Perioada Pașoptistă

Accesează acest capitol despre literatura și rolul său în perioada pașoptistă și

vei putea observa cele mai importante caracteristici ale perioadei pașoptiste și lista
cu reprezentanții perioadei pașoptiste în literatura română.

Dacă manualul tău de la școală nu oferă destule informații despre literatura

pașoptistă, sau dacă informațiile oferite sunt prea greoaie, capitolul structurat de
profesorii noștri de limba română îți va fi de un real folos.

De acum, vei cunoaște cei mai importanți reprezentanți/scriitori din pașoptism și vei
înțelege mai ușor rolul literaturii în această epocă.

Caracteristicile perioadei pașoptiste

Perioada paṣoptistă (1830-1860) este una dintre etapele fundamentale ale

literaturii române, aceasta caracterizându-se printr-o mare efervescenţă
culturală ṣi prin promovarea specificului naţional. Paṣoptismul se manifestă în
preajma Revoluţiei de la 1848, fiind strâns legat de ideea emancipării ṣi de afirmarea
conṣtiinţei naţionale.

Perioadă culturală cunoscută sub numele de perioada pașoptistă are la bază

activitatea revistei „Dacia literară”, al cărei prim număr este publicat în 1940
de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul generaţiei paṣoptiste.

Principalul obiectiv al paṣoptiṣtilor este crearea unei literaturi naţionale.

Bineînţeles, acest scop măreţ e aliniat ideilor de formare a unei conṣtiinţe comune ṣi
de unire a românilor din toate provinciile.

Astfel, ceea ce se promovează în plan literar este pus în slujba idealului naţional, mai
exact, literatura reprezintă un alt câmp de luptă în cadrul căruia se militează
pentru conturarea conştiinţei naţionale şi pentru realizarea Unirii Principatelor.

Acesta este ṣi scopul revistei „Dacia literară”, întrucât, încă din primul număr al
revistei, prin articolul-program „Introducţie” publicat de Kogălniceanu, se trasează
directive precum:

 necesitatea aṣezării principiului estetic la baza criticii româneṣti – „[…] vom

critica cartea, iar nu persoana.”;
 unitatea limbii ṣi a literaturii la nivelul provinciilor româneṣti, unirea literară
fiind un prim pas pentru o viitoare unire teritorială ṣi socială;
 evitarea traducerilor ṣi a imitaţiilor care „omoară în noi duhul naţional”;
 valorificarea specificului naţional;
 promovarea unor surse de inspiraţie precum „frumoasele noastre ţări”,
obiceiurile ṣi istoria naţională, imitarea literaturii străine fiind înlocuită cu
promovarea unei literaturi naţionale.

Curente literare specifice

Prin ideile pe care le promovează, paṣoptismul nu doar trezeṣte conṣtiinţa naţională

ṣi animă poporul la acţiune în vederea unificării depline, ci orientează totodată
literatura înspre romantism.

Nu întâmplător, articolul lui Kogălniceanu este considerat un manifest al

romantismului, ideile pe care acesta le impune aflându-se în consonanţă cu temele
acestui curent, cu atât mai mult cu cât romantismul are la bază dorinţa de libertate,
iar Kogălniceanu urmărea emanciparea Principatelor.
Cu toate acestea, nu doar romantismul se reflectă în operele scriitorilor paṣoptiṣti,
ci ṣi alte curente, precum clasicismul sau realismul. Din dorinţa de modernizare,
de aliniere la celelalte naţiuni din Occident, literatura română „arde” etape din
evoluţia ei şi încearcă o împletire a mai multor curente literare, de multe ori chiar în
cadrul aceleiaşi creaţii. Astfel, apare fenomenul coexistenţei mai multor
curente literare în cadrul aceleiaṣi opere, această imixtiune fiind vizibilă în
creaţii precum „Alexandru Lăpușneanul” (Costache Negruzzi) sau chiar în pastelurile
lui Alecsandri.

Scriitori reprezentanţi

POEZIE

 „Pasteluri” (Miezul Iernii, Sfârșit de toamnă, Malul Siretului, Iarna), „Doine ṣi

lăcrămioare” de Vasile Alecsandri;
 „Zburătorul”, de Ion Heliade Rădulescu;
 „Fabule”, de Grigore Alexandrescu (Iepurele, ogarul și copoiul, Câinele și
cățelul, Nebunia și amorul, Dreptatea leului);
 „Povestea vorbii”, de Anton Pann.

PROZĂ

 „Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi;

 „Memorial de călătorie”, de Grigore Alexandrescu;
 „Balta albă”, de Vasile Alecsandri.

DRAMATURGIE

 „Despot-Vodă”, de Vasile Alecsandri.

Epoca Marilor Clasici

Epoca marilor clasici (cunoscută și ca perioada marilor clasici) este de o
importanță majoră, deoarece marchează perioada de timp în care au
publicat și au scris unii dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii
române.

Pentru a citii despre marii clasici ai literaturii române, te sfătuim să

accesezi acest eBook. Aici vei găsi câte un capitol dedicat fiecărei
epoci literare.

În plus, fiecare capitol conține: liste cuprinzând cele mai importante

caracteristici ale epocii respective, scriitorii și operele care au consacrat-o,
totul într-un limbaj simplu de înțeles și potrivit ca suport de studiu
pentru școală.

Caracteristicile Epocii Marilor Clasici

Atunci când ne referim la Epoca marilor clasici, cunoscută și ca perioada
junimistă, marcăm a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au scris și
au publicat mari autori ai literaturii române, precum: Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici.

Totuși, pentru a înțelege cu exactitate ce înseamnă „Epoca marilor clasici”,

considerăm că definiția cuvântului „clasic” este de un real folos.

Conform „DEX online” termenul „clasic,” atunci când este folosit pentru a
caracteriza o operă literară sau științifică, face referire la un model de
perfecțiune, la o scriere litrerară care poate servi drept model. Totodată,
atunci când termenul de „clasic” este folosit pentru a descrie un artist
sau un scriitor, acesta subliniează valoarea respectivului. Operele sale
rămân actuale și de o importanță majoră mult după moartea sa.

Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății

„Junimea”, societate aflată sub protectoratul și îndrumarea lui Titu
Maiorescu. Acesta, împreună cu ceilalți junimiști (Petre Carp, Vasile Pogor,
Iacob Negruzzi etc.) au lansat o revistă în care au publicat cele mai
valoroase creații literare ale vremii.

Revista „Convorbiri literare” reprezintă o piatră de temelie a literaturii

române, deoarece în paginile acestei publicații au apărut pentru prima dată
scrierile autorilor menționați mai sus.

Câteva detalii despre importanța și activitatea lui Titu

Maiorescu:

 în căutarea sa de modele pentru literatură, i-a promovat pe Ion

Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale;
 pune problema unei selectări riguroase a celor care vor influența
viața culturală românească;

 articolele publicate de el, precum „Comediile d-lui Caragiale" sau

„Eminescu și poeziile lui" reprezintă un reper în critica literară
românească;
 a fost eseist, filosof, academician, critic literar, estetician, pedagog,
avocat și chiar primul ministru al României vreme de doi ani (1912-
1914);
 este unul dintre fondatorii Academiei Române;
 este un adept al evoluției naturale, dar pregătite temeinic și încearcă
să ghideze viața socială și culturală din România conform crezului
său (opus „formei fără fond”).

Cei patru mari scriitori, cunoscuți drept „marii clasici”,

au în comun faptul că:

 scrierile lor împărtășesc același stil / spirit modern;

 au adoptat ideologia filo-germană, dar au preluat și părți din cultura
franceză;
 au studiat, au locuit și au scris la București și / sau Iași;
 au făcut parte din societatea „Junimea”;
 operele lor literare au apărut în revista „Convorbiri literare”;
  l-au avut ca mentor pe Titu Maiorescu, un om de cultură apreciat al
vremii (om politic influent și totodată critic literar);
 au fost ridicați de Titu Maiorescu la rang de modele pentru scriitorii
contemporani.

Scriitori reprezentanţi
Cei patru scriitori importanți au marcat literatura
română printr-o nouă direcție în:

1. Poezie - Mihai Eminescu (Luceafărul, Scrisoarea I, Floare

albastră, Dorința, La steaua, Atât de fragedă, Ai noștri tineri, Făt-
frumos din lacrimă, Epigonii, Glossă, Geniu pustiu, Lacul, Memento
Mori, Odă în metru antic, Sărmanul Dionis, Scrisoarea I, etc);
2. Teatru/ opere dramatice - Ion Luca Caragiale (O scrisoare
pierdută, O noapte furtunoasă, D`ale carnavalului, Conu` Leonida
față cu reacțiunea, Repausul dominical, Bacalaureat, Calul
dracului, Năpasta, Tren de plăcere, Un pedagog de școală nouă, etc );
3. Proză - Ioan Slavici (Moara cu noroc, Popa Tanda, Mara, Budulea
Taichii, Pădureanca, Scormon, Comoara, Gura satului, Zâna
Zorilor) și Ion Creangă (Povestea lui Harap Alb, Amintiri din
copilărie, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Moș Ion Roată și Unirea).

Perioada interbelică
Un loc important in eBook-ul redactat de profesorii noștri
despre perioadele și epocile literare îl ocupă capitolul despre perioada
interbelică în literatura română.

Accesând acestă pagină despre perioada interbelică în literatura

română , vei putea citi cele mai importante caracteristici despre perioada
interbelică a literaturii, într-un mod simplu de înțeles.

Caracteristicile perioadei interbelice

în literatura română
Perioada interbelică a literaturii române (1918-1939) a fost una
extrem de bogată în creații literare, operele publicate atunci fiind încă
de actualitate și studiate de elevi la școală.

Ceea ce diferențiază perioada interbelică în literatura română de restul

grupărilor culturale este faptul că în această perioadă au reușit să coexiste
și să „înflorească” două curente literare de orientări
opuse: modernismul și tradiționalismul românesc.
A. Despre tradiționalism
Reprezentanții curentului tradiționalist au mizat pe valorificarea
tradițiilor românești și pe conservarea valorilor. Aceștia au decis să se
îndepărteze de orice influențe moderne.

Unul dintre cei mai importanți îndrumători ai scriitorilor tradiționaliști a

fostNichifor Crainic, director al revistei „Gândirea” din Cluj.

Principii tradiționaliste

 crearea operelor literare bazate pe tradiții românești;

 un loc important în creațiile scriitorilor tradiționaliști le-au ocupat și
ritualurile străvechi, miturile și valorile românești;
 idealizarea istoriei și a valorilor specifice lumii satului românesc;
 sublinierea rolului ortodoxiei, al credinței și al lui Dumnezeu;
 curentele literare promovate intens de către tradiționaliști au fost:
gândirismul, sămănătorismul și poporanismul;
 apărarea valorilor naționale în fața „spiritului internaționalist”;
 promovarea autohtonismului;
 accentuarea dimensiunii spirituale a sufletului țărănesc;
 promovarea folclorului și a istoriei.

B. Despre modernism
La fel cum Nechifor Crainic a fost ideologul tradiționalismului, Eugen
Lovinescu a jucat rolul de mentor al scriitorilor moderniști, operele
acestora apărând în revista „Sburătorul" din București.

Principii moderniste
 cultura românească trebuia să se alinieze/sincronizeze cu cea
occidentală, mult mai bogată și apreciată;
 este promovată proza obiectivă;
 scriitorii tineri sunt încurajați și susținuți;
 Lovinescu menționează chiar un „spirit al veacului”/saeculum, un
spirit sacru, căruia trebuia să i se închine și viața culturală
românească;
 rolul tradiției, al miturilor și al ritualilor străvechi este minimalizat
sau chiar ignorat în totalitate;
 literatura se orientează spre intelectualism (afirmarea personajului
intelectual) și mediul citadin (al orașului);
 modernizarea literaturii române și îndepărtarea de „spiritul
provincial”;
 promovarea procedeelor literare precum analiza psihologică sau
fluxul conștiinței;
 interes orientat înspre autenticitate și credibilitate.
C. Despre curentele avangardiste
Acestea erau situate la limita dintre modernism și tradiționalism.
Dadaismul, suprarealismul, constructivismul și integralismul au „înflorit”
în România datorită unor scriitori precum: Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie
Voronca etc.

Scriitori reprezentanți
m = modernism

t = tradiționalism

Poeți

 George Bacovia (m) - Lacustra, Plumb, Sonet, Amurg violet, Nervi

de primăvară, Decor, Ecou de romanță, Nocturna
 Lucian Blaga (m) — Dați-mi un trup, voi munților, Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii, Izvorul nopții, Meșterul
Manole, Gorunul, Lumina, Paradis în destrămare, Strigăt în
pustie, Zamolxe, etc.
 Ion Barbu (m) — Joc secund, Oul dogmatic, Riga Crypto și lapona
Enigel, Din ceas, dedus, După melci
 Tudor Arghezi (m) — Creion, Flori de mucigai, Testament, Psalmul
6, Adam și Eva, Tare sunt singur, Doamne, și
pieziș, Porunca, Morgenstimmung, Cuvânt, Epigraf, Inscripție pe un
portret
 Ion Pillat (t) — Aci sosi pe vremuri, Lumină iarna
 Vasile Voiculescu (t) — În gradina Ghetsemani

Prozatori

 Camil Petrescu (m) — Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război, Act venețian, Jocul ielelor, Patul lui Procust, Suflete tari;
 Hortensia Papadat-Bengescu (m) — Concert din muzică de Bach ;
 Anton Holban (m) - O moarte care nu dovedește nimic, Jocurile
Daniei;
 Vasile Voiculescu (t) — Lostrița, Pescarul Amin, Capul de
zimbru, Șarpele Aliodor
 Liviu Rebreanu (t) - Ion, Pădurea
spânzuraților, Ciuleandra, Răscoala;
 Mihail Sadoveanu (t) - Baltagul, Creanga de aur, Frații
Jderi, Dumbrava minunată) .

Dramaturgi
 Camil Petrescu („ Jocul ielelor");
 Marin Sorescu („ Iona”).
Critici importanți/ Ideologi/ Mentori
 Eugen Lovinescu;
 Nichifor Crainic (Amiază);
 Garabet Ibraileanu;
 Șerban Cioculescu;
 Vladimir Streinu;
 Perpessicius.

Perioada postbelică
În eBook-ul redactat de profesorii noștri de limba română despre epocile
literare, am dedicat o pagină și literaturii române din perioada
postbelică. Această perioadă, în care literatura a fost „ghidată” de partid și
de stat, este ilustrată într-o manieră simplă, ușor de înțeles.

Accesând pagina despre perioada postbelică în literatura română vei

putea observa cele mai importante caracteristici ale realismului
socialist și ale neomodernismului, etape marcante ale literaturii românești
postbelice.

Clasificare
În perioadă postbelică/epoca postbelică (după al Doilea Război Mondial) se
întrezăresc următoarele etape în literatura română:

1. Realismul socialist – (1949-1964)

2. Neomodernismul – anii ‘60
3. Postmodernismul – anii ‘80

Caracteristicile perioadei postbelice în

literatura română
1. Realismul socialist
Reprezintă perioada în care crezul de a trăi și de a fi liber în societate exista
mai mult ca o dorință, fiind imposibil de realizat. În această etapă
istoricăliteratura nu mai însemna sensibilitate și subiectivitate,
trecute prin filtrul propriu al scriitorului, ci era mai degrabă o susținere
lozincardă a principiilor dictatoriale ale partidului.

Luând în discuție lirica, aceasta cuprindea elogii la adresa conducerii

de partid și de stat, a socialismului victorios și a Uniunii Sovietice,
„marele vecin de la Răsărit”. Poezia „angajată” foarte rar vorbea despre
România, iar spiritul de partid conducea poeții pe drumul realismului
socialist.

Nici în ceea ce privește genurile epic și dramatic situația nu era diferită.

Acestea erau formate aproape în totalitate din construcții înclinate spre
realizările socialismului, în care toată lumea aproba industrializarea
socialistă și colectivizarea.

Publicul poeziei este poporul, iar dacă luăm în calcul faptul că poporul era
controlat politic, la fel se întâmpla și cu literatura, unde trebuia exprimată
recunoştinţa profundă pentru beneficiile comunismului. Literatura era
condusă de partid, la fel ca orice alt domeniu al vieții sociale, fiind definită
de următoarele idei:

 promovarea spiritului colectiv şi colectivist;

 întemeierea „omului nou”, soldatul dependent de partid și de idealul
comunist;
 accentuarea funcției de manipulare, control;
 încercarea de persuasiune a maselor;
 conceperea versului agitatoric;
 folosirea adresării directe, specifică poeziilor-manifest, menite să
proslăvească oamenii politici ai vremii și să fie pe gustul poporului.

Reprezentanți ai realismului socialist

 Poezie: Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Miron Radu

Paraschivescu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu,
Nina Cassian, A. E. Baconsky, Alexandru Andriţoiu, Dan Deșliu.
 Proză: Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin
Preda, Eugen Barbu.
 Dramaturgie: Horia Lovinescu, Aurel Baranga, Maria Banuș,
Alexandru Mirodan.

2. Neomodernismul – anii ‘60

Situația literaturii din perioada realismului socialist avea să se schimbe
după 1965, când, profitând de momentele de libertate, apare „literatura
<<deceniului obsedant>>”. Anii ’60 aduc un suflu nou datorită
revenirii în viața literară a autorilor indexați, dar și debutului entuziasmant
al tinerilor scriitori aflaţi sub dominația unor modele: Nicolae Labiș, Tudor
Arghezi, Lucian Blaga.

Generația ’60 sau „generația Nichita Stănescu”, așa cum a mai fost numită,
reprezintă un moment important, ce își propune redescoperirea,
promovarea sistematică și apărarea specificului literaturii.
Datorită liberalizării ideologice,apare generația autorilor care încearcă să
scrie original. Astfel, se afirmă o nouă spiritualitate, o generație
caracterizată de dorința de afirmare, eliberată de șabloane, o adevărată
„explozie lirică”.

În această perioadă literatura cunoaște următoarele transformări:

- poezia operează cu necuvinte;

- poemul modern este pulsatoriu, încărcat cu nodule de tensiune;

- revenirea la metafore și la limbajul conotativ;

- introducerea funcției estetice;

- refuzul sincronizării cu „spiritual veacului”;

- proza nu se creează după un program, ci e constituită „din câteva

revelații”.

Reprezentanți ai neomodernismului

 Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu

Popescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ioan Alexandru.
 Autori indexați care revin: Emil Botta, Ștefan Augustin Doinaș, Geo
Dumitrescu.
 Poeți care renunță la realismul socialist în favoarea
neomodernismului:Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Dan Deșliu.

Postmodernismul
Dacă dorești ca atunci când vei studia la clasă Postmodernismul, să obții
nota 10 și să înțelegi în totalitate această epocă a literaturii românești, te
sfătuim să accesezi eBook-ul redactat de profesorii noștri.

Vei afla toate caracteristicile și trăsăturile Postmodernismului românesc și

vei primi acces la lista cu cei mai valoroși reprezentanți ai săi.

Prin urmare, dacă manualul de la clasă prezintă aceste informații într-o

manieră greoaie sau, din contră, mult prea simplistă, în acest capitol vei
găsi trăsăturile esențiale ale Postmodernismului din România.

Astfel, vei știi ce importanță au Radu G. Țeposu și Ion Bogdan Lefter în

contextul literaturii postmoderniste și multe alte informații care fac
diferența dintre nota 9 și nota 10.

În perioadă postbelică se întrezăresc următoarele etape:

I. Realismul socialist - (1949-1964)

II. Neomodernismul – anii ‘60
III. Postmodernismul – anii ‘80

Caracteristici și trăsături ale

postmodernismului
Perioada postmodernă își are primele mișcări în anii ’60, când grupul
oniricilor, format din Emil Brumaru, Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag,
împreună cu scriitorii din „Școala de la Târgoviște”: Radu Petrescu, Mircea
Horia Simionescu au primele reacții împotriva poeticii moderniste.

Astfel, mai târziu, postmodernismul, numit și Generația ’80 se afirmă

începând cu anul 1980 și se manifestă până în zilele noastre,
fiind complementar modernismului. Prefixul „post” definește această
perioadă, arătând dimensiunea livrescă ce se adaugă modernismului.

În anul 1986, reunind în revista „Caiete critice” probleme referitoare la

postmodernism, colectivul de redacție format din Eugen Simion, Ion
Bogdan Lefter, Mircea Iorgulescu, Damian Necula, Monica Spiridon și
Ștefan Stoenescu a reușit să atragă atenția scriitorilor și să încurajeze
referirile la postmodernism, acestea devenind tot mai frecvente.

Considerând că totul a fost spus deja, cu ajutorul intertextualității

postmoderniștii includ în operele lor idei, trimiteri la autori și texte foarte
cunoscute.

Relația pe care postmodernismul o are cu tradiția este simplu de explicat:

principiile tradiției sunt identificate dintr-un alt punct de vedere, modern.
În fond, „modernii de azi sunt clasicii de mâine”. Repetarea istoriei e
posibilă doar prin ironie, acesta fiind alt procedeu specific
postmoderniștilor, care se adaugă următoarelor trăsături:

 narativul se combină cu lirismul în poezie;

 banalul e scos în evidență și valorificat;
 renunțarea la clișee;
 accentul cade pe spiritul ludic și parodie;
 realitatea străzii apare în poezie;
 sunt preferate jocurile de limbaj, oralitatea expresiei, pastișa, colajul;
 e permis amestecul genurilor literare;
 includerea stilurilor nonficționale și a literaturii noncanonice;
 stilul ermetic și impersonal e abandonat.

Scriitori reprezentanți
PROZĂ

 Mircea Nedelciu (Zmeura de câmpie, Femeia în roșu)

 Adriana Babeți (Femeia în roșu)
 Mircea Mihăieș (Femeia în roșu)
 Mircea Cărtărescu

POEZIE

 Mircea Cărtărescu (Levantul, Poema chiuvetei, O seară la

operă, Ciocnirea)
 Alexandru Mușina
 Ioan Vieru
 Matei Vișniec

DRAMATURGIE

 Dumitru Crudu
 Valentin Busuioc

CRITICI LITERARI

 Radu G. Țeposu
 Ion Bogdan Lefter.