Curs 5.

Escherichia coli

Definiţie. Încadrare
Genul Escherichia, considerat genul tip pentru familia Enterobacteriaceae, cuprinde
germeni comensali care se găsesc ubicvitar (în apă, pe sol, etc). La nivelul intestinului
uman au rol în sinteza unor vitamine (simbioză). Sunt bacili Gram-negativi mobili sau
imobili, aerobi facultativ anaerobi, lactoză pozitivi.
Sunt grupați în şase specii: E. coli, E. blattae, E. fergusonii, E. hermannii, E. vulneris și
E. albertii. Cu excepţia speciei E. blattae, izolată de la insecte, toate celelalte specii de
Escherichia au fost izolate din prelevate umane.
Specia tip, reprezentată de Escherichia coli, şi-a căpătat numele în 1919, în memoria lui
Theodor Escherich care, studiind flora intestinala copilului, a izolat-o din materii
fecale denumind-o Bacterium coli commune.

Caractere generale
Habitat
E. coli se găsește în intestinul animalelor homeoterme, inclusiv al omului, fiind
considerată componentă a florei intestinale normale. Acest rezervor primar a făcut ca
E. coli să fie selectată de Organizaţia Mondială a Sănătaţii ca indicator de poluare fecală.
Studii întreprinse în ultimii ani indică însă o mult mai mare complexitate a populaţiei
genului Escherichia, ai cărui membri pot circula şi persista autonom, în afara tractului
gastrointestinal, fiind prezenţi în rezervoare secundare din mediul ambiant.
Caractere morfotinctoriale
Sunt bacili Gram-negativi drepţi sau uşor incurbaţi, cu capete rotunjite şi dimensiuni
cuprinse între 2-5µm / 0,5-1µm (pot avea uneori aspect filamentos, pot exista şi forme
cocobacilare). În majoritate sunt mobili, prin prezența flagelilor (în preparatele native).
Unele tulpini prezintă capsulă (antigene capsulare de tip K).
Caractere de cultură
Se dezvoltă bine pe medii simple de cultură; pe geloză se pot dezvolta colonii de tip S,
lactoză pozitive, convexe, umede, cu suprafaţă lucioasă, margini netede, uşor
emulsionabile în soluţie salină fiziologică sau colonii de tip R, uscate, cu marginile
crenelate, care se emulsionează greu şi neuniform în soluţie salină fiziologică; există
forme intermediare între coloniile S şi R, după cum există şi colonii mucoide de tip M.
Caractere biochimice
Germenii sunt aerobi, facultativ anaerobi, se dezvoltă în limite largi de temperatură şi pH.
Asemenea celorlalte enterobacterii, specia E. coli este catalază pozitivă, oxidază negativă
şi fermentează glucoza. Capacitatea majorităţii tulpinilor de E. coli de a fermenta lactoza
este utilă în diferenţierea de alte enterobacterii (ex. Salmonella, Shigella). Tipic, tulpinile
de E. coli testate pe medii de identificare biochimica precum TSI, MIU şi/sau MILF nu
produc H2S, produc indol şi lizindecarboxilază, dar nu urează si fenilalanindezaminază.
În plus, E. coli nu poate creşte pe un mediu care are ca unică sursă de carbon citratul
(caracter metabolic important pentru diferenţierea de alte enterobacterii).
Tulpinile EHEC/VTEC, de regulă, nu fermentează sorbitolul.

1
Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici
Germenii supravieţuiesc în mediul extern (sol, apă) luni de zile. E. coli este distrus prin
expunere la 60ºC în 30 minute. Este sensibil la acţiunea antisepticelor şi dezinfectantelor
uzuale.
Structură antigenică
Ca şi în cazul celorlalte enterobacterii, diversele structuri antigenice situate la suprafața
tulpinilor de E. coli servesc aşa numitei serotipizări, metodă utilă în epidemiologia
infecţiilor cauzate de aceste microorganisme. Cele trei tipuri de antigene detectate prin
reacţii serologice antigen-anticorp (ex. reacţia de aglutinare) sunt: antigenul O (somatic),
antigenul H (flagelar) și antigenul K (capsular). Antigenul O (LPZ) a fost descris la
caracterele generale ale enterobacteriilor şi defineşte serogrupul (numerotarea grupului
antigenic este de utilitate epidemiologică; ex. serotipurile O55 şi O111 sunt implicate în
izbucniri epidemice de meningită neonatală). Există peste 170 de variante de Ag O.
În cadrul unui serogrup O, pe baza diversităţii antigenelor H (prezente numai la tulpinile
mobile, care posedă flageli) şi K (prezente la tulpinile care posedă capsulă) se definesc
serotipuri. Serogrupurile şi serotipurile se noteazţ printr-o combinaţie de litere şi cifre
(ex. O55:K59:H6). Structurile de suprafaţă pot masca prezenţa antigenului somatic O.
În majoritatea cazurilor, tipizarea serologică a tulpinilor de E. coli se rezumă la
identificarea antigenelor O şi H (ex. O157:H7).
Anumite serotipuri sunt asociate frecvent cu sindroame clinice bine definite, dar trebuie
menţionat că nu antigenele de suprafaţă conferă virulenţă bacteriei. Cu toate acestea,
definirea serotipului poate fi sugestivă pentru identificarea unor clone virulente
(ex. serotipul E. coli O157:H7, marker pentru subgrupul EHEC din patotipul VTEC).
Datorită faptului că au fost identificate peste 170 de variante de antigen O, peste 50 de
tipuri de antigen H, peste 90 de tipuri de antigen de tip K şi o serie de tipuri antigenice
fimbriale (antigene F), prin combinaţiile acestora rezultă peste 1.000 de tipuri antigenice
de Escherichia coli.
Unele dintre tulpinile de E. coli elaborează exotoxine. Acestea pot fi, la rândul lor,
structuri antigenice identificate in vitro prin reacţii antigen-anticorp.

Caractere de patogenitate
Tulpinile de E. coli domină microflora facultativ anaerobă a colonului la individul
sănătos, marea majoritate întreţinând cu aceasta relaţii de simbioză benefice ambilor.
Ele pot produce infecţii în condiţiile în care gazda este imunodeprimată sau când
depăşesc bariera intestinală şi ajung în zone normal sterile.
Există însă şi tulpini de E. coli care au o virulenţa intrinsecă, putând declanşa variate
procese infecţioase la indivizii imunocompetenţi. Tulpinile patogene de E. coli sunt
clasificate în aşa numite patotipuri. Ele generează simptomatologii similare prin
mecanisme de patogenitate comune.
În prezent sunt descrise şase patotipuri de E. coli implicate în sindromul diareic
(patotipuri intestinale) şi un patotip implicat în infecţii extraintestinale (ex. infecţiile
tractului urinar, meningite, septicemii, etc.) şi denumit E. coli cu patogenitate
extraintestinală (ExPEC). Patotipurile intestinale sunt: E. coli enteropatogen (EPEC),
E. coli enterotoxigen (ETEC), E. coli enteroinvaziv (EIEC), E. coli producător de

2
verotoxine (VTEC), E. coli enteroagregativ (EAEC) și E. coli cu aderenţă difuză
(DAEC). În cadrul patotipului VTEC se distinge, pentru a se sublinia în principal
asocierea cu manifestări clinice severe (ex. colita hemoragică), subgrupul de tulpini de
E. coli enterohemoragic (EHEC), care are ca prototip serotipul O157:H7.
Tulpinile patogene de E. coli produc factori de virulenţă, care afecteaza variatele procese
desfăşurate la nivelul celulelor gazdei (ex. sinteza de proteine, funcţia citoscheletului,
diviziunea celulară, secreţia de ioni, funcţia mitocondriilor, apoptoza etc.). Aceşti factori
de virulenţă sunt codificaţi de structuri genetice localizate în cromozom sau pe plasmide
şi intervin în mecanismele de patogenitate folosite de bacterie pentru a învinge sistemele
de apărare ale gazdei.
Adezinele sunt structuri de aderenţă aflate pe fimbrii/pili (ex. fimbriile P din tulpinile de
E. coli uropatogene, factorii de colonizare CFA din tulpinile de ETEC, etc.) sau la
suprafaţa membranei externe (ex. adezinele afimbriale Afa din tulpinile de DAEC)
bacteriene. Ele reprezintă factori de virulenţa importanţi, care permit bacteriei să
colonizeze zone din organismul uman (ex. intestin subţire, tract urinar, vagin), in care nu
rezidă în mod normal.
Toxinele sunt o altă categorie de factori de virulenţă. Endotoxinele fac parte din structura
membranei externe (lipidul A din complexul LPZ) şi sunt invariabil prezente la toate
bacteriile Gram negative, nu numai la E. coli, indiferent de potenţialul lor de
patogenitate. Eliberate în urma distrucţiei peretelui bacterian îşi manifestă efectele toxice,
fiind implicate în apariţia febrei şi şocului toxic din septicemii. Exotoxinele sunt
sintetizate şi secretate în cursul metabolismului bacterian, fiind specifice nu numai
speciei, ci diverselor patotipuri de E. coli. În prezent se cunosc structura si funcţiile a
numeroase toxine responsabile de patogenitatea tulpinilor de E. coli (ex. enterotoxina
termolabilă şi termostabilă produse de tulpinile ETEC, verotoxinele 1 şi 2 sintetizate de
tulpinile VTEC, enterotoxina termostabilă enteroagregativă 1 a tulpinilor EAEC, etc.).
Multe dintre tulpinile ExPEC implicate în producerea meningitei neonatale sau a
infecţiilor urinare prezintă capsulă, o altă componentă importantă pentru patogenitatea
speciei. Rolul principal al capsulei este de a inhiba acţiunea complementului seric şi
fagocitoza, conferind astfel rezistenţă bacteriei. Antigenul polizaharidic capsular K1 este
prezent în 80% din tulpinile de E. coli izolate din cazuri de meningită neonatală.
După ce o serie de date sugerau asemănarea din punct de vedere molecular între speciile
genurilor Escherichia şi Salmonella, cunoştinţele actuale pledează pentru o grupare a
speciilor din genurile Escherichia şi Shigella. Genul Escherichia cuprinde germeni
comensali care se găsesc ubicvitar (în apă, pe sol, etc) iar la nivelul intestinului uman au
rol în sinteza unor vitamine (simbioză). Sunt bacili gram negativi mobili sau imobili,
aerobi facultativ anaerobi, lactozo pozitivi. Specia tip este reprezentată de Escherichia
coli.
Cu toate că majoritatea tulpinilor de E. coli sunt saprofite sau condiţionat patogene
(fiind implicate în infecţii oportuniste cu localizări în afara tractului digestiv, spre ex.
peritonite, colecistite, infecţii ale plăgilor, endometrite, pneumonii etc) există şi anumite
tulpini dotate cu caractere patogenice particulare. Dintre aceste tipuri de E. coli
(patotipuri) se disting trei grupări mai importante:
1. tipuri patogene implicate în boli diareice acute (BDA)
E. coli enteroagregativ (EAggEC) implicat în apariţia unei BDA apoase, persistentă,
cu mucus, în special la sugari

3
 E. coli enterohemoragic (EHEC), spre exemplu serotipul O157:H7, care elaborează
două citotoxine şi este implicat în apariţia unei BDA apoasă, care poate deveni severă şi
se poate însoţi de o complicaţie gravă, sindromul hemolitic uremic
E. coli enteroinvaziv (EIEC) care elaborează una sau mai multe enteroxine producând
un sindrom dizenteriform
E. coli enteropatogen (EPEC) care determină diaree la copilul mic, uneori de
gravitate maximă (ex. diaree malignă la nou născut)
E. coli enterotoxigen (ETEC) care elaborează două enterotoxine (termolabilă şi
termostabilă) şi produce un sindrom holeriform
E. coli aderent difuz (DAEC) care produce diaree apoasă, persistentă, la copii în
vârstă de 1-5 ani
2. tipuri (grupuri) patogene implicate în infecţii ale tractului urinar (ITU)
3. tipul patogen implicat în infecţia meningeală la nou născut.

Genul Salmonella

1. Definiţie. Încadrare
Importanţa clinică a microorganismelor din genul Salmonella a fost cunoscută cu mult
înainte de studiile omologiei ADN sau de realizarea secvenţelor ARNr 16S. Pe baza unei
omologii ADN-ADN de aproximativ 90%, Salmonella şi E. coli ar fi să facă parte din
acelaşi gen, dar protestul microbiologilor şi clinicienilor obişnuiţi cu vechile denumiri a
împiedicat acest lucru.
Una dintre clasificările acceptate la ora actuală grupează genul în 3 specii (Ewing):
- S. typhi patogenă numai pentru om;
- S. choleraesuis, patogenă la porc şi ocazional la om (numită ulterior S. enterica), cu
1.416 serotipuri;
- S. enteritidis, cauză de diaree la om şi la animal.
Serotipurile nu se scriu cu litere italice. De ex. S. typhimurium ar putea fi scrisă actual
Salmonella ser. Typhimurium, sau Salmonella Typhimurium sau pe scurt Typhimurium.
Sunt autori care consideră că serotipul corespunde speciei şi în acest caz, în genul
Salmonella ar putea fi luate în considerare peste 2.390 specii.
Salmonella, ca şi E. coli, a reprezentat un subiect de studiu, servind ca model pentru
metabolismul bacterian, genetica bacteriană sau studii de virulenţă. Este de asemenea un
indicator al gradului de siguranţă al conductelor de apă, dar relativ de curând a apărut
„rolul” ei în a onora o persoană publică cum ar fi S. mjordan (cu referire la
baschetbalistul american).
2. Caractere generale
2.1. Habitat
Salmonelele sunt foarte larg răspândite în natură şi prezente la toate speciile de animale,
păsări, peşti, şerpi, insecte. Pentru S. typhi omul este unicul rezervor. Veriga alimentară
este esenţială în infectarea umană.
2.2. Caractere morfotinctoriale
Sunt bacili Gram-negativi, cu dimensiuni de 2-4 mm / 0,4-0,6 mm, mobili cu cili
peritrichi (cu excepţia S. galinarum pullorum), necapsulaţi, nesporulaţi.
2.3. Caractere de cultură

4
Se multiplică pe medii de cultură simple şi formează colonii de tip S sau R (prin
„îmbătrânire”). Salmonella ser. Paratyphi B poate produce colonii de tip M.
Pe mediile selective cu lactoză dau naştere unor colonii lactoză-negative. Pe geloza
Wilson-Blair formează colonii caracteristice, opace, cu suprafaţa rugoasă şi margini
neregulate, prezentând un halou negru şi luciu metalic.
2.4. Caractere biochimice
Fermentează glucoza cu formare de gaz (nu şi S. typhi), nu fermentează lactoza, formează
hidrogen sulfurat (există şi excepţii), nu formează indol, nu produc urează, cresc pe
mediul cu citrat ca unică sursă de carbon (Simmons pozitiv), sunt aerobi, facultativ
anaerobi.
2.5. Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici
Se pot multiplica într-un interval larg de temperatură (7-48ºC) şi la un pH între 4 şi 8.
Sunt puţin rezistente la căldură (spre exemplu sunt distruse în 5-7 minute la 100°); pe sol
(păşuni) rezistă circa 200 de zile, în alimente rezistă 10-180 de zile (rezistă 4 ani în
pulberea de ouă, a cărei utilizare în alimentaţie este contraindicată). Dezinfectantele
obişnuite le distrug în intervale de timp cuprinse între 30 de minute şi 2 ore.
2.6. Structură antigenică
Modul în care o tulpină este definită din punct de vedere antigenic cuprinde 3 părţi
(antigenul O, faza 1 de la antigenul H şi faza 2 de la antigenul H).
Antigenul O este caracteristic tuturor microbilor Gram-negativi. Există peste 60 de
structuri antigenice O diferite care definesc 46 de serogrupuri O; unul sau mai mulţi
factori asociaţi determină formula antigenică a unei anumite grupe serologice care este
notată cu literele mari ale alfabetului sau doar cu cifrele respective (A…Z, O 51…O67)
(1 ... 51 ... 67). A fost descris fenomenul de variaţie genetică în legătură cu antigenul O.
Antigenele de înveliş includ de exemplu antigenul Vi la S. typhi şi Salmonella ser.
Paratyphi C; structurile antigenice Vi reprezintă substratul de fixare a bacteriofagilor,
acoperă antigenul O şi nu permit reacţia de aglutinare; se asociază virulenţei şi
invazivităţii (determină leucopenie, nu permit legarea componentei C3b şi în acest mod
inhibă fagocitoza şi determină capacitatea de multiplicare intrafagocitară).
Antigenul H este de natură proteică, se găseşte la nivelul cililor peritrichi, este
determinant de tip, cu posibilitatea unei variaţii de fază. Majoritatea serotipurilor de
Salmonella pot exprima alternativ două tipuri de flageli cu specificităţi antigenice
diferite. Din 1986 s-a văzut că unele tulpini de Salmonella pot exprima trei sau mai multe
tipuri de flageli cu antigenicitate distinctă.
Variaţia antigenică se poate realiza de ex. prin transducţie existând mai multe posibilităţi:
pot pierde antigenul H şi devin imobile; pot pierde antigenul O, coloniile S se
„transformă” în colonii R; pot pierde parţial sau total antigenul Vi (homopolimer de acid
N acetil-galactosaminuronic).
Există antigene şi la nivelul fimbriilor. Apariţia anticorpilor anti fimbrii de tipul 1 la
pacienţi cu febră tifoidă sau la persoane care au fost vaccinate, poate duce la apariţia unor
reacţii fals-pozitive în cadrul analizei serice cantitative (reacţia de aglutinare în tuburi).
Schema de clasificare Ewing a fost prezentată anterior. Schema de identificare serologică
Kaufmann-White subîmparte genul Salmonella în foarte multe grupe şi „specii”, spre ex.
în grupul A, S. paratyphi A; în grupul B, S. paratyphi B, S. typhimurium; în grupul C,
S. paratyphi C; în grupul D, S. typhi, S. enteritidis etc. Conform schemei Kaufman-White

5
există S. dublin, care în schema Ewing poartă numele de S. enteritidis serotipul dublin.
Există şi alte scheme de clasificare.
2.7. Caractere de patogenitate
Salmonella spp., devine patogenă prin multiplicare şi invazivitate. Primul pas,
obligatoriu, este reprezentat de colonizare, realizată cu ajutorul unor structuri de aderare,
adezinele şi fimbriile, care induc modificări la nivelul membranei celulare. Studii de
fiziopatologie fundamentală au reprezentat prima dovadă a existenţei unui receptor
hormonal afectat prin ataşare şi invazie bacteriană.
De menţionat faptul că la genul Salmonella a fost pus în evidenţă un grup de gene (genele
de invazivitate), unele din ele fiind asemănătoare cu gene identificate la genul Yersinia.
Salmonella spp., supravieţuieşte intrafagocitar datorită prezenţei unor structuri de
suprafaţă precum şi prin sinteza unor proteine (peste 40 de proteine diferite) care apar ca
răspuns la fagocitare. Antigenul Vi contribuie (pentru S. typhi şi Salmonella Paratyphi C
la rezistenţa la fagocitoză şi rezistenţa după fagocitoză).
Endotoxina (antigenul O, LPZ) eliberat după distrugerea germenilor, are un rol important
în patogenitate.
Tulpinile care produc toxiinfecţii alimentare secretă „enterotoxine” cu proprietăţi
antigenice şi biologice asemănătoare toxinei holerice.

3. Patogenie şi patologie. Principalele afecţiuni produse

Principial infecţiile produse de salmonele se pot împărţi în salmoneloze minore
(enterocolite) şi salmoneloze majore (febra tifoidă).
Enterocolita (gastroenterita, toxiinfecţia alimentară de tip infecţios, salmoneloza) apare
după ingestia a 105-108 salmonele. După ingestie are loc ataşarea şi adsorbţia la nivelul
celulelor epiteliale în porţiunea terminală a intestinului subţire, apoi penetrarea prin
celule şi migrarea în lamina propria, în regiunea ileocecală. La acest nivel are loc
multiplicarea în foliculii limfoizi determinând hipertrofia şi hiperplazia SRE (sistemului
reticulo-endotelial). Acumularea de PMN determină o reacţie inflamatorie cu eliberare de
prostaglandine care duc la stimularea secreţiei intestinale, urmată de diaree
(nesanguinolentă), greaţă, vărsături; mai pot apărea febră, dureri abdominale, mialgii,
dureri de cap (cefalee). Persoana infectată poate fi contagioasă timp de circa 3 luni.
Simptomele sunt mai severe la copiii mai mici de 10 ani şi la bolnavii imunocompromişi
(ex. infectaţi cu HIV / SIDA).
Febra tifoidă (febra enterală) poate apărea după ingerarea a circa 10 3 salmonele.
După ingestie are loc ataşarea şi trecerea S. typhi prin şi printre celulele epiteliale de la
nivelul ansei ileocecale, urmată de multiplicarea activă în submucoasă şi de fagocitarea
de către macrofage. Aici bacilii rămân vii şi se multiplică (în macrofagele din
formaţiunile limfoide intestinale), apoi trec în ganglionii mezenterici, apoi în canalul
toracic, producând bacteriemia iniţială (care reprezintă debutul clinic al bolii), urmată de
invadarea altor organe şi formaţiuni limfatice.
Multiplicarea crescută mai ales în organele SRE (ficat, splină) este urmată de o a doua
bacteriemie masivă şi de eliminarea prin bilă şi / sau urină. La sfârşitul primei săptămâni
de boală, salmonella se elimină din foliculii intestinali şi prin bilă în materiile fecale,
excreţia prelungindu-se mult timp în convalescenţă. Pot apărea angiocolită, colecistită;
bolnavul poate deveni purtător (portaj de Salmonella) după vindecare.

6
Simptomatologia generală (afectarea stării generale, febră, stare de şoc) este determinată
în special de endotoxină care activează diferite cascade inflamatorii şi producerea de
citokine, iar simptomatologia digestivă (anorexie, dureri, constipaţie sau diaree) este
consecinţa agresiunii intestinale, hepatice şi asupra vezicii biliare.

Genul Shigella

1. Definiţie. Încadrare
Genul Shigella include bacili Gram-negativi, imobili, nesporulaţi, necapsulaţi,
oxidază-negativi, lactoză-negativi. Shigella spp. nu aparţine florei normale intestinale.
Genul Shigella ar trebui să facă parte, conform studiilor de biologie moleculară, dintr-un
gen care să includă şi Escherichia spp., genul Escherichia-Shigella. Cu toate acestea, este
în continuare acceptată tratarea separată a celor două genuri înrudite. Există mai multe
specii. Pe baza structurii antigenice au fost diferenţiate patru subgrupe (A-D) respectiv
Shigella dysenteriae (serotipuri), S. flexneri (6 serotipuri care se pot subdiviza în
subserotipuri), S. boydii (18 serotipuri) şi S. sonnei (1 serotip cu 2 faze sau variante,
respectiv R şi S).
2. Caractere generale
1. Habitat
Germenii se pot găsi în intestinul şi scaunul omului bolnav. În funcţie de anumite
condiţii, shigellele se pot izola din apă, alimente sau de pe obiecte. Pot fi transmise prin
intermediul muştelor.
2. Caractere morfotinctoriale
Sunt bacili Gram-negativi, imobili, cu dimensiuni de 2-3 µm / 0,5-0,8 µm, necapsulaţi,
nesporulaţi.
3. Caractere de cultură
Cresc pe medii simple şi produc colonii de tip S. Pe mediile cu lactoză (ex. ADCL,
AABTL) formează colonii de tip S, lactoză-negative. Pentru izolare din materiile fecale
sunt utilizate medii diferenţiale (cu lactoză şi indicator de pH) şi/sau medii selective
(mediul Shigella-Salmonella cu săruri biliare, etc).
4. Caractere biochimice
Sunt germeni aerobi facultativ anaerobi, glucoză-pozitivi fără producere de gaz,
lactoză-negativi, nu produc H2S, urează-negativi, indol-negativi, imobili. Subgrupele
A-D se pot diferenţia pe baza fermentării manitei (subgrupul A este manită-negativ).
5. Rezistenţa faţă de factori fizici şi chimici
Shigellele sunt inactivate în 10 minute la 50-60ºC. În praf uscat rezistă circa 10 zile, pe
lenjerie pot supravieţui peste 2 săptămâni. În ape, la o temperatură de 7-10º C pot
supravieţui circa 9 zile, în alimente circa 1-2 săptămâni, iar în gheaţă până la 2 luni.
6. Structură antigenică
Subgrupele sunt divizate pe baza structurii antigenului O (LPZ). Subgrupul A
(Sh. dysenteriae) include 10 serotipuri dintre care cel mai patogen este tipul 1, Shigella
shiga. Subgrupul B (Sh. flexneri) include mai multe tipuri şi subtipuri serologice.
Subgrupul C (Sh. boydii) cuprinde 15 serotipuri iar subgrupul D (Sh. sonnei) cuprinde o
singură specie în 2 faze distincte antigenic (S şi R).
Există tulpini care prezintă la suprafaţă structuri antigenice de tip K.
Sh. shiga elaborează şi o exotoxină termolabilă, cu structură proteică.

7
2.7. Caractere de patogenitate
Shigella este patogenă prin multiplicare şi invazivitate. În cazul serotipului 1 din
subgrupul A (Sh. shiga) este implicată şi toxigeneza.
La fel ca toate microorganismele Gram-negative, shigellele elaborează lipopolizaharidul
parietal, care se eliberează ca endotoxină, după distrugerea bacteriei. Endotoxina
(antigenul O) este implicată în patogenia dizenteriei, având o acţiune iritativă la nivel
intestinal.
Exotoxina shiga afectează atât intestinul (fiind implicată în mecanismul de producere al
diareei), cât şi sistemul nervos central (putând conduce la apariţia unor fenomene de
meningism sau chiar pierderea stării de conştienţă, comă). Faţă de animalele de
experienţă are efect letal.

3. Patogenie şi patologie. Principalele afecţiuni produse

Infecţiile cu Shigella spp. sunt de regulă limitate la nivelul tractului intestinal. Dizenteria
poate apărea după ingestia a numai 100 de bacterii, care se localizează, se multiplică şi
invadează epiteliul intestinal (pot apărea abcese la nivelul peretelui intestinului gros, la
nivelul ileonului terminal, abcese care evoluează spre ulceraţie, necroză, hemoragie).
După o perioadă de incubaţie de circa 2-5 zile, în cazul unei dizenterii tipice apar brusc
febră, diaree apoasă, dureri abdominale intense. Ulterior se elimină scaune foarte
numeroase (20-40/zi), nefecaloide, cu mucus, puroi şi sânge, însoţite de colici intestinale
şi tenesme rectale. Starea generală se înrăutăţeşte (mai grav în cazul unei infecţii produse
de Sh. shiga) şi problema principală este reprezentată la fel ca şi în cazul altor diarei, de
pierderile hidro-electrolitice şi instalarea unui sindrom de deshidratare acută. În lipsa
tratamentului corespunzător (în special în lipsa reechilibrării hidro-electrolitice) evoluţia
poate fi fatală.
În afară de dizenterie, shigelele pot produce şi toxiinfecţii alimentare de tip infecţios.

Pseudomonas aeruginosa

1. Definiţie. Încadrare
Familia Pseudomonodaceae are patru genuri, dintre care numai genul Pseudomonas
include specii importante din punct de vedere medical. Genul Pseudomonas cuprinde pe
baza omologiei ARNr cinci grupuri, o parte din speciile incluse anterior în acest gen
aparţinând actualmente genului Burkholderia (B. mallei, B. pseudomallei etc).
Pseudomonas maltophilia a fost redenumită Xanthomonas maltophilia şi a devenit
actualmente Stenotrophomonas maltophilia. Cea mai importantă specie a genului este
Pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic, „bacilul puroiului albastru”), specie
implicată relativ frecvent în infecţii la persoane cu reactivitate scăzută, precum şi în
infecţii nosocomiale (infecţii „de spital”). Pseudomonas aeruginosa reprezintă una din
principalele bacterii oportuniste.
În anul 1981 se considera că există circa 800 de specii de Pseudomonas, contaminând în
special plantele.
Genul cuprinde bacili aerobi, facultativ anaerobi, nesporulaţi, Gram-negativi, cu
dimensiuni de 1-5 / 0,5-1 mm, mobili datorită prezenţei unuia sau mai multor flageli
(polari).

8
2. Caractere generale
2.1. Habitat
Microorganism foarte răspândit în natură (agent de putrefacţie a materiei organice
animale şi vegetale), poate fi pus în evidenţă la circa 15% dintre persoanele sănătoase, la
nivel intestinal, axilar, perineal etc, preferând zonele cu un grad de umiditate. Poate
contamina obiectele din grupurile sanitare, camera de baie, chiuvetele (în special sifonul
de scurgere) etc. Elaborează o piocină (bacteriocină), cu efect inhibitor asupra unor
tulpini din aceeaşi specie.
2. 2. Caractere morfotinctoriale
Este un bacil Gram-negativ subţire, cu dimensiuni între 1-5 μm / 0,5-1 μm, mobil, cu 1-3
cili polari (există şi tulpini neciliate), nesporulat. Uneori prezintă capsulă.
2. 3. Caractere de cultură
Din punct de vedere nutriţional sunt germeni puţin pretenţioşi. Se pot cultiva uşor pe
medii simple în condiţii aerobe. Unele specii din genul Pseudomonas se pot multiplica la
4°C, dar cele mai multe au temperatura optimă de multiplicare cuprinsă între 30 şi 37°C
(Pseudomonas aeruginosa se poate multiplica şi la 42°C). Posibilitatea cultivării la 42°C
permite diferenţierea de celelalte specii.
Pe medii solide formează colonii care se pigmentează în mod specific, însoţindu-se de
pigmentarea mediului (albastru sau galben-verde). De menţionat că pot apărea colonii (de
tip S) cu aspecte diferite, dând impresia prezenţei concomitente de bacterii diferite.
Cultura poate avea un miros aromat, ca al florilor de tei. Tulpinile de Pseudomonas
aeruginosa recoltate de la pacienţi cu fibroză chistică formează colonii mucoide.
În bulion tulbură mediul, formând şi o peliculă la suprafaţă, sub care se evidenţiază
pigmentul.

2.4. Caractere biochimice

Produce diferiţi pigmenţi, dintre care mai importanţi sunt piocianina (albastru) şi
pioverdina (galben-verzui fluorescent). Este un germen catalază-pozitiv, degradează
oxidativ glucoza, nu fermentează lactoza şi este oxidază-pozitiv.
2.5. Rezistenţa faţă de factori chimici şi fizici
Este sensibil la căldură, fenol, alcool de 80°C, dar rezistent la acţiunea compuşilor
cuaternari de amoniu.
În spital se selectează tulpini rezistente la antiseptice, dezinfectante, antibiotice, tulpini
care pot fi implicate în infecţii de spital.
2.6. Structură antigenică
Pseudomonas aeruginosa posedă antigenul flagelar H (proteic) şi antigenul somatic O
(lipopolizaharidic). Pe baza existenţei mai multor factori antigenici O şi H, s-au descris
mai multe serotipuri în cadrul speciei, utile în special în investigaţii epidemiologice.
2.7. Caractere de patogenitate
Speciile genului Pseudomonas sunt ubicuitare (întâlnite în apă, pe sol, pe plante etc, sau
fac parte din flora microbiană umană). Pseudomonas aeruginosa a fost identificat în
diferite soluţii apoase, inclusiv soluţii dezinfectante sau chiar soluţii de antibiotice, având
o deosebită capacitate de a supravieţui în medii umede. Pseudomonas aeruginosa este un
microorganism oportunist, condiţionat patogen.
Dintre factorii de virulenţă ai bacilului piocianic am putea aminti prezenţa pililor (care
mediază ataşarea bacteriană la celulele epiteliale), producerea unor proteaze (cu efecte

9
histotoxice), a unei lipaze, sinteza de hemolizine, exotoxine (exemplu exotoxina A, de
circa 20.000 de ori mai toxică decât endotoxina), precum şi existenţa endotoxinei
(lipopolizaharidul din structura peretelui).
Tulpinile de Pseudomonas aeruginosa izolate de la pacienţi cu fibroză chistică deţin un
glicocalix foarte dezvoltat care mediază aderenţa la nivelul mucoaselor respiratorii şi
împiedică opsonizarea. În infecţiile cronice, la aceşti pacienţi, a fost demonstrată trecerea
tulpinilor din forme S în forme de tip M, datorită unor mutaţii care au fost identificate
recent (2008).

3. Patogenie şi patologie specifică. Principalele afecţiuni produse

Datorită capacităţii de adaptare şi supravieţuire în diferite medii, precum şi datorită
factorilor de virulenţă enumeraţi, Pseudomonas aeruginosa poate produce infecţii foarte
variate, de la infecţii tegumentare superficiale până la septicemii fulminante. La
persoanele cu reactivitate normală, infecţiile sunt de obicei localizate (foliculite, otite,
infecţii oculare etc), urmând contaminării cu diferite soluţii apoase sau după înot în
piscină. Prezenţa piocianicului ar putea fi semnalată de culoarea albastră verzuie a
pansamentelor. La nivel dermic, procesul infecţios poate avea şi o evoluţie gravă, cu
apariţia de vezicule care se sparg şi se refac pe o bază necrotică. Procesul poate progresa
în profunzime (ecthyma gangrenosum), asemănător cu patologia întâlnită la pacienţii
neutropenici la care infecţia poate fi produsă şi de alte microorganisme.
La persoanele spitalizate, cu reactivitate diminuată şi supuse unor manevre medico-
chirurgicale invazive (intubaţii, cateterizări etc), precum şi la persoanele cu arsuri,
P. aeruginosa poate produce infecţii localizate, dar potenţialul diseminării şi apariţiei
unor complicaţii grave (bacteriemie, osteomielită, meningită, endocardită, septicemie)
este foarte important. În lipsa tratamentului adecvat (dificil datorită rezistenţei la
antibiotice), evoluţia procesului infecţios poate fi gravă sau deosebit de gravă (80% din
septicemiile cu piocianic au evoluţie letală). Infecţia pulmonară cronică la pacienţii cu
fibroză chistică (mucoviscidoză) este produsă de un fenotip particularal speciei
Pseudomonas aeruginosa.

BIBLIOGRAFIE
1. Popa M.I. (coord.), Microbiologie Medicală, vol 1 şi 2 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.
2. Popa M.I., Popa G.L., Genul Shigella, în Popa M.I. (coord.), Microbiologie Medicală, vol 1 şi
2 - curs UMF „Carol Davila”, 2010.

10