BALTAGUL

MIHAIL SADOVEANU

 roman interbelic
 roman tradiţional
 realist-mitic
 roman iniţiatic
 roman obiectiv

Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică. Operele
sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Neamul Şoimăreştilor”, „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului
sau vremea Ducăi Vodă”), scrieri de factură mitică („Creanga de aur”, „Nopţi de Sânziene”), opere
despre locuri şi întâmplări banale („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din
perspectiva pescarului sau a vânătorului („Ţara de dincolo de negură” , „Nada florilor”).
1. Operă de maturitate, romanul „Baltagul”, apărut în 1930, este definitoriu pentru universal
sadovenian, ilustrând perfect formula tradiţională a romanului realist de observaţie socială şi de
problematică morală. Realismul operei „Baltagul” este evidenţiat de N. Manolescu: „este un roman
realist în sensul cel mai propriu”. El concentrează, într-un număr relativ mic de pagini, o poveste
despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre crimă şi pedeapsă.
Un prim argument pentru încadrarea în paradigma tradiţională este construcţia epică, specifică
romanului tradiţional, numit de N. Manolescu „doric”: naraţiune heterodiegetică, narator omniscient,
în general obiectiv, focalizare zero. Principiile compoziţionale şi tehnicile narative sunt clasice:
cronologie, tehnica înlănţuirii, cu inserţia unor episoade retrospective. Romanul nu manifestă interes
deosebit pentru analiza psihologică, ci este centrat pe evenimente.
Apoi, „Baltagul” poate fi considerat roman tradiţional deoarece recompune imaginea unei
societăţi arhaice, păstrătoare a tradiţiilor, ale cărei legi nescrise sunt puse în evidenţă prin prezentarea
destinului Vitoriei Lipan. Sub acest aspect, critica literară a văzut în romanul lui Sadoveanu una dintre
cele mai reuşite monografii ale satului românesc tradiţional, conturat în complexitatea aspectelor
sale, în conformitate cu mentalitatea arhaică dominantă.
2. Tema centrală a romanului este căutarea şi aflarea adevărului. Opera poate fi interpretată
ca roman social, mitic, poliţist, iniţiatic şi chiar de dragoste. Există mai multe teme şi mai multe
moduri de tratare a lor.
Romanul porneşte de la mitul existenţei pastorale transpus în balada „Mioriţa”, dar M.
Sadoveanu creează un cadru autentic, specific modului de viaţă al păstorilor din Tarcău.
Titlul romanului este simbolic. Baltagul e în acelaşi timp unealtă şi armă, mai întâi a crimei şi
apoi a răzbunării (Nechifor a fost ucis cu baltagul şi răzbunat de fiul său tot cu un baltag). În limba
greacă „labrys-ul” este numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul în legenda labirintului
cretan. Însăşi denumirea de „labirint” vine de la numele acestei securi. În romanul scris de Sadoveanu
baltagul (labrys-ul) este arma sacră făcută special şi păstrată anume pentru scopul final, confruntarea
decisivă cu ucigaşul. Aici baltagul este destinat să restabilească echilibrul, să restaureze ordinea care a
fost tulburată de uciderea ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria va parcurge un
drum labirintic, de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.
 Urmărind firul naraţiunii, se pot delimita în structura romanului 3 părţi, ce construiesc şi
adâncesc conflictul epic: de la început până la plecarea în căutarea lui Lipan. (cap. VII); de aici,
urmărind drumul Vitoriei, până la găsirea osemintelor (cap. XIII); din acest punct până la sfârşit –
înmormântarea, parastasul. (cap. XVI).
Spaţiul acţiunii este cuprins între Munţii şi Valea Tarcăului şi regiunea Dornelor. Numele satului
Lipanilor, Măgura Tarcăului, este fictiv, dar celelalte toponime aparţin geografiei reale: Piatra
Neamţ, Borca, Bicaz, Călugăreni, Broşteni, Suha etc.
Timpul acţiunii se poate doar aproxima, datorită referirii la introducerea calendarului nou
(1924), la călătoria cu trenul şi la utilizarea telegrafului. Perioada în care se desfăşoară faptele este
cuprinsă între două repere cu semnificaţie religioasă: sărbătoarea Sf. Andrei (care se apropia) şi postul
Paştelui din anul următor. Alte sărbători la care se face referire sunt: Crăciunul, Boboteaza, ziua celor
40 de Mucenici, demonstrând faptul că ţăranul tradiţional îşi organiza viaţa raportându-se la calendarul
religios, nu la cel astronomic.
Incipitul este reprezentat de o poveste despre originea şi destinul muntenilor. Când a pus
„rânduială şi semn fiecărui neam”, Dumnezeu n-a mai avut ce oferi muntenilor. Astfel, ei au primit o
viaţă grea, dar, în compensaţie, „o inimă uşoară”. Trăsăturile muntenilor regăsite în această poveste
sunt semnificative pentru a creiona portretul personajului absent, Nechifor Lipan: „Să vă pară toate
bune; să vie la voi cel cu cetera şi cel cu băutura şi să aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Finalul romanului prezintă reintrarea Vitoriei în lume, reluarea ritmurilor fireşti ale vieţii: „Şi-
apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, în romanul „Baltagul” discursul este susţinut de un
narator auctorial, obiectiv şi omniscient. Uneori însă naratorul extradiegetic se poziţionează în umbra
Vitoriei şi exprimă punctul ei de vedere, ca şi cum aceasta ar vorbi cu voce tare (focalizare internă).:
„Acolo vra să zică e stăpânirea împărătească (…). Bun lucru, neapărat, să fie asemenea rânduială”.
Personajele sadoveniene oscilează între tipicitate şi atipicitate. În romanul „Baltagul”, ca în
orice roman realist, întâlnim tipuri: soţia devotată, fata de măritat, flăcăul, negustorul evreu, preotul,
vrăjitoarea satului etc. Deşi Vitoria Lipan pare a întruchipa imaginea femeii care trăieşte în satul
tradiţional, ea nu poate fi încadrată cu uşurinţă într-un tipar. Pentru mulţi ea este „o muiere ciudată”
care face lucruri surprinzătoare. O trăsătură definitorie a personajului este tăria interioară,
tenacitatea, dârzenia cu care îşi urmează calea pe care porneşte în căutarea soţului ei.
3. Din punct de vedere tematic, „Baltagul” este un roman polivalent. Tema vieţii şi a morţii şi
cea a căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul ordonator al călătoriei, având ca scop
cunoaşterea, iniţierea, înfăptuirea dreptăţii şi restabilirea echilibrului. Vitoria trăieşte într-o lume
arhaică (similară cu acel „illo tempore” despre care vorbea M. Eliade), o civilizaţie în care vieţile şi
faptele oamenilor sunt reglate după ritmurile naturii cu care ei trăiesc într-o comuniune perfectă.
Omorul (ca şi în „Mioriţa” strică echilibrul acestei lumi, îi tulbură pacea. Actul justiţiar al Vitoriei
restabileşte acest echilibru, ordinea lucrurilor. Marilor teme ale romanului li se subordonează altele:
familia, iubirea, iniţierea.
Călătoria pe care o face Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă, conturează un labirint
geografic şi spiritual având în centru Crucea Talienilor, locul omorului. Aici are loc o scenă plină de
dramatism, când femeia descoperă osemintele soţului mort, într-o prăpastie. Cu o luciditate şi o
stăpânire de sine extraordinare, ea le acoperă cu poclada dinainte pregătită, aprinde o lumânare şi îl
lasă pe Gheorghiţă să privegheze. Aduce protul, sosesc apoi şi autorităţile. Mortul este ridicat cu tot
ritualul: cu sicriu, cu bocitoare, cu trei oameni la bucium, cu preoţi, urmând ca înmormântarea să fie
făcută la Sabasa. Este primul pas al îndeplinirii datoriei faţă de sufletul celui ucis, care îşi va găsi astfel
liniştea.
 O altă scenă, semnificativă pentru acţiunea de restabilire a echilibrului, după aflarea adevărului,
este cea în care Vitoria pune la cale pedepsirea ucigaşilor. Este scena finală, cea a parastasului, din
capitolul al XVI-lea al romanului, realizată cu o artă regizorală desăvârşită. Femeia se asigură de
prezenţa celor doi ucigaşi, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, dar şi de prezenţa autorităţilor. Se postează
alături de Bogza pe care-l îmbie mieros cu vin de Odobeşti, „care-i plăcea şi lui Nechifor”. După ce-l
dezarmează, trecând baltagul fiului ei, Vitoria povesteşte cu lux de amănunte cum s-a petrecut crima
şi-i deconspiră pe ucigaşi: „- Nu i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acum”. Bogza nu rezistă torturii
şi se precipită să-şi recupereze baltagul aflat la Gheorghiţă. Scena parastasului se transformă într-una
de tribunal, în care Vitoria este pe rând, martor, acuzator, judecător. Ea îl va îndemna pe fiul ei să
împlinească dreptatea: „Gheorghiţă, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care l-a
lovit pe tatăl tău.” Este ultima fază de iniţiere a fiului, care trebuie acum să-şi dovedească bărbăţia.
Deznodământul este de tip romantic, justiţiar, marcând împlinirea datoriei Victoriei, care şi-a
găsit bărbatul, l-a îngropat în pământ sfânt şi i-a pedepsit pe ucigaşi. Astfel, viaţa poate merge mai
departe, conducerea gospodăriei fiind preluată de Gheorghiţă, care a devenit de acum purtător de
baltag, adică bărbat.
4. In concluzie, romanul sadovenian exprimă, într-un mod remarcabil, viziunea despre lume a
autorului. În „Baltagul”, colectivitatea rurală tradiţională trăieşte într-un spaţiu ce se conduce după
legile nescrise ale tradiţiei, respectând „rânduiala”. Această „rânduială” este cea care păstrează, strâns
legate, ordinea umană şi pe cea cosmică. Descoperind adevărul despre moartea soţului său şi făcând
dreptate, munteanca verifică, implicit, armonia lumii. Prin căutarea soţului, ea împlineşte ritualul
trecerii lui pe pământ, acţionând pentru refacerea ordinii primordiale a lumii.