Dorinta

Poezia Dorinţa, de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri literare”,
face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată „ars poetica” pentru lirica erotică
eminesciană.

Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia Dorinţa proiectează aspiraţia unei iubiri
posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru
această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează.

Titlul Dorinţa argumentează romantismul şi sugerează imaginea iubirii posibile, dar neîmplinite.
Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia poetului pentru un sentiment
ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii acestui sentiment profund.

Dorinţa este o idilă romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul
aspiră să o atingă, posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.

Prima strofa fixeaza cadrul natural si cuprinde chemarea iubitei in mijlocul naturii.
Verbul la imperativ "vin-o" exprima intensitatea chemarii, a dorintei.
Cadrul natural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: "izvorul care tremura pe
prund" (personificare), "prispa cea de brazde" (metafora), "crengi plecate".

Incepand cu strofa a doua se remarca o succesiune de verbe la viitor si la conjunctiv prin care
jocul erotic este proiectat in planul posibilului, al aspiratiei, prin aceste verbe se reconstituie un
ritual al intimitatii.
Strofa urmatoare prezinta cufundarea intr-o stare de reverie, de vis.
Se remarca in aceasta strofa legatura stransa dintre sentimentul iubirii si sentimentul fata de
natura.
Eminescu foloseste epitete putine, dar sugestive: "blanda batere de vant", "vis ferice", "singuratice
izvoare".

Ultima strofa cuprinde desprinderea de realitate, cand eul poetic traieste sentimentul implinirii prin
iubire. Si in aceasta strofa este prezentat acordul dintre starea sufleteasca a poetului si natura.

Interferenta planului uman cu cel natural se realizeaza printr-o personificare cu valoare de

metafora: "adormind de armonia / codrului batut de ganduri".

Poezia Dorinţa este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei secvenţe lirice, care sunt delimitate
prin alternanţa planurilor temporale prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de
natură ce alternează cu scenele erotice.

In poezia Dorinţa de Mihai Eminescu este sintetizata conceptia autorului despre iubire, o poveste
de dragoste ideala ce se manifesta doar in centrul naturii ocrotitoare. Poezia este o poveste de
iubire posibila doar prin intermediul visului, de aceea poezia este o idila.