cN4/mvRo/2019

CONȚINUTUL NUTREȚURILOR ȘI ORGANISMULUI ANIMAL ÎN MICROELEMENTE

1-Fierul- se găseşte în hemoglobină (60-70%) ; în mioglobină (5-7%). Se depozitează în

ficat, măduva osoasă, splină, rinichi. Intră structura unor enzime (citocromi, flavinenzime).
Rol- Este constituent important al hemoglobinei şi prin aceasta atomul de fier permite
fixarea şi transportul oxigenului.
Prezenţa ionilor de fier în organism stimulează eritropoeza, intensifică procesele
oxidoreducătoare, participă în componenţa unor enzime.
Este un activator al enzimelor oxidative, citocromi, peroxidaze şi catalaze. Conţinutul în
citocrom C şi în citocrom-oxidaze al plasmei scade dacă organismul este carenţat în fier.
Carenţa în fier se manifestă la animalele domestice prin tulburări în sinteza
hemoglobinei, ceea ce provoacă anemie. Conţinutul normal în Fe al plasmei sangvine, care
este cuprins între 1-2 mg Fe/l, scade la mai puţin de 1 mg Fe/l. Anemia poate fi datorată şi
carenţei în cupru sau cobalt sau chiar unei alimentaţii deficitare în aminoacizi indispensabili.
Absorbţia fierului este afectată de conţinutul în antioxidanţi, vitamină C, prezenţa
acidului clorhidric.
Cei mai sensibili la aportul insuficient de fier sunt purceii, la care rezerva de Fe la
naştere este de numai 50 mg, iar colostrul şi laptele asigură numai 2 mg Fe/zi, faţă de
cerinţe, care sunt de peste 7 mg Fe/zi.
Anemia purceilor se caracterizează prin paloarea tegumentelor şi mucoaselor,
inapetenţă, reducerea ritmului de creştere, mortalitate ridicată.
Conţinutul în fier al nutreţurilor este foarte variabil. Nutreţurile de origine animală, cu
excepţia laptelui şi a subproduselor sale, au un conţinut de 4-5 mg Fe/kg SU; grăunţele de
leguminoase sunt destul de bogate, 100 mg Fe/kg SU; nutreţurile fibroase între 200-500 mg
Fe/kg SU, după natura solului. Fierul din plante, cu excepţia celui din plantele bogate în acid
oxalic, este bine utilizat de animale, dar cel din făinurile animale are un grad de utilizare mai
redus. La purcei, pentru asigurarea fierului trebuie să se apeleze la preparate speciale sau la
folosirea unor argile ce conţin acest element.

2- Cuprul. Cuprul este în general asociat proteinelor. Rezerve importante de cupru se

găsesc în ficat. În organism cuprul reprezintă 0,0002%.
Intervine şi joacă un rol în oxidoreduceri. Participă la formarea scheletului şi
funcţionarea ţesuturilor nervoase. De asemenea, joacă un rol în formarea părului şi
pigmentarea pielii.
Carenţa în cupru se manifestă prin: încetinirea creşterii, scăderea în greutate,
decolorarea părului şi anemie, mai ales la tineret. Carenţa în cupru este foarte greu de
diagnosticat, întrucât ea provoacă numeroase tulburări nespecifice, printre care: fracturi
spontane ale scheletului (porc), tulburări locomotorii (ataxie enzootică la miei) şi tulburări
ale funcţiei de reproducţie.
Carenţa în cupru poate fi stabilită prin dozarea acestuia din ficat (pe animale sacrificate) sau
prin determinarea activităţii oxidazei din plasmă.
Un păr casant, fulgi zdrenţuiţi etc. pot fi semne de carenţă în cupru.
Excesul de cupru este toxic, mai ales la rumegătoare şi îndeosebi la ovine.
Suplimentarea în cupru poate ameliora fertilitatea unor vaci sau oi carenţate în cupru.
Acelaşi lucru se întâmplă în cazul producţiei de spermă la tauri şi berbeci.
Conţinutul în cupru al nutreţurilor este foarte variabil şi depinde în primul rând de
familia botanică şi de natura solului. Leguminoasele sunt, în general, mai bogate decât
gramineele, existând o corelaţie pozitivă între conţinutul în cupru şi cel în azot. Laptele,
rădăcinoasele şi tuberculii sunt sărace în cupru (sub 1 mg Cu/kg SU). Grăunţele de cereale
au un conţinut ceva mai mare în cupru (2-3 mg Cu/kg SU). Făinurile de origine animală au un
conţinut ridicat în cupru (făina de ficat poate conţine 200-500 mg Cu/kg SU).
Nutreţurile recoltate de pe solurile nisipoase sunt deficitare în acest element. Solurile
calcaroase şi alcaline conţin cantităţi normale de cupru, dar alcalinitatea împiedică
asimilarea corectă de către plante a cuprului, ceea ce produce deficienţa acestora în acest
element.
3- Cobaltul se găseşte în doze extrem de mici în ţesuturile animalelor domestice
(câteva mg%). Este legat de proteine, mai ales de ciancobalamină (vitamina B12). Acest
element este utilizat de către microorganismele din rumen pentru sinteza vitaminei B12,
care are rol de catalizator în sinteza hemoglobinei.
La bovine, carenţa în cobalt se manifestă prin: scăderea apetitului, scăderea nivelului
producţiei şi pierderea în greutate. Aceste tulburări dispar dacă se adaugă cobalt în raţie sau
dacă se injectează vitamina B12.
Viţeii şi mieii proveniţi de la mame carenţate în Co (hrănite cu fân care conţine sub
0,03 mcg Co/kg) nu trăiesc mai mult de 2-3 săptămâni. La celelalte categorii de animale nu
s-a pus în evidenţă carenţa în cobalt.
Pe lângă rolul pe care îl are în sinteza vitaminei B12, cobaltul constituie un factor de
creştere pentru bacteriile din rumen. Distribuirea unor granule cu cobalt sau argilă permite
evitarea oricăror carenţe, mai mult, distribuirea acestora la vacile gestante duce la obţinerea
unor viţei mai grei la naştere şi cu o creştere mai rapidă în primele 7 săptămâni.
Suplimentarea cu cobalt a oilor gestante ameliorează dezvoltarea mieilor
Există o corelaţie între cobalt şi seleniu. Carenţa în cobalt creşte riscul la toxicitatea
prin exces de seleniu.
Conţinutul în cobalt al nutreţurilor este în general slab, dar cerinţele animalelor sunt
satisfăcute. Excepţie fac nutreţurile din zone cu soluri create pe formaţiuni geologice vechi.
Iarba de pe pajişti şi majoritatea concentratelor prezintă variaţii foarte mari privind
conţinutul în cobalt. În general, acesta se găseşte între 0,1 şi 0,3 mg Co/kg SU, dar se pot
întâlni şi cantităţi mult mai mici, 0,01 mg Co/kg SU.
 Fânurile de leguminoase sunt mai bogate decât gramineele; grăunţele de cereale şi
subprodusele acestora conţin foarte puţin cobalt; făinurile animale conţin cobalt în cantităţi
apreciabile.

4- Manganul - se găseşte în cantităţi foarte mici în organismul animal (cca 0,5 mg/kg).
În ficat poate ajunge la 3-4 mg/kg. El joacă un rol important ca activator al unor enzime:
carboxidaze, peptidaze, fosfataze. De asemenea, el intervine în formarea scheletului, în
activitatea musculară, în dezvoltarea şi funcţionarea aparatului genital. Manganul este
indispensabil la nivelul lobului anterior al hipofizei pentru stimularea secreţiei hormonilor
sexuali.
Carenţa în mangan, la bovinele tinere, se manifestă prin întârzieri în creştere şi în
maturitatea sexuală. La cele adulte apar tulburări ale funcţiei de reproducţie, gravitatea
acestora fiind în funcţie de severitatea carenţei, putând ajunge până la sterilitate definitivă
atât la masculi, cât şi la femele. La femele poate duce şi la scăderea producţiei de lapte.
La porc, lipsa manganului poate antrena tulburări de creştere a oaselor lungi şi
deformări ale membrelor anterioare. La scroafe favorizează apariţia unor călduri neregulate
şi chiar avorturi.
La păsări, carenţa în mangan provoacă perozisul, manifestat prin deformarea
picioarelor. Perozisul este influenţat şi de conţinutul în Ca şi P al nutreţurilor combinate.
Conţinutul în mangan al nutreţurilor este diferit. Cele mai multe nutreţuri sunt sărace
în acest element (50-150 mg/kg SU). Grăunţele de cereale, cu excepţia porumbului, sunt
cele mai sărace în mangan (15-50 mg/kg SU). Manganul este concentrat mai ales în stratul
extern al grăunţelor, motiv pentru care subprodusele obţinute de la cereale sunt mai bogate
(peste 100 mg Mn/kg SU în tărâţele de grâu) decât cerealele din care provin.
Solurile nisipoase sau foarte calcaroase conţin mangan greu mobilizabil şi plantele
recoltate de pe aceste soluri sunt adesea carenţate în mangan.

5-Iodul. Jumătate din iodul organismului se găseşte concentrat în glanda tiroidă, ce

secretă hormonul tiroxină, hormon care are înglobat în moleculă 4 atomi de iod. Hormonii
tiroidieni intervin în metabolismul bazal, în maturarea sistemului nervos şi scheletului, în
procesul de reproducţie şi lactaţie.
Carenţa în iod determină incapacitatea tiroidei de a asigura secreţia sa hormonală. Se
manifestă prin: apariţia guşii (hipertrofia glandei), tulburări în creştere, tulburări la nivelul
pielii şi fanerelor, perturbări ale metabolismului apei şi azotului (reţinerea apei, sărurilor şi
azotului), precum şi ale funcţiei de reproducţie (infecunditate la femele, pierderi
embrionare, diminuarea libidoului).
Conţinutul în iod al nutrețurilor este în corelaţie cu concentraţia solului în acest
element. Nutreţurile fibroase conţin în jur de 0,3 la 0,5 mg I/kg SU, dar cu variaţii de la o
specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii de plante.
 6- Zincul este prezent în organism, în jur de 20-30 mg/kg. Se găseşte mai ales în
pancreas, piele, gonade şi ficat. Sângele conţine 6 mg Zn/l. El este, în principal, legat de
insulină şi intră în constituţia a numeroase enzime (fosfataze, anhidraza carbonică). Are un
rol catalitic şi intervine în diverse reacţii biochimice, dar în mod deosebit în schimburile
respiratorii. La păsări intervine şi în formarea cojii oului.
Carenţa în zinc se manifestă printr-o scădere a activităţii fosfatazei alcaline din plasmă,
prin tulburări ale creşterii şi leziunile la nivelul pielii sunt caracteristice.
La porc, lipsa zincului provoacă paracheratoză, favorizată şi de alţi factori ca:
alimentaţia cu nutreţuri uscate, raport dezechilibrat în Ca/P/Zn. Carenţa în zinc antrenează
la vieri tulburări ale spermatogenezei, iar la femele o scădere a fertilităţii. La scroafe se
constată retenţii placentare, al căror număr creşte cu excesul de calciu.
La vaci, carenţa în zinc poate determina fătarea de viţei debili, cu leziuni ale pielii şi
foarte sensibili la infecţii.
Carenţa în zinc se depistează prin dozarea acestui element în păr, care în mod normal
conţine 100-200 ppm Zn.
Conţinutul în zinc al fânurilor este cuprins între 10 şi 35 mg/kg SU. Porumbul este
sărac în zinc. Sursele cele mai bogate în zinc sunt reprezentate de germeni şi tărâţe de grâu
(80-150 mg/kg SU), apoi de rădăcinoase şi tuberculifere. Făinurile animale, ca şi grăunţele
de cereale şi boabele de leguminoase, conţin între 20 şi 80 mg Zn/kg SU.

7- Seleniul se găseşte sub formă de urme în organismul animal, fiind depozitat în

muşchi, creier, ficat, rinichi, piele, lână. A fost considerat mult timp ca un element toxic prin
exces în alimentaţia animalelor. Cercetările au arătat că la 5 ppm seleniul poate fi toxic.
Simptomele unor astfel de tulburări se manifestă prin colici, salivaţie intensă, orbire şi
moarte prin asfixie.
Din 1957, caracterul de indispensabil pentru seleniu a fost recunoscut.
Se afirmă că seleniul poate acţiona ca vitamină E şi ca antioxidant.
Seleniul intră şi în componenţa unei enzime glutation-peroxidaz-oxidoreductază care
este prezentă în hematii şi catalizează distrugerea peroxizilor.
Rolul seleniului este multiplu: protejează membranele hematiilor contra hemolizei,
descompune peroxizii acizilor graşi şi protejează membranele, menţine integritatea
hemoglobinei şi împiedică descompunerea sa în methemoglobină.
Seleniul influenţează metabolismul lipidelor şi vitaminelor liposolubile, protejând
activitatea pancreasului. Favorizează retenţia vitaminei A în plasmă.
Carenţa în seleniu, la miei şi viţei, produce o serie de tulburări (miopatii, dispnee).
La păsări, carenţa în seleniu poate provoca diateza exsudativă. Tulburările apar mai
ales când se folosesc regimuri bogate în grăsimi, dar mai ales cu acizi graşi nesaturaţi.
Administrarea de mici cantităţi de selenit poate reduce aceste inconveniente.
Carenţa în seleniu acţionează şi asupra fertilităţii femelelor. La oi se constată o
diminuare a ovulaţiei şi o creştere a mortalităţii embrionare. La scroafe are loc o reducere a
creşterii fetale, iar la vaci creşte frecvenţa retenţiilor placentare.
 Seleniul, în mod normal, se găseşte la nivelul a 0,25 ppm în părul bovinelor adulte.
Dozarea unor cantităţi mai mici de seleniu constituie un indiciu de carenţă.
Nutreţurile vegetale conţin totdeauna seleniu, dar cantităţile pot varia, de la urme la
mai multe miligrame pe kg, în funcţie mai ales de bogăţia solului în acest element.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele reţin puţin seleniu, cerealele ceva mai mult, iar
leguminoasele, cruciferele şi compozitele pot acumula mai mult de 1 g/kg SU.

8-Oligoelementele toxice. Prezenţa sau excesul anumitor microelemente (oligo) în

regimurile alimentare trebuie să stea în atenţia specialiştilor nutriţionişti. Între acestea se
află seleniul care a fost prezentat, fluorul, molibdenul şi arseniul.
Trebuie reţinut că fosfaţii naturali sunt uneori bogaţi în fluor şi trebuie supuşi unor
tratamente speciale înainte de a fi introduşi în amestecurile minerale.
De asemenea, trebuie avut în vedere antagonismul cupru-molibden.