Nulitatea actului juridic civil

2.1.Consideraţii generale
Termenul nulitate derivă de la latinescul nullitas şi f r. nullite şi are în mod obişnuit trei
sensuri:
1) lipsă totală de valoare, de talent;
2) persoană fără competenţă;
3) ineficacitatea unui act juridic din cauza absenţei unei condiţii de fond sau de formă 1.
În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii; de aceea definirea ei,
asemeni altor instituţii, a revenit doctrinei. O definiţie care s-a impus prin conciziunea sa este
aceea care defineşte nulitatea ca fiind acea sancţiune "care lipseşte actul juridic de efectele
contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă2".
Deşi acesta definiţie poate fi reţinută, la o analiză de detaliu observăm că ea
circumscrie conţinutul noţiunii de nulitate prin caracteristici negative ("efectele contrarii normelor
juridice") şi nu pozitive, afirmative. De altă parte, definiţia reprodusă lasă impresia că în urma
sancţiunii nulităţii actul juridic există în continuare, că acesta ar supravieţui, ceea ce evident nu
este exact. în adevăr, ceea ce rămâne dintr-un act juridic lovit de nulitate este doar existenţa sa
materială (învelişul sau coaja sa), care însă, în contextul analizat, nu ne interesează. întotdeauna
desfiinţarea actului juridic - totală sau parţială - va desfiinţa în aceeaşi măsură şi efectele sale.
în sfârşit, nu trebuie uitat că vorbim în primul rând de nulitatea actului juridic civil şi numai apoi
de nulitatea efectelor unui astfel de act.
De aceea, ni se pare mai simplu şi mai logic a defini nulitatea ca fiind sancţiunea de
drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor
sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Pentru că un asemenea act este
contrar legii, el este considerat ca şi când nu ar fi existat iar părţile sunt repuse în situaţia
anterioară. Trebuie apoi reţinut că nulitatea are o mare arie de acţiune; ea poate invalida toate
actele juridice (acte unilaterale, bi şi multilaterale).
Nulitatea este principala şi cea mai vastă specie a ineficacităţii actului juridic civil.
2.1.1.Sediul materiei
Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.) precum şi alte actenormative cum sunt Decretul nr.
31/1954, C.fam., Legea nr. 18/1991, Legeanr.112/1995 etc. De remarcat că în materie nu există
un sediu legislativ propriu-zis(unitar),reglementarea nulităţii fiind dispersată.
2.1.2Scurt istoric. Concepţii privind nulitatea
În dreptul roman primitiv nulitatea actului era tot una cu inexistenţa sa; era ca şi cum
actul nu ar fi avut fiinţă niciodată:nullum est negotium, nihil actum est. Pentru acea epocă
nulitatea deriva fie din nerespectarea, fie din lipsa unei condiţii pentru valabilitatea actului. Ea
opera pe deplin drept fără a mai fi nevoie de pronunţarea ei de către instanţă. Această nulitate
era numită nulitate civilă.
Mai târziu, în epoca imperiului, dreptul pretorian - care s-a dovedit a fi "vocea vie a
dreptului3" - pentru a da eficienţă echităţii şi a lipsi de efecte un act care era valabil încheiat

1
Le petit Larousse, 1994, p. 706
2
G. Beleiu, op. cit., p. 192; E. Lupan, op. cit., p. 232; G. Boroi, op. cit., p. 172).
3
W. Hanga, op. cit., p. 36

1
după dreptul civil, a introdus excepţiunile {exceptiones) şi restitutio in integrum (repunerea în
situaţia anterioară). Cu ajutorul lor pretorul roman putea să paralizeze inechităţile care rezultau
dintr-o talmudică aplicare a dreptului civil. Astfel prin restitutio in integrum pretorul fără a
pronunţa în mod direct nulitatea - deoarece actul deşi încheiat sub imperiul violenţei era totuşi
valabil după dreptul civil - restituirea prestaţiilor efectuate echivala de fapt cu o anulare a
actului. Aceasta era nulitatea pretoriană care îşi avea izvorul nu în lege ci în afara ei şi care nu
opera de plin drept ci numai după ce era pronunţată de către magistrat prin promovarea unei
acţiuni în justiţie; altminteri actul era privit ca valabil şi îşi producea toate efectele.
Se observă, aşadar, că "nulităţile contemporane" inclusiv inexistenţa îşi află sorgintea
în dreptul roman chiar dacă deosebirile sunt semnificative.
În doctrina civilistă din sec. al XlX-lea era dominantă concepţia nulităţii totale şi
iremediabile (quod nullum est, nullum producit effectum) denumită şi concepţia actului-
organism deoarece nulitatea actului era comparată cu boala organismului uman; teoria clasică
asimila actul cu organismul susceptibil de viaţă, boală, moarte, vindecare etc. Mai târziu s-a
trecut la concepţia nulităţii parţiale şi remediabile care proporţionalizează efectele
nulităţii în raport cu finalitatea legii şi care, pe cale de consecinţă, înlătură doar efectele
contrare legii, celelalte efecte fiind menţinute.4

În doctrina occidentală actuală - în materia dreptului civil - nulitatea actului juridic civil
este în legătură cu analiza cauzei actului juridic. Dacă este vorba de o clauză care reprezintă
cauza impulsivă şi determinantă a actului juridic, acesta va fi în întregime nul. Dacă însă se
constată că o clauză este nulă dar ea nu este esenţială, poate fi considerată nescrisă, restul actului
rămânând neatins5 .
2.1.3.Funcţiile nulităţii
Ca sancţiune juridică civilă, nulitatea îndeplineşte o funcţie preventivă pentru că părţile
ştiind că actul lor va fi lipsit de efecte dacă nu respectă cerinţele legii, vor fi diligente să-l
încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de asemenea o funcţie represivă
sancţionând încălcarea săvârşită; şi o funcţie reparatorie prin care se asigură, pe de o parte,
restabilirea ordinii de drept încălcate iar pe de altă parte, repararea prejudiciului cauzat prin
încălcarea sancţionată şi, uneori, în măsura prevăzută de lege, adaptarea sau refacerea actului
juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziţiei legale imperative.
Nulitatea poate fi invocată independent de orice cerere de executare şi pe cale de acţiune
fie înainte, fie după executare (în acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea
prestaţiilor săvârşite).
2.2.Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil
Pentru a contura mai precis specificul sancţiunii nulităţii şi pentru evitarea confundării ei
cu alte sancţiuni civile vom face câteva delimitări esenţiale între nulitate şi alte cauze de
ineficacitate a actelor juridice civile.

4
I.Reghini, Nulitatea totală şi nulitatea parţială în dreptul civil român, Studia Universitas "Babeş-Bolyai", series
Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, p. 41-50
5
J.Carbonnier, op. cit., p.160

2
 Rezoluţiunea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea cu efect retroactiv (ex tune)
a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din părţi ca urmare a
neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia .
Exemplu: între două persoane s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare; deci în momentul
încheierii sale actul respectiv este valabil, obligaţiile părţilor existând reciproc. Dacă însă în momentul
executării acestui contract una dintre părţi nu a îndeplinit obligaţia sa, celălalt contractant - pentru a
evita o pagubă mai mare - poate cere instanţei desfacerea contractului; în acest fel, dacă instanţa îi va
admite cererea, el va fi dezlegat de propria obligaţie.
Deşi are acelaşi efect (desfiinţarea retroactivă a actului), rezoluţiunea se deosebeşte de
nulitate prin:
- domeniul de aplicare; în timp ce rezoluţiunea se aplică numai contractelor
sinalagmatice cu executare dintr-odată, nulitatea se aplică oricăror acte juridice. Prin contract
sinalagmatic înţelegem - aşa cum am arătat - acea convenţie care de la data încheierii ei, produce
obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi,obligaţia fiecărei părţi avându-şi
cauza în obligaţia celeilalte;
- cauzele care o determină; câtă vreme rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare
încheierii valabile a actului (neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi) nulitatea
intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând în nerespectarea
condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului;
- modul de aplicare; în timp ce în cazul rezoluţiunii, instanţa chiar dacă se dovedeşte
neexecutarea culpabilă a obligaţiei, nu este obligată să pronunţe rezoluţiunea putând acorda mai
întâi un termen de graţie debitorului, în cazul nulităţii judecătorul nu are nici o putere de
apreciere fiind ţinut să constate sau să pronunţe nulitatea dacă sunt dovedite cauzele ei;
- răspunderea pentru daunele pricinuite prin desfiinţarea actului este, în cazul rezoluţiunii,
o răspundere contractuală deoarece între părţi a existat un act valabil,dar în cazul nulităţii este o
răspundere delictuală deoarece actul este desfiinţat tocmai datorită faptului că de la început el nu a
fost valabil6.
Rezoluţiunea poate fi judecătorească sau convenţională. în orice convenţie
sinalagmatică, condiţia rezolutorie este subînţeleasă, dreptul la acţiune îl are partea pentru care
nu s-a executat angajamentul (art. 1020-1021 C.civ.).
Rezilierea (care nu trebuie confundată cu rezoluţiunea deşi în limbajul curent confuzia
este frecventă) este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă în timp ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia din
părţi din cauze imputabile acesteia. Rezilierea este identică în esenţa ei cu rezoluţiunea de care
se deosebeşte prin domeniul de aplicare şi prin lipsa caracterului retroactiv al sancţiunii. De
aceea, concluzia este că rezilierea se deosebeşte de nulitate prin aceste trăsături şi în plus prin cele
arătate la rezoluţiune.
Este de reţinut faptul că în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, nulitatea nu
operează retroactiv ci tot numai pentru viitor ca şi rezilierea.

6
V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, Bucureşti, 1997, p. 19 -33

3
 Exemplu: un contract de închiriere sau de muncă pe o perioadă nedeterminată poate fi reziliat de
una din părţi. Dar aceste contracte şi-au produs toate efectele până în ziua rezilierii lor şi începând cu
această dată ele nu vor mai produce efecte pentru viitor.
Inopozabilitatea (în sens restrâns) este sancţiunea civilă care face ca un act juridic sau
situaţia juridică creată prin acest act să nu producă efecte şi să nu se impună respectului
terţelor persoane, ca urmare a nerespectării de către părţi a formelor de publicitate cerute de lege
pentru ca actul să fie opozabil terţilor. Rezultă că un act valabil poate fi inopozabil, adică
anumite persoane străine actului au dreptul de a-i ignora existenţa. Această sancţiune civilă se
deosebeşte de nulitate prin următoarele:
- domeniul ei priveşte numai actele pentru care legea prevede necesitatea respectării unor forme
de publicitate (în general acte constitutive sau translative de drepturi reale) pe când nulitatea
se aplică tuturor actelor juridice;
- ea sancţionează neîndeplinirea unor condiţii de publicitate pe când nulitatea sancţionează
neîndeplinirea unor condiţii de validitate (de fond sau de formă);
- inopozabilitatea presupune existenţa unui act juridic valabil între părţi dar lipsit de
eficacitate faţă de terţi;
- actul lovit de inopozabilitate poate fi ratificat de către terţul îndreptăţit a-i opune
sancţiunea în timp ce actul lovit de nulitate (relativă) poate fi confirmat de către partea
îndreptăţită a cere anularea lui.
Inopozabilitatea este o măsură de protecţie a terţilor.
Revocarea, prin prisma analizată, este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea
efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a
sarcinii7.
Exemplu: revocarea donaţiei, revocarea mandatului, revocarea ofertei, revocarea renunţării la
succesiune etc.
Deosebiri faţă de nulitate:
- întotdeauna revocarea presupune un act juridic valabil încheiat pe când nulitatea dimpotrivă;
- cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic în timp ce nulitatea
presupune cauze concomitente încheierii actului;
- de regulă revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit iar nulitatea oricărui act juridic civil.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte a unui act
juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor şi care survine
ulterior încheierii valabile a actului. în mod obiectiv, producerea efectelor actului nu poate avea
loc.
Exemplu: oferta devine caducă dacă, înainte de a fi acceptată, ofertantul moare sau devine incapabil
- deoarece acceptarea ofertei nu mai poate duce la încheierea contractului nemaiexistând una din părţi;
legatul testamentar devine caduc dacă la data deschiderii succesiunii legatarul instituit este predecedat
testatorului.
Deosebiri de nulitate:
- caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului juridic,nulitatea
pentru cauze contemporane încheierii sale;
- cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, cele ale nulităţii, de regulă,

7
Gh. Beleiu, op. cit., p. 196

4
aparţin părţilor;
- efectele caducităţii nu retroactivează (produce efecte exnunc) deoarece pentru trecut nu s-a
produs nici un efect; efectele nulităţii retroactivează.
Reducţiunea succesorală este sancţiunea civilă care constă în reducerea
liberalităţilor excesive, cu efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, a legatelor şi a
donaţiilor făcute de defunct, la cererea moştenitorilor rezervatari, în măsura necesară
reîntregirii rezervei lor succesorale. Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul
retroactiv al desfiinţării actului; însă reducţiunea se deosebeşte de nulitate prin faptul că:
- reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate
testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice;
- legatele şi donaţiile sunt desfiinţate total sau parţial, numai în măsura necesară reîntregirii
rezervei succesorale,;
- reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezervatari care sunt terţi în raport cu
actul a cărui reducere o cer, pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi,
care sunt părţi în actul juridic anulabil iar nulitatea absolută poate fi invocată de oricine;
- reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine pentru o cauză
posterioară încheierii valabile a actului, aceasta deoarece numai în momentul morţii se poate
aprecia dacă donaţiile făcute anterior sau legatele testamentare depăşesc sau nu cotitatea
disponibilă; nulitatea intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii
actului.
Reducţiunea operează numai împotriva donatarilor şi legatarilor.
Teoria inexistenţei îşi are originea în materia căsătoriei şi a fost creată de doctrina
franceză - în sec. al XlX-lea - pentru a răspunde unei nevoi practice, în adevăr, nulitatea căsătoriei
nu putea fi cerută decât în cazurile în care legea o prevedea în mod expres. Această regulă
trebuia însă ocolită în acele cazuri în care legea, deşi nu statua nulitatea, căsătoria nu era
valabil încheiată. în alte cuvinte, pentru a ocoli regula "nici o nulitate fără text", doctrina a
urmat teoria inexistenţei potrivit căreia căsătoria nu este nulă, ea este inexistentă şi, deci, pentru
a fi lipsită de efecte juridice, nu este nevoie de un text expres în acest sens.
De la instituţia căsătoriei, teoria inexistenţei a fost extinsă de doctrinarii francezi
(Aubry et Rau, Planiol, Colin et Capitani etc.) şi la alte acte. Aceştia au distins trei grade de
ineficacitate a actului juridic şi anume:
a) actul este nul când este afectat de nulitate absolută sau de plin drept, când
violează o dispoziţie a legii sancţionată cu nulitatea;
b) actul este anulabil sau nul de o nulitate relativă, când ineficacitatea sa provine dintr-o
manifestare imperfectă de voinţă (viciu de consimţământ sau o incapacitate);
c) actul este inexistent, când este lipsit de un element esenţial, indispensabil
pentru formarea sa.
Din cele expuse rezultă că inexistenţa este sancţiunea care declară invaliditatea unui act
juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru
existenţa sa; actul inexistent nefiind o realitate juridică, este un act aparent.
Dintre deosebirile mai semnificative între nulitate şi inexistenţă, sesizăm
următoarele:
- nulitatea presupune un act juridic imperfect încheiat care conduce la invalidarea sa,
inexistenţa presupune un act care nu există din punct de vedere juridic el având doar o existenţă

5
fizică;
- actul lovit de nulitate va produce efectele specifice până la declararea sa ca atare, actul
inexistent este lipsit de orice efecte chiar de la efectuarea sa;
- actul nul este susceptibil uneori de refacere sau remediere, în timp ce actul inexistent nu
poate fi supus niciodată unor asemenea operaţiuni;
- efectele nulităţii constau în invalidarea actului declarat nul de organul jurisdicţional,efectele
inexistenţei actului operează de drept, fără a fi necesară nici o procedură;
-organul jurisdicţional în faţa căruia se invocă acte inexistente, va face abstracţie de ele ca şi
cum nu s-ar fi realizat.
În literatura noastră de specialitate conceptul de inexistenţă nu este împărtăşit de
majoritatea autorilor. Această poziţie se explică, credem, în bună măsură, şi pentru că teoria
actului inexistent în doctrina socialistă a fost criticată în termeni prea severi (s-a spus că este o
categorie inutilă, falsă, burgheză etc); a susţine această teorie însemna într-un fel a te face
vinovat de lezmajestate. în ce ne priveşte, recunoscând că distincţia dintre actele nule şi cele
inexistente nu a primit o rezolvare definitivă, totuşi, din raţiuni de ordin practic şi deopotrivă
de logică juridică, considerăm că categoria disputată a inexistenţei trebuie acceptată; aceasta
chiar dacă legislaţia noastră civilă nu reglementează categoria actelor inexistente fiind
cunoscută doar sancţiunea nulităţii absolute şi a nulităţii relative. Apare aşadar logic ca atunci
când actul este lipsit de unul din elementele sale esenţiale, el să fie considerat inexistent. Oricine
se va putea prevala de inexistenţa actului nefiind nevoie de o acţiune în justiţie pentru
constatarea ineficacităţii sale; bineînţeles, un asemenea act nu este opozabil nimănui8.
2.3.Cauzele nulităţii
Sunt acele împrejurări care învederează lipsa unui element structural al actului juridic sau
încălcarea unei condiţii legale de validitate a actului.
2.3.1.Cauzele de nulitate absolută în mod îndreptăţit în doctrină9 s-a reţinut că
următoarele cauze antrenează o nulitate absolută:
- nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza:
- a) nerespectării unei incapacităţi speciale (art. 18 din Legea arendei, nr. 16/1994);
- b) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă;
- lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol10
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza:
a) lipsei cauzei datorate absenţei scopului imediat;
b) cauzei false datorită erorii asupra scopului imediat;
c)cauzei ilicite sau imorale
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

8
În acest sens a se vedea, J. Carbonnier, op. cit., p. 299 iar pentru inexistenţa actelor de drept administrativ, a se
vedea, T. Drăganu, Nulităţile actelor administrative individuale, în Studia Napocensia, Seria Drept, Cluj, 1974, p. 64;
pentru inexistenţa actelor de procedură civilă, a se vedea, O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.209-212
9
M. Nicolae, Drept civil român. Curs selectiv pentru licenţă, ediţia a lll-a revăzută şi adăugită, Edit Press S.R.L,
Bucureşti, 1998, p. 78-79
10
Dreptul, nr. 7/1990, p. 66; Trib. Bucureşti, sec. a IV-a civ., dec. nr. 3641/1998

6
 - lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- încălcarea ordinii publice;
-fraudarea legii;
- încălcarea dreptului de preempţiune al statului (de pildă, art. 52 din Codul silvic,Legea nr.
26/1996 sau nerespectarea dreptului de preemţiune în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 din
Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
2.3.2.Cauzele de nulitate relativă
Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativă următoarele:
- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă a persoanei atunci când:
a) se ignoră normele privind capacitatea de exerciţiu (de pildă, când actul s-a
încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului
legal);
b) nu sunt observate unele incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese
particulare sau personale;
-lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil
- viciile de consimţământ: eroarea (mai puţin eroarea-obstacol), dolul, violenţa şi leziunea;
- nerespectarea dreptului de preemţiune (de pildă, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor).
2.4.Clasificarea nulităţilor
Dată fiind diversitatea cauzelor care le determină, nulităţile pot fi clasificate în funcţie de
diferite criterii. Cea mai importantă clasificare a nulităţilor se face în funcţie de natura
interesului ocrotit prin norma încălcată şi numai derivat de regimul juridic care li se aplică; ea
distinge nulităţile absolute de cele relative.
Trebuie reţinut că din punct de vedere al efectelor produse, nulităţile absolute nu se
deosebesc de cele relative: ambele lipsesc actul de efectele în vederea cărora a fost încheiat; nu
există aşadar, sub acest aspect, nici o diferenţă.
Astfel, în principiu, nulitatea absolută intervine în cazul în care la încheierea actului s-au
încălcat norme juridice imperative (de ordine publică) care au ca scop ocrotirea unor interese
generale pe când nulitatea relativă intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au încălcat
dispoziţii legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).
Regimul juridic al nulităţii absolute diferă de regimul juridic al nulităţii relative sub trei
aspecte:
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de
către instanţa de judecată, pe când nulitatea relativă, poate fi invocată, de regulă, numai de către
persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului (sau de succesorii ei cu
excepţia acţiunilor intuitu personae, a procurorului în baza art. 45 C.pr.civ, a creditorilor
chirografari ai părţii ocrotite cu excepţiile prevăzute de art. 974 C.civ. şi de ocrotitorul legal al
celui incapabil);
Exemplu: dacă la încheierea actului consimţământul părţii a lipsit cu desăvârşire, va putea fi
invocată nulitatea absolută a actului nu numai de către partea respectivă ci şi de cealaltă parte sau de
orice persoană care are interesul de a fi desfiinţat actul; în schimb, dacă o parte a consimţit la încheierea
actului dar consimţământul ei a fost viciat de eroare, doi sau violenţă, va putea fi invocată nulitatea
relativă a actului, în principiu, numai de către partea respectivă. Tot astfel, dacă un act s-a încheiat cu
depăşirea capacităţii speciale de folosinţă a persoanei juridice ori dacă s-a încheiat un act prohibit de

7
lege, va putea fi invocată nulitatea absolută, de oricine şi chiar din oficiu; dacă însă actul s-a încheiat de
o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul legal, nulitatea relativă va
putea fi invocată de incapabilul respectiv iar nu şi de alte persoane.
Aşadar nulitatea absolută poate fi invocată numai de acea persoană care are un interes direct,
legitim şi protejat juridiceşte sau de către persoanele anume desemnate de lege, şi nu de orice
persoană străină de act. în orice caz, ea poate fi invocată şi de partea responsabilă pentru nulitatea
actului.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune
(acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă), pe când nulitatea relativă nu
poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripţie,acţiunea în anulare fiind
prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani dacă legea nu prevede un termen mai scurt
(aşa, de pildă, art. 21 alin. 2 C. fam. prevede că "anularea căsătoriei (...) pentru vicii de
consimţământ (...) poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni
de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei). Invocarea nulităţii
relative,chiar şi pe cale de excepţie este prescriptibilă. Nu se mai aplică, în opinia noastră,
adagiul latin quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (acţiunea în
nulitate este temporară, excepţia este perpetuă). Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze acţiunea
în nulitate relativă se prescrie în 5 ani iar cea în nulitate absolută în 30 de ani, deşi această
opinie nu este cu totul unitară.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă
poate fi acoperită prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod
expres, fie tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act). Este de reţinut că şi
actul prin care se renunţă la beneficiul de a invoca nulitatea absolută este lovit tot de nulitate
absolută.
Refacere, confirmare, ratificare
Dacă un act este lovit de nulitate absolută părţile, având în vedere toate condiţiile legale,
pot să facă un nou act de data aceasta valabil. Dar acest act nu are puterea de a-l reînvia pe
primul; el nu va lua naştere decât din momentul în care a fost întocmit legal iar actul vechi va
rămâne pe mai departe nul; aceasta nu este o confirmare ci o refacere. Dimpotrivă, când un act
este atins de o nulitate relativă, se admite ca persoana care l-a întocmit să confirme acest act.
De pildă, contractantul care a fost victima unei erori care antrenează o nulitate relativă, poate,
atunci când a descoperit eroarea sa, să confirme contractul.
Confirmarea are un efect retroactiv, ea stinge nulitate din trecut şi validează actul de la
originea sa. Totul se petrece ca şi cum actul ar fi fost de la început valabil. Confirmarea trebuie
să nu prejudicieze drepturile obţinute de terţi; în acest sens art. 1166 alin. 2 C.civ. statuează
expres: "Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinate de
lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a
se vătăma în drepturile persoanelor a treia".
În mod excepţional, în câteva cazuri poate fi confirmată şi nulitatea absolută a unor
acte. Astfel:
- potrivit art. 20 C. fam. "căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta
legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată";
- potrivit art. 1167 alin. 3 C. civ., un contract de donaţie lovit de nulitate absolută pentru că

8
nu s-a încheiat în formă autentică cerută ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau
tacit, prin executare voluntară) de către moştenitorii donatorului;
- chiar în lipsa unui text expres de lege, practica judiciară a admis posibilitatea confirmării
sau consolidării unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute
imperativ la încheierea lui, dacă înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea absolută, acea
condiţie s-a îndeplinit (ar fi vorba deci de o validare obiectivă).
Confirmarea expresă a unui act anulabil este ea însăşi un act juridic unilateral şi deci,
trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărui act juridic. în mod deosebit, actul
de confirmare trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale şi anume:
- el trebuie să emane de la persoana îndreptăţită a invoca nulitatea;
- cauza nulităţii actului trebuie să fi dispărut pentru că altfel şi actul de confirmare va fi lovit
de nulitate;
- actul de confirmare trebuie făcut în cunoştinţă de cauză, adică ştiind că actul a fost
anulabil şi dorind confirmarea lui.
În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 1190 C. civ. potrivit căruia "actul de
confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate nu
este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face menţiune
despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeiază acea acţiune".
Confirmarea poate fi şi tacită dacă ea rezultă din acte sau fapte care nu lasă nici o
îndoială asupra intenţiei de confirmare a actului. Cel mai adesea confirmarea tacită rezultă din
executarea voluntară a actului; poate fi considerată o confirmare tacită a actului şi neinvocarea
nulităţii în termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, dacă nu s-ar dovedi că această
inactivitate nu a fost dorită.
Confirmarea nu se confundă nici cu ratificarea care înseamnă actul prin care o persoană
devine parte într-un act valabil încheiat dar care a fost făcut în lipsa sau cu depăşirea
împuternicirii necesare şi nici cu refacerea care reprezintă, după cum am văzut, un act nou. Dar
actul confirmativ nu se confundă nici cu actulrecognitivdeoarece prin acesta se recunoaşte un act
preexistent dar numai în ceea ce priveşte existenţa sa iar nu şi în privinţa validităţii sale11.
Sintetizând problema regimului juridic diferit al celor două feluri de nulităţi, putem reţine că
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine (cu precizările făcute), oricând şi este
iremediabilă, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de anumite persoane, numai
într-un anumit termen şi poate fi confirmată de cel îndreptăţit a oinvoca. Pentru evitarea unor
confuzii mai trebuie să reţinem şi următoarele precizări terminologice:
- atunci când ne referim la nulitatea absolută trebuie folosită cu precădere expresia de "nul"\ar
atunci când ne referim la nulitatea relativă să folosim expresia de "anulabil". în mod similar, este
bine să nuanţăm mai precis exprimarea, vorbind de acţiunea în nulitate sau declararea nulităţii
(pentru nulitatea absolută) şi, dimpotrivă, ce acţiune în anulare (anulabilitate) sau pronunţarea
nulităţii (pentru nulitatea relativă).
Desigur, termenul de nulitate poate fi folosit ca termen generic atât cu privire la nulitatea
absolută, cât şi la cea relativă distincţia dintre ele nedepinzând neapărat de termenii folosiţi ci de

11
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 438

9
natura dispoziţiilor legale a căror încălcare atrage sancţiunea şi în subsidiar de regimul juridic al
nulităţii.
Alte clasificări ale nulităţilor. Nulităţile pot fi clasificate şi în funcţie de alte criterii.
Astfel:
După întinderea efectelor sancţiunii distingem:
- Nulitatea totală care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând ca acest act să
producă vreun efect;
Exemplu: nulitatea unui contract de donaţie pentru neîncheierea lui în forma autentică cerută
obligatoriu de ari. 813 C. civ. ca o condiţie ad validitatem.
- Nulitatea parţială care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic
sancţionat şi anume, pe cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la
încheierea actului; aceste clauze trebuie însă să nu constituie cauza impulsivă şi
determinantă a întregului.
Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpărare pot să fie nule numai anumite clauze accesorii
(clauza de arvună), clauzele principale fiind însă valabile. Se observă însă că actul trebuie să fie
divizibil.
În asemenea situaţii, dacă clauzele lovite de nulitate nu au fost esenţiale pentru părţi,
actul juridic va fi menţinut înlăturându-se doar clauzele contrare legii (utile per inutile non
vitiatur, ceea ce este valabil într-un act nu este anulat de ceea ce este nevalabil în acelaşi act);
dacă însă clauzele nevalabile au constituit motivul determinant al voinţei de a contracta, în aşa fel
încât părţile (sau una din ele) nu ar fi încheiat actul, atunci întregul act va fi declarat nul (sau,
după caz, va fi anulat).
Se consideră uneori că este parţială şi nulitatea actelor cu executare succesivă, care
operează numai pentru viitor menţinând efectele produse în trecut; de pildă, nulitatea
căsătoriei putative ale cărei efecte se menţin până la pronunţare faţă de soţul care a fost de
bună credinţă la încheierea ei.
În schimb, nu poate fi considerată nulitate parţială, ci totală, nulitatea care afectează numai
unul din mai multe acte juridice care împreună alcătuiesc un act complex sau, după voinţa
părţilor, o "unitate de acte juridice".
Exemplu: testamentul este un act complex cuprinzând nu numai legate dar putând cuprinde şi o
recunoştere de filiaţie, o instituire de executor testamentar etc; dacă un legat este nul - ca fiind făcut, de
pildă, în folosul unei persoane incapabile de a primi cu titlu gratuit - nulitatea acestui legat este totală
chiar dacă celelalte legate rămân
valabile; apoi chiar dacă testamentul în întregime este nul, el poate produce - prin
conversiune - unele efecte ce nu depind de valabilitatea legatelor (revocarea unei oferte de
vânzare prin testarea bunului oferit în favoarea unui alt legatar decât destinatarul ofertei,
deoarece acesta testare învederează intenţia testatorului de a nu vinde bunul legat).
În practică trebuie întotdeauna cercetată voinţa ipotetică a părţilor, respectiv dacă
acestea au voit ca într-un act complex toate clauzele "să rămână sau să se prăbuşească"
împreună. Trebuie apoi verificat dacă nu cumva valabilitatea unui act stă tocmai la baza
încheierii unui alt act juridic. în sfârşit, primul indiciu pentru existenţa unei voinţe unitare într-
un act complex îl constituie cuprinderea clauzelor într-un singur înscris.
Nota bene. Nu trebuie să confundăm nulitatea absolută cu nulitatea totală după cum nici
nulitatea relativă cu nulitatea parţială.

10
 După cum este sau nu prevăzută de lege, nulitatea poate fi:
- Nulitate expresă când este anume prevăzută de un text de lege;
- Nulitate virtuală (sau tacită, implicită) când sancţiunea nu este prevăzută expres de lege dar
nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei
legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de
validitate ale actului;
Exemplu: art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor pervede că
"Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii
încheiate în formă autentică" fără a stabili expres sancţiunea nulităţii pentru actele care nu au fost
încheiate în formă autentică; sancţiunea rezultă însă implicit din caracterul imperativ al textului, din
interesul general al societăţii urmărit prin instituirea obligativităţii formei scrise, ca şi din principiul
general acceptat al nulităţii absolute a actelor care nu respectă cerinţele de formă impuse de lege
(nulitate virtuală).
După felul condiţiilor de validitate încălcate la încheierea actului juridic, nulitatea acestuia
poate fi o nulitate de fond sau o nulitate de formă (atunci când forma nerespectată era
cerută ad validitatem).
O clasificare controversată în doctrină este aceea care se face după felul în care
operează nulitatea:
Nulitate de drept care loveşte actul de plin drept, de la sine, ope legis, instanţa de
judecată nefiind chemată decât să o constate în caz de litigiu între părţi;
Nulitate judiciară care nu operează de plin dreptei numai dacă este pronunţată printr-o
hotărâre judecătorească; aceasta deoarece există o aparenţă a actului.
S-a spus că, de regulă, nulităţile absolute operează de plin drept iar cele relative operează
numai dacă sunt pronunţate prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei îndreptăţite a le
invoca. Până la rămânerea definitivă a hotărârii, actul juridic este considerat valabil dar din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare, el este desfiinţat retroactiv.
Dacă părţile sunt de acord în privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului
sau fiecare este de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este nevoie
să se facă apel la instanţa de judecată; aceasta va interveni numai dacă există un litigiu între
părţi, urmând a constata nulitatea şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii
nevalabile a actului.

11
 În opinia noastră şi în acord cu majoritatea autorilor, credem că orice nulitate trebuie
pronunţată de către instanţă deoarece există o aparenţă a actului. Până la desfiinţarea actului de
către instanţa de judecată el trebuie considerat valabil şi eficace; trebuie să se dovedească că actul
este nul. Aşadar această distincţie care îşi are originea în dreptul roman este astăzi artificială şi
lipsită de utilitate practică.
2.5.Regimul juridic al nulităţii actului juridic civil
Clasificare nulităţii actului juridic civil în absolută şi relativă prezintă importanţă sub
aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare din aceste categorii de nulitate.
Această diferenţiere este consecinţa faptului interesele ocrotite prin normele încălcate
sunt deosebite, când este vorba despre interesul obştesc având nulitate absolută, iar când este
vorba despre un interes particular, având nulitate relativă.
Prin noţiunea de regim juridic al nulităţii se înţeleg regulile cărora le este supusă nulitatea
absolută sau cea relativă12. Regimul juridic al nulităţii priveşte trei aspecte:
1. cine poate invoca nulitatea;
2. cât timp poate fi invocată nulitatea;
3. dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.
Aceste trei aspecte primesc soluţii diferite, după cum este vorba de nulitate absolută ori
de cea relativă.

2.5.1.Regimul juridic al nulităţii absolute

Regulile în care se concretizează regimul juridic al nulităţii absolute sunt următoarele:
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; nulitatea absolută poate fi invocată
oricând fiind imprescriptibilă; nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
2.5.1.1.Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes
Potrivit acestei reguli nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile
actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la încheierea actului
juridic dar care ar putea invoca un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi
de alte organe prevăzute de lege (spre exemplu, nulitatea absolută prevăzută în art. 31, alin. 1 din
Legea 18/1991 poate fi invocată, potrivit alin. 2 din acelaşi articol, de către primărie, prefectură,
procuror şi de către orice persoană interesată).
Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să
ocrotească interese generale, obsteşti, astfel încât trebuie să se confere unui cerc larg de persoane
sau organe posibilitatea invocării unei asemenea nulităţi.
Invocarea din oficiu de către instanţă a nulităţii absolute a unui act juridic nu trebuie
înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii
absolute, ori că, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat
cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, instanţa ar putea să se
pronunţe printr-o hotărâre asupra nulităţii (întrucât s-ar încheia principiu disponibilităţii), ci se
are în veder ipoteza în care una dintre părţi declanşează un proces civil având ca obiect

12
Gh. Beleiu, op. cit., p. 186

12
executarea unui act juridic, iar instanţa, constatând că actul juridic pe care se întemeiază pretenţia
dedusă judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea ca nefondată (neîntemeiată),
fără a pronunţa însă şi nulitatea actului respectiv (aceasta în afara de cazul în care pârâtul a cerut,
prin cerere reconvenţională, anularea)13.
De asemenea, avându-se în vedere condiţiile în care se exercită acţiunea civilă, mai exact,
condiţia interesului (care constă în “folosul practic, material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce
promovează acţiunea”14 şi care trebuie să fie legitim, personal, născut şi actul), se ajunge la
concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană străină complet de actul juridic
respectiv, pentru că o astfel de persoană nu ar putea justifica un interes propriu. Prin urmare, deşi
nulitatea absolută ocroteşte un interes obştesc (general), un astfel de interes nu exclude existenţa
unui interes individual (personal) care trebuie să fie urmărit de către persoana care invocă
nulitatea absolută a unui act juridic, în caz contrar acţiunea urmând a fi respinsă ca fiind lipsită
de interes (lucru sintetizat în regula din dreptul francez “pas d’interet, pas d’action”15).
Conferind unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act
juridic, legea le acordă acestora calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că ele pot
justifica şi un interes propriu, întrucât calitatea procesuală (care constă în îndreptăţirea unei
persoane de a participa la activitatea judiciară) nu se confundă cu interesul16.
2.5.1.2.Nulitatea absolută poate fi invocată oricând fiind imprescripibilă
Imprescriptibilitatea acţiunii şi excepţiei bazate pe nulitatea absolută a actului juridic este
expres prevăzută în art. 2 din Decretul 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă. Potrivit
acestui articol “nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de
excepţie”. Acţiunea în nulitate este acţiunea prin care partea îndreptăţită solicită instanţei
desfinţarea actului încheiat cu nerespectarea condiţiilor sale de validitate (este o acţiune
nepatrimonială prin care se urmăreşte doar constatarea nulităţii actului, nu şi valorificarea unor
drepturi derivate); excepţia nulităţii este mijlocul procedural prin care partea îndreptăţită sau
interesată, în cursul unui proces deja deschis, se opune acţiunii care se sprijină pe actul nul,
invocând constatarea acestor neregularităţi17.
Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute este explicată în mod diferit în doctrină18.
Astfel, într-o primă opinie, imprescriptibilitatea este justificată prin caracterul constatator al
acţiunii în nulitate absolută, instanţa limitându-se doar a constata că actul nul absolut nu a luat
fiinţă de la început.
Într-o a doua opinie, caracterul imprescriptibil este explicat prin natura nepatrimonială a
acţiunii în nulitate. Această natura nepatrimonială este comună şi acţiunii în anulare, care este
însă prescriptibilă. Într-o altă opinie, această regulă îşi găseşte explicaţia în finalitatea instituirii
acestei sancţiuni. Întrucât nulitatea absolută este menită a asigura respectarea unei condiţii de

13
Gh. Boroi, op. cit., p. 185
14
I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 132
15
A. Weill, , op. cit., p. 321
16
G. Boroi, , op. cit., p. 186; I. Leş, , op. cit., p. 123, 132
17
O. Ungureanu, op. cit., p. 168
18
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 368-369; G. Boroi, op. cit., p. 187

13
validitate edictate pentru ocrotirea unui interes general, este nevoie ca ea să poată fi invocată
oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
S-a mai spus că explicaţia caracterului imprescriptibil trebuie căutată în corelaţia ce
există între nulitatea absolută şi prescripţia extinctivă, în sensul că ambele urmăresc ocrotirea
unui interes general şi, prin urmare, nu este cazul a subordona nulitatea absolută prescripţiei
extinctive (spre deosebire de nulitatea relativă care ocroteşte un interes individual şi este, deci,
subordonată prescripţiei extinctive).
În dreptul francez, spre deosebire de dreptul nostru, acţiunea în nulitate absolută se
prescrie în 30 de ani. Această părere nu este unitară, în doctrina franceză existând şi opinia
potrivit căreia, având la bază ordinea publică, nulitatea absolută este imprescriptibilă. În ceea ce
priveşte excepţia de nulitate, îşi găseşte aplicare principiul, “quae temporalia sunt ad agendum,
perpetua sunt ad excipiendum” (şi “l’action est temporaire, l’ exception est perpetuelle”) potrivit
căruia, chiar şi după 30 de ani nulitatea poate fi invocată pe cale de excepţie19.
2.5.1.3.Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
Această regulă nu este consacrată cu caracter general în legislaţia românească, dar în art.
1168 Cod civil, este aplicată această regulă în materia donaţiei, stipulând că “donatorul nu poate
repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii; nulă în privinţa formei, ea
trebuie să se refacă cu formele legiuite”. Ea este consecinţa primelor două reguli (care ar fi
practic anihilate dacă s-ar putea renunţa la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică
prin caracterul obştesc, general al interesului ocrotit prin norma juridică a cărei încălcare atrage
nulitatea absolută.
Prin confirmare se înţelege “actul unilateral de renunţare la dreptul de a invoca, pe cale
de acţiune sau de excepţie, nulitatea”20. Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind
inadmisibilă, rezultă că un astfel de act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută.
De la imposibilitatea confirmării actului actului juridic lovit de nulitate absolută, legea
prevede şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 1167, alin. 3 Cod civil, confirmarea, ratificarea sau
executarea voluntară a unei donaţii nulă absolut pentru lipsa formei cerute de lege, de către
moştenitori sau de către cei care reprezintă pe donator, după moartea lui, acoperă această
nulitate.
De asemenea, în art. 20 Codul familiei se spune “căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soţi
care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau
a rămas însărcinată”.
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu se confundă cu
refacerea actului nul, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt respectate
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de valabilitate. În această situaţie, actul iniţial rămâne
lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act, care îşi va produce efectele de la data
facerii lui, şi nu de la data când a fost făcut actul nul. De asemenea, inadmisibilitatea confirmării

19
A. Weill, op. cit., p. 331
20
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 370

14
nulităţii absolute nu se confundă nici cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu, obţinerea autorizaţiei
administrative până la declanşarea nulităţii)21.
Această regulă se regăseşte şi în dreptul civil francez (art. 1339).
2.5.2.Regimul juridic al nulităţii relative
Regimul juridic al nulităţii relative se concretizează în următoarele reguli: nulitatea
relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic; nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie extinctivă;
nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.
2.5.2.1.Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost
nesocotit la încheierea actului juridic
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită a ocroti un interes
individual. Deşi este formulată restrictiv această regulă, posibilitatea de a invoca nulitatea
relativă aparţine unui cerc mai larg de persoane22. Astfel, ea poate fi invocată: de cel al cărui
interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic; de reprezentantul legal al celui lipsit de
capacitate de exerciţiu, care este şi cel care încheie actul juridic pentru incapabil şi, prin urmare,
trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea în vederea apărării intereselor celui ce se află sub
ocrotirea sa; de către succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului
juridic (cu excepţia cazurilor în care dreptul la acţiune, având caractet intiuitu personae, nu se
trasmite la moştenitori); de către procuror, în condiţiile prevăzute de articolul 45 Cod procedură
civilă; de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice (art. 974 Cod civil) dacă
sunt întrunite condiţiile acesteia; deşi nu este prevăzut expres de lege, se admite că şi autoritatea
tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil.
Este normal ca nulitatea relativă să poată fi invocată de cel care este parte în actul juridic
şi al cărui interes a fost nesocotit la încheierea acelui act, din moment ce raţiunea acestei nulităţi
este protejarea unui astfel de interes. Acesta este cel mai în măsură a aprecia dacă interesul său a
avut sau nu de suferit prin nerespectarea dispoziţiei legale destinate a-l ocroti, şi, prin urmare,
cea mai îndreptăţită să invoce, sau nu, nulitatea.
Dacă într-un act juridic bilateral a fost nerespectată vreo dispoziţie legală care proteja
fiecare parte, atunci fiecare va putea să invoce nulitatea actului bazându-se pe cauza de nulitate
ce-i este proprie.
În cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nulitatea relativă se invocă
personal de către acesta dar cu încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau tutore).
Dreptul succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţii ocrotite de a invoca nulitatea
relativă decurge din calitatea acestora de continuatori ai personalităţii autorului şi faţă de ei actul
juridic anulabil produce efecte întocmai ca faţă de autor (excepţie fac drepturile decurgând din
actele juridice încheiate intuitu personae care se sting la moartea titularului şi deci nu se transmit
către moştenitorii săi).

21
G. Boroi, op. cit., p. 186; Gh. Beleiu, op. cit., p. 186
22
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 372-374; G. Boroi, op. cit., p. 189

15
 Fundamentarea dreptului procurorului de a invoca nulitatea relativă se găseşte în art. 45,
alin. 1 Cod procedură civilă. Potrivit acestui articol: “Ministerul Public poate introduce orice
acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, în
cazurile în care este necesar perntru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi
ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege”. Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 1/1995 (soluţia pronunţată de instanţa constituţională vizează
doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenţia acestuia într-un
proces), a apreciat că art. 45, alin. 1 Cod procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte
restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice fază a acestuia,
urmând a se aplica, în ceea ce priveşte această atribuţie, dispoziţiile art. 130, alin. 1 din
Constituţie23. Potrivit aceleiaşi decizii, “în afara cazurilor în care procurorul este obligat să
participe la procesele civile în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces
civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Această decizie a fost însă criticată în doctrină24.
Asigurarea protecţiei interzisului sau a minorului implică posibilitatea autorităţii tutelare
de a invoca nulitatea relativă a actului încheiat de sau pentru minor ori interzis, când se cere,
potrivit legii, şi încuvinţare sa. S-a mai spus25 că autoritatea tutelară poate să ceară şi anularea
actelor administrative făcute în contra intereselor incapabilului (deci a unor acte pentru care nu
se cere încuvinţarea prealabilă).
2.5.2.2.Nulitatea relativă poate fi invocată numai în cadrul termenului de prescripţie
extinctivă
Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea
unor interese individuale, trebuie să cedeze în faţa intereselor generale pe care le asigură
instituţia prescripţiei extinctive; nevoia de a asigura stabilitatea şi certitudine în circuitul civil
priveşte şi cazurile de nulitate relativă. Interesul general, deşi are prioritate faţă de interesul
individual, nu îl nesocoteşte pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază dacă i-au fost atinse
interesele prin nerespectarea normelor juridice la încheierea actului nu este lipsit de posibilitatea
de a cere desfinţarea actului juridic lovit de nulitate relativă (dar în cadrul termenului de
prescripţie extinctivă).
În Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă nu este prevăzut în mod expres că
acţiunea în anulare este prescriptibilă, dar este prevăzut momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripţie al acţiunii prin care se cere anularea actului. Termenul de prescripţie este,
în consecinţă, cel general, de trei ani (art. 3 din Decret), afară de cazul în care legea prevede un
termen mai scurt (spre exemplu, art. 21, alin. 2 Codul familiei prevede că “anularea căsătoriei…
poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea
violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei”).

23
Art. 130 (1) din Constituţie dispune că : “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.
24
I. Leş, op. cit., p. 191 şi urm.
25
D. Cosma, op. cit., p. 310

16
 În ceea ce priveşte momentul în care începe să curgă prescripţia acţiunii în anulare, acesta
este diferit în funcţie de temeiul acţiunii în anulare. În acest sens, art. 9 din Decret dispune:
“Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţa începe să curgă de la
data în care aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana
chemată de lege să-i încuvinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la
împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. Prin urmare, când nulitatea relativă se
datorează altei cauze decât violenţa, începutul prescripţiei cuprinde două momente alternative:
un moment subiectiv, al cunoaşterii cauzei de nulitate relativă, şi un moment obiectiv, al
expirării celor 18 luni de la încheierea actului (acest termen de 18 luni nu este un termen de
prescripţie ci marchează momentul de la care începe să curgă prescripţia când cauza de anulare
nu a fost cunoscută în acest interval).
Această dispoziţie nu se aplică acţiunii în anularea căsătoriei, întrucât Codul familiei
conţine o dispoziţie proprie în această privinţă, în art. 21, alin. 2: “anularea căsătoriei poate fi
cerută în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea vicleniei sau a
erorii”.
În materia testamentului, fiind un act mortis causa, pentru acţiunea în anulare prescripţia
începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Problema de a şti dacă invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este sau nu supusă
prescripţie extinctive nu a primit o rezolvare unitară în doctrină26.
Într-o opinie, se consideră că invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este
imprescriptibiă, făcându-se aplicarea principiului “quae temporalia sunt ad agendum, perpetua
sunt ad excipiendum”. În spijinul acestei teorii se aduc ca argumente următoarele: potrivit art. 1
din Decretul 167/1958 prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune, nu şi excepţia; în cazul în care
se referă la nulitatea absolută, legea arată că aceasta poate fi invocată oricând, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţie (art. 2 din acelaşi act normativ), în timp ce referitor la nulitatea
relativă se limitează în timp doar exercitarea dreptului la acţiunea în anulare, lăsându-se în afara
ariei sale de aplicare calea excepţiei; dacă nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe
cale de excepţie, creditorul de rea credinţă ar putea să lase să treacă termenul de prescripţie
pentru a acţiona ulterior, dar o asemenea situaţie (defavorabilă debitorului) este evitată prin
posibilitatea pe care o are acesta de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepţie.
Într-o a doua opinie, se consideră că invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este
prescriptibilă. Această soluţie se impune pentru că ţine seama de faptul că ceea ce este
prescriptibil pe cale de acţiune (dreptul de a cere anularea actului) nu ar putea deveni
inprescriptibil pe cale de excepţie, în caz contrar anularea actului putând interveni oricând, ori,
presupunând că termenul de prescripţie pentru dreptul de a cere anularea actului juridic s-a
împlinit, acel act ar trebui să devină inatacabil, fiind considerat confirmat tacit.
2.5.2.3.Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată

26
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 375-377; G. Boroi, op. cit., p. 180-181

17
 Fiind destinată a ocrotii interesele individuale, este firesc ca persoana interesată să poată
renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt
corespunde intereselor sale. Renunţarea la acest drept are ca efect acoperirea nulităţii relative
(consolidându-se, astfel, actul normativ) şi se realizează pe calea confirmării.
Confirmarea este, deci, actul juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca
nulitatea relativă. Confirmarea poate să fie expresă sau tacită27.
Posibilitatea confirmării exprese rezultă din dispoziţiile art. 1190 Cod civil, potrivit
căruia “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra căreia legea admite acţiunea
în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, natura obligaţiei, şi când face
menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeia acea acţiune”.
Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii: să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea şi să fie făcut în cunoştinţă de cauză,
viciul care afectează actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării
(altfel, actul confirmativ va fi anulabil). Pe lângă acestea, el trebuie să corespundă şi dispoziţiilor
mai sus menţionate: să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune de
motivul acţiunii în nulitate relativă, din cuprinsul actului să se desprindă intenţia de a acoperi
nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
acoperire a nulităţi relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate
relativă reprezintă o confirmare tacită (este necesar însă ca persoana respectivă să fi cunoscut
cauza de nulitate şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, în art. 1167 Cod
civil, la alin. 1, se spune că “în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este destul ca obligaţia
să se execute voluntar după epoca în care obligaţia putea fi valabil confirmată sau ratificată”, iar
la aliniatul 2 “confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinate
de lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act,
fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia”.
De asemenea, unii autori28 consideră că există confirmare tacită şi în cazul neinvocării
nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie. Alţii29 consideră că neinvocarea nulităţii
relative în termenul de prescripţie constituie o prezumţie simplă de confirmare tacită, care poate
fi răsturnată.
Confirmarea, indiferent că este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului juridic
anulabil, iar acest efect se produce retroactiv. Faţă de terţi, confirmarea produce efecte numai cu
condiţia de a nu vătăma interesele acestora.
Confirmarea nulităţii relative nu se confundă cu ratificarea, aceasta fiind actul prin care o
persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ei ori cu depăşirea împuternicirii necesare
pentru a face actul respectiv. De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului,

27
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.377
28
Gh. Beleiu, op. cit., p. 187; O. Ungureanu, op. cit., p. 169
29
G. Boroi, op. cit., p. 190-191

18
deoarece aceasta constă în naşterea unui nou act juridic care îşi produce efectele din acel
moment, pe când confirmarea operează retroactiv. Este necesar să se facă distincţie şi între
confirmare şi actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent
numai în privinţa existenţei lui, nu şi cu privire la valabilitatea lui, astfel că persoana interesată
nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent30.
2.6.Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Între cele două categorii de nulităţi nu există deosebire de efecte, ambele conducând la
lipsirea de efecte a actului juridic lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziţii legale
referitoare la condiţiile sale de valabilitate.
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic. Acestea
sunt:
a. dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu sau
de alte organe prevăzute de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai
de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
b. nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb, nulitatea relativă este prescriptibilă;
c. dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi
acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.
2.7.Efectele nulităţii actului juridic
2.7.1. Consideraţii generale.
Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi indiferent că este vorba despre o nulitate
absolută sau despre una relativă.
În esenţă, efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic creat prin
act. în consecinţă:
- dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat şi deci, nu a produs efecte juridice,
sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost
încheiat. Astfel, în cazul în care una din părţi ar cere celeilalte executarea unei prestaţii la care s-a
obligat prin actul juridic lovit de nulitate, debitorul se va putea opune la executare invocând excepţia
de nulitate;
- dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii
nulităţii va avea ca efect obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile săvârşite şi primite;
- dacă, în urma încheierii actului lovit de nulitate, părţile au încheiat unele acte juridice cu terţe
persoane, acte pe care nu le-ar fi putut încheia dacă n-ar fi încheiat mai întâi actul nevalabil,
aplicarea sancţiunii nulităţii acestui act va atrage, în principiu,şi desfiinţarea actelor încheiate în
temeiul lui cu alte persoane.
În legătură cu aceste trei categorii de consecinţe ale sancţiunii juridice civile a nulităţii
actului juridic, se vorbeşte în literatura juridică de cele trei principii ale efectelor nulităţii şi anume:
principiul retroactivităţii, principiul repunerii în situaţia anterioară şi principiul resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis, adică desfiinţarea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului
iniţial.

30
O. Ungureanu, op. cit., p. 169

19
 2.7.2.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii regulă generală, nulitatea desfiinţează actul
juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar
momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat. Caracterul retroactiv al sancţiunii
se justifică prin necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate şi a împiedicării producerii unor
efecte contrare legii.
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în care unele efecte produse
de actul juridic lovit de nulitate sunt recunoscute şi menţinute pentru a se putea da astfel satisfacţie
altor principii de drept care vin în conflict cu principiul retroactivităţii.
Principalele excepţii sunt:
- căsătoria putativă, adică căsătoria în care cel puţin unul dintre cei doi soţi a fost de bună-
credinţă, ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei se produc pentru soţul de bună-
credinţă numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă.
În acest sens, art. 23 alin. 1 din C. fam. dispune că "soţul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează până la data la care
hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă";
Exemplu: un bărbat se căsătoreşte cu o femeie neştiind că aceasta este sora lui, de care a fost
despărţit imediat după naştere, neavând cunoştinţă că ar avea vreo soră sau că sora lui este tocmai
femeia cu care s-a căsătorit, încălcând astfel interdicţia căsătoriei între fraţi.
- în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată
păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând pentru trecut
ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23 alin. 2 C.fam.);
- în cazul contractelor cu executare succesivă în timp (de exemplu, contractul de locaţiune),
constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor menţinând efectele
produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive
a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa;explicaţia rezidă în imposibilitatea obiectivă de
restituire a prestaţiilor.
Mai constituie excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii şi situaţiile pe care le vom
analiza mai jos ca excepţii de la celelalte două principii ale efectelor nulităţii, excepţii care,
implicit, derogă şi de la principiul retroactivităţii. Nu mai puţin, trebuie să subliniem că nu există o
unanimitate de păreri nici în ceea ce priveşte numărul excepţiilor şi nici în legătură cu
subsumarea lor la unul sau altul dintre principiile analizate.
2.7.3.Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară - restitutio in integrum, impune ca tot
ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate, să fie restituit. Acest principiu
decurge din cel al retroactivităţii căci numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor săvârşite,
părţile pot fi puse în situaţia în care s-au aflat înainte de încheierea actului nevalabil. Temeiul
restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie şi un alt principiu
fundamental al dreptului, acela care interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză
legitimă.
Tocmai de aceea acţiunea în restituire poate fi introdusă şi judecată separat de acţiunea în
nulitate, ea fiind întotdeauna supusă prescripţiei extinctive; bineînţeles, ea poate fi soluţionată

20
împreună cu acţiunea în declararea nulităţii, dacă aceasta din urmă este primită. Desigur, atunci
când prestaţia a fost pecuniară iar moneda s-a devalorizat, o aplicare corectă a acestui principiu
nu poate fi făcută fără a apela la teoria impreviziunii - rebus sic stantibus.
Şi de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate,
există câteva excepţii:
- potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer,păstrează pentru
sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun;
În acest sens art. 485 C.civ. prevede: "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună-credinţă ...31"
Potrivit art. 1164 C. civ, minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea în
resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât dacă se probează că a
profitat de ceea ce i s-a dat"; justificarea rezidă în ocrotirea minorului.
- ipoteza, deşi controversată, a aplicării principiului nemo auditur propriam
turpitudinem allegans, ceea ce înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de
propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept. Pe această
linie, adesea (dar nu constant) practica noastră judiciară a subliniat că acţiunea în restituirea
prestaţiei nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral
prin încheierea contractului sau are un obiect imoral 32.
Exemplu: dacă vânzătorul a predat lucrul nu va putea să ceară restituirea lui de la cumpărător
chiar dacă nu ar fi primit preţul; după cum şi invers; cumpărătorul care a plătit preţul fără a fi
primit şi lucrul, nu va putea să reclame nimic vânzătorului său.
La o primă vedere s-ar părea că această regulă adaugă o injustiţie unei imoralităţi. Aceasta
pentru că una din părţi, chiar vinovată, va putea păstra ceea ce a primit refuzând să-şi
îndeplinească propria prestaţie. Dacă totuşi jurisprudenţa a aplicat această regulă (împrumutată
din dreptul canonic) acest lucru s-a datorat faptului că ea constituie o sancţiune suplimentară
eficace şi funcţionează mai ales preventiv; părţile cunoscând pericolul de care ar fi ameninţate
preferă să nu încheie convenţii imorale. Oricum această regulă se aplică şi trebuie să se aplice
limitat, numai în caz de turpitudine egală (in pari causa turpitudinis cessat repetitio); mai concret,
în această noţiune trebuie să includem numai ignorarea unei reguli morale din sfera relaţiilor
sexuale (copula carnalis). Ea nu periclitează acţiunea în nulitate ci numai cea în restituire iar în
materie de liberalităţi nu are aplicare. Tendinţa actuală pare a fi ca după anularea actului părţile
să poată fi obligate şi la restituirea prestaţiilor.
2.7.4.Principiul desfiinţării actelor subsecvente ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto
iure dantis resolvitur ius accipientis) este şi el un corolar al principiului retroactivităţii; simplu:
dacă X a transmis lui Y un drept pe care nu îl avea, rezultă că Y nu putea deveni titularul acelui
drept câtă vreme actul iniţial a fost anulat. Este de menţionat că principiul analizat se referă nu
numai la actele juridice constitutive sau translative de drepturi, ci şi la cele de creanţă. Potrivit

31
L Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 202-204
32
Dec. nr. 807/1980, în Culegere de decizii pe anul 1980, p. 67 şi dec. nr. 1416/1981, în Culegere de decizii
pe anul 1981, p. 74

21
acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci
dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să fie
desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel
spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului potrivit căruia nimeni nu poate
da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet).
De la acest principiu se impun câteva excepţii:
- cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă, devine proprietar al bunului şi nu
mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor
sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani chiar şi de la
posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit (este
ipoteza prevăzută de art. 1909 C.civ.);
- nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare (de pildă, un act de
administrare: un contract de locaţiune încheiat pe o perioadă de 5 ani nu se va desfiinţa chiar dacă
titlul locatorului a fost anulat, dacă locatarul a fost de bună credinţă33.de asemenea, se păstrează şi
actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă; în acest caz
dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de
restituire a bunului nu în natură,ci prin echivalent (este ipoteza prevăzută de art. 20 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954);
- tot astfel, se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor
care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii; cel puţin atunci
când se invocă uzucapiunea de 10-20 de ani iar posesorul se prevalează de un just titlu anterior lovit
de nulitate;
- situaţia celui care întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară a dobândit un drept real
imobiliar (cu bună credinţă şi titlu oneros) dar numai după trecerea unui termen de 3 ani de la
înregistrarea cererii de înscriere (art. 38 pct. 1 din Legea nr. 7/1996);
- situaţia subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar dar
numai dacă au trecut 10 ani de la data înregistrării cererii lui de înscriere în cartea funciară (art. 36 şi
art. 37 alin. 2 din Legea nr. 7/1996);
- situaţia prevăzută de art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia actele juridice de
înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil rămân în fiinţă dacă au fost
încheiate cu bună credinţă.
2.8.Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate în temeiul unor principii de drept
Cu toate că nulitatea unui act juridic conduce la desfiinţarea efectelor acelui act, există totuşi
situaţii în care nulitatea nu produce acest efect distructiv ci permite menţinerea în totalitate sau în
parte a efectelor actului juridic nevalabil ca şi când el ar fi fost valabil. Neaplicarea în aceste situaţii
a consecinţelor fireşti ale nulităţii actului juridic se explică şi se întemeiază pe aplicarea altor
principii de drept care impun această soluţie. Astfel:

33
Trib. Supr., dec. nr. 2472/1983, în Culegere de decizii pe anul 1983,P- 69

22
 2.8.1.Principiul conversiunii actului juridic într-un alt act juridic ale cărui condiţii de validitate
sunt în întregime îndeplinite. Sunt situaţii când legea acordă ajutor voinţei ipotetice a părţilor -
care au încheiat un act lovit de nulitate - pentru ca acestea să reuşească măcar în parte să atingă
scopul propus. Mijlocul juridic pentru un asemenea demers este conversiunea actelor juridice nule,
instituţie care însă nu a primit o consacrare expresă în Codul nostru civil; ea a fost însă dedusă
din dispoziţiile art. 978 C.civ. care statuează: "Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea
se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul" şi din
principiul potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin. Practic, actul convertit este un act
înlocuitor care corespunde parţial scopurilor urmărite de părţi (sau parte).
Din cele expuse rezultă că potrivit acestui principiu manifestarea valabilă de voinţă exprimată
într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta
actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.
Condiţiile conversiunii sunt, în opinia noastră, următoarele:
- existenţa unui act juridic nul (nulitate relativă sau absolută). Nulitatea trebuie să fie totală, nu
parţială; o nulitate parţială nu poate antrena o conversiune. Tot astfel,conversiunea nu poate avea
loc câtă vreme nulitatea nu a fost declarată prin hotărâre judecătorească, când deci validitatea actului
se află în "suspans" (de pildă, deşi este introdusă o acţiune în nulitatea actului, nu există încă o
hotărâre în acest sens). Se înţelege că atât actul nul cât şi actul în care se converteşte trebuie să aibă
aceleaşi părţi; altfel credem că nu s-ar putea verifica consensul manifestărilor de voinţă în
direcţia actului nou convertit.
- conversiunea presupune ca actul juridic nul să întrunească condiţiile de validitate ale unui alt act
juridic. Evident, conversiunea nu poate fi făcută tot în acelaşi act juridic; de aceea, în mod
necesar între cele două acte (actul iniţial nul şi actul nou convertit) vor exista elemente de
diferenţiere precum natura, forma sau efectele actului.
Actul nou nu poate avea efecte mai întinse decât actul iniţial declarat nul;
- conversiunea este valabilă numai atunci când, prin interpretare, se poate
presupune că valabilitatea actului ar fi fost voită de părţi dacă acestea ar fi cunoscut nulitatea
actului iniţial. Aşadar, o conversiune este exclusă atunci când se poate constata că o parte nu ar
fi încheiat niciodată actul juridic convertit.
O dată îndeplinite aceste condiţii actul nul convertit va produce totuşi efecte juridice şi anume
acele efecte care sunt proprii actului în care actul iniţial s-a convertit.
Exemplu: vânzarea-cumpărarea deşi lovită de nulitate, manifestarea de voinţă valorează antecontract de
vânzare-cumpărare (Trib. Supr., dec. civ. nr. 412/1980, în Culegere de decizii pe anul 1980, p. 22); sau
cazul acceptării succesiunii în mod tacit când, de pildă, moştenitorul înstrăinează un bun din masa
succesorală printr-un act nul, el este considerat că In acest fel a acceptat succesiunea; ori ipoteza prevăzută de
art. 923 C.civ. "Orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau condiţie, revocă legatul
pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau obiectul va fi reintrat în starea testatorului"
(Trib. Supr., dec. civ. nr.28/1979, în R.R.D. nr. 1 /1980, p. 92). Alte exemple pe care nu le considerăm
conversiuni veritabile: cazul testamentului autentic nul ca formă dar valabil ca testament olograf, sau cazul

23
unui înscris autentic nul dar valabil ca înscris sub semnătură privată ori înscrisul sub semnătură privată
nevalid, dar valabil ca început de dovadă scrisă.
Nota bene - în general nu se pot converti acte juridice nule pentru scopul lor ilicit sau imoral sau
pentru că aduc atingere bunelor moravuri deoarece astfel s-ar eluda funcţia preventivă, inhibitorie a
nulităţii; evident, nici ipoteza inversă nu este posibilă. Se cuvine să mai menţionăm că în nici un
caz conversiunea nu se confundă cu novaţia.
2.8.2. Principiul răspunderii civile delictuale consacrat de art. 998 C. civ. potrivit căruia "orice
faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-
l repara", justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului,
ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci când cea mai
bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor
acestuia).
Practic acest principiu are b incidenţă redusă în materie rezumându-se la situaţia minorului
care cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major săvârşeşte un delict civil (prin manopere
dolosive îl induce în eroare creând aparenţa că el este major) şi când datorită acestui fapt el nu va
putea cere anularea actului respectiv deoarece cealaltă parte ar suferi un prejudiciu. Legiuitorul a
considerat că în această situaţie cea mai bună reparaţie materială pentru major este menţinerea
actului anulabil în fiinţă şi respingerea acţiunii în anulare introdusă de minor. în acest sens art.
1162 C.civ. dispune: "Minorul n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele
sau cvasidelictele sale".
2.8.3.Principiul validităţii aparenţei în drept exprimat de adagiul latin error communis
facit ius, poate justifica şi el uneori menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate
(această problemă am tratat-o detaliat în secţiunile rezervate aplicării legii civile în timp şi erorii ca
viciu de consimţământ).
Exemplu: căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent trebuie menţinută ca valabilă
dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective apărând în ochii părţilor şi în ochii
publicului ca fiind competent a le exercita (art.7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă). Alte exemple: cazul moştenitorului aparent, al mandatarului aparent, al terţului dobânditor de
la moştecnitorul aparent, cazul posesiei etc34.

34
I. Deleanu, Aparenţa în drept, Pandectele române nr. 2/2002, Partea a Vl-a, p. 251-255

24