Sunteți pe pagina 1din 8

Ora et labora în concepţia Patriarhului Justinian Marina

1.Preliminarii. Anul 1948, a însemnat pentru Biserica Ortodoxă Română, un an cu


profunde transofrmări sub toate aspectele fundamentale: duhovnicesc, administrativ, monahal,
învăţământ teologic.
Sistemul monahal, în primul rând trebuia în mod inevitabil reformat, creîndu-i-se fireşte şi
o bază materială necesară, pentru a putea susţine opera socio-filantropică, administrativ-
gospodărească, culturală.
Aplicându-se principiul filocalic ora-et labora, Patriarhul Justinian a înţeles încă de la
început că monahii şi monahiile pentru a-şi putea îmbunătăţi nivelul de trai trebuie să practice
munca, acestă muncă însemnând pentru mănăstiri o sursă şi resursă financiară firească şi
necesară. De altfel anul 1949 a însemnat şi naţionalizarea forţată a terenurilor şi bunurilor
mănăstirilor, anulând astfel şi bruma de venit, punând astfel mănăstirile şi pe vieţuitori în delicata
situaţie de a nu se mai putea intreţine, posibilitatea închiderii multor mănăstiri fiind inirentă.
Aşadar mănăstirile trebuiau urgent să se reorganizeze pentru a putea subzista. În acest
sens mănăstirile au găsit un puternic sprijinitor în chiar persoana Patriarhului Justinian. De aceea
Patriarhul alcătuieşte Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea
administrativă şi disciplinară a mănăstirilor, despre care el însuşi afirma că este „o Constituţie a
vieţii mănăstireşti... deoarece este sintetizată experienţa de peste un mileniu şi jumătate a vieţii
monahale de obşte”1.
Acest statut a fost aprobat de Sfântul Sinod şi sancţionat prin decretul număr 233 din 1949
al prezidiului Marii Adunări Naţionale, din Republica Populară Română, articolele 74-86, fiind
dedicate organizării vieţii mănăstireşti. Este surprinzător faptul că regulamentul propriu-zis a fost
votat de Sfântul Sinod la 25 februarie 1950, aprobat de Ministerul Cultelor abia la 26 martie 1953
prin decizia 49282.
În nenumărate prelegeri, Patriarhul Justinian intuia necesitatea unei revigorări a vieţii
monahale concepută chiar ca un modus vivendi3.

1
Pr. G.... „Viaţa monahală în ultimii zece ani.” În revista B.O.R., an 76, nr. 5-6, p.511
2
Olivian Birdiu, Organizarea monahismului după Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române din 1948-1953, în revista
viaţa monahală, IV(1993), nr. 2-3, pag. 3.
3
C. Greceanu, Reorganizarea vieţii în mănăstiri, în revista B.O.R., nr. 6/1973, pag. 572-573.
2.Organizarea vieţii monahale în noul regim politic comunist.
Patriarhul Justinian, înţelegând mentalitatea politică a noului regim proaspăt instalat la
putere, a gândit o strategie de supravieţuire a Bisericii, urmând să îmbie necesităţile spirituale
reale ale vieţuitorilor din mănăstiri cu cererile noului sistem politic. În acest sens afirma: „pentru
ca mănăstirile să-şi îndeplinească rolul lor, ele trebuie să fie în pas cu vremea. Orice instituţie
dacă nu-şi arată în chip dovedit menirea ei, rămâne în urmă, iar cine rămâne în urmă riscă să fie
călcat în picioare”4.
Dacă pentru ministrul de interne Alexandru Drăghici, monahismul echivala „cu armata
neagră a călugărilor şi călugăriţelor”5, fiind priviţi ca elemente duşmănoase, Patriarhul Justinian
gândea rolul monahismului astfel: „monahismul trebuie să fie în slujba luminii, culturii şi
ajutorării societăţii, conduşi de spiritul evanghelic al jertfirii de sine, ...un monahism nou şi
luminat, care să îmbie viaţa duhovnicească cu cea culturală şi socială... deoarece vrea un
monahism luminat şi nu ignorant”6.
Patriarhul Justinian încerca o consolidare a vieţii mănăstireşti, urmând în special formarea
şi ridicarea culturală a celor existente. Intenţia sa a fost surprinsă şi de către ministrul de interne
Alexandru Drăghici, care sublinia că „seminariile monahale au ca scop pregătirea unei elite
călugăreşti şi organizarea lor, adică a seminariilor, face patre dintr-un plan ce tinde să dea
mănăstirilor rolul şi rostul lor de odinioară”7. Se vede faptul că intenţiile Patriarhului, de
propăşire a monahismului nu conveneau deloc puterii comuniste.
3.Şcolile monahale ca formă de salvare şi dezvoltare a monahilor.
Încă de la urcarea pe scaunul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul
Justinian a intuit nevoia înfiinţării de seminarii monahale, în mănăstirile mari, acestea având un
mare rol în promovarea vieţii noastre bisericeşti. În aceste seminarii monahale, dar şi în
Institutele Teologice erau chemate numai elementele cele mai valoroase din mănăstiri8.
Ideea înfiinţării acestor şcoli nu era întâmplătoare. În acest sens Patriarhul amintea că:
„îndeletnicirile cărturăreşti din mănăstiri n-au cuprins niciodată obştea celor adăpostiţi între

4
D. Cr., Deschiderea cursurilor la Seminariile monahale. La mănăstirea Neamţ, Plumbuita, Văratic, în rev. B.O.R., nr.
3-4/1949, pag. 41.
5
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor, în revista Magazin
Istoric, nr. 1/1996, pag. 4.
6
Apostolat Social, vol. I, Bucureşti anul 1949, pag. 177, pag. 182.
7
Cristina Păiuşanu, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist 1945-1958, vol I, Bucureşti
2001, pag. 322.
8
Apostolat Social, vol. Vi, Bucureşti anul 1958, pag. 314.
zidurile lor. Copierea manuscriselor, traducerea operelor de seamă ale Sfinţilor Părinţi,
transcrierea cronicelor neamurilor, toate aceste nobile activităţi intelectuale care au fost cultivate
cândva în mănăstirile noastre, sunt lucrarea unor singuratici... cu deosebire în ultimele decenii
monahismul românesc intrase în penumbra unui declin intelectual, care primejduia fiinţa acestui
străvechi aşezământ”9.
Monahismul românesc trebuia să iasă din acestă „penumbră” în care intrase cu voie sau
fără de voie. Rostul monahilor, în concepţia Patriarhului trebuia să fie unul evident, distinct pus
în „slujba luminii, culturii şi ajutorului societăţii”10.
Şcolile înfiinţate astfel de patriarh, erau Şcoli monahale, care aveau o durată de trei ani,
fiind şcoli de obşte cu disciplină călugărească. Absolvenţii acestora, puteau trece după ce erau
impărţiţi pe grupe, după aptitudini la Seminariile Monahale, dacă absolveau ciclul II
elementare11.
Înainte de a intra în şcoala monahală, candidaţii la primirea îngerescului chip, snt datori să
fie absolvenţi ai învăţământului elementar de Şapte ani, din şcolile de stat12.
Astfel, cu acestp ocazie au fost înfiinţate Şcoala de Pictură şi Sculptură bisericească de la
mănăstirea Plumbuita, apoi cea pentru ceramică bisericească de la mănăstirea Curtea de Argeş,
iar la mănăstirea Neamţ, cea de tipografie şi legătorie13.
Bucuros şi satisfăcut în acelaşi timp de opera sa, Patriarhul Justinian afirma: „... în prezent
toţi călugării din mănăstirile patriarhiei au cel puţin şcoala elementară. În afară de aceasta, ei au
urmat cursuri în cadrul şcolilor monahale prin care şi-au însuşit cultura teologică necesară”14.
Mulţi monahi, în această perioadă absolveau pe lângă Seminariile Monahale, şi Facultăţile
de Teologie sau studiile pentru doctorat. Dacă Patriarhul se bucura, văzând că monahismul
prosperă văzând cu ochii, Alexandru Drăghici, ministrul de interne şi atentul urmărilor al vieţii
monahale era trist, şi se simţea cumva frustrat. Astfel în octombrie 1958, îl acuta pe patriarh că „a
acordat şi acordă atenţie deosebită cultivării intense a unui spirit mistic între călugării şi
călugăriţele din ţara noastră, prin seminariile monahale şi Institutele Teologice frecventarea

9
Ibidem, pag. 311.
10
Timotei Seviciu, Reorganizarea vieţii monahale, în revista B.O.R., nr. 6/1973, pag. 630.
11
Hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R., în legătură cu funcţionarea şcolilor monahale prevăzute de art. 78 din statut,
în rev. B.O.R. nr. 7-8/1953, pag. 786.
12
Apostolat social, Op. Cit., pag 312.
13
Deschiderea cursurilor şcolii de pictură şi sculptură a Patriarhiei de la mănăstirea Plumbuita, în rev. B.O.R., nr. 11-
12/1953, pag. 187.
14
Irineu Crăciunaş, Purtarea de grijă faţă de mănăstiri în ultimele doua decenii, în rev. B.O.R., nr. 6/1968, pag. 751.
acestora din urmă fiind ceva inedit pentru ortodoxia română, care până la acea oră nu cunoscuse
călugăriţe licenţiate sau doctori în teologie”15.
Gândul ministrului se vede că diferea mult faţă de cel al Patriarhului, reproşându-i
cultivarea intensă a acestei <<armate negre>> a călugărilor şi a călugăriţelor, fapt care făcea ca,
fiind mai bine pregătiţi din punct de vedere dogmatic, monahii şi monahiile să reuşească să atragă
în mănăstiri un număr foarte mare de oameni, în special tineri. Or aceştia trebuiau scoşi de sub
influenţa Bisericii şi îndoctrinaţi cu ideologia marxist-leninistă, ei reprezentând omul nou,
incomparabil cu preceptele credinţei creştine16.

Arhimandritul Nifon Popescu şi concepţia sa despre muncă


După ce Patriarhul Justinian a reuşit să înfiinţeze şcolile monahale, pentru prefătirea
monahilor şi a monahiilor, era firesc ca „ora” să fie împletită şi cu „labora”, acel cadru firesc, în
linia lăsată de părinţii folocalici prin care monahul se cuvenea să aibă două îndeletniciri:
rugăciunea şi munca.
O astfel de viziune despre muncă, în mod organizat pe temeiuri solide şi în pas cu
cerinţele societăţii o avea la începutul sec. XX, arhimandritul Nifon Popescu, stareţ în mănăstirea
sinaia, concepţie sistematizată intr-o lucrare, apărută după decesul autorului, editată de către
preotul Ilie Teodorescu, parohil bisericii Amzei din Capitală, viitorul episcop Ilarie, al
Constanţei17.
Lucrarea apare în 1909, autor arhimandritul Nifon Popescu, cu titlul Mănăstirile din
România. Cum erau altădată cum sunt astăzi şi cum ar trebui să fie în viitor. Chestiuni privitoare
la mănăstiri şi la viaţa monahală.
Pe un cuprins de 40 de pagini, stareţul expune succint starea duhovnicească, culturală şi
economică a mănăstirilor până la secularizarea din vremea lui Cuza.
În privinţa autogospodăririi şi a realizării unei situaţii economice a mănăstirilor, care să
respundă nevoilor funcţionării aşezămintelor monahale, ieromonahul Nifon apelează la tradiţii.
În respectiva lucrare el arată că în trecut „mănăstirile de bărbaţi” deţineau „fabrici pentru
torsul lânii, conduse de meşteri călugări, având în atelierele lor războaie de lemn, fabricate de

15
Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, Op. Cit. pag. 322-323.
16
Ana-Maria Rădulescu, Desfiinţarea mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei. Perioada 1959-1950, în rev. M.O., nr.
1-2/2011, pag. 200.
17
Adrian Nicolae Petcu, Atelierele meşteşugăreşti din mănăstirile Ortodoxe în perioada 1949-1960, în revista
Arhivele CNSAS, anul II, nr. 2(6)/2010, edit. CNSAS, Bucureşti, anul 2012, pag. 230.
monahi, la care zeci de călugări tineri lucrau lâna roşie, ţigae luată de la oile mănăstirii. Astfel de
fabrici se găseau la Neamţ, Secu, Cozia, Arnota,..., altele aveau tipografii: Neamţ, Căldăruşani,
Snagov, Govora, Dealului,..., în alte mănăstiri tot de bărbaţi, erau ateliere de argintările, legătoria
cărţilor, croitorie, pantofărie, blănărie...”18.
Prin măsurile secularizării mănăstirilor, mai mult de suferit au avut mănăstirile de bărbaţi.
Mănăstirile de femei, monahii, au resimţit mai uşor mâniile secularizării. Autorul, arhim. Nifon
Popescu, ne aminteşte de pildă că în câteva mănăstiri din Moldova şi Ţara Românească, se
produceau lucruri de calitate: „cine nu ştie că la Agapia şi Văratic se ţese renumita stofă de lână
numită Şiag, producţie a locului care nu s-a putut imita în altă parte, ..., la Ţigăneşti se ţese
renumitul mohair de lână cu borangic în două şi patru iţe, această stofă fiind vopsită cu preparaţii
vegetale, a cărei culoare nu se schimbă nici după 8-10 ani”19.
Necesităţile economice ale mănăstirilor trebuiau acoperite cumva. În acest sens, stareţul
Nifon Popescu propunea 15 soluţii-măsuri din care desprindem următoarele: „s-ar putea înfiinţa
în mănăstirile de călugări ateliere pentru facerea Sfintelor icoane, ..., s-ar putea înfiinţa cultura
albinelor şi extragerea cerii, ateliere pentru fabricare lumânărilor de ceară curată, ateliere pentru
fabricarea obiectelor de metal, argint, ..., ateliere de sculptură şi strungărie în lemnt pentru
obiectele bisericeşti ca: tâmple, tronuri domneşti, strane, analoage, iconostase, ..., ateliere pentru
croit şi cusut costumele seminariştilor şi a hainelor preoţeşti, ..., împletituri de papură pentru
biserici, rogojini, legatul cărţilor”20.
Viziunea arhim. Nifon Popescu era una măreaţă, pentru o societate în continua
transformare socio-economică, transformare care marca inevitabil şi viaţa internă a mănăstirilor,
chemate şi ele la propăşirea economică, dar şi duhovniceascp, condiţii absolut necesare pentru ca
o mănăstire să subziste.

Organizarea muncii în mănăstiri în concepţia Patriarhului Justinian Marina


Patriarhul Justinian, căutând o formă de salvare şi de dezvoltare, a monahismului, a
preluat la prima vedere, una din devizele de bază ale comunismului. În comunism munca avea

18
Ibidem, pag. 231.
19
Ibidem, pag. 231.
20
Ibidem, pag. 231.
valoare supremă. Nu era însă vorba de orice muncă, ci doar de acea muncă aducătoare de
rezultate palpabile şi eficiente pentru un număr cât mai mare de oameni21.
În toate mănăstirile munca nu devenea numai o necesitate, ci şi o obligativitate. De fapt
„munca nu a fost niciodată despărţită de rugăciune, ci a fost o îndatorire şi o îndeletnicire
permanentă a călugărilor. Organizarea cea nouă este încadrarea mănăstirilor în muncă, potrivit
spiritului nou care domneşte în sufletul poporului nostru. De aceea, viaţa cea nouă din mănăstirile
noastre îşi va face din muncă şi rugăciune noul ideal de urmat”22.
Stareţul Nifon Popescu, putea fi fericit. Concepţiile sale despre muncă au fost preluate şi
concretizate cu o acurateţe specifică de Patriarhul Justinian. În concepţia sa munca se cădea a fi
organizată în diferite asociaţii şi cooperative meşteşugăreşti. Astfel de cooperative meşteşugăreşti
existau la Ţigăneşti şi Pasărea. Potrivit hitărârilor Sfântului Sinod, averea mobilă şi imobilă aflată
în proprietatea monahilor şi a monahiilor a fost inventariată şi trecută în proprietatea comună a
mănăstirilor. Cooperativele meşteşugăreşti din mănăstiri aveau dreptul să se asocieze, pentru a se
crea, în locul atelierelor înapoiate, o intreprindere pusă sub protecţia statului, care foloseşte astfel
o tehnică superioară. Conform statutului şi regulamentelor în vigoare la momentul respectiv, în
cooperativă se putea înscrie frate sau soră, scopul fiind acela de a îmbunătăţi condiţiile de trai,
coroborat cu cel cultural şi profesional. Prin aceste cooperative meşteşugăreşti din mănăstiri,
monahii şi monahiile au fost încadraţi în câmpul muncii, reuşind producerea unor articole de larg
comun23. Tocmai de aceea pentru mănăstiri, încadrarea în muncă este imperios necesară. De
aceea, în mănăstirile noastre, după rânduiala Sfântului Sinod, nu va mai intra nimeni în
monahism, dacă nu cunoaşte o meserie24.
Ca urmare a acestor măsuri, recapitulând realizările pe tărâm gospodăresc, o
predominantă a schimbărilor intervenite a fost calificarea monahilor şi monahiilor într-un anumit
meşteşug dintre cele care pot fi practicare într-o mănăstire. în mănăstirile de monahii, 120 ca
număr în Patriarhia Română, în 1958, şi în câteva de monahi, funcţionau aşa-numitele
cooperative de producţie, sau unele filiale ale acestora, unde se lucrau: covoare, broderii, ţesături,
cusături artistice, croitorie, tricotaje, jucării, ceramică, unele dintre acestea fiind destinate

21
Ion Nistor, Discurs cu ocazia înscăunării P.S. Iosif ca episcop al Râmnicului şi Argeşuluii, B.O.R., nr. 3-4/1949, pag.
22
22
Apostolat Social, Vol. IV, Bucureşti anul 1952, pag. 97.
23
Justinian Florea, Organizarea muncii în mănăstiri. Cooperativele meşteşugăreşti, în rev. G.B., nr. 8-10, anul 1952,
pag 438.
24
Apostolat Social, vol. III, Bucureşti, anul 1949, pag. 170.
exportului. Funcţionau un număr de 18 cooperative de la Agapia, Horezu, Bistriţa Pasărea,
Ţigăneşti şi altele. În schimb la Plumbuita şi Antim se confecţionau obiecte de cult 25.
Măsurile Patriarhului Justinian, în ceea ce priveşte organizarea muncii erau pe termen
lung. Potrivit unui document întocmit de Ministerul Cultelor, motivul acestei vaste iniţiative a
Patriarhului Justinian era „de a organiza forţele de muncă disponibile în mănăstiri şi a aduce un
aport important la economia naţională, atât prin mărfurile produse cât şi prin impozitele pătite
statului. Pe lângă aceasta, responsabilii din Ministerul Cultelor erau de părere că astfel de
activităţi stopează vagabondajul călugărilor şi stăvilesc influenţa lor mistică asupra credincioşilor
din localităţile aşezate în jurul mănăstirilor”26.
Aceste ateliere meşteşugăreşti monahale funcţionau sub egida unităţilor cooperatiste
aflate sub controlul statului. Însă, atribuţiile de control şi îndrumare a cooperativelor din
mănăstiri se stabileau „numai în prezenţa organelor de conducere bisericească sau a delegaţiilor
acestora”27.
Deja în primele şase luni ale anului 1951, în Arhiepiscopia Bucureştilor funcţionau
ateliere meşteşugăreşti în marile mănăstiri: Cernica, Pasărea, Ţigăneşti, Smurcăşeşti, Zamfira,
Suzana şi Viforâta, în care lucrau 377 vieţuitori. Unele cooperative meşteşugăreşti aparţineau de
Uniunea Textile şi Confecţii Bucureşti şi executau comenzi de covoare, pânză topită, articole de
croitorie, costume şi cusături naţionale în cadrul Societăţii Române-Export28.

Cifre şi date
Între anii 1951-1953, s-au înfiinţat ateliere meşteşugăreşti în 35 de mănăstiri, pentru ca
din totalul de 5814 de călugări şi călugăriţe câţi erau în 1957, să lucreze un număr de 1565 de
vieţuitori. Materia primă era primită de la centrele meşteşugăreşti de care aparţineau şi care
desfăceau produsele, precum UCECOM(Uniunea Centralelor Cooperativelor Meşteşugăreşti),
CENTROCOOP, COMRAIPROD, Societatea „Româno-Export” sau alte unităţi cooperatiste ale
statului. Majoritatea atelierelor monahale care lucrau sub egida UCECOM, au avut producţii
mari, din vânzarea căreia „s-a adus un aport însemnat economiei naţionale”, în acelaşi
documentar al responsabililor de la culte, arătându-se cum cooperativa „Propăşirea”, din Târgul-

25
Pr. G... Viaţa monahală în ultimii zece ani, în rev. B.O.R. nr. 5-6/1958, pag. 521.
26
ANIC, fond Ministerul Cultelor-Direcţia Studii, dosar nr. 24bic/1957, foaia 76, apud Adrian Nicolae Petcu Op. Cit.,
pag. 239.
27
Justinian Florea, Op. Cit., pag. 438-439.
28
Idem, Din viaţa mănăstirilor noastre, în rev. Glasul Bisericii, nr. 1-3/1951, pag. 60-62.
Jiu, care avea îîn subordine atelierele monahale din Arhiepiscopia Craiovei, livrase în 1953
mărfuri în valoare de 2.122.230 lei şi plătise statului un impozit de 838.893 lei29.
În aceste cooperative meşteşugăreşti de pe lângă mănăstiri se muncea foarte serios. Planul
de producţie de multe ori depăşit. Mănăstirea Pasărea îndeplinise planul de producţie cu 125%.
Mănăstirea Cernica, raporta şi ea la rândul ei, că realizase peste 100% din ce se planificase.
Atelierele monahale din mănăstirile Arhiepiscopiei Craiovei erau grupate în cooperativa
„Propăşirea” din Târgul-Jiu înfiinţată la 6 iulie 1951, cu un număr de 67 membri cooperatori, din
mănăstirile Tismana şi Polovragi. Era şi un avantaj ca aceste mănăstiri să fie unite într-o singură
cooperativă eparhială, în ideea că se primeau la timp materia primă, comenzi şi debuşen sigur.
Până ăn 1956, acestei cooperative i-au mai fost arondate atelierele din mănăstirile: Jitianu,
Gura-Motrului, Brâncoveni şi Str’mba-Jiu. Secţiile de producţie erau următoarele: la Tismana, cu
76 de cooperatoare, cu secţiile de perii, pensule, bidinele şi frângherie; la Polovragi, cu 28
cooperatori, cu secţii pentru butoaie de grafit; la Jitianu, cu 24 de membrii cooperatori, cu secţii
de perie din sadină şi frângherie. Materia primă era asigurată în cea mai mare parte din resurse
locale, iar o parte de la stat.
Cu banii rezultaţi, urma să se electrifice mănăstirea Tismana, să se amenajeze spaţii
igienice corespunzătoare şi să se înfiinţeze cabinete medicale sau instalarea apei curente30.

Concluzii
Aşadar, viziunea despre muncă a Patriarhului Justinian, pe lângă faptul că era
reformatoare, era şi eficientă. Sume importante urmau să intre în vistieria acestor cooperative de
pe lângă mănăstiri. Cu aceste sume s-a reuşit în primul rând subzistenţa şi traiul cel de toate zilele
al mănăstirilor şi monahilor, dar şi efectuarea unor lucrări de reparaţii, zidire şi înnoire într-o
perioadă în care banii erau puţini, iar voinţa politică a împuterniciţilor şi mai mică.
Astfel, a traversat Biserica noastră o perioadă de mari prefaceri interne, prin muncă
Patriarhul Justinian căutând o formă de salvare, dar şi de dezvoltare, cu rezultate palpabile şi
eficiente pentru un număr cât mai mare de oameni.

29
ANIC, fond Ministerul Cultelor, Op. Cit., apud Adrian Nicolae Petcu, Op. Cit., pag. 241.
30
ANIC, fond Ministerul Cultelor –Direcţia studii, dosar nr. 22 bis, 1/1958, apud Adrian Nicolae Petcu, Op. Cit., pag.
243.