Vasile Alecsandri, reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori

de la mijlocul secolului al XIX-lea, a abordat, în creaţia sa, o mare

varietate de specii literare, între care un loc aparte îl ocupă pastelurile,
al căror creator este.
Pastelul este specia lirică, în care poetul descrie un tablou din
natură, apelând la imagini vizuale, motorii, olfactive, auditive, precum
şi la figuri de stil şi motive literare care compun armonizarea planului
terestru cu cel cosmic.
Titlul, „Mezul iernei”, semnifică esenţa pastelului, descrierea
anotimpului friguros, deja instalat şi în plină manifestare, zăpada
oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele sălbatice cutreierând
nestânjenite alba întindere pustie.
Pastelul Mezul iernei este alcătuit din patru catrene (strofe de câte
patru versuri), dispuse succesiv, conform celor două planuri: prima şi
ultima strofă aparţin planului real, iar strofele a doua şi a treia ţin de
planul transfigurat.
Prima strofă ilustrează planul real, alcătuit din elemente terestre şi
cosmice. În primele două versuri propoziţiile sunt scurte, sacadate,
pentru a exprima concentrat caracteristicile anotimpului hibernal,
conturând o natură statică, încremenită, într-o noapte foarte geroasă:
„În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par
îngheţate, cerul pare oţelit”.
În strofa a doua, se compune o imagine vizuală monumentală a
iernii, conturându-se un tablou măreţ prin enumerarea detaliilor cu
efect fabulos, exprimate prin epitete sugestive: „Fumuri albe”,
„văzduhul scânteios”. „templu maiestuos”, „bolta [...] senină” şi epitetul
în inversiune ‘înaltele coloane”.
Strofa a treia debutează printr-o interjecţie urmată de semnul
exclamării - „O!” - sugerând sentimentele de admiraţie şi uimire ale
eului liric în faţa acestui tablou ireal şi încântător, exprimate printr-un
epitet dublu: „tablou măreţ, fantastic / ...”.
Ultima strofă reia imaginea din strofa întâi, aceea a naturii statice,
încremenite - „Totul e în neclintire” -, realizată printr-o enumeraţie
gradată ascendent - „fără viaţă, fără glas”; „nici un zbor [...], nici un
pas”.
Poezia Mezul iernei are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar
versurile sunt lungi, ca în majoritatea pastelurilor sale, de 15-16 silabe.
Deoarece Vasile Alecsandri creează un tablou în versuri al naturii
feerice, faţă de care eul poetic îşi exprimă propriile sentimente de
încântare şi admiraţie pentru măreţia acesteia, poezia Mezul
iernei este un pastel.