Timpul mort al unui detector Geiger-Muller.

Scopul lucrării: determinarea timpului mort al detectorului G-M

Teoria lucrării. La detectarea radiaţiilor emise de un izotop radioactiv trebuie să se ţină

seama de faptul că procesele de înregistrare şi de revenire a aparaturii în starea iniţială necesită
un anumit timp finit. Particulele care intră în detector sunt distribuite în timp după legi statistice
şi, de aceea, există o anumită probabilitate ca unele din ele să ajungă în detector tocmai în
intervalul de timp în care sistemul este incapabil să le înregistreze. Chiar dacă s-ar lucra în
regimul optim de funcţionare al instalaţiei de înregistrare, un anumit număr de "scăpari" este
inevitabil şi faptul trebuie luat în considerare la prelucrarea rezultatelor determinărilor. Când o
particulă pătrunde în detector, ea ionizează gazul din interiorul acestuia şi ionii pozitivi astfel
formaţi ecranează anodul. Cât timp aceştia din urmă nu dispar (nu se neutralizează) detectorul
este insensibil faţă de oricare altă particulă incidentă. Prezenţa ionilor pozitivi în jurul anodului
face ca intensitatea câmpului electric din acea regiune să scadă temporar sub valoarea minimă la
care se mai poate produce încă multiplicarea în gaz. Spunem că în acest interval detectorul este
orb.
Un sistem de detectare al radiaţiilor nucleare este format dintr-un detector de radiaţii şi
dintr-o instalatie auxiliară de măsură. Procesele de ionizare are loc în detectorul de radiaţii, unde
radiaţia incidentă cedează (parţial sau complet) energie detectorului. Instalaţia auxiliară de
masură transformă informatia furnizată de detector intr-un rezultat, care se exprima printr-un
număr de impulsuri, o viteza de numărare, un curent de ionizare, etc.
Intervalul de timp τ , începând de la amorsarea unui
impuls şi pâna la formarea unui nou impuls de descarcare ce pate u
fi "văzut" distinct de detector, se numeşte timp mort. Orice
radiaţie care ar da un impuls apropiat (linia întreruptă în fig.) nu
este detectată, sistemul electronic "văzând" înfăşurătoarea celor
două semnale (linia punctată).
Dacă notăm cu n numărul de particule înregistrate de
detector în unitatea de timp, înseamna ca pe o durata de timp t t
egala cu nτ , unde τ este timpul de rezoluţie al detectorului (dar
τ
care aproximează destul de bine timpul mort), un număr de
particule ∆n = n'− n = tn' = nn' τ care sosesc la detector nu mai
sunt inregistrate. Rezultă că numărul total de particule (detectate sau nu) ce sosesc în unitatea de
timp la detector este :
n
n' = (1)
1 − τn
Cu această formulă se corectează viteza de numărare n obtinută experimental, pentru a
găsi viteza de numărare reala n'.
Timpul mort al detectorului va fi determinat prin metoda celor doua surse, metodă în
care se înregistrează vitezele necorectate de numărare: n1 pentru o sursă S1 în prezenţa fondului
radioactiv natural, n2 pentru cea de-a doua sursă în prezenţa fondului şi n viteza de numărare a
celor două surse împreună. Din egalitatea
n1 + n2 = n + n f (2)

se obţine, după aplicarea corecţiei de timp mort şi după neglijarea termenilor în τ 2 , expresia
timpului mort al detectorului:
n1 + n2 − n − n f
τ= (3)
( )
2 n1n 2 − n f n
 Modul de lucru.
Se fixează tensiunea de funcţionare a detectorului G-M în zona palierului (de ex.
U=400V sau 500V). La această tensiune se măsoară timp de 100 secunde:
- nr. de impulsuri înregistrate pentru fond (sursa acoperită) N f ;
- nr. de impulsuri N1 înregistrate pentru prima sursă (sursă semideschisă);
- nr. de impulsuri N 2 înregistrate pentru cea de-a doua sursă (sursă semideschisă în
partea opusă) ;
- nr. de impulsuri N înregistrate pentru ambele surse (sursa deschisă).
(Observaţie: În cazul măsurătorilor cu sursa inelară (sursă deschisă, sursă semideschisă)
geometria de măsurare nu trebuie modificată).

Se completează tabelul:

Nf N1 N2 N n f = N f / t σn f n1 σ n1 n2 σ n2 n σn

unde vitezele de numărare ni = N i / t şi dispersiile σ n i = ni / t sunt calculate în impulsuri

/secundă.

Se calculază τ ± σ τ (secunde), unde

n1 + n2 − n − n f
τ= (4)
(
2 n1n 2 − n f n )
iar dispersia asupra timpului mort este:

στ = (τ'n )2 σ n2 + (τ'n )2 σ 2n + (τ'n )2 σ 2n + (τ'n )2 σ 2n

1 1 2 2 f f
(5)

Observaţia 1: Notaţia τ 'n se referă la derivata parţială a timpului mort în raport cu variabila n :
∂
τ 'n = (τ)
∂n
Observaţia 2: Dacă diferenţa n1 + n2 − n − n f este negativă, se vor relua măsurătorile fie
apropiind sursa de detector, fie crescând timpul de măsurare de la 100 secunde la 200 secunde.