CAUZE, EFECT DE RISC ȘI

DIETA ÎN DESHIDRATARE

Suceava, 2018
 CUPRINS

INTROUCERE………………………………………………………………………………...3

I. TIPURI DE DESHIRATARE……………………………………………………………..4

II. PATOGENIA DEHIRATĂRII............................................................................................5

III. EFECTELE NEUROLOGICE ALE DEHIRATĂRII……………………………………6

IV. EFECTELE DEHIRATĂRII ASUPRA POTAIULUI ȘI A REZERVEI ALCALINE…6

V. SEMNE ȘI SIMPTOME…………………………………………………………………..7

VI. CAUZE ȘI FACTORI DE RISC PENTRU DESHIDRATARE………………………...8

VII. DIETA ÎN DESHIDRATARE……………………………………………………………9

CONCLUZII………………………………………………………………………………….10

BIBLIORAFIE………………………………………………………………………………..11

2
 INTROUCERE

Deshidratarea în practica clinică, spre deosebire de o definiție fiziologică, se referă la

pierderea apei corpului, cu sau fără sare, la o rată mai mare decât cea pe care organismul o
poate înlocui. Se susține că definiția clinică pentru deshidratare, adică pierderea apei corpului
total, abordează nevoile medicale ale pacientului cel mai eficient. Există 3 tipuri de
deshidratare, și anume deshidratarea pierderilor de apă (hipernatermică, datorată fie creșterii
sodiului sau glucozei), deshidratarea pierderii de sare și a apei (hiponatremie) și deshidratarea
izonatremică. Diagnosticul necesită o evaluare a pacientului și a testelor de laborator,
evaluarea clinică și cunoașterea istoricului pacientului. Instituțiile de îngrijire pe termen lung
sunt reticente în a face practicanții să facă un diagnostic, în parte deoarece deshidratarea este
un eveniment santinelos. Facilitățile ar trebui să aibă un focus educațional interdisciplinar
asupra prevenirii deshidratării, având în vedere rezultatele slabe asociate dezvoltării sale. De
asemenea, susținem că deshidratarea se datorează rareori neglijării de către îngrijitorii formali
sau informali, ci rezultă mai degrabă dintr-o combinație de procese fiziologice și de boală.
Odată cu disponibilitatea hialuronidazei recombinate, perfuzia subcutanată de fluide
(hipodermocliză) oferă o mai bună oportunitate de a trata deshidratarea ușoară până la
moderată în casa de îngrijire medicală și acasă.

În fiziologie, deshidratarea este un deficit al apei corpului total, cu o întrerupere

însoțitoare a proceselor metabolice. Se produce atunci când pierderea de apă liberă depășește
cantitatea de apă liberă, de obicei datorată exercițiilor fizice, bolii sau temperaturii ridicate a
mediului. Deshidratarea ușoară poate fi cauzată de diureza prin imersie, ceea ce poate crește
riscul de boală de decompresie la diversi oameni.

Majoritatea oamenilor pot tolera o scădere de trei până la patru procente în apa
corporală totală, fără dificultăți sau efecte negative asupra sănătății. O scadere de cinci pana la
opt la suta poate provoca oboseala si ameteala. Pierderea a peste zece procente din apa totală a
corpului poate provoca o deteriorare fizică și mentală, însoțită de sete severă. Moartea survine
la o pierdere între 15 și 25% din apa corpului. Deshidratarea ușoară se caracterizează prin sete
și disconfort general și, de obicei, se rezolvă prin rehidratare orală.

3
 I. TIPURI DE DESHIRATARE

În funcție de osmolaritate deshidratarea poate fi:

1. Deshidratare hiponatremică - <130 mEq/l;

2. Deshidratare izonatremică - 130-150 mEq/l;
3. Deshidratare hipernatremică - >150 mEg/l.

Deshidratarea izonatremică este cea mai comună. Deshidratarea hiponatremică și

hipernatremică cuprind fiecare 5-10% din cazuri. Variațiile sodiului seric arată compoziția
fluidelor pierdute și are efecte patofiziologice diferite.
1. Deshidratarea izonatremică-izotonică apare când pierderea de fluide este
similară în concentrația de sodiu a sîngelui. Sodiul si pierderile de apa sunt de
aceeasi magnitudine in fluidele extra si intravasculare.
2. Deshidratarea hiponatremică-hipotonică apare când pierderea de fluide
conține mai mult sodiu decât sângele. Se pierde mai mult sodiu decât apă
deoarece sodiul seric este scăzut apa intravasculară se mobilizeazâ în spațiul
extravascular, exagerând depleția de volum extravascular pentru o cantitate
totala de apă corporală pierdută.
3. Deshidratarea hipernatremică-hipertonică apare când fluidul pierdut
conține mai puțin sodiu față de sânge. Se pierde mai mult sodiu decât apă.
deoarece sodiul seric este crescut, apa extravasculară se mobilizează în spațiul
intravscular, mimând depleția intravasculară de volum pentru o cantitate de apă
totală corporală pierdută.

4
 II. PATOGENIA DEHIRATĂRII

Balanța negativă fluidică care determină deshidratare rezultă prin aportul scăzut,
pierderile crescute: renale, gastrointestinale, insensibile sau mobilizările fluidice: ascita,
epansamente și arsuri sau sepsis. Diminuarea apei corporale totale determină reducerea
volumelor de fluide intră și extracelulare.
Manifestările clinice ale deshidratării sunt mai mult asociate cu depleția intravasculară.
Pe masură ce deshidratarea progreseaza se instaleaza țocul hipovolemic cu insuficiența
organelor și deces. Copiii mici sunt mai susceptibili la deshidratare datorită conținutului mare
de apă față de adulți, imaturității renale și imposibilității de a-și satisface propriile nevoi
singuri. Copiii mai mari arată semne de deshidratare mai repede față de cei mici prin nivelul
de fluide extracelulare scazut. Deshidratarea poate fi imparțită în funcție de osmolaritate si
severitate. Sodiul seric este un bun marker al osmolarității presupunînd că pacientul are o
glicemie normală.

Tabloul clinic al deshidratării cuprinde uscarea membranelor mucoase, sete vie,

depresarea fontanelelor, diminuarea turgorului pielii, lipsa lacrimilor, ochi incercanați,
afundați in orbite, tahicardie, tahipnee, cresterea timpului de reumplere capilara, oligurie.

Complicațiile pot include șoc ireversibil, tromboză venoasa sagitală, convulsii

și insuficiență renala. Deshidratarea este mai frecventă la copii datorita raportului suprafața
tegumentara/dimensiune crescut, a imaturității renale si a perspirației insensibile
crescute. Pacienții cu deshidratare minim-moderată trebuie incurajați să continue dieta
specială vârstei și un aport oral de fluide adecvat. Soluțiile de rehidratare orala trebuie
folosite. Deshidratarea severă necesită rehidratare intravenoasă.

5
 III. EFECTELE NEUROLOGICE ALE DEHIRATĂRII

În deshidratările hipo si hipernatremice pot aparea complicații

neurologice. Hiponatremia severă conduce la convulsii, în timp ce corecția rapidă a
hiponatremiei cronice este asociată cu mieloliza pontina centrală. În timpul rehidratării rapide
din hipernatremie activitatea osmotică crescută a neuronilor determină un influx crescut de
apă cu edem celular cerebral.

IV. EFECTELE DEHIRATĂRII ASUPRA POTAIULUI ȘI A

REZERVEI ALCALINE

Potasiul se mobilizează între compartimentele fluidice extra si intracelulare mai

încet decât apa liberă. Nivelul de potasiu seric nu reflectă nivelul de potasiu intracelular. Deși
deficitul de potasiu este prezent la toți pacienții cu depleție de volum nu este semnificativ
clinic.

Se observă și grade diferite de acidoză metabolică, mai ales la copii. Mecanismele

cuprind pierderea de bicarbonat în scaun și producția de cetone. Hipovolemia determină
scăderea perfuziei tisulare si creșterea acidului lactic. Scăderea perfuziei renale determină
scăderea filtrării glomerulare și scăderea excreției de hidrogen. Acești factori determină
acidoză metabolică

6
 V. SEMNE ȘI SIMPTOME

Semnele distinctive ale deshidratării includ modificări neurologice și de sete, cum ar fi

dureri de cap, disconfort general, pierderea poftei de mâncare, scăderea volumului urinar (cu
excepția cazului în care poliura este cauza deshidratării), confuzie, oboseală inexplicabilă,
unghii purpurii și crize convulsive. Simptomele deshidratării devin din ce în ce mai severe, cu
o pierdere mai mare a apei corporale. O pierdere de apă a corpului de 1-2%, considerată
deshidratare ușoară, consierând că afectează performanța cognitivă.

La persoanele de peste 50 de ani, senzația de sete a organismului se diminuează și

continuă să se diminueze odată cu vârsta. Mulți cetățeni în vârstă suferă de simptome de
deshidratare. Deshidratarea contribuie la morbiditate la persoanele în vârstă, în special în
condițiile care promovează pierderi insuficiente de apă, cum ar fi vremea călduroasă.

7
 VI. CAUZE ȘI FACTORI DE RISC PENTRU DESHIDRATARE

Factorii de risc pentru deshidratare includ, dar nu se limitează la: exerciții fizice în
condiții calde și umede, locuire la altitudini înalte, atletism de rezistență, adulți în vârstă,
sugari, copii și persoane care suferă de boli cronice.

La persoanele în vârstă, răspunsul blând la sete și/sau capacitatea inadecvată de a

accesa apa liberă în fața pierderilor excesive de apă (în special legate de hiperglicemie) par a
fi principalele cauze ale deshidratării. Excesul de apă liberă sau apă hipotonică poate părăsi
corpul în două moduri - pierderi sensibile, cum ar fi diureza osmotică, transpirația, vărsăturile
și diareea și pierderea insensibilă a apei, care apare în principal prin piele și căile respiratorii.
La oameni, deshidratarea poate fi cauzată de o gamă largă de boli și stări care afectează
homeostazia apei în organism. Acestea apar în primul rând prin accesul la sete / accesul la apă
sau la excesul de sodiu. Alte cause pot fi:

 gastroenterita este cea mai comună cauză de deshidratare, fiind prezente diareea și
vărsăturile;
 cetoacidoza diabetica determină deshidratare prin diureză osmotică și catabolism excesiv;
 bolile febrile determină cresterea pierderilor insensibile de apa si afecteaza apetitul;
 faringita și somatitele por scădea aportul oral.

Cauze care pun în pericol viața:

 gastroenterita, acidoza diabetică, arsurile, hiperplazia adrenală congenitală;

 obstrucția digestivă asociată cu aport deficient și emeză;
 atac cerebral, fibroză chistică cu pierderi excesive de sodiu și clor prin transpirație;
 diabet insipid - diureză excesivă sau urină diluată determină pierderea apei si deshidratare
hipernatremică;
 tireotoxicoza prezintă scădere ponderală și diaree în ciuda apetitului crescut.

8
 VII. DIETA ÎN DESHIDRATARE

Copiii cu deshidratare prin gastroenterită au o durată diminuată a diareei când

alimentația specială vîrstei este începută imediat ce pacientul poate tolera aportul oral. Laptele
diluat sau formulele de lapte nu sunt indicate. Alimentația la sîn trebuie instaurată imediat
posibil. Alimentele care conțin carbohidrați complecși (orezul, cartofii, pîinea, cerealele) și
vegetalele sunt indicate. Alimentele grase și carbohidrații simpli trebuie evitați. Toate
alimentele reintroduse după depașirea momentului diareic, se vor face treptat, câte puțin,
pentru o bună verificare a toleranței organismului. Deshidratarea poate surveni și în condiții
normale, nu neapărat în urma diferitelor afecțiuni, această cauză fiind cel mai ușor de
prevenit. Un aport adecvat de lichide, pe parcursul întregii zile, în funcție de condițiile
climaterice și gradul de efort fizic depus, joaca un rol extrem de important în prevenția
deshidratării.
De asemenea, ar trebui să ne îndreptăm atenția asupra sportivilor (copii si adulți), la
care, cu ajutorul unor metode simple (cum ar fi cântărirea înainte și după antrenament sau
culoarea urinei) se poate determina pierderea de lichide. Aceste metode sunt foarte utile în
monitorizarea unei stări de hidratare optimă, iar excesul ingerării de lichide reprezintă rareori
o problemă.

9
 CONCLUZII

Deshidratarea apare atunci când aportul de apă nu este suficient pentru a înlocui apa
liberă pierdută datorită proceselor fiziologice normale, inclusiv respirația, urinarea și
transpirația sau alte cauze, inclusiv diareea și vărsăturile. Deshidratarea poate pune în pericol
viața atunci când este severă și duce la convulsii sau stop respirator și, de asemenea, prezintă
riscul edemului cerebral osmotic dacă rehidratarea este prea rapidă.

Determinarea cauzelor frecvente de deshidratare este esențială. Aportul slab de

fluide, diureza excesivă, creșterea pierderii insensibile de fluide sau o combinație a celor de
mai sus determina depleția volumului intravascular. Cauzele comune
cuprind gastroenteritele, cetoacidoza diabetica, bolile febrile, arsurile, diabetul insipid.

Complicațiile pot include șoc ireversibil, tromboză venoasa sagitală, convulsii

și insuficiență renala. Deshidratarea este mai frecventă la copii datorita raportului suprafața
tegumentara/dimensiune crescut, a imaturității renale si a perspirației insensibile
crescute. Pacienții cu deshidratare minim-moderată trebuie incurajați să continue dieta
specială vârstei și un aport oral de fluide adecvat. Soluțiile de rehidratare orala trebuie
folosite. Deshidratarea severă necesită rehidratare intravenoasă.

10
 BIBLIORAFIE

1. https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1525861008001072
2. Mange K, Matsuura D, Cizman B, Soto H, Ziyadeh FN, Goldfarb S, Neilson EG
(November 1997). "Language guiding therapy: the case of dehydration versus volume
depletion". Annals of Internal Medicine. 127 (9): 848–5
3. Ashcroft F, Life Without Water in Life at the Extremes. Berkeley and Los Angeles,
2000, 134-138.
4. Hooper L, Abdelhamid A, Attreed NJ, Campbell WW, Channell AM, Chassagne P, et
al. (April 2015). "Clinical symptoms, signs and tests for identification of impending
and current water-loss dehydration in older people". The Cochrane Database of
Systematic Reviews.
5. "Dehydration Risk factors - Mayo Clinic". www.mayoclinic.org. Retrieved 2015-12-
14.
6. Borra SI, Beredo R, Kleinfeld M (March 1995). "Hypernatremia in the aging: causes,
manifestations, and outcome". Journal of the National Medical Association. 87 (3):
220–4. PMC 2607819

11