarte numeroase, după cum se poate deduce. În plus,
obiectivul acestei Direcţii este strâns legat de argumentaţia
noastră, menită să sublinieze, printre altele, dificultăţile
extraordinare care trebuiau surmontate pentru a transmite un
mesaj contrar liniei oficiale a regimului dincolo de frontierele
ţării. Aceste obstacole erau nu doar fizice, ci şi
comunicaţionale, în cadrul unei ţări din ce în ce mai închise.
Orice mesaj susceptibil de a fi calificat ca anticomunist
devenea în mod firesc supus acestei cenzuri, astfel încât căile
tradiţionale de comunicare nu puteau servi în mod efectiv

14
Arhivele C.N.S.A.S., fond I, dos. 6151, f. 48-49.
11
acestui demers deloc lipsit de pericole, îmbrăţişat în egală
măsură de diaspora română.
În ceea ce priveşte politica privind călătoriile peste
graniţă, o Comisie Naţională pentru Vize şi Paşapoarte 15 a
stabilit o formă de supraveghere strânsă a oricărei iniţiative de
imigrare, transformându-l pe orice cetăţean care depunea o
cerere de obţinere a paşaportului într-un potenţial inamic al
regimului. În realitate, condiţiile în acest sens erau formulate
aşa încât, de cele mai multe ori, doar membrii de seamă ai
Partidului Comunist beneficiau de privilegiul de a călători în
străinătate. Aceasta este una dintre explicaţiile pentru relativa
stagnare a numărului românilor din diaspora occidentală,
precum cea din Franţa, ale cărei rânduri au fost ranforsate cu
multa dificultate, ca urmare a acestor politici.
În interiorul ţării, aceeaşi Direcţie se ocupa de
supravegherea comunicaţiilor la un nivel mai personal, prin
instalarea unor microfoane nu numai în spaţii publice, precum
birouri şi întreprinderi, ci şi în locuinţele românilor, într-o
încălcare totală a dreptului la o viaţă privată, ce reprezenta şi
rămâne până azi un pilon al constituţionalismului occidental.
Acesta este modul în care Securitatea perpetua sentimentul că
nimeni nu se putea simţi protejat de auzul deosebit de fin al
15
Decizia nr. 800 din 10 aprilie 1967, Art. 2, publicată în Monitorul Oficial, nr. 32 din 13 aprilie 1967.
12
statului, ceea ce a avut consecinţe foarte grave inclusiv asupra
reflexiei intelectuale, prin limitarea orizontului cunoaşterii
odată cu întreruperea contactelor cu exteriorul. Cuplul
Ceauşescu a fost informat, conform spuselor Generalului
Pacepa, asupra faptului că Securitatea putea opera zece
milioane de microfoane în mod simultan, la momentul 1984,
pentru a răspunde obsesiei dictatorului în această privinţă. 16
Gravitatea situaţiei era atât de mare încât nici măcar
membrii Securităţii şi ai aparatului de conducere a statului nu
erau exceptaţi de la supraveghere şi represiune. Una dintre
Direcţiile Securităţii, însărcinată cu problemele interne,
folosea practici similare privind cenzura, în acţiunile
îndreptate împotriva cadrelor Securităţii, precum şi a
membrilor guvernului şi ai vârfului ierarhiei Partidului
Comunist.
Această abordare este o mărturie a adoptării unei linii
directoare a comunismului de inspiraţie pur bolşevică, fondată
pe teama, sau altfel spus obsesia, creată în jurul ideii de
trădare, precum şi pe suspiciunea că oricine ar fi putut juca un
rol dublu, complotând astfel împotriva regimului. Este de la
sine înţeles faptul că armata şi miliţia nu au fost exceptate de
16
Ioan Scurtu, (coord.), Istoria românilor: România întregită (1918-1940), Academia Română. Secția de Științe
Istorice și Arheologie, Ed. Enciclopedică, 2003, p. 348.
13
la efectele acestei adevărate psihoze, deoarece ele jucau un rol
strategic în apărarea şi conservarea regimului. După fuga
generalului Ion-Mihai Pacepa în Statele Unite, dat fiind faptul
că vorbim despre un secretar de stat în Ministerul de Interne şi
şeful serviciului de informaţii externe, un eveniment consumat
în 1978, presiunea exercitată de comunişti asupra propriilor
structuri a devenit şi mai apăsătoare. 17 Scurgerea de informaţii
cauzată de către Pacepa, care a primit condamnarea la moarte
in absentia şi a fost hăituit de serviciile secrete române şi de
alte structuri aliate lui Ceauşescu, poate fi considerată ca fiind
de o gravitate extremă. Teroristul internaţional Carlos Şacalul
a fost contactat de preşedintele României pentru a-l asasina pe
general, în schimbul unei recompense care se pare că s-ar fi
ridicat la valoarea de un milion de dolari, o misiune care a
rămas neîndeplinită. În schimb, Carlos este răspunzător pentru
atentatul cu bombă asupra sediului Radio Europa Liberă din
München, care a avut loc la data de 21 februarie 1980, aparent
sub auspiciile aceluiaşi contract încheiat cu Ceauşescu. 18
Populaţia era atât de temătoare în faţa acestei ubicuităţi a
informatorilor şi a agenţilor Securităţii, încât în România
17
Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons : a Political History of Romanian Communism, University of
California Press, 2003, p. 221.
18
John Follain, Jackal: The Complete Story of the Legendary Terrorist, Carlos the Jackal, Arcade Publishing,
1998, pp. 131-132.
14
circulau diferite zvonuri în jurul ideii conform căreia un sfert
dintre cetăţeni făceau parte din aceste categorii. O asemenea
pretenţie era contrazisă de numărul real al informatorilor, însă
merită spus că acesta era suficient de mare încât să împiedice
consolidarea unor forme de organizare viabile împotriva
regimului, sau pentru stabilirea unor contacte solide cu
diaspora.
În decursul ultimului deceniu de existenţă a regimului
totalitar din România, presiunea a crescut şi mai mult,
atingând un nivel cvasi-insuportabil, îndeosebi din perspectiva
intelectualilor. Practicile la care recurgeau comuniştii pentru
menţinerea aprehensiunii aveau la bază înscenările,
denunţurile publice, şantajul, umilirea şi comploturile.
Securitatea dădea adesea o conotaţie peiorativă termenului-
însuşi de intelectual, orchestrând asocierea acestuia cu
infracţionalitatea, un fenomen care a afectat de numeroase ori
personalităţi de valoare. Nu trebuie uitat nici faptul că
studenţii se aflau în mod deosebit în colimatorul regimului.
Aşa cum a devenit evident în cazul anchetelor dirijate
împotriva dizidenţilor din ţară şi chiar din diasporă, metodele
utilizate de Securitate au constituit, fără îndoială, o sursă reală,
fizică de teamă, instituţia descurajând perpetuarea unei

15
opoziţii veritabile, la scară largă, faţă de regim, prin simplul
fapt că exista. Tortura a devenit o practică frecventă, îndeosebi
în interiorul penitenciarelor comuniste, unde i s-au acordat
două dimensiuni la fel de reprobabile: cea fizică şi cea
psihică.19 Mărturiile false obţinute sub presiunea torturii erau
acceptate de către un sistem judiciar sufocat de Partidul unic,
într-atât încât această metodă devenise utilizată frecvent de
către procuratură în desfăşurarea procedurilor de urmărire
penală. Printre formele de tortură care au fost utilizate inclusiv
împotriva intelectualilor, se remarcă privarea de apă, hrană şi
odihnă, ameninţările extreme fie la adresa persoanei supuse
interogatoriului, fie a familiei sau prietenilor săi, cărora li se
adaugă o persecuţie şi o hărţuire constante.
Prăbuşirea Securităţii a venit abia odată cu Revoluţia de
la 1989, când s-a întreprins restructurarea acestui gigant şi s-a
ordonat arestarea ultimului său director, Generalul Iulian
Vlad.20 Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (CNSAS), înfiinţat prin legea 187/199921,
reprezintă instituţia al cărei rol este acela de a pune la
dispoziţia populaţiei dosarele rămase de la temuta Securitate.
Mai mult, una dintre atribuţiile Consiliului este aceea de a
19
Pierre Glaudes, Pierre Bayard, Terreur et Représentation, Ed. ELLUG, 1996, p. 153.
20
Henry F. Carey, Romania Since 1989: Politics, Economics and Society, Éd. Lexington Books, 2004, p. 504.
21
Monitorul Oficial, nr. 619 din 17 decembrie 1999.
16
hotărî dacă o persoană a făcut poliţie politică în interesul
regimului comunist, ceea ce reprezintă, fără îndoială, un pas
important pe un drum îndelungat către dezvăluirea ororilor
comise de un regim declarat ilegitim şi criminal de către
Preşedintele Traian Băsescu, la tribuna Parlamentului
României, la data de 18 decembrie 2006.22
Un ultim aspect referitor la perioada Republicii Socialiste
România, care a constituit şi una dintre cauzele pentru care
atractivitatea exilului devenise o realitate pentru intelectuali, la
acea vreme, se referă mai degrabă la aspecte fiziologice, decât
la cele psihologice. Este vorba despre condiţiile de viaţă
impuse de către regimul Ceauşescu, cu precădere după anul
1980, o perioadă caracterizată de o exacerbare a cultului
personalităţii liderului şi de o serie de proiecte megalomane,
care au condus la sărăcirea ţării sub nivelul inferior al
tolerabilităţii. Ultimii cinci ani ai regimului au fost
caracterizaţi îndeosebi de binecunoscutul fenomen al
raţionalizării, ca parte a demersului obsesiv al lui Ceauşescu
de a achita datoria externă a României şi de a continua o
industrializare iraţională. Începând cu anul 1984, produsele
alimentare de bază au fost disponibile în comerţ în cantităţi
22
A se vedea: Dorin Dobrincu, Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Raport final al Comisiei Prezidențiale
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006.
17
din ce în ce mai reduse, iar puţina hrană care se găsea pe piaţă
era de o calitate îndoielnică, ceea ce favoriza sporirea
periculoasă a fenomenului contrabandei. Un an mai târziu,
programul de raţionalizare a fost extins, astfel încât să
înglobeze vânzarea combustibililor către populaţie, în ciuda
volumului considerabil al exporturilor pe care România le
derula pe acest palier.23
Limitarea circulaţiei autovehiculelor, o altă încălcare
gravă a dreptului de a călători neîngrădit, a fost însoţită de
penuria de electricitate, care a lovit puternic gospodăriile,
magazinele şi iluminatul stradal. De asemenea, agentul termic
în anotimpul rece a fost la rândul lui redus în mod radical,
provocând astfel şi mai multe probleme unui sistem sanitar
deja lipsit de medicamente şi echipament.
Potenţialul turistic al ţării s-a prăbuşit 24, exporturile erau,
în mare parte, neprofitabile, iar industria grea părea a fi
singura ramură dezvoltată, fără a reuşi însă să i se exploateze
potenţialul. Tehnologia disponibilă populaţiei se situa cu mult
sub standardele calitative ale vremii, îndeosebi în privinţa
liniilor telefonice şi a accesului la mijloacele de informare.
Poluarea cauzată de o dezvoltare exagerată a marilor uzine şi-a
23
Ioan Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceauşescu, Ed. Mica Valahie, 2010, p. 324.
24
C. A. Brebbia, F. D. Pineda, Sustainable Tourism, vol. 4, Éd. WIT Press, 2010, p. 585.
18
lăsat amprenta asupra mediilor urbane, pe când cele rurale au
fost supuse unor transformări nuizibile. Iată o radiografie a
unui context în care identificarea unor elemente pozitive s-ar
dovedi un efort foarte consistent şi care devenise de mult timp
ostil nu doar elitelor intelectuale, ci tuturor categoriilor
sociale, cu excepţia celor câţiva privilegiaţi ai regimului.
Alăturând acestor aspecte alarmante presiunile adesea
sufocante exercitate de Securitate, ajungem la zugrăvirea unui
tablou dramatic, în care a intervenit Revoluţia din decembrie
1989.

Bibliografie
1. Arhiva Comitetului Politic Executiv al Comitetului
Central, nr. 264/18 februarie 1972, vol. 4, f. 13.
2. Arhivele C.N.S.A.S., fond I, dos. 6151, f. 48-49.
3. Arhivele Comitetului Politic Executiv al Comitetului
Central, nr. 268, vol.6, f. 18.
4. Monitorul Oficial, nr. 32 din 13 aprilie 1967.
5. Monitorul Oficial, nr. 619 din 17 decembrie 1999.
6. Bocancea, Cristian, La Roumanie, du communisme au
post-communisme, Ed. L'Harmattan, 1998.
7. Brebbia, C. A.; Pineda, F. D., Sustainable Tourism, vol. 4,
Éd. WIT Press, 2010.

19
8. Carey, Henry F., Romania Since 1989: Politics,
Economics and Society, Éd. Lexington Books, 2004.
9. Degenhardt, Henry W., Revolutionary and dissident
movements: an international guide, Ed. Longman, 1988.
10. Dobrincu, Dorin; Tismăneanu, Vladimir; Vasile,
Cristian, Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti,
2006.
11. Follain, John, Jackal: The Complete Story of the
Legendary Terrorist, Carlos the Jackal, Arcade
Publishing, 1998.
12. Glaudes, Pierre; Bayard, Pierre, Terreur et
Représentation, Ed. ELLUG, 1996.
13. Jakab, Albert Zsolt; Lehel, Peti, Procese şi contexte
social-identitare la minorităţile din România, Ed.
ISPMN, 2009.
14. Pacepa, Ion Mihai, Cartea neagră a Securității, vol.
3, Éd. Omega, 1999.
15. Polmar, Norman; Allen, Thomas B., Spy book: the
encyclopedia of espionage, Ed. Random House, 1998.
16. Ruşan, Romulus, Répression et terreur en Roumanie
communiste, in Communisme 91-92 - Roumanie, un
totalitarisme ordinaire, Ed. L’âge d’homme, 2007.

20
17. Scurtu, Ioan, (coord.), Istoria românilor: România
întregită (1918-1940), Academia Română. Secția de
Științe Istorice și Arheologie, Ed. Enciclopedică, 2003.
18. Scurtu, Ioan, Istoria Românilor de la Carol I la
Nicolae Ceauşescu, Ed. Mica Valahie, 2010.
19. Solomovici, Teșu; Theodorescu, Răzvan; Roșca
Stănescu, Sorin, Securitatea și evreii: Despre călăi și
despre victime, Ed. Ziua, 2003.
20. Stere, Marian, Arhivele Securității, vol. 2, Ed.
Enciclopedică, 2002.
21. Stolarik, M. Mark, The Prague Spring and the
Warsaw Pact Invasion of Czechoslovakia, 1968: Forty
Years Later, Bolchazy-Carducci Publishers, 2010.
22. Tismăneanu, Vladimir, Stalinism for All Seasons : a
Political History of Romanian Communism, University of
California Press, 2003.
23. La Repubblica, Guilia Cerino, Romania, paese
leader dello spionaggio. Neanche Ceauşescu aveva tanti
007, 28 ianuarie 2010. Accesat : 21 iulie 2012.
24. Ziare.com, http://www.ziare.com/stiri/frauda/l-
express-securitatea-din-romania-a-fost-mai-puternica-
decat-stasi-978131. Accesat : 21 iulie 2012.

21
Tentaculele Securităţii şi creşterea presiunilor asupra
intelectualilor în România comunistă, in Interferenţe euro-
atlantice. 20 de ani de Studii Europene la Universitatea
Babeş-Bolyai, Ed. EFES, Cluj-Napoca, 2013, Editors: Liviu Ţîrău,
Ştefan Melancu. ISBN: 978-606-526-142-6. Pp. 173-180. All
rights reserved.

22