ÎNGRIJIREA ÎN TULBURĂRILE ANXIOASE

33.1. Definiţie. Sunt stări de emoţie exagerată, de nelinişte, tensiune sau frică ce nu sunt
dependente de un anumit stimul. Ele sunt declanşate de presiunea ameninţărilor interne, a grijilor sau a
celor externe, de situaţiile în care există o problematică nerezolvată, adesea neconştientizată. Stările de
anxietate au fost legate de dificultăţile de confruntare cu stresul vieţii. în mod obişnuit, anxietatea
semnalează posibilele pericole la care este expusă persoana. Prin mobilizarea mecanismelor de apărare
psihice şi fiziologice, anxietatea este o manifestare adaptativă, care ajută individul să îşi ia măsuri faţă de
pericole prezente sau potenţiale (C. Oancea, 1998).

Nevroza anxioasă este afecţiunea psihică determinată, în principal, de factori psiho-

traumatizanţi, al căror nucleu simptomatologie este reprezentat de sindromul anxios.

Prevalenta tulburărilor anxioase a fost considerată între 2 şi 5% din populaţia generală, procent
în care sunt incluse şi alte forme, ca anxietăţile situaţionale, reacţionale. Nevroza anxioasă debutează în
general la vârsta tânără, către sfârşitul adolescenţei până în 40 de ani. De obicei, apare mai mult sau mai
puţin acut, mai ales în formele dominate de paroxisme anxioase. în multe cazuri, apariţia
simptomatologiei este precedată de un cumul de evenimente de viaţă, percepute psiho-traumatizant.

33.2. Etiologic In geneza tulburării au fost incriminaţi factori psihologici şi sociali negativi, dar şi
constituţionali, genetici, care reprezintă elemente de vulnerabilitate, în explicarea etio-patogeniei au
fost utilizate, îndeosebi, teoriile neo-freudiene, teoria stresului şi cele behavioriste (M. Gelder, D. Gath,
R. Mayou, 1991).

Observaţiile asupra personalităţii celor care fac episoade anxioase au arătat existenţa unui
nucleu de trăsături, ce reflectă mai mult stilul personalităţii decât particularităţile de reactivitate bazală.
Anxiosul este un mare dependent, cu un sistem de apărare excesivă, represiune şi conformism social. El
poate avea trăsături obsesionale.

Poate fi o persoană nehotărâtă, condusă de cei din jur, cu o stimă de sine fragilă şi dificultăţi în
evaluarea problematicii, în găsirea soluţiilor, în exprimarea corectă şi suficient de clar a opiniilor
negative. La adolescentul anxios este importantă evaluarea maturizării personalităţii şi identificarea
eventualelor disma-turative (test proectiv semistructurat - „povestea vieţii mele").

33.3. Simptomatologie. Stările de anxietate au o simptomatologie bogată, exprimată pe plan

psihic, fiziologic şi comportamental. Ele se pot grupa în anxietate generalizată şi anxietate paroxistică, cu
atacuri de panică (C. Oancea, 1998).
33.3.1. Anxietatea generalizată. Stările de anxietate patologică se caracterizează prin trăiri de
nelinişte severă, reflectată în disfuncţii cognitive, precum şi prin simptome vegetative şi motorii
asociate: cefalee, tensiune, încordare musculară, palpitaţii, ameţeli, insomnie, somn superficial,
coşmaruri, nevoie exagerată de mişcare. Faciesul anxios este tipic. Clientul cu dispoziţie anxioasă se
simte ameninţat în permanenţă de un pericol neprecizat, resimte o stare de nelinişte, de tensiune
interioară neplăcută, trăieşte prezentul în tensiune. Aceasta este anxietatea liberă, flotantă, de fond,
percepută pe plan mintal.
In raport cu intensitatea tulburărilor, stările de anxietate generalizate pot fi clasificate în uşoare,
moderate, severe şi de panică.
Anxietatea uşoară presupune mai curând o stare de alarmă, cu creşterea atenţiei, irascibilitate,
dorinţa de a face faţă greutăţilor. Anxietatea moderată duce la reducerea capacităţii de percepţie a
mediului, atenţie selectivă, reducerea clarităţii judecăţii. Anxietatea severă îngustează câmpul
perceptual şi scade capacitatea de concentrare a atenţiei, subiectul rămâne fixat asupra unor detalii
nesemnificative.

33.3.2. Atacurile de panică. Stările de anxietate se pot exterioriza şi paroxistic, sub forma
atacurilor de panică cu durată scurtă de până la 1/2 de oră, cu debut brusc. Ele ating paroxismul în
câteva minute şi apoi se şterg încet, pot să aibă sau nu o motivaţie, apar neaşteptat, au un orar imprecis
(M. Gelder, D. Gath, R. Mayou, 1991).

Atacul de panică se caracterizează (I. Miclutia, 2000) printr-o creştere rapidă a anxietăţii psihice,
cu frică de un deznodământ sinistru, de o moarte iminentă sau de a înnebuni, însoţite de simptome
somatice alarmante: senzaţii penibile extreme, cefalee, ameţeală, dispnee, polipnee, senzaţia de
sufocare, de strangulare, palpitaţii şi tahicardii cu extrasistole, disconfort sau durere toracică,
transpiraţii, senzaţia de nesiguranţă, de leşin, depersonalizare, derealizare, amorţeli, furnicături, valuri
de căldură ori frig, pulsaţii în gât, paloare, tensiune arterială instabilă, adesea ridicată, constricţie
faringiană etc.
33.3.3. Forme de anxietate. Se descriu forme specifice vârstei, ca anxietatea de separaţie, fobia
şcolară la copil.
Anxietatea de separaţie apare la 6 luni, în condiţiile unui ataşament primar realizat timpuriu.
Devine patologică dacă se menţine peste vârsta de 3-4 ani, sau dacă se reactivează mai târziu şi poate
bloca existenţa individului. Persoana cu anxietate de separaţie devine necondiţionat dependentă de cei
din jur, prezintă frică de întuneric, insomnie, preocupări morbide legate de bolile, catastrofele ce s-ar
putea produce familiei, rudelor, părinţilor (I. Dobrescu, 2003).

în ceea ce priveşte anxietatea de separaţie, Freud pleacă de la conceptul de „ataşament" ce îşi

are sorgintea în legătura obiectală, respectiv persoana ce oferă

şansa copilului de a se fixa afectiv pe el. Premiza unei bune legături de ataşament primar o
constituie prezenţa persoanei adulte ce oferă constant răspunsuri pozitive la solicitările copilului,
respectiv de satisfacere a nevoilor sale fundamentale, bazale, de hrănire, de protecţie, de apreciere, de
dependenţă, de contact fizic, de comunicare.
în privinţa tulburărilor anxioase ale vârstei a treia, prevalenta simptomatologiei de tip anxios
este substanţială. Cu toate că, recent, convenţiile inter-naţionale au stabilit limita vârstei a treia ca fiind
mai mare celei de 65 de ani, fiecare persoană are „ceasul" său biologic reglat genetic, mecanisme care o
fac să perceapă apropierea morţii, elementul cel mai înfricoşător al existentei. Patologia de tip anxios
însoţeşte adesea procesul de îmbătrânire, de deteriorare biologică, incliuiând manifestări multiple
(somatice, cognitive, comportamentale).

33.4. Diagnostic. Tulburarea anxioasă generalizată, cuprinde simptome psihice şi somatice,

elementul esenţial al acestora fiind anxietatea şi preocuparea iraţională, excesivă referitoare la cel puţin
două aspecte de viaţă. La copil şi adolescent ia forma anxietăţii şi preocupării în legătură cu
performanţele şcolare, sportive, sociale (P. Graham, J. Turk, F. Verhulst, 1999). Diagnosticul pozitiv al
nevrozei anxioase presupune identificarea sindromului anxios, stabilirea intensităţii sale, delimitarea
nosologică şi determinarea factorilor etio-patogemci. Adesea, se asociază cu depresia sau exprimă
depresia.

Pentru stabilirea diagnosticului de tulburare anxioasă generalizată (DSMrV, 1994) simptomele

clinice esenţiale sunt 6, din care prezenţa a 3 dintre ele este suficientă: nelinişte, fatigabilitate rapidă,
dificultăţi de concentrare a atenţiei, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn.
Conform DSM IV (1994), se stipulează că primele atacuri cel puţin sunt neaşteptate, neprevăzute
şi pentru a reprezenta o boală este nevoie de prezenţa a cel puţin 4 atacuri într-o lună, în absenţa
vreunei boli somatice vasculare, respiratorii etc. Ele pot fi neaşteptate, spontane, imprevizibile, nelegate
de vreun agent declanşator, apar „din senin" sau situaţionale, survin întotdeauna imediat după
expunere, previzibile Adesea, stările anxioase se asociază cu depresie, co-morbiditate sau sunt expresia
unei stări depresive.
Diagnosticul diferenţial se va face cu variaţiile normalului ce se accentuează în perioadele critice.
Trebuie luată în discuţie anxietatea din psihozele endogene, cea legată de stres sau care acompaniază o
mulţime de afecţiuni somatice sau psihice, demenţele senile, dependenţa de droguri şi alcool.
Anxietatea morbidă realizează stări de activare excesivă, disproporţionată, cu mare răsunet fiziologic,
ale căror manifestări pot fi interpretate adesea drept semnul unei boli somatice, mai mult sau mai puţin
severe.
33.4.1. Evoluţie. în ceea ce priveşte evoluţia stărilor de anxietate, studiile catamnestice au
evidenţiat vindecarea sau ameliorarea notabilă în mai mult de jumătate din cazuri. Există şi o evoluţie
remitentă, cu episoade anxioase repetate, sau ondulantă, cu perioade de accentuare alternând cu cele
de atenuare a simptomatologiei. Riscul de cronicizare este foarte ridicat şi se concretizează prin
persistenţa simptomelor mai mult de un an de la debut.
33.4.2. Tratamentul. Este complex, în general medicamentos, şi psihoterapie (C. Oancea, 1998;
V. Papp, 2000). Există în prezent o farmacologie a anxietăţii, dominată de benzodiazepine, care produc
ameliorări rapide, dar de scurtă durată. Mai mult, ele pot da dependenţă Din acest motiv atenţia a fost
îndreptată asupra altor preparate cu efect anxiolitic şi adesea antidepresiv: preparatele anxiolitice
nebenzodiazepinice, antidepresive cu efect anxiolitic, blocanţi beta-adrenergici (D. Prelipceanu, 2003).
Tratamentul psihoterapie se adresează aspectelor etio-patogenice, descoperirii problematicii
adaptative, găsirii de soluţii pentru rezolvarea problemelor existenţiale (L. Wilkovitz, 2000). O atenţie
deosebită se acordă obţinerii aderenţei la medicaţie a pacientului, a înţelegerii simbolisticii, semnificaţiei
acesteia pentru pacient, adaptării stilului de interviu, psihoterapie la particularităţile interlocutorului.
 33.5. Conduita în îngrijire.
Datorită aspectului alarmant al simptomelor, stările de anxietate apar de multe ori ca urgenţe,
ceea ce impune ca într-un timp scurt să fie realizată o evaluare corectă şi să se adopte măsuri adecvate.
Conduita faţă de stările de anxietate este diferenţiată în raport cu intensitatea stării de anxietate (J.
Reighley, 1992), dar şi cu forma în care survin: generalizată, durabilă sau paroxistică în atacurile de
panică.

33.5.1. Evaluarea stării de anxietate este dificilă la persoanele care se prezintă pentru prima
oară pentru ajutor, întrucât manifestările lor seamănă cu cele întâlnite în bolile somatice grave. Şi
bolnavii anxioşi binecunoscuţi, obişnuiţi ai serviciilor medicale, au nevoie de examinare atentă, întrucât
pe fondul lor anxios pot surveni unele boli organice intercurente severe (S.Cook,1991).

Anxietatea patologică este un diagnostic de excludere, care se stabileşte după ce au fost

eliminate celelalte cauze de angoasă secundară: crizele de hipertensiune arterială, bolile coronariene,
infarctul de miocard, astmul bronşic, sarcina extrauterină ruptă, hipertiroidismul, stările de sevraj după
consumul de substanţe opioide, alcool, de amfetamine şi altele toxice. Anxietatea nevrotică trebuie
diferenţiată de cea psihotică, în care domină suspiciunea, ideile delirante, incoerentă, tulburările de
percepţie, halucinaţii, depresie, acte impulsive, bizare etc.
Se va efectua o anamneză menită să evidenţieze boli anterioare, stări de anxietate în trecut,
numeroase analize neconcludente, circumstanţe evocatoare, cum ar fi o psiho-traumă majoră, sau alte
situaţii psihosociale nefavorabile, consumul accidental sau voluntar de substanţe.
Pot fi decelate schimbări' recente de mediu, familiale, şcolare, modificări în stilul de viaţă,
dificultăţi la serviciu, în relaţiile cu cei apropiaţi, greutăţi financiare greu de rezolvat, probleme de
sănătate, pierderea persoanei de sprijin, confuzii asupra valorilor, a sensului vieţii, antecedente de
anxietate (D. Pine, 2000).
Examenul somatic va evalua starea generală, se va măsura pulsul, tensiunea arterială, numărul
de respiraţii. In anxietate se întâlneşte încordare musculară, transpiraţii, bufee de căldură, cefalee,
vertij, tremurături, slăbiciune, parestezii, gură uscată, tensiune arterială oscilantă, palpitaţii,
hiperventilaţie, disconfort gastro-intestinal, insomnie, micţiuni frecvente, irascibilitate, crize de mânie,
incapacitate de concentrare a atenţiei.
 Pentru a înţelege geneza stărilor de anxietate poate fi nevoie de evaluarea modului de
confruntare cu realitatea, a stilului de rezolvare a problemelor, a problematicii de
dependenţă/independenţă, a gradului de socializare, a aşteptărilor şi dorinţelor, a frustraţiilor, a rolului
de bolnav şi eventualelor fantasme hipocon-drice generate de disconfortul fizic şi psihic, a atitudinii
familiei, care poate fi inductoare sau amplificatoare a anxietăţii.

33.6. Diagnosticele de nursing pornesc de la obiectivul pe termen lung al intervenţiei, care este
reprezentat de: recunoaşterea semnelor de anxietate, luarea de măsuri eficace de combatere a lor,
utilizarea anxietăţii drept factor de schimbare a gestiunii stresului personal şi a stilului de rezolvare a
problemelor.
După J. Reighley (1992), se conturează 3 diagnostice de nursing:
1) strategii de adaptare individuală ineficace, asociate cu simptomele specifice de anxietate;
2) tulburarea obiceiurilor de somn. Subiectul va restabili ciclul normal somn/veghe;
3) lipsa de cunoştinţe necesară conştientizării şi controlului stării de anxietate.
33.6.1. Diagnosticul de nursing nr.l. Strategii de adaptare individuală
ineficientă, asociate percepţiei unei situaţii şi unor simptome particulare caracterizate ca
exprimând anxietatea.
Explicaţie: Anxietatea care atinge un grad superior reduce capacitatea subiectului de a face faţă
unei situaţii. îngustarea câmpului de percepţie şi atenţia selectivă sunt la originea unei percepţii ireale,
anxiogene a situaţiei. Simptomele fizice generate de anxietate reduc funcţionalitatea subiectului. Frica
de o catastrofă imediată şi imposibilitatea de a acţiona adecvat împiedică subiectul să ia decizii raţionale
şi să acţioneze pozitiv.
Obiectiv: Subiectul va recunoaşte nivelul său de anxietate, va interveni pentru a face faţă
situaţiei şi îşi va reduce singur anxietatea. Intervenţia asistentei va fi adaptată gradului de anxietate trăit
de client,
astfel:
- în anxietatea uşoară nu se impune nici o intervenţie;
- în anxietatea moderată subiectul va fi acompaniat pe perioade de 5-10 minute, cel puţin de 3
ori în cursul unei zile, timp în care va fi manifestat interesul şi sprijinul emoţional. Starea de anxietate şi
semnificaţia semnelor sale, îndeosebi a celor fizice, va fi explicată în termeni ştiinţifici şi va fi legată de
posibilele ei cauze. Explicaţiile clare, precise, la nevoie repetate, contribuie la reducerea intensităţii
neliniştii.
 Subiectul va fi încurajat să se exteriorizeze, poate să plângă, să verbalizeze problemele şi
suferinţele sale, să pună întrebări, nu va fi contrazis în legătură cu percepţiile sale nerealiste. Nu se vor
da însă prea multe explicaţii odată, pentru a nu-1 intoxica.
Asistenta se va interesa numai de problemele •imediate, ale prezentului, şi se va asigura că
nevoile pe plan fizic sunt satisfăcute. Este încurajată utilizarea mecanismelor normale de confruntare în
anxietate: verbalizarea şi implicarea în activităţi: „hai să ne plimbăm". în plus, va fi învăţat să efectueze
exerciţii de relaxare. Asistenta nu va împărtăşi anxietăţile personale. Nu se vor neglija problemele de
natură somatică.

In anxietatea severă, la intervenţiile deja descrise, se vor adăuga: reducerea stimulilor din mediu
prin linişte şi oarecare izolare, iar în caz de hiper-ventilaţie pacientul va fi învăţat să respire lent şi
profund, se va cere concentrarea asupra senzaţiilor folosind propoziţii scurte, concise pentru
comunicare, se oferă activităţi simple, concrete, fără nevoie de concentrare, se adaugă medicaţia. Nu se
părăseşte pacientul până nu se reduce intensitatea anxietăţii.

In starea de panică, pacientul va fi supravegheat îndeaproape, nu va fi părăsit până la depăşirea

crizei. El va fi plasat într-o cameră mică, liniştită, în care se creează securitate şi intimitate. Pacientul va fi
asigurat că poate stăpâni situaţia. Asistenta va adopta o atitudine sigură, calmă, fermă, profesională.
Poate fi nevoie de un gest de întărire prin atingerea pe umeri; gestul poate însă înspăimânta. Energia sa
va fi canalizată asupra activităţilor fizice, prin efectuarea de gesturi simple, repetitive. Vor fi administrate
anxiolitice şi antidepresive.
33.6.2. Diagnosticul de nursing nr. 2. Tulburări de somn, asociate altor tulburări fiziologice
cauzate de anxietate.
Explicaţie: Activarea cerebrală, starea de alarmă ce cauzează anxietatea, este reflectată şi în
perturbarea somnului.
Obiectiv: Pacientul va regăsi/reface ciclul somn/veghe adecvat propriilor necesităţi.
Intervenţii:
Se va determina tipul de tulburare de somn, se vor înregistra explicaţiile subiectului asupra
cauzelor lor, va fi încurajată verbalizarea asupra problemelor asociate cu disfuncţia somnului. Se propun:
un mediu calm şi sigur, tehnici de relaxare, reducerea solicitărilor în timpul nopţii, iniţierea de activităţi
specifice înainte de culcare: baie, muzică liniştită, monotonă, o lectură puţin plictisitoare 0 băutură caldă
înainte de culcare, în special lapte, asigurarea confortului patului veşminte comode. Ele se conjugă cu
activităţi bogate în timpul zilei, pentru â consuma energia; este descurajată siesta de după masă.
Evaluare:
- identifică tipul şi severitatea insomniilor,
, - învaţă şi pune în aplicare regulile de igiena somnului.
33.6.3. Diagnosticul de nursing nr. 3. Lipsa cunoştinţelor îl fac incapabil să-şi recunoască
anxietatea.

Explicaţie: Dacă subiectul este înarmat cu cunoştinţe temeinice referitoare la anxietate,

semnificaţia şi sursele ei în existenţa umană, semnele ei şi rolul său motivaţional pozitiv în rezolvarea
problemelor, câştigarea autocontrolului, învăţare poate să-şi recunoască anxietatea şi să o controleze.
înainte de trecerea la instruirea subiectului, este necesară scăderea nivelului de anxietate şi creşterea
gradului de interacţiune terapeutică.
Obiectiv: pacientul va fi capabil să identifice sursa anxietăţii sale. El va utiliza mijloace eficiente
pentru a-şi controla anxietatea.

Intervenţiile sunt gradate în raport cu severitatea stării de anxietate a bolnavului. Astfel, în

starea de anxietate uşoară subiectul poate să înveţe, în anxietatea moderată poate să asimileze
informaţiile, dar trebuie întrucâtva protejat, în anxietatea gravă nu poate să înveţe / trebuie aşteptat.

- va fi învăţat să conştientizeze legătura dintre starea sa emoţională şi scăderea randamentului

profesional, prin reducerea atenţiei şi să stabilească gradul său de anxietate pentru a preveni agravarea
stării sale;

- va fi învăţat să identifice tensiunile şi factorii de mediu generatori de anxietate, al căror efect

va trebui redus prin tehnicile de gestiune a stresului, afirmării de sine şi de rezolvare a problemelor;

- după ce a recunoscut semnele de anxietate, el va asimila tehnicile de management al

anxietăţii, prin: reducerea hiper-ventilaţiei, verbalizarea în faţa cuiva, distragerea atenţiei, implicarea în
activităţi (T. S. Powell, S. Enright, 1990; A. Wells, 1997);
 - vor fi recunoscute beneficiile exerciţiului fizic şi se va încuraja crearea unui program regulat,
echilibrat de mişcare, plimbare, activităţi. Subiectul va fi instruit să utilizeze resursele comunitare,
cabinete medicale, centre de sănătate,, de sport etc.;

- familia va fi încurajată în a susţine subiectul şi în a-1 ajuta să depăşească stările de anxietate, să

evite agravarea lor prin remarci alarmante, critici sau confruntări mânioase.
33.7. Programul de gestiune a stresului. Stresul este o reacţie generalizată, nespecifică, a
corpului la orice solicitare pozitivă sau negativă percepută ca ameninţare. Ea poate fi reală sau
aşteptată.

Semnele stării de stres sunt următoarele: oboseală cronică, diminuarea/ exagerarea apetitului,
diaree sau constipaţie, instabilitate emoţională, scrâşnetul dinţilor, cefalee, comportament impulsiv,
micţiuni frecvente, incapacitatea de concentrare, tabagism crescut, utilizarea de alcool sau droguri,
insomnie, iritabilitate, lombalgii sau dureri ale cefei, reacţii nevrotice, coşmaruri, tulburări sexuale,
predispoziţia la accidente (T.S. Powell, S. Enright, 1990; C. Oancea,2002).
Obiectivul intervenţiei este învăţarea clientului să-şi .identifice nivelurile excesive de stres şi să
le reducă la un grad acceptabil, prin adoptarea programului de combatere şi împărtăşire a grijilor,
găsirea de soluţii împreună cu o persoană resursă.
33.7.1. Tehnici de reducere a stresului.
- Identificarea surselor de stres şi a efectelor lor pe plan profesional, relaţional, financiar, factorii
de mediu nefavorabili, deteriorarea stării de sănătate, îmbătrânirea.
- Modificarea sau eliminarea surselor de stres, examinarea posibilelor schimbări simple şi
importante, examinarea avantajelor şi dezavantajelor asociate cu schimbările propuse.
- Câştigarea mecanismelor de adaptare eficace: prin introducerea exerciţiului fizic cotidian,
învăţarea tehnicilor de eliberare creativă prin desen, ceramică, artizanat, scris, muzică, fotografie,
lectură, dezvoltarea interesului pentru natură, urmărirea apusului, băi de lumină, creşterea unui animal
de casă, învăţarea relaxării progresive, introducerea antrenamentului personal, a relaxării prin imageria
ghidată, învăţarea respiraţiei diafragmatice, a respiraţiei profunde.
- Pentru dezvoltarea curajului de a se confrunta cu greutăţile vieţii şi creşterea stimei de sine se
propune emiterea de afirmaţii pozitive despre sine, care vor fi repetate frecvent pentru a fi asimilate.
Prin ele se creează noi credinţe pozitive şi active faţă de sine însuşi. Identificarea stării de non-afirmare
de sine, generatoare de frustraţii şi conflicte latente şi corectarea ei prin învăţarea afirmării.
 - Se va proceda la echilibrarea perioadelor de muncă prin reducerea lor, stabilirea de priorităţi,
delegarea unor sarcini neplăcute, enervante, concomitent cu dezvoltarea, diversificarea distracţiilor şi
creşterea duratei repausului zilnic.
- Ameliorarea îngrijirilor personale prin examinarea şi corectarea obiceiurilor dăunătoare:
eliminarea auto-medicaţiei, corectarea proastei şi dezechilibratei nutriţii prin creşterea proporţiei
fructelor şi legumelor, verificarea micilor semne ce anunţă creşterea tensiunii arteriale şi examinarea
periodică preventivă a sănătăţii, cu efectuarea analizelor biologice, verificarea utilizării alcoolului şi
tutunului în reducerea implicării în activităţi generatoare de încordare şi stres şi oferirea de tehnici
alternative de reducere a tensiunii psihice exagerate.
Bibliografie:
1. * * *American Psychiatric Association „Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor
Mentale" DMS IV - 1994, Asociaţia Psihiatrilor Liberi, Bucureşti, 2000.

2. Cook S., „Soins infirmiers-psychiatrie et sânte mentale", Editions du Renouveau Pedagogique,

Montreal, 1991.
3. Dobr'escu I., „Psihiatria copilului şi adolescentului - ghid practic", Editnra Medicală, Bucureşti,
2003.
4. Geider M., Gath D., Mayou R., „Neurosis I, II", in „Oxford Textbook of Psychiatry", Oxford
Univiversity Press, pp.154-216, Oxford,1991.
5. Graham P., Turk J., Verhulst F., „Child Psychiatry", third edition, Oxford University Press,
Oxford, 1998.
6. Miclutia I., „Anxietatea", Editura Medicală Iuliu Haţeganu, Cluj, 2000.
7. Oancea C, „Nevroza anxioasă", în „Psihiatrie" (red.V.Predescu},ediţia a 2-a, voi.
II, Editura Medicală, Bucureşti, pp. 813-831, 1998.
8. Oancea C, „Tehnici de sfătuire/consiliere", Vavilaendif, Bucureşti, 2002.
9. Pine D., „Anxiety Disorders; Clinical Features", in Kaplan & Sadock's „Comprehensive Textbook
of Psychiatry", (ed. B.Dadock, V.Sadock), seventh edition, Lippincott Williams & Wilkinson, Philadelphia,
vol.I, pp. 1476-1490,2000.

10. Powell T.S., Enright S. J., „Anxiety and Stress Management", Routledge, London, New-
York, 1990.
11. Prelipceanu D., „Psihiatrie - note de curs", Infomedica, Bucureşti, 2003.
 12. Reighley J.,„Guide de planification des soins infirmiere en sânte mentale", Lidec,
Montreal, 1992.
13. Werlls A., „Cognitive therapy of Anxiety Disorders", Wiley, Chichester, New-York, 1997.
14. Wilkowitz L., „Anxiety Disorders: Psychologial Treatment", in „Kaplan & Sadock's
Comprehensive Textbook of Psychiatry", (ed.B Sadock, V.Sadock), seventh edition, Lippincott Williams &
Wilkinson, Philadelphia, vol.I, pp.1497-1503, 2000.