Curs 1

Materie: Ecologie, Bioetică, Etică politică, Etică economică

În prezent se scrie foarte mult despre bioetică, etică politică şi economică. În schimb, a
scăzut interesul pentru morala generală, lucru nu foarte bun. Poruncile din Lege nu sunt
abstracte, ci concrete, aplicate la viaţă.
În viaţa duhovnicească, poruncile date de părinte sunt particulare, răspund nevoilor
ucenicilor. Un sfat dat cuiva nu se aplică şi altcuiva. De aici, este discutabil conceptul de „etică
aplicată”, deoarece Morala în esenţa ei este aplicată.
La apuseni, principiile sunt separate de aplicarea lor. La noi, poruncile nu sunt nişte
generalităţi, ci sunt „dătătoare de viaţă”. Realitatea concretă este vorbirea lui Dumnzeu către noi,
raţiunile lui Dumnezeu cristalizate în creaţie. Concretul însuşi este poruncă, îţi impune un mod
de viaţă. De aceea, vorbim de o lege morală naturală.
Nu trebuie să citeşti pe vreun filosof pentru a vedea că homosexualitatea este păcat.
Este legea firii care ne arată acest lucru. Organele genitale sunt create pentru înmulţire.
Morala modernă este o adunătură de idei cu caracter relativ. În facultate facem doar o
introducere la Morală. Aplicarea moralei o facem toată viaţa, ca duhovnici. În viaţa preoţească,
ne lovim cel mai mult de Morală, pe lângă Liturgică şi Administraţie parohială.

Ecologia
Trupul omenesc nu este deloc de neglijat. Omul este un microcosmos (univers
concentrat, suflet înrudit cu lumea îngerească şi trup înrudit cu lumea materială), dar şi un
macrocosmos (omul recapitulează în trupul său întreaga lume fizică şi în sufletul său întreaga
lume spirituală).
Există destule datorii faţă de trup. În zilele noastre, sunt multe probleme legate de etica
ecologică (copiii de la Argeş, produsele cu hormoni, etc), cu un fundament politic (legile sunt
permisive) şi economic (interesul de a vinde marfa).
Ecologia nu înseamnă doar a proteja mediul înconjurător. Mediul înconjurător este
poluat în primul rând la nivelul produselor pe care le cumpărăm (mâncăm parizer, dar câinele nu
mănâncă, pentru că nu are în el legea naturală). Consumul poate duce la schimbarea genetică a
omenirii, inclusiv sterilitatea (ca să faci copii, iei alte chimicale-medicamentele; intri într-un cerc
vicios). Noi înşine suntem poluaţi, din dorinţa de a trăi bine, în acest capitalism postmodern „ca
şi cum” (Trăim ca şi cum am mânca roşii, brânză, pui, etc.)

1
 Trăim într-o minciună teribilă, într-o falsificare a adevărului („Aseară la Telejurnal, am
văzut caşcaval”). Celebrităţile îşi bagă singure toxine în ele (Botox, silicoane), din cauza obsesiei
pentru trup şi plăceri.Marile probleme sunt de natură morală astăzi.
Întotdeauna omul a avut o relaţie ambivalentă cu natura. În Antichitate, natura era
necunoscută şi ameninţătoare, plină de spirite (oikumeni=natura cunoscută, lumea locuită şi
kosmos=natura necunoscută, universul). Filosofii greci au încercat să reducă totul la o anumită
substanţă (apă, foc). Din haos s-a făcut cosmos (podoabă, frumuseţe). Din esenţă ies existenţii,
cu variaţiunile lor. Substanţa se identifica cu fiinţa, cu Dumnezeu (panteism latent), cu baza
naturii.Grecii greşeau că identificau totul cu materia. Ei uitau de suflet. Anticii, pentru că nu
cunoşteau natura, voiau să o distrugă, să o descifreze.
Biserica are o a treia optică despre natură, o îmbinare a celorlalte două (natură sprituală
ameninţătoare şi natură materială provenită din esenţă). Sunt spirite dinamice în natură, suntem
făcuţi din pământ, dar suntem creaţi. Păgânii erau fie panteişti (Dumnezeu Se identifica cu
natura, „Tot ce există este Dumnezeu”), fie dualişti (Dumnezeu şi materie veşnică). Sfinţii Părinţi
spun că materia este creată de Dumnezeu, fiind spirituală, nu opacă. La baza naturii sunt ideile,
raţiunile lui Dumnezeu.
Fizica cuantică a văzut că materia are o bază non-materială. Materia este programată,
cibernetică (kivernao=a chivernisi). În spatele materiei este gândul lui Dumnezeu. Păcatul ne-a
întunecat mintea şi nu mai vedem natura prin intuiţie, contemplaţie, ca operă a lui Dumnezeu.
Creaţia este adresarea lui Dumnezeu către noi. Stricarea naturii este un păcat împotriva lui
Dumnezeu, împotriva Duhului Sfânt Care Se purta pe deasupra apelor (Facere) şi în Care tot
sufletul viază (Antifoane Utrenie).
Lumina materială este doar un chip al luminii necreate dumnezeieşti. Sufletul are
impact asupra materiei, trupului (A murit de inimă rea). Poluarea este un abuz împotriva lui
Dumnezeu. Avortul este un păcat împotriva lui Dumnezeu pentru că omul este chipul lui
Dumnezeu. Păcatul nu e doar o infracţiune, pentru că implică un element teologie, Îl implică pe
Dumnezeu.
Am fost educaţi să fim responsabili doar faţă de apropiaţii noştri. Dar la natură nu ne
gândim.

2
 Curs 2
Prin corp (trup) suntem înrudiţi cu natura, cu materia. Omul a fost făcut din ţărână
(Facere). Avem o permanentă înrudire cu lumea trupului prin actul natalităţii, care este elementul
fundamental, decisiv al eticii ortodoxe.

Bioetica
O problemă de bioetică este fertilizarea in vitro sau inseminarea artficială. Mântuitorul
dacă era „fabricat” nu ar fi putut să-şi asume în integralitate firea umană şi deci nu o putea
mântui. De asemenea, există riscul să se producă oameni „în serie” identici sau aproape identici
şi deci dispare unicitatea persoanei. Poţi deveni o „copie”. Dispare calitatea umană, eşti un
„produs”.
Omul este mai mult decât om, are o deschidere metafizică extraordinară. Omul nu se
sfârşeşte odată cu epiderma. Este icoana, chipul lui Dumnezeu; are unicitate, conştiinţa de a fi
unic. Dumnezeu creează la nesfârşit persoane unice, dându-le o şansă extraordinară la propria lor
biografie. Nu am fost preparaţi în borcan, ci născuţi.Toţi avem acelaşi punct de pornire, prin
naştere normală, prin înmulţire normală, nu prin „fabricare”.
Omul „neprogramat” („nefabricat”) este imprevizibil, are şansa de a-şi înmulţi talantul
primit de la Dumnezeu. Pot exista influenţe politice în medicină şi, prin manipulare genetică,
oamenii pot fi folosiţi în scopuri politice (killer perfect). În acest mod se poate manipula materia
genetică. Totuşi, şi embrionul „fabricat” are nevoie de o mamă-purtător.
Natalitatea este fundamentală pentru spiritualitatea noastră. Întreaga credinţă ortodoxă
este o credinţă a natalităţii. Creştinii în general sunt apologeţi ai natalităţii, opunându-se
avortului. Ne zămislim în pântecele mamei, pentru a urma un lung şir de treceri:
-prima natalitate: zămislirea;
-a doua natalitate: naşterea, venirea pe lume;
-a treia: natalitatea spirituală, „naşterea din apă şi din Duh”, Botezul. Tot naştere
spirituală este şi Sfânta Taină a Spovedaniei
-a patra: moartea, natalitate în Ortodoxie-naşterea în ceruri. E semnificativă icoana
adormirii Maicii Domnului, în care sufletul Fecioarei Maria apare ca un prunc în braţele
Mântuitorului.

3
 Naşterea creează mereu o noutate. Tainele Bisericii ne dau şansa ca de fiecare dată să o
luăm de la capăt, să ne înnoim, să ne reînprospătăm. Sfânta Spovedanie „resetează” totul. În
Spovedanie se repetă Botezul şi Mirungerea, nu altfel.
Politica însăşi este o ştiinţă a natalităţii (Ana Aret). Natalitatea dă prilej începutului bun,
renaşterii. Recursul la genetică poate fi uneori justificat, depinde de situaţie. Se poate recurge la
fertilizare în diferite situaţii: sterilitate, cazuri în care femeia nu poate duce până la capăt sarcina,
etc.
Prin fertilizare in vitro se produc de regulă mai mulţi embrioni, iar familia este întrebată
câţi doreşte. Ceilalţi sunt ucişi (un soi de avort- e o problemă mare).
Altă problematică se referă la donarea de organe. Nu este moral, deoarece se atacă
unicitatea persoanei. Vârsta materialului biologic al celui care primeşte un organ este cea a
materialului genetic preluat.
Prin intervenţie genetică se poate crea ceva aproape identic.
Curs 3.
Tehnologia genetică implică nişte aspecte comerciale, economice. Atât fertilizarea, cât
şi clonarea sau chirurgia estetică, la un moment dat ies din logica pentru care au fost concepute şi
sunt instrumentalizate în sensul economiei de piaţă.
Iniţial aceste operaţii vizau situaţii reale, urgente (familii care nu puteau avea copii,
persoane care aveau nevoie urgent de chrirugie estetică, etc.). Ştiinţa, cât timp vrea să surpindă
legităţile naturii, raţiunile create din lucruri, este bună, deoarece Îl mărturiseşte pe Dumnezeu,
Logosul-Raţiunea creatoare (biologie, geologie, etc). Ştiinţa bazată pe contactul direct cu
realitatea încearcă să surprindă intenţionalitatea, logica Universului.
Dumnezeu „programează” lumea (kivernao= a chivernisi, cibernetică). Actul raţional
este un act intenţional, activ (comprehendre=a înţelege, a cuprinde). Totuşi, în zilele noastre,
ştiinţa nu se mai ocupă neapărat cu salvarea vieţii, ci cu acte cu titlu gratuit, cu luxuri şi capricii
(ex: tinerii de la Colectiv aveau nevoie de transplant de piele, dar diva de la Holywood nu). Nu
se mai urmăreşte logica, legitatea naturală sădită de Dumnezeu, ci o logică lumească plină de
capricii. Omul nu caută legile naturii, ci interesele proprii. Apare „raţiunea avară”, dornică de
câştig.
Natura nu mai e ceva misterios, ci un obiect de care te foloseşti şi chiar abuzezi.
Tehnologia genetică e o putere ce poate intra pe mâna unui dictator (Hitler, Stalin). Totuşi, statul
democratic interzice deocamdată tehnologia genetică.

4
 Astăzi moralitatea este subţiată de hedonism, căutarea plăcerii. Din cauza hedonismului,
oamenii vor să fie tineri, se ridică împotriva firii. Ajungem la un cerc vicios, la robia trupului, la
un materialism atroce.

Etica economică şi politică

Există două feluri de puteri: economică şi politică. Puterea economică este interesată de
operaţiile estetice. Puterea politică este interesată de ingineria genetică pentru a crea soldaţi
perfecţi, muncitori stahanovişti. Un filosof rus din secolul XIX arăta cât de periculoasă este
instrumentalizarea tehnologiei genetice de către politic şi economic.
Astăzi câteva sute de oameni deţin jumătate din averea planetei. Asistăm la o polarizare
economică fără precedent a lumii. Această putere economică vrea să controleze puterea politică.
De observat fenomenul transnaţionalelor, care vor să subjuge politicul. (Monopol mascat= mai
multe transnaţionale se înţeleg să ţină preţurile la un anumit nivel). Statul acţionează prin lege,
care este anti-monopol.
Sistemul medical, politic, economic nu mai sunt autonome, ci vor să se domine unul pe
celălalt. Actul medical este pătruns de cel economic, iar politicul este slab. Totuşi, un sistem
politic puternic poate stopa economicul.

Curs 4. Etica economică. Liberalismul. Comunismul. Intervenţia statului

Morala pare să nu aibă nimic în comun cu economia. Morala invită la altruism, iar
economia urmăreşte interesul propriu, obţinerea de profit. În morală, eu sunt doar una dintre cele
trei cordoonate ale datoriilor, în timp ce în economie eu sunt totul.
Se poate vorbi de o etică economică (Business Ethics)? Piaţa pare guvernată de nişte lgi
sălbatice. Adam Smith, părintele Economiei, este un scoţian profesor de Morală. Primele scrieri
economice (ex: „Avuţia naţiunilor”) au fost capitole ale unor tratate de morală.
Când în Tesalonic au apărut unele mişcări eshatologice radicale şi nimeni nu mai
muncea, Sf. Pavel arată că istoria îşi urmează cursul până la a doua venire, îndemnând la muncă.
masalienii nu munceau, ci doar se rugau.
Creştinii nu pot să anuleze lumea, ci să o prefacă, să o înduhovnicească. Adam muncea
şi păzea Raiul. Activitatea la început era plăcută. După cădere, în ciuda greutăţilor, omul a lucrat

5
în continuare cu Dumnezeu. Cuvântul slav „slujbă” are înainte de toate un caracter liturgic, de
serviciu adus lui Dumnezeu.
Cele mai multe parabole ale Mântuitorului au un caracter economic, referindu-se fie la
agricultură (pilda semănătorului), fie la cămătărie (pilda talanţilor). Munca este binecuvântată în
Sf. Scriptură.
Primele scrieri economice au apărut în a doua jumătate a sec. XVIII, când Statele Unite
îşi declarau independenţa şi avea loc Revoluţia Franceză. În „Avuţia naţiunilor”, Adam Smith
spune că întreaga noastră viaţă gravitează în jurul muncii.
În timpul Revoluţiei Industriale, munca era epuizantă şi periculoasă. Se muncea 16 ore
pe zi şi lucrau copii de la 5 ani în sus (se băgau în maşina de ţesut şi curăţau bumbacul). Aveau
loc dese accidente de muncă şi salariul era mic. Totuşi, nivelul de trai era mai ridicat ca în statele
agrare.
În viaţa privată, avem relaţii personale. În viaţa economică, relaţiile trebuie să fie cât
mai depersonalizate cu putinţă (ex: Când merg la brutărie, plătesc chiar dacă vinde ruda mea
acolo). Pentru a fi raţionale, relaţiile economice trebuie să fie cuantificabile. „Valoarea muncii
trebuie să fie cuantificabilă în valută (bani)” (A. Smith).
Bunul este impersonal. Dacă aplicăm criterii religioase (ex: nu cumpăr de la
protestanţi), bocăm economia. Există o morală şi în economie. A doua parte a Dogmaticii
prezintă „Iconomia”, lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Economia este lucrarea omului împreună cu Dumnezeu. Piaţa este reglată de o „mână
nevăzută” (invisible hand). De aceea, nu este nevoie de reglatori externi (ex: statul). Asta se
numeşte liberalism economic.
Marea Criză (1929-1933) a fost un moment de cotitură. Atunci toată lumea a ţinut banii
la ciorap şi nu a investit. Astfel, totul s-a prăbuşit. Este ca şi cum într-un meci de fotbal nimeni
nu mai dă pase sau nu mai pui ulei în maioneză şi ea se taie, în loc să crească.
Capitalismul se bazează pe camătă, condamnată de Sf. Părinţi. Totuşi, fără sistemul
bancar, economia se prăbuşeşte. Deşi se bazează pe camătă şi egoism, capitalismul face şi bine
(oferă locuri de muncă, dezvoltă economia). O altă alternativă este economia de subzistenţă, la
ţară.
Karl Marx spune că toate relaţiile interpersonale sunt acaparate de economie (Adam
Smith spunea că doar o parte dintre acestea). „Toate relaţiile dintre oameni sunt interesate”. El
scoate cu totul din joc morala tradiţională, universalizând modelul economic. Se ridică împotriva
lui Smith şi economiei liberale, vorbind despre reglementarea pieţei. În viziunea lui, exploatatul
şi exploatatorul se dezumanizează. Este de condamnta exploatarea omului de către om. Marx

6
propune revoluţia şi dictatura proletariatului. Marxismul a încercat să fie aplicat şi a eşuat total,
deoarece anulează economia, bazată dintotdeauna pe interes şi egoism, pe concurenţă. Marea
problemă a lui Marx era competitivitatea, deoarece factorul economic nu era stimulat să inoveze.
Morala din economie e oarecum alta, cu alte regului. Avem o altă dinamică, o altă
logică. Fără concurenţă, totul se prăbuşeşte. Totuşi, statul poate reglementa cumva piaţa, prin
încurajarea investiţiilor, salariul minim, norme de concurenţă anti-monopol.

Curs 5
Nu poţi moraliza prea mult economia! Asta a încercat-o Marx! El a îmbinat economicul
cu politicul, încercând să impună o economie politică.
În economie, valoarea nu prea se calculează în ea însăşi, ea depinzând de cererea de pe
piaţă. Marii producători au fost interesaţi de îmbunătăţirea nivelului de trai al maselor pentru a
exista cerere pentru produsele lor.
Comunismul
Pleca de la principiul că exploatarea omului de către om e inacceptabilă. Totuşi, şi
capitaliştii sunt mai umani acum cu angajaţii lor. La începutul secolului XIX, Marx avea mai
multă dreptate.
Marx credea că ţările puternic industrializate vor fi primele comunizate. Totuşi, ţările
sărace au fost comunizate (E Europei).
Concurenţa este mobilul economiei. Înainte de a se dezvolta economia, factorul de
concurenţă era războiul. Fără concurenţă nu există progres economic. Marx a anulat tocmai
această concurenţă. De aceea, comunismul a pierdut lupta cu capitalismul. S-a sinucis economic.
Comuniştii se numeau „democratici”. Totuşi, Marx vorbea de „dictatura proletariatului”.
Se milita pentru egalitate; într-adevăr, diferenţele între clasele sociale erau estompate. Cea mai
mare problemă a comunismului era ateismul.
Etica politică-simfonie, papism, separaţie
Problema raportului dintre Biserică şi stat este una foarte complexă. Încă de la apariţie,
Biserica s-a rugat pentru conducători, cu nădejdea de a încreştina statul păgân. „Daţi Cezarului
cele ce sunt ale Cezarului”. O mână de Apostoli au învins un Imperiu.
Statul roman a simţit de la început că Biserica este un pericol. Mântuitorul are un limbaj
politic (βασιλεια του Θεου, regnum Dei). În Vechiul Testament, Moise a fost atât un conducător

7
religios, cât şi unul politic. Biserica nu accepta cultul personalităţii împăratului. Aşa s-au
declanşat persecuţiile.
Biserica nu s-a schimbat cu nimic în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de stat de-a
lungul secolelor. Totuşi, statul s-a schimbat radical. La început, respingea Biserica, apoi s-a lăsat
convins de preceptele non-violente ale moralei creştine.
De la Sf. Constantin încolo, relaţia dintre Biserică şi stat a devenit una de conlucrare
(simfonia bizantină¸reprezentată prin acvila bizantină, vulturul cu 2 capete). Puterea
politic[ colaborează cu cea religioasă. E un sistem foarte bun, deşi a mai avut şi sincope (ex:
împărăteasa Eudoxia şi Sf. Ioan Gură de Aur; Leon Isaurul, influenţat de musulmani, şi Sf.
Gherman al Constantinopolului).
Simfonia bizantină s-a păstrat în ţările ortodoxe, inclusiv România, denumită Bizanţ
după Bizanţ de Nicolae Iorga. Lângă tronul domnitorului se găsea şi jilţul mitropolitului.
Voievozii duceau o viaţă creştinească şi construiau mănăstiri (Vasile Lupu, Sf. Ştefan cel Mare,
Sf. Constantin Brâncoveanu, etc).
Fericitul Augustin, după căderea Imperiului Roman de Apus, precizează modelul de
cetate a lui Dumnezeu, civitas Dei. În Apocalipsă, Sf. Ioan vorbeşte despre katehon, ordinea din
Univers ce va fi subminată de Antihrist. Francii ocupă Occidentul, se încreştinează şi îl lasă pe
papă să-şi creeze un stat.
Papiştii nu au avut încredere în simfonia bizantină. Ei au vrut o putere centralizată. Dacă
în Răsărit, unii împăraţi s-au amestecat în treburile Bisericii, în Apus, papii s-au amestecat în
politică. Papa este un şef de stat ca oricare altul. Vaticanul este poate cel mai puternic stat din
lume, având „agenţi” în toate ţările.
Reforma a căutat să separe politicul de religios în mod total. Şi la Bizanţ, cele două
puteri erau separate, dar conlucrau.
Noi, ortodocşii, avem nevoie de un laicat bine pus la punct (politicieni creştini, jurnalişti
creştini). Trebuie să ne implicăm în politică, dar cu limite.

Curs 6. Relaţiile dintre Biserică şi stat (continuare)

La vechii greci, etica şi politica erau strâns legate. La Aristotel, etica se ocupă cu
formarea de caractere. el nu se ocupă atât de mult de normativitate (Lege, porunci), ca tradiţia
biblică (dabar, miţva, edot, etc.). Aristotel vorbeşte despre cele 4 virtuţi cardinale în prima parte
a eticii sale, iar în a doua parte, despre filia (prietenia). Doar cei virtuoşi pot lega prietenii
durabile.

8
 La Sf. Părinţi, adevăratele prietenii sunt întru Domnul. Sfinţii sunt casnici şi prieteni ai
lui Dumnezeu. Din iubirea faţă de Dumnezeu decurge iubirea faţă de aproapele. Hristos rezumă
întreaga Toră în porunca iubirii. A treia parte a eticii aristotelice este politica, modul în care
vieţuiesc cu semenii mei. Prin „politică” se înţelegea modul de viaţă cetăţenesc: practicarea
împreună a virtuţilor, tinderea spre binele comun. Dacă cetatea se prăbuşea, toată lumea avea de
suferit.
Democraţia grecească nu se baza pe criteriul reprezentativităţii. Cetăţenii erau doar cei
bogaţi. Polis-ul era comuniunea virtuţii. Politica era o etică socială. Aristotel nu credea că
democraţia era ceva bun, deoarece considera că este anticamera anarhiei. Nici plutocraţia
(domnia celor bogaţi) nu era bună. Democraţia se poate transforma în demagogie (a fi pe placul
poporului). Aristotel pleda pentru o monarhie elitistă (cel mai bun să conducă). Conducătorul
trebuie să practice cele 4 virtuţi cardinale.
În epoca modernă, politica se face prin reprezentanţi. Parlamentarii ne reprezintă pe noi,
cetăţenii. E problemă atunci când poporul nu se mai simte reprezentat (ex: politica privind
emigranţii). Cei aleşi trebuie să ţină permanent legătura cu cei care i-au ales. Nu putem renunţa
la democraţia reprezentativă din cauza nr. mare de cetăţeni (în cetăţile Greciei erau maxim 5000
de cetăţeni, care se întâlneau în Agora).
Cetăţenii Greciei antice nu munceau; ei făceau exerciţii fizice, filosofie, teologie şi
politică. La romani, exista un singur augustus, dar mai mulţi cezari (în latina veche, se pronunţa
„che” nu „ce”). Împăratul bizantin a fost august până în sec XV (1453). Apoi, au rămas cezarii:
kayserul german, ţarul rus, ţarul bulgar într-un timp. Împăratul german nu făcea nimic fără
binecuvântarea papei. Astfel, papa ajunge şi el cezar (trei coroane avea pe cap=mitra de episcop,
de patriarh şi de împărat).
În Bizanţ, Biserica nu se amesteca în alegerea împăratului. Catolicii ne acuză de o prea
mare supuenere faţă de stat. Ei însă s-au substituit statului. De aici, şi reacţia de secularizare a
Occidentului, precum şi Reforma.
Luther zice: „Biserica şi statul trebuie rupte una de cealaltă”. Totuşi, nu se ajunge la
simfonia bizantină (vulturul bicefal), ci la două organisme detaşate total. El vorbeşte despre 2
regimente (împărăţii), un model foarte secularizat. Acest model s-a impus în Occident, inclusiv
în vestimentaţie (Pe baza predestinaţiei duble a lui Calvin, unii erau către Rai, alţii către Iad.
Dacă ai câştig financiar, eşti cel ales. Trebuie să trăieşti sobru, ca şi cum n-ai avea).
Recomandare de lectură: „Etica protestantă şi spiritul capitalist”, de Max Weber (nu e pt
examen)

9
 Protestantismul tinde să aneantizeze liturgicul. „Cu banii de pe mir, puteau fi ajutaţi
săracii” (logica lui Iuda). Există şi pericolul propunerii unei lumi exclusiv liturgice, nu şi sociale.
Aşa, neglijăm pe semenul nostru. Slujeşti lui Dumnezeu slujind aproapelui.
Ateismul marxist voia ca Biserica să intre în conflict cu statul. Totuşi, comuniştii aveau
rădăcini religioase (familia lui Ceauşescu, cu excepţia lui, era credincioasă; Stalin făcuse
Seminarul Teologic; Marx şi Engels proveneau din familii evreieşti tradiţionale).
Curs 7. Recapitulare
Teologia siriană este o teologie semită, ce pune accent pe totala transcendenţă a lui
Dumnezeu, pe asceză. De asta, protestanţii sunt interesaţi de ea. În schimb, alexandrinii au
folosit conceptul de teosis (îndumnezeire), teotokos (Născătoare de Dumnezeu), înomenire.
De ce sirienii, deşi se aseamănă oarecum cu protestanţii (oameni duri, sobri), nu au
inventat capitalismul ? Pentru că ei sunt ortodocşi. Protestanţii, în schimb, cred în dubla
predestinare şi de aceea vor să obţină profit, ca să arate că sunt „cei aleşi”. Ei nu se scaldă în aur,
ci trăiesc modest, iar profiturile şi le reinvestesc.

Curs 5. Morala socială. Familia

Morala începe unde există „tu” şi se încheie în plenitudinea lui Dumnezeu. Nu vorbim
de morală socială decât în cazul oamenilor, a fiinţelor raţionale, libere, cuvântătoare. Animalului
nu poţi să-i spui „tu”. Doar Dumnezeu, îngerul şi omul sunt persoane.
„Social” vine de la lat. „socius”, citit „soţius” (soţ). Se referă la tovarăşul de arme,
camaradul de drum, etc. De aici şi „însoţire”.
Prima însoţire pe care o avem în viaţă este cea cu părinţii noştri. De asemenea, relaţia
filială cu Dumnezeu („Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne...Tată, Dumnezeul cel Ceresc”).
Poruncile divine (debarim=cuvinte) ne introduc în miezul relaţiilor interpersonale. La fel şi
conştiinţa (con-ştiinţă=împreună-cunoaştere). Libertatea mea are şi ea valoare doar dacă
interacţionez cu alte libertăţi.(Poţi să spui „Nu vreau” decât numai unei alte persoane).
Responsabilitatea te obligă să dai răspuns aproapelui sau lui Dumnezeu (prin conştiinţă).
În filmul vieţii noastre, noi suntem actori. Autorul este Dumnezeu, iar scenariştii care
bruiază sunt diavolii. Provocările ne vin independent de noi, dar suntem liberi să le înfruntăm
cum considerăm. Greşeala este să ne considerăm noi autorii filmului.
În familie apar două feluri de relaţii: între copil şi părinte şi între soţi. Învăţăm ce e
bine, ce e rău şi să ne exprimăm sentimentele.

10
 Al doilea tip de relaţie familială este relaţia de dragoste între soţ şi soţie. Aceasta este
însă una secundară. La Dumnezeu ne raportăm mai întâi printr-o relaţie patern-filială (Tatăl
nostru) şi apoi de dragoste (Cântarea Cântărilor).
Relaţia erotică este vulgarizată, trivializată. Se înjură şi de cele sfinte. Iadul este
realizarea tuturor acestor înjurături (vezi fenomenul Piteşti).
Cununia nu este un contract social, ci o Taină a iubirii. Te îndrăgosteşti de „şehinai-
Iahve” (slava lui Dumnezeu) la persoana iubită. Avem reminiscenţe ale frumuseţii paradisiace în
lumea aceasta (Cf. Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului). Relaţia dintre soţ şi soţie porneşte
de la un temei sacramental.
Idealul nazist şi chiar comunist era selecţia programată, desfiinţarea familiei. Nu mai
conta dragostea, ci genele. Se dorea crearea unor oameni „artificiali”.
Familia este structura de bază a societăţii. Cea mai mare parte a familiilor din Occident
se destramă. Copiii au cel mai mult de suferit.

11