Facultatea de Drept

Proiect la Etnologia Juridică

Tema:Judecata Cetei de Bătrâni

Realizat de – Cobzac Nicolae,anul 2,gr 1.

Profesor- Cornelia Muntean
Raluca Lazăr

2019-2020
Curpins
1)Istorie
2)Formarea Cetei De Bătrâni
3)Tehnica de judecata
4)Categorii de pedepse
5) BIBLIOGRAFIE
1)Istorie
Sfatul satului, organiza intern obștea săteasca libera si aservita.
Sfatul sătesc liber avea capacitate juridica deplina de
conducere, coordonare, judecata si execuție în sat. Sfatul sătesc
aservit avea o capacitate juridica restrânsa; el era numai un
organ de executare locala a dispozițiilor si judecații domeniale.
Sfatul sătesc al unei așezări libere conducea conform cu tradiția
locala, împărțea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa
moral pe fruntași si gospodari, reprezenta satul în relațiile inter
sătești si fata de organele dregătoriei si ale domniei.
În structura lui tradiționala era alcătuit, așa cum am arătat, din
trei subunități de baza din care cea mai importanta era ceata
de batrâni a satului. În aceasta ceata intra inițial un număr
impar de batrâni astfel ca hotarârea sa se poata lua, cum am
spune noi astazi, cu majoritate de voturi. Numarul cetașilor se
putea ridica pâna la o unsprezecime din cifra totala a batrânilor
din sat.
2)Formarea cetei de batrini
Ceata bătrânilor satului este una şi cea mai importantă
din cele trei diviziuni de bază ale sfatului sătesc.
Formată din număr impar de bătrâni, astfel încât hotărârea să
se poată lua cu majoritate de voturi ceata de bătrâni avea
calităţi de comprehensiune, seriozitate şi tenacitate a
membrilor ce intrau în ceată. Odată aleasă ceata de bătrâni
devenea inamovibilă în spiritul „cultului bătrânilor”. În realitate
inamovibilitatea ei nu se restrângea la perimetrul moşiei satului
din care făcea parte, ci şi la toate satele limitrofe şi apropiate
zonei. Acceptaţi ca atare de dregătorie şi toleraţi de domnie,
bătrânii satului nu puteau fi insultaţi, maltrataţi sau deţinuţi de
vreun organ domenial fără ca satul să nu se răscoale.
 Cetele de bătrâni exercitau drepturi de judecată locală în
conformitate cu obiectivele justiţiei autonome a obştilor
săteşti.
 Sfatul bătrânilor îndeplinea multiple funcţiuni în cadrul
comunităţii: etico-morale, jurisdicţionale şi decizionale.
 Avea acţiune directă de judecată, constituită în complet de
judecată sau indirectă prin cetele de judecători când se
produceau abateri de la datinile şi tradiţiile satului.
Fiind o instituţie juridică semiautonomă, ceata de
bătrâni acţiona periodic în timpul marilor serbări de peste
an (Anul Nou, Paşti, Rusalii), dar şi accidental. Avea
acţiune directă de judecată, constituită în complet de
judecată sau indirectă prin cetele de judecători când se
produceau abateri de la datinile şi tradițiile satului.
3)Tehnica de judecata
Judecata cetelor de bătrâni prezinta la români doua forme
relativ distincte ale scaunului de judecata prin locul, timpul si
tehnica desfășurării lor.
 Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de
judecata propriu zisa:
Cele mai vechi mențiuni se refereau la ceea ce numim judecata
la hotare; prin hotare înțelegem limitele materiale ale moșiei
sătești, granițele dintre sate. La hotarele moșiei sătești, sub un
pom considerat sfânt (brad, stejar, fag, plop), conform tradiției,
periodic sau ocazional, se adunau roata bătrânii satului în ziua
sorocita judecații. Veneau dis-de-dimineață, în stare de puritate
fizica si morala, jurau sa judece drept, luau loc pe cioate de
lemn sau pe bolovani, ascultau întâi părțile în conflict, apoi
martorii si apoi chibzuiau între ei pentru a da hotarârea. Acest
act justițiar stabilit "la hotare" se numea "hotarârea bătrânilor".
În accepțiunea ei primara, "hotarârea" desemna pentru
majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea
hotarelor si hotarniciilor.
 În ceea ce priveste a doua tehnica de judecata, se disting
doua feluri de scaune de judecata:

Cel din vatra satului si cel din pragul bisericii. Scaunul de

judecata din vatra satului se desfășura în bătătura satului în
asistenta consătenilor. Cel din tinda sau pridvorul bisericii se
desfasura numai între cetașii batrâni.
 Ambele forme de judecata erau anunțate la ieșirea din
biserica de către preot; anunțarea se făcea simplu, ca o
porunca. De aici porunca era vestita satului prin stafete
alcătuite din membrii cetei de feciori. Cetașii se adunau si se
rânduiau în scaun după vârsta, în ordine descrescătoare. Apoi
se presta jurământul ca "va judecare cu dreptate" după care
pornea la judecata în prezenta părților în cauză.

4)Categorii de pedepse
1. Pedepsele „ Judeţului al mic ” ( când ceata de bătrâni
judeca abateri uşoare ) erau : mustrarea, ostracizarea,
despăgubirea crescândă şi bătaia.
2. „ Judeţul ăl mare ” ( care judecă abateri care periclitau
existenta fizică a comunităţii săteşti ) aplică pedepse în
funcţie de periculozitatea infracţiunii pentru comunitatea
sătească.
 Crâncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de
însângerare a pielii si mușchilor. Erau încrâncenați dupa o
judecata între membrii familiei cei neîmpărtășiți pentru a
nu se transforma în strigoi; se încrâncenau cu o cruce pe
piept, deasupra inimii, se încrâncena încheietura mâinii, se
încrâncena talpa piciorului stâng. În sudul Dunarii
încrâncenarea se făcea în ceafa.
 Înfierarea ca sancțiune fizica a fost conceputa ca însemn
pentru vinovați. Cei înfierați erau stampilați cu fierul roșu
până la mutilarea organului respectiv. Rănile înfierării lăsau
cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate
executate pe animale. În documente se menționează atât
 înfierarea robilor prinși după evadare, cât si a tâlharilor
criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului
feudal de care aparțineau, ceilalți cu semnul degradării
civile care era o cruce suplicatorie (în x sau v) marcata pe
frunte.
 Mutilarea mâinii. În dreptul cutumiar românesc poate fi
întâlnită noțiunea de "mâna" întrebuințata în doua sensuri
juridice: a) de forța legala si b) de sancțiune penala. Ca forța
legala în obiceiul pământului mâna a fost evocata ca semn
al autorității familiei, al stăpânului casei, al lui pater
familias, de aceea uneori românul se jura, printre altele si
pe mâna: "sa-mi putrezească mâna daca am luat ceva".
Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mâinilor
iobagilor si parțiala a mâinilor oamenilor liberi ( in special
mutilarea degetelor care se puneau pe înscris ).
Cetele de bătrâni aplicau sancțiunea mutilării mâinii celor
vinovați de crime.
Taierea mâinii in semn de pedeapsa pentru un iobag era
echivalenta cu căderea pe treapta robiei iar pentru omul
liber considerat criminal era echivalenta cu moartea civilă.

 Lapidarea : La origine lapidarea a fost o sancţiune rituală la

fel de gravă ca arderea pe rug, spânzuratul sau trasul în
ţeapă. Macedo-romanii lapidau fecioarele care păcătuiau
înaintea căsătoriei. Vinovată era dusă în munte, la marginea
unei prăpăstii unde era lapidata de membrii familiei : tatăl,
mamă, fraţii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu se
făcea anarhic : surorile şi fraţii mai mici ai vinovatei zvârleau
 pietricele, rudele apropiate pietre mai mari şi părinţii cele
mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera
să se arunce în prăpastie.

În unele sate românești din Serbia există o formă de ucidere

comunitară de tipul lapidarii : uciderea bătrânilor neputincioşi
numită lapot , socotiţi că au devenit o povară insuportabilă
pentru copii, familie sau comunitate sătească. Hotărârea se
dădea de către judeţul ăl mare al adunării satului.

Tradiţia istorică menţionează şi lapidarea celor atinşi de

molimele catastrofale: bolnavii de mişelie ( lepră nevindecabilă),
de gubăvie ( lepră vindecabilă ), de ciumă şi holeră. Spiritul de
omenie, de bunătate sufletească, sfătoşenia membrilor cetelor
de bătrâni, acestor "păstrători de legi şi datini", constituiau
premizele autorităţii lor morale . Aceste calităţi s-au păstrat
intacte în comunităţile rurale, pe tot cuprinsul spaţiului etnic
românesc.

În mitologia pre-daca exista un interesant cult arhaic,

concomitent cu vechiul cult al soarelui: "cultul părinţilor
spirituali", al "bătrânilor înţelepţi" care vegheau, îndruma moral
destinul comunităţii. Si in zilele noastre, întâlnim acest cult al
cinstirii moşilor şi strămoşilor in cadrul multor ritualuri
religioase.
"Gerontolatria" evidenţiată de acest cult justifica puterea de tip
"senioral" atribuită grupului "de bătrâni înţelepţi", funcţiile cu
rol judecătoresc, îndeplinite de către aceștia.
Vârsta, experienţa de viaţă şi înţelepciunea le conferă o "putere
spirituală" impresionantă, ce se substituie coerciţiei, şi opresiunii
juridice, caracteristice ale puterii statale.
BIBLIOGRAFIE
Cornelia Muntean, Etnologie Juridică, Sibiu
R.Vulcanescu, Etnologie Juridica, Bucuresti, 1970
R.Vulcanescu, Mitologie Romana , Editura Academiei , Bucuresti,
1985, p.383-384
http://facultate.regielive.ro
http://ro.wikipedia.org/wiki/
Lucrarea de referinta a lui R. Vulcanescu, Etnologie juridica,
Editura Academiei, Bucuresti, 1970.
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, editia a VII-a , Editura
Rosetti, Bucuresti, 2005, p.