SUPORT CURS Drept Comercial

26.10.
2017, 23G27
Pagina 1 din 139
26.10.2017, 23G27
Pagina 2 din 139
Informații evaluare
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ
MODULUL I.
DETERMINĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTIVITATEA COMERCIALĂ ŞI
DREPTUL COMERCIAL
Unităţi de învăţare:
1. Noţiunea, obiectul şi principiile dreptului comercial
2. Poziţia dreptului comercial în sistemul de drept
3. Izvoarele dreptului comercial
26.10.2017, 23G27
Pagina 3 din 139
I. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI COMERCIAL
1 Noţiunea şi dimesiunea comerţului
Activitatea
Suportul decomercială
curs conţineeste toate
un sistem complexnecesare
informaţiile de operaţiuni
însuşiriicare se realizează
cunoştinţelor între
teoretice
persoane
referitoarefizice şi/sau comercial.
la Dreptul juridice, în scopul producţiei,
Conţinutul schimbului,
este structurat în module,repartiţiei,
în cadrul consumului
fiecărui modulşi
prestărilor
regăsindu-sede servicii.
mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea
Comerţul
materialului şi ca sistem de
însuşirea sa.activităţi
Pentru este important prin
parcurgerea valenţele
acestei saleseeconomice
resurse recomandăşi sociale.
următoarea
Conceptul
succesiune: de comerţ poate fi abordat în raport de anumite criterii în moduri diferite.
Dacă avemcu
1. Citirea, înatenţie,
vedere agradul deunităţi
fiecărei cuprindere al conceptului,
şi consultarea atunci comerţul
recomandărilor poate fi privit
bibliografice.
în sens 2. restrâns, adicărezumatului
Parcurgerea o formă specializată a activităţii
fiecărei unităţi de studiu. economice sau în sens larg, adică
activitatea economică în
3. Rezolvarea ansamblul
temelor său.
de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
Dacă avem în vedere un alt criteriu,(pentru
4. Rezolvarea testului de autoevaluare adică fiecare
acela modul).
al modului de abordare în cadrul
diferitelor ştiinţe, atunci comerţul ar putea fi privit
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar. în sens economic, adică faza de distribuţie a
activităţii economice, sau juridic, adică obiectul de activitate al unei întreprinderi comerciale.
Forma juridică de organizare a activităţii economice este întreprinderea comercială.
2. Funcţiile comerţului
Comerţul ca sistem de activităţi are funcţii economice şi sociale.
Funcţiile economice ale comerţului sunt: funcţia de producere de bunuri; funcţia de
schimb şi circulaţie a bunurilor.
Funcţiile sociale ale comerţului sunt: funcţia de protecţie socială; funcţia de satisfacere a
trebuinţelor de consum ale membrilor societăţii; funcţia de creştere a calităţii vieţii.
3. Obiectul dreptului comercial

3.1. Criteriul subiectiv. Potrivit criteriului subiectiv, dreptul comercial are ca obiect
normele juridice care reglementează relaţiile sociale născute din actele juridice la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant. Dreptul comercial apare în această concepţie ca un
ansamblu de norme juridice cu caracter profesional destinate unei anumite categorii profesionale,
denumită comercianţi.
3.2. Criteriul obiectiv. Conform criteriului obiectiv, dreptul comercial apare ca un
ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice, denumite de lege fapte
de comerţ, fără a avea vreo relevanţă calitatea persoanei care le realizează. Dreptul comercial
apare ca un ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice denumite
de lege fapte de comerţ.
3.3. Criteriul subiectiv consacrat de Codul civil român. În concepţia Codului civil
român este consacrat sistemul subiectiv, deoarece acesta precizează că dispoziţiile sale se aplică
şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil (art. 3 din Codul civil român). Comercianţii sunt persoanele fizice sau după caz
persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului (art. 6 din Codul civil român). Ei
sunt o categorie de profesionişti.
În consecinţă, sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul
subiectiv, iar obiectul dreptului comecial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor
comercianţi.
4. Principiile dreptului comercial
26.10.2017, 23G27
Pagina 4 din 139
4.1. Principiile dreptului comercial. Noţiunea de principiu nu este o noţiune specifică
dreptului. Ea se regăseşte generic în orice activitate intelectuală sau de practică raţională umană.
Principiile sunt nişte idei de bază, regului sau norme ca rezultat al abstractizărilor şi
generalizărilor în materie de cunoaştere şi experienţă umană, prin care se reflectă şi se orientează
gândirea şi experienţa umană şi la care se raporteză şi valorizează judecata, conduita şi acţiunea
umană.
Principiile dreptului sunt idei generale, precepte directoare, care stau la baza sistemului de
drept, orientând întregul proces de înțelegere, elaborare şi aplicare a dreptului.
Dreptul comercial român ca ramură a sistemului de drept are următoarele categorii de
principii: principiile generale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român;
principiile unor instituții ale dreptului civil român; principiile generale ale dreptului comercial
român; principiile unor instituții de drept comercial român.
4.2. Principiile generale ale dreptului român. Sistemul de drept român este structurat şi
fundamentat pe anumite idei directoare care orientează procesul de înţelegere, elaborare şi
aplicare a dreptului.
Asemenea idei sunt generate de realitățile sociale şi sunt rezultatul valorilor promovate şi
protejate prin drept, ele constituindu-se în ceea de doctrinarii şi practicienii numesc principiile
fundamentale ale dreptului.
Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcționare a
statului; principiul libertății; principiul egalității; principiul responsabilității; principiul justiției.
Principiile generale ale sistemului de drept în ansamblul său sunt şi principii ale dreptului
comercial român, ca subsistem al sistemului de drept român, deoarece ele constituie baza
principiilor în toate ramurile dreptului.
4.3. Principiile dreptului civil român. Principiile dreptului civil român sunt idei
directoare pentru întreaga reglementare juridică în materie civilă.
Principiile dreptului civil sunt: principiul proprietății; principiul egalității în fața legii
civile; principiul îmbinării intereselor generale cu cele individuale; principiul ocrotirii drepturilor
subiective civile.
4.4. Principiile unor instituții ale dreptului civil. Principiile unor instituții ale dreptului
civil român sunt idei directoare pentru una sau mai multe instituții ale dreptului civil.
În categoria principiilor unor instituții ale dreptului civil pot fi menţionate următoarele:
principiul consensualismului privind forma actului juridic civil; principiul forței obligatorii;
principiul irevocabilității şi principiul relativității privind efectele actului juridic civil; principiul
ocrotirii bunei credințe.
4.5. Principiile dreptului comercial român. Principiile generale ale dreptului comercial
român sunt ideile directoare care călăuzesc întreaga reglementare juridică în materie comercială.
În funcție de modul cum sunt reflectate în legislația comercială aceste principii sunt:
principiul asigurării cadrului juridic de existență şi funcționare a economiei de piață; principiul
asigurării cadrului juridic privind libertatea comerțului; principiul asigurării cadrului juridic de
protecție a concurenței loiale; principiul asigurării cadrului juridic de protejare a interesului
național în activitatea economică; principiul egalității juridice a părților în raporturile juridice
comerciale; principiul asigurării cadrului juridic privind creditul în operațiunile comerciale;
principiul asigurării cadrului juridic privind securitatea operațiunilor comerciale; principiul
asigurării celerității şi simplității operațiunilor comerciale.
4.6. Principii ale unor instituții de drept comercial român. Principiile instituțiilor
dreptului comercial român sunt idei de bază care se aplică fie numai la o instituție a dreptului
comercial, fie în două sau mai multe instituții ale acestuia.
Față de principiile generale ale dreptului comercial român care au o vocație generală
pentru această ramură a dreptului, principiile unor instituții ale dreptului comercial au o vocație
mai redusă.
Pot fi menţionate ca principii ale unor instituţii ale dreptului comercial român următoarele:
principiul exercitării dreptului la vot de către asociați în adunările generale ale asociaților la
societățile comerciale potrivit cotei de participare la capitalul social (art.101 din Legea nr.
31/1990); principiul majorității în favoarea voinței sociale a societății în cazuldeliberărilor şi
deciziilor asociaților (art. 76 - 78 şi art. 86 şi art. 112 din Legea nr. 31/1990); principiul
obligativității hotărârilor adunării generale a asociatilor de la societățile comerciale (art. 132 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990); principiul publicității hotărârilor adunării generale a asociaților de la
societățile comerciale (art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990); principiul solidarității
codebitorilor în obligațiile comerciale (art. 1446 din Codul civil român); principiul curgerii de
drept a dobânzilor în obligațiile comerciale (art.1523, alin 2, lit.d din Codul civil român).
26.10.2017, 23G27
Pagina 5 din 139
5.1.Metoda
Determinarea conceptelor introductive ale dreptului comercial (obiect; principii
de reglementare ;
definiţii)
Metoda de reglementare a relaţiilor sociale comerciale este metoda egalităţii juridice a
Identificarea
părţilor.2.Acestea poziţiei
sunt egale dreptului
în faţa comercial înşisistemul
legii comerciale de drept
sunt libere şi stabilirea
să stabilească fărăconexiunilo
nici un fel der
cu celelalte ramuri ale dreptului
imixtiuni şi fără nici o diferenţiere bazată pe alte criterii, conţinutul tranzacţiilor.
3. Cunoaşterea
6. Definiţia izvoarelor
dreptului dreptului comercial
commercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile

raporturilor juridice la care participă profesioniştii comercianţi în organizarea şi exploatarea unei
întreprinderi comerciale.
II. POZIŢIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

1. Dreptul comercial între „a fi şi a nu fi”.
Legea nr.287/2009 privind Codul civil a consacrat unitatea dreptului privat şi în
consecinţă concepţia monistă în determinarea domeniului dreptului comercial.
Codul civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane ca
subiecte de drept civil şi este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale (art. 2).
Dispoziţiile Codului civil se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, iar profesioniştii sunt cei care
exploatează o întreprindere (art.3).
Aceste noi reglementări legislative ridică o serie de probleme privind soarta dreptului
comercial şi anume: dacă mai există sau nu dreptul comercial ca ramură autonomă a dreptului;
dacă dreptul comercial continuă să existe, care sunt pilonii pe care acesta se va fundamenta; dacă
dreptul comercial va exista în continuare, care este poziţia sa în sistemul de drept; dacă mai
există sau nu raporturi juridice comerciale, care sunt procedurile de jurisdicţie în cazul unor
litigii care decurg din asemenea raporturi.
Evaluarea unor asemenea probleme nu poate fi făcută fără a face o retrospectivă a
concepţiilor privind sistemele de reglementare a dreptului comercial (sistemul unităţii dreptului
privat şi sistemul autonomiei dreptului comercial) şi fără a ţine cont de existenţa şi a altor
reglementări aplicabile comercianţilor, care sunt cuprinse în alte acte normative decât Noul Cod
civil.
2. Sistemul unităţii dreptului privat

În sistemul unităţii dreptului privat, dreptul comercial îşi pierde identitatea, fiind absorbit
de dreptul civil. Unificarea dreptului privat există de regulă în statele care nu au economie de
piaţă, dar în realitate o asemenea unificare a fost îmbrăţişată şi de state cu sisteme juridice
liberale (ex: Marea Britanie, Italia, Suedia, Olanda).
În Italia, prin unificarea Codului civil cu Codul comercial în anul 1942, s-a realizat o
„comercializare a dreptului privat”, dar prin această unificare, dreptul comercial nu şi-a
pierdut autonomia ştiinţifică şi didactică.
Adepţii tezei unităţii dreptului privat susţin că dreptul comercial nu ar avea caracter
autonom şi că unitatatea dreptului privat se justifică prin următoarele argumente: o mai bună
protecţie a necomercianţilor, deoarece nu li s-ar mai aplica legea comercială; eliminarea
dificultăţilor de interpretare şi calificare a naturii juridice a actelor în civile sau comerciale; s-ar
evita delegarea legislativă a recunoaşterii uzurilor ca izvor de drept; reglementările unitare ale
dreptului privat ar profita şi comercianţilor; dreptul comercial nu are principii proprii; există
sisteme de drept care nu cunosc dualitatea drept civil-drept comercial.
3. Sistemul autonomiei dreptului comercial

Dreptul comercial autonom a apărut în secolul al XIX-lea pe fondul imperativelor
dezvoltării comerţului şi a promovării intereselor comercianţilor. El s-a desprins de dreptul civil
prin adoptarea Codului comercial francez în anul 1807, recunoscîndu-se dualitatea drept civil -
drept comercial, precum şi caracterul special al dreptului comercial.
Acest sistem a fost preluat apoi şi de Codul comercial italian din anul 1882 şi de Codul
comercial român din 1887. În această concepţie dualistă, dreptul comercial este un drept special,
care are ca obiect normele juridice care se aplică raporturilor juridice născute din actele de
comerţ, indiferent de calitatea persoanei care le exercită, iar dreptul civil este dreptul comun în
materia dreptului privat.
Adepţii autonomiei dreptului comercial susţin că acesta este o ramură autonomă
26.10.2017, 23G27
Pagina 6 din 139
bazându-se pe următoarele argumente: aplicarea legii comerciale nu se extinde şi la statutul
juridic al comerciantului; dificultăţile de calificare a actelor juridice există şi se rezolvă şi în alte
ramuri ale dreptului; dreptul comercial are principii şi instituţii proprii; există sisteme de drept
care cunosc dualitatea drept civil-drept comercial.
4. Noul Cod civil român şi sistemul său de reglementare a dreptului comercial

Noul Cod civil român consacră prin dispoziţiile sale criterii noi de determinare a
sistemului de reglementare a dreptului comercial.
În concepţia Noului Cod civil român, dispoziţiiile acestuia se aplică şi raporturilor
juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia
şi celelalte subiecte de drept.
Noul Cod civil impune un nou sistem de reglementare a dreptului comercial, care are la
bază conceptele de profesionist şi de întreprindere, spre deosebire de Codul comercial care
fundamenta sistemul de rgelementare a dreptului comercial pe conceptele de fapte de comerţ în
principal şi de comerciant în subsidiar.
Cele două criterii clasice, faptele de comerţ şi comercianţii, de delimitare a raporturilor
de drept comercial faţă de raporturile de drept civil au fost înlocuite cu cele de profesionist şi
întreprindere.
5. Dreptul comercial există ca subramură a dreptului privat

Abrogarea Codului comercial român prin Legea nr.71/2011 privind punerea în aplicarea a
Noului Cod civil nu conduce la dispariţia dreptului comercial, deoarece conceptul de ramură a
dreptului nu este strict dependent de existenţa codificării normelor de drept.
Există multe alte acte normative în vigoare care cuprind norme juridice care
reglementează relaţiile sociale din domeniul activităţii comerciale (Constituţia României; Legea
nr.31/1990 privind societățile; Legea nr.1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației;
Legea nr.161/2003 privind grupurile de interes economic; Legea nr.15/1990 privind regiile
autonome; Legea insolvenţei nr. 85/2014; Legea cambiei şi biletului la ordin nr.58/1934 şi în
Legea cecului nr.59/1934; O.G nr.52/1997 privind regimul juridic al francizei; O.G nr.51/1997
privind leasingul și societățile de leasing).
Schimbarea sistemului de reglementare prin consacrarea unităţii dreptului privat nu face
decât să schimbe criteriile de determinare a obiectului dreptului comercial.
Noul Cod civil are statutul de drept comun pentru tot sistemul dreptului privat, el
cuprinzând un ansamblu de norme de drept comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale (art.2 (2)).
Dreptul comercial nu mai este un drept al raporturilor născute dintr-o categorie de
operaţiuni (fapte de comerţ), ci un drept al raporturilor născute între comercianţi în exploatarea
unei întreprinderi comerciale. El nu mai are valenţele clasice şi autonomia pe care i-o conferea
Codul comercial, ci valenţele unui drept al profesioniştilor comercianţi.
6. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

privat
Dreptul comercial se află în interferență și se delimitează față de celelalte ramuri ale
dreptului privat (dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerțului internațional).
În identificarea interferențelor și a delimitărilor dintre dreptul comercial și celelalte
ramuri ale dreptului privat trebuie avute în vedere obiectul, principiile și metoda de reglementare
din cadrul acestora.
7. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

public
dreptului public (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal).
În evaluarea interferențelor și delimitărilor trebuie ținut cont de obiectul, principiile și
metoda de reglementare din cadrul acestora.
III. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial
Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de drept în sens formal adică
formele de exprimare ale normei de drept; izvor de drept în sens material adică autoritățile care
sunt abilitate să creeze dreptul, adică acele entități recunoscute a fi apte să creeze reguli generale
26.10.2017, 23G27
Pagina 7 din 139
şi abstracte obligatorii la nivelul grupului şi susceptibile de a fi sancționate prin intervenția
statului.
Ceea ce ne interesează în materie de izvor de drept este conceptul de izvor formal. Prin
izvor de drept comercial în sens formal se înțelege forma de exprimare a normelor juridice care
reglementează relațiile comerciale.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative (creative) şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial sunt: Constituția României; Codul civil
român; Legile comerciale speciale; uzanţele, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial
sunt: doctrina şi practica judiciară.
2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial
deoarece cuprinde norme juridice care reglementează sistemul de activități economice din
România.
Principiile cuprinse în normele constituționale se regăsesc în modalități specifice în legile
comerciale speciale.
2.2. Codul civil român. Noul cod civil aprobat prin Legea nr.287/2009 reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil. El cuprinde
reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile privind litera şi spiritul său.
Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi profesioniştilor precum şi raporturilor dintre aceştia
şi alte subiecte de drept.
2.3. Legile comerciale speciale

a. Categoriile de legi comerciale speciale. Legile comerciale speciale cuprind norme
juridice care reglementează relațiile sociale din diferite segmente ale activității comerciale.
În categoria legilor speciale, având în vedere sensul larg al noțiunii, se includ: legile
adoptate de Parlament; Decretele-Legi; Ordonanțele şi Hotărârile Guvernului; Normele,
Regulamentele şi Ordinele adoptate prin delegare legislativă de anumite organe.
b. Legile. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome şi
societăți comerciale cuprinde norme privind noțiunea de regie autonomă, domeniile în care se
constituie şi funcționează regii autonome, organizarea şi funcționarea regiilor autonome;
În Legea nr. 31/1990 privind societățile există dispoziţii privind noțiunea de societate
comercială, formele juridice ale societăților comerciale, regimul constituirii, funcționării şi
încetării societăților comerciale, cazurile de modificare şi reorganizare a societăților comerciale;
Prin Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului se dispune cu privire la: obligația
comercianților de publicitate prin registrul comerțului; structura şi organizarea oficiului
registrului comerțului; categoriile de operațiuni care se înregistrează în registrul comerțului;
procedura de înregistrare în registrul comerțului; regimul firmelor şi emblemelor comercianților;
În Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale sunt consacrate juridic:
obligația comercianților de a exercita comerțul în limitele concurenței loiale; care sunt faptele
considerate de concurență neloială şi care este regimul sancționator al acestora; mijloacele pe
care le are un comerciant pentru a se proteja împotriva concurenței neloiale;
Legea nr. 297/2004 privind piața de capital dispune cu privire la: concepte ca: valorile
mobiliare, oferta publică, bursa de valori, regimul societăților de valori mobiliare.
În Legea nr. 161/2003 (Titlul V Grupurile de interes economic) găsim reglementări
privind: noțiunea de grup de interes economic; constituirea, funcționarea şi încetarea grupului de
interes economic; grupul european de interes economic;
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934 cuprinde reglementări privind:
noțiunea de cambie şi noțiunea de bilet la ordin; emiterea, transmiterea şi acceptarea cambiei;
plata cambiei; emiterea, scadența şi plata biletului la ordin;
Prin Legea asupra cecului nr. 59/1934 sunt conturate juridic următoarele: noțiunea, forma
şi emiterea cecului; transmiterea cecului; avalizarea cecului; prezentarea şi plata cecului;
anularea şi înlocuirea cecului;
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței care cuprinde norme privind: regimul
comercianților aflați în dificultate; sistemul organelor care aplică procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului; desfăşurarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului;
răspunderea membrilor organelor de conducere ai societăților falite.
În Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcționarea cooperației există dispoziţii
privind: noțiunea societăților cooperative; constituirea, funcționarea şi încetarea societăților
cooperative.
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
26.10.2017, 23G27
Pagina 8 din 139
reglementează următoarele: organizarea şi funcționarea societăților comerciale de asigurări;
categoriile de operațiuni pe care le pot face societăților de asigurări.
c. Ordonanţele Guvernului. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind
privatizarea societăților comerciale reglementează: modalitățile de privatizare a societăților
comerciale; sancțiunile aplicabile pentru încălcarea normelor privind privatizarea;
Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing şi societățile de leasing
stabileşte regimul juridic privind: contractul de leasing; organizarea şi funcționarea societăților
de leasing ca societăți comerciale; categoriile de operațiuni de leasing;
În Ordonanța Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei se dispune cu
privire la: noțiunea de franciză; efectele contractului de franciză.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale reglementează formele de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele
fizice, regimul întreprinderilor individuale şi al întreprinderilor familiale.
d. Hotărârile Guvernului. Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării
legilor.
În materie comercială unele hotărâri au fost emise pentru organizarea executării legilor,
acestea fiind izvoare de drept deoarece conțin norme juridice în acest domeniu.
Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 în legătură cu unele măsuri pentru aplicarea Legii
privind societățile comerciale precizează care sunt activitățile care nu pot face obiectul de
activitate al unei societăți comerciale;
Hotărârea Guvernului nr. 626/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinație agricolă şi înfiinăarea Agenției Domeniilor
Statului reglementează: modul de lucru al Agenției Domeniilor Statului; procedura de
concesionare a terenurilor agricole din patrimoniul Agenției Domeniilor Statului; procedurile de
vânzare de acțiuni ale societăților comerciale agricole;
Hotărârea Guvernului nr. 216/1999 pentru aprobarea Normei metodologice cadru de
aplicare al Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor dispune cu privire la: procedura de
concesionare; procedura de contestare a licitației publice deschise de concesionare; regimul
contractului de concesiune.
e. Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de organele competente. Anumite
organe pot avea abilitarea de a emite norme de aplicare a legilor. Această abilitare se acordă prin
lege. Spre exemplu, în Norma B.N.R. nr. 4/2005 privind efectuarea operațiunilor de schimb
valutar există dispoziții privind: categoriile de entități - intermediari care pot efectua operațiuni
de schimb valutar; tipurile de operațiuni de schimb valutar.
Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar emis de Banca Națională a
României prin ale cărui norme reglementează: regimul aplicabil rezidenților şi nerezidenților;
regimul pieții valutare; efectuarea operațiunilor valutare pe teritoriul României.
f. Uzanțele. Uzanţele cuprind obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale (art. 1, alin.6).
Obiceiul este o regulă de conduită creată prin practica socială şi folosită şi respectată ca o normă
juridică. Uzurile profesionale constituie reguli de conduită create în practicarea unei profesii şi
care suntz respectate asemenea unor norme juridice.
Noul cod civil român a recunoscut uzanţele ca izvoare de drept dacă acestea sunt
conforme ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 1, alin.4). Pentru situaţiile reglementate prin
lege, uzanţele se aplică dacă legea trimite expres la ele.
3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

3.1. Doctrina. Doctrina juridică este totalitatea opiniilor exprimate de către cei care
predau sau scriu dreptul.Materializarea opiniilor exprimate este făcută în tratate, monografii,
cursuri universitare, studii, articole, note, comentarii, comunicări ştiințifice.
Deoarece nu este creatoare de norme juridice şi nu reprezintă forma de exprimare a
acestora, doctrina juridică nu este izvor de drept în sens formal.
Prin soluțiile interpretative pe care le oferă, doctrina contribuie la perfecționarea dreptului
comercial în sensul că uneori acestea sunt preluate şi transpuse de legiuitor în acte normative sau
pe baza lor se modifică anumite acte normative.
3.2. Practica judiciară. Practica judiciară este totalitatea soluțiilor date de instanțele
judecătoreşti în aplicarea dreptului.
Prin soluțiile date de judecători în diferitele cazuri se interpretează legea în contextul
cazului supus judecății, soluția limitându-se la raporturile dintre părțile implicate, neputând fi
extinsă şi la alte situații.
Soluțiile date de instanțele judecătoreşti nu sunt izvoare de drept comercial dar acestea
https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

Pagina 10 din 139
contribuie la perfecționarea dreptului în sensul că rezonanța practică a acestora poate fi sursă de
inspirație pentru legiuitor în adoptarea de acte normative sau în modificarea celor deja existente.
Concluzii:
Sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul subiectiv, iar
obiectul dreptului comercial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor comercianţi.
Principiile dreptului sunt idei generale, precepte directoare, care stau la baza sistemului de
drept, orientând întregul proces de înțelegere, elaborare şi aplicare a dreptului.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile
raporturilor juridice la care participă profesioniştii comercianţi în organizarea şi exploatarea unei
dreptului privat.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative (creative) şi izvoare interpretative.
MODULUL II.
ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ FORMĂ JURIDICĂ DE ORGANIZARE ŞI
DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII COMERCIALE
Unităţi de învăţare:
1. Noţiunea, caracterele şi categoriile de întreprinderi
2. Întreprinderea comercială formă specifică de întreprindere
3. Întreprinderea civilă, formă specifică de întreprindere
4. Valenţe specifice atribuite conceptului de întreprindere
I. NOŢIUNEA, CARACTERELE ŞI CATEGORIILE DE

ÎNTREPRINDERI
1. Elemente preliminare
Realizarea unor activităţi cu titlu profesional necesită existenţa a cel puţin trei elemente:
existenţa unui profesionist; organizarea unei întreprinderi; constituirea unui fond de comerţ.

Pagina 11 din 139
Întreprinderea, ca formă juridică de organizare a unei activităţi este
indispensabilărealizării oricărei activităţi profesionale.
2. Întreprinderea în doctrina clasică
În doctrina clasică, întreprinderea a fost definită ca un organism economic, în care
predominant era factorul economic, iar întreprinderea asigura coordonarea factorilor de
producţie (naturali, resurse umane, capital), în vederea producerii de bunuri şi servicii pe riscul şi
răspunderea întreprinzătorului.
3. Întreprinderea în doctrina modernă
În doctrina modernă, întreprinderea are ca factor preponderent întreprinzătorul şi grupul
uman coordonate de întreprinzător.
4. Noţiunea întreprinderii în concepţia Codului civil român

În Codul civil nu există o definiţie a întreprinderii.
În art. 3, alin. 3, din Codul civil român este făcută determinarea juridică a întreprinderii
prin raportare la ce se înţelege prin exploatarea unei întreprinderi.
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai
multe persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
5. Elementele determinante ale conceptului de întreprindere în viziunea Noului cod
civil
Pentru determinarea conceptului de întreprindere, în raport de nuanţele terminologice
atribuite de prevederile Codului civil român, trebuie avute în vedere anumite elemente.
În primul rând, întreprinderea este o activitate sistematic organizată şi desfăşurată de
către profesionistul persoană fizică sau juridică pe riscul său.
În al doilea rând, obiectul activităţii organizate constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
În al treilea rând, activitatea organizată poate avea sau nu scop lucrativ.
Deci întreprinderea este o formă juridică de organizare sistematică a unei activităţi de
către profesionistul persoană fizică sau juridică ori entitatea fără personalitate juridică având ca
obiect producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii cu scop
lucrativ sau nelucrativ.
6. Caracterele întreprinderii și categoriile de întreprinderi în concepţia Codului civil
român
6.1. Caracterele întreprinderii. Întreprinderea are în viziunea Codului civil român
următoarele trăsături: este o exercitare sistematică şi continuă a unei activităţi organizate după
reguli specifice; activitatea astfel organizată este exercitată de una sau mai multe persoane care
au calitatea de profesionişti pe riscul şi răspunderea acestora; obiectul activităţii constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii; scopul activităţii
poate fi obţinerea de profit sau nonprofit.
6.2. Particularitățile operațiunilor aferente întreprinderii comerciale. Dacă scopul
urmărit de profesionist în activitatea desfăşurată în forma unei întreprinderi este obţinerea de
profit, atunci întreprinderea este comercială, iar operaţiunile respective sunt acte juridice de
natură comercială.
Ele se identifică prin următoarele particularităţi: sunt operaţiuni juridice generate de
operaţiuni de comerţ de către profesioniştii care au calitatea de comerciant; obiectul actelor
comerciale constă în producerea, schimbul şi circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii; scopul actelor comerciale este obţinerea de profit.
7. Categoriile de întreprinderi
7.1. Elemente de referință privind clasificarea întreprinderilor. În Codul civil român
nu se precizează care sunt categoriile de întreprinderi.
Există totuşi o determinare a acestora în funcţie de scopul întreprinderii, de obiectul
acesteia şi de numărul de persoane care o organizează.
În funcţie de reglementările din Codul civil român şi în raport de anumite criterii,
întreprinderile pot fi clasificate în mai multe categorii.
7.2. Clasificări privind întreprinderile. După scopul întreprinderilor, acestea pot fi
întreprinderi cu scop lucrativ (comerciale), care urmăresc obţinerea de profit şi întreprinderi fără

Pagina 12 din 139
scop lucrativ (civile), care sunt nonprofit.
În raport de obiectul întreprinderilor, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri,
întreprinderi de comercializare de bunuri şi întreprinderi de prestări de servicii.
În funcţie de numărul de persoane care organizează întreprinderea, aceasta poate fi
întreprindere organizată de o singură persoană sau întreprindere organizată de mai multe
persoane.
II. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ

1. Elementele întreprinderii comerciale
Întreprinderea comercială, ca formă juridică de organizare a unor activităţi economice are
următoarele elemente: organizarea sistematică și autonomă cu ajutorul factorilor de producţie
(capital; forţă de muncă; mijloace naturale) şi coordonarea pe riscul şi răspunderea sa de către
profesionistul comerciant persoană fizică sau juridică, având calitatea de comerciant, a unor
activităţi economice; obiectul activităţii constă în producerea, administrarea şi circulaţia
bunurilor; executarea de lucrări sau prestarea de servicii; scopul desfăşurării activităţii
economice este obţinerea de profit.
2. Organizarea sistematică și autonomă
Întreprinderea comercială este o structură economică, o afacere sistematic organizată de
către profesionistul comerciant, pe riscul şi răspunderea sa. În organizarea şi exploatarea
întreprinderii el antrenează factori diverşi.
Factorii umani antrenaţi în organizarea şi exploatarea întreprinderii sunt profesionistul,
personalul întreprinderii, partenerii de afaceri şi clientela care apelează la serviciile
întreprinderii.
Profesionistul comerciant persoană fizică sau juridică este cel care are iniţiativa
organizării întreprinderii şi care-şi asumă riscul consecinţelor patrimoniale sau sociale pe care le
implică organizarea şi exploatarea întreprinderii.
Personalul întreprinderi este compus din cei care au statut de salariaţi, administratori şi
reprezentanţi ai profesionistului-comerciant, care sunt implicaţi potrivit poziţiei lor în
organizarea şi exploatarea întreprinderii comerciale.
Partenerii comerciali sunt cei care intră în relaţii specifice cu întreprinderea adică de:
vânzare-cumpărare; intermediere; creditare etc.
Clientela întreprinderii este compusă din persoanele care apelează la produsele şi
serviciile realizate de întreprindere.
Factorii materiali ai întreprinderii constau în bunurile mobile şi imobile pe care
profesionistul comerciant le afectează organizării şi exploatării întreprinderii. Capitalul sau
fondurile financiare constituie alături de factorii materiali suportul patrimonial al întreprinderii,
fără de care întreprinderea nu ar putea să-şi realizeze obiectul şi să-şi atingă scopul.
3. Obiectul întreprinderii comerciale
Obiectul întreprinderii comerciale constă în încheierea unor acte juridice şi săvârşirea
unor fapte juridice comerciale, care generic pot fi denumite acte juridice comerciale.
Expresiile „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ” au fost înlocuite în toate actele
normative în vigoare cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”.
Cum Codul civil român a consacrat unitatea de reglementare a raporturilor juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale în determinarea obiectului întreprinderii comerciale trebuie să
avem în vedere atât obiectul întreprinderii aşa cum este reglementat în acest act normativ, cât şi
reglementările speciale în materie comercială.
În contextul celor menţionate, întreprinderea comercială are ca obiect producerea de
bunuri, administrarea de bunuri ori înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii și executarea de
lucrări, schimbul şi circulaţia bunurilor.
Producerea de bunuri poate avea forme diverse, precum crearea de mărfuri în sistem
manufacturier sau de fabrică și edificarea de construcţii.
Administrarea de bunuri poate avea forma activităţii de locaţiune, concesiune, arendare
de bunuri, leasing ori franciză.
Înstrăinarea de bunuri poate avea forma vânzării-cumpărării, cesiunii, schimbului de
bunuri.
Prestarea de servicii poate fi făcută în forma transportului, furnizării de utilităţi,
organizării de spectacole, încheierii de asigurări ori depozitării de bunuri.
Executarea de lucrări poate fi materializată în contractul de antrepriză sau contractul de
subantrepriză.
4. Scopul întreprinderii comerciale
Scopul întreprinderii comerciale este obţinerea de profit. Prin scop, întreprinderea
comercială se deosebeşte de întreprinderea civilă.

Pagina 13 din 139
5. Definiţia întreprinderii comerciale
Întreprinderea comercială este forma juridică de organizare sistematică şi autonomă de
către profesionistul – comerciant, persoană fizică sau juridică, cu ajutorul factorilor de producţie
pe riscul şi răspunderea sa a unei activităţi de producere, administrare şi circulaţie a bunurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
III. ÎNTREPRINDEREA CIVILĂ, CATEGORIE SPECIFICĂ DE
ÎNTREPRINDERE
1. Elementele întreprinderii civile
Întreprinderea civilă, ca formă de organizare a unor activităţi profesionale are
următoarele elemente: organizarea autonomă şi sistematică a exercitării unei profesii, de către
profesionistul persoană fizică sau juridică, care îşi asumă riscul şi rezervă un patrimoniu de
afectaţiune organizării respective; obiectul întreprinderii constă în activităţile de prestări de
servicii; scopul desfăşurării activităţii este punerea la dispoziţia celor interesaţi de cunoştinţe şi
competenţe pentru care se obţin onorarii şi nu profit.
2. Organizarea sistematică și autonomă
Întreprinderea civilă este o activitate sistematică organizată de către profesionistul
necomerciant, pe riscul şi răspunderea sa. În organizarea şi exploatarea întreprinderii, el
antrenează factori diverşi, de natură umană sau materială.
Factorii umani, antrenaţi în organizarea şi exploatarea întreprinderii civile sunt
profesionistul (medicul, avocatul, practicianul în insolvenţă), personalul angajat cu contract de
muncă, clientela.
Profesionistul este cel care are iniţiativa organizării întreprinderii şi care îşi asumă riscul
şi consecinţele pe care le implică organizarea şi exploatarea întreprinderii.
Personalul întreprinderii cuprinde şi alte categorii decât profesionistul şi anume pe cei
care au statut de salariaţi ori de reprezentanţi ai profesionistului titular al întreprinderii.
Clientela întreprinderii este compusă din persoanele care apelează la serviciile realizate în
forma întreprinderii.
Factorii materiali ai întreprinderii constau în bunurile mobile şi imobile pe care titularul
întreprinderii le afectează organizării şi exploatării întreprinderii.
3. Obiectul întreprinderii civile
Obiectul întreprinderii civile constă în încheierea unor acte juridice şi săvârşirea unor
fapte juridice în cadrul activităţilor desfăşurate în cadrul profesiilor liberale, adică activităţile
medicale, activităţile de practician în insolvenţă, activităţile avocaţiale, activităţile agricole, etc.
4. Scopul întreprinderii civile
Scopul întreprinderii civile constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi de cunoştinţe şi
competenţe, pentru care se primesc onorarii şi nu profit. Prin scop, întreprinderea civilă se
deosebeşte de întreprinderea comercială.
5. Definiţia întreprinderii civile
Întreprinderea civilă este forma juridică de organizare şi exercitare sistematică de către
profesionistul necomerciant persoană fizică sau juridică cu ajutorul patrimoniului profesional pe
riscul şi răspunderea sa a unor activităţi de prestări de servicii sau executare de lucrări, fără a
avea ca scop obţinerea de profituri.
Concluzii:
În doctrina clasică, întreprinderea a fost definită ca un organism economic, în care
predominant era factorul economic, iar întreprinderea asigura coordonarea factorilor de
producţie (naturali, resurse umane, capital), în vederea producerii de bunuri şi servicii pe riscul şi
răspunderea întreprinzătorului.
În doctrina modernă, întreprinderea are ca factor preponderent întreprinzătorul şi grupul
uman coordonate de întreprinzător.
După scopul întreprinderilor, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ (comerciale),
care urmăresc obţinerea de profit şi întreprinderi fără scop lucrativ (civile), care sunt nonprofit.
Întreprinderea comercială este forma juridică de organizare sistematică şi autonomă de
către profesionistul – comerciant, persoană fizică sau juridică, cu ajutorul factorilor de producţie
pe riscul şi răspunderea sa a unei activităţi de producere, administrare şi circulaţie a bunurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
Întreprinderea civilă este forma juridică de organizare şi exercitare sistematică de către
profesionistul necomerciant persoană fizică sau juridică cu ajutorul patrimoniului profesional pe
riscul şi răspunderea sa a unor activităţi de prestări de servicii sau executare de lucrări, fără a
avea ca scop obţinerea de profituri.

Pagina 14 din 139
MODULUL III.
PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI AUXILIARII ACESTORA
Unităţi de învățare

Pagina 15 din 139
1. Noţiunea şi categoriile de profesionişti;
2. Comercianţii – categorie specifică de profesionişti;
3. Comerciantul persoană fizică;
4. Comerciantul persoană juridică;
5. Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului;
6. Obligaţia de organizare şi conducere a contabilităţii;
7. Obligaţia de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale;
8. Obligaţia de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime
ale consumatorilor;
9. Auxiliarii comercianţilor.
I. NOŢIUNEA ȘI CATEGORIILE DE PROFESIONIȘTI

1. Noțiunea profesionistului
Noul Cod civil român determină juridic profesionistul prin raportare la întreprindere.
Prin articolul 3(2) din Noul Cod civil român se dispune că „sunt profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere”.
În continuare, în articolul 3 (3) se prevede că prin exploatarea unei întreprinderi se
înţelege „exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate
ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii
indiferent dacă are sau nu scop lucrativ”.
Prin articolul 8 (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punera în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil se precizează că noţiunea de profesionist prevăzută de articolul 3 din Codul
civil include categoriile de comeciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte
persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni
sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
Profesionistul este persoana fizică sau juridică ori entitatea colectivă fără personalitate
juridică având organizată şi în exploatare o întreprindere cu sau fără scop lucrativ, pe riscul şi
răspunderea sa şi pentru care a pus la dispoziţie un patrimoniu de afectaţiune şi care s-a
înregistrat în registrele publice specifice.
2. Categoriile de profesionişti
Sfera profesioniştilor cuprinde comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,

Pagina 16 din 139
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale aşa
cum acestea sunt prevăzute în lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
II. COMERCIANŢII – CATEGORIE SPECIFICĂ DE PROFESIONIŞTI

1. Noţiunea de comerciant
Dacă noţiunea de profesionist reprezintă genul, noţiunea de comerciant reprezintă specia.
Comercianţii reprezintă categoria cea mai numeroasă din sfera profesioniștilor. Ponderea
comercianţilor în sfera profesioniştilor este determinată de ponderea activităţilor comerciale din
economie.
2. Reglementarea juridică a comercianţilor prin legi speciale
În articolul 6(1) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil se dispune că referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele
fizice sau după caz la persoanele juridice supuse înregistrării la registrul comerţului potrivit
prevederilor articolului 1 din Legea nr.26/2990.
Prevederile articolului 6 (1) din legea nr. 71/2011, determină conceptul de comerciant în
raport de obligaţia acestuia de a se înregistra în registrul comerţului.
Suntem aici în prezenţa termenului comerciant prevăzut de: OUG nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale; Legea nr.31/1990 privind societăţile; Legea nr.161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea competiţiei; Legea nr. 1/2005
privind organizarea și funcționarea cooperației; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului.
Faţă de această determinare legală, comercianţii, ca segment al profesioniştilor, cuprind
categoria celor care exercită activităţi de producţie, comerţ şi prestări de servicii cu scopul se a
obţine profit.
Este de fapt sensul adevărat al conceptului de comerciant, din reglementările speciale în
materie comercială şi sensul pe care Codul civil român a înţeles să-l acorde acestei categorii de
profesionişti.
3. Conturarea conceptului de comerciant
Comerciantul este o persoană fizică sau juridică din categoria profesioniştilor, care
organizează şi exploatează o întreprindere, care are ca obiect producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
4. Categoriile de comercianţi
Comercianţii pot fi clasificați în două categorii şi anume: comercianţi persoane fizice;
comercianţi persoane juridice.
III. COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ

1. Noţiunea de comerciant persoană fizică
Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale ”în
temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire,
orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene
ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României,
în condiţiile prevăzute de lege” (art.3).
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în următoarele forme: persoană fizică
autorizată; întreprindere individuală; întreprindere familială.
Comerciantul persoană fizică este persoană fizică organizatoare şi exploatatoare a unei
întreprinderi comerciale în una dintre formele prevăzute de lege (persoană fizică autorizată;
întreprindere individuală; întreprindere familială).
2. Formele de desfăşurare a activităţii economice de către comercianţii persoane
fizice.
Formele legale sub care îşi pot desfățura activitatea comercianții persoane fizice sunt
persoană fizică autorizată, întreprindere individuală şi întreprindere familială.
Persoana fizică autorizată este acea persoană fizică autorizată să desfăşoare activităţi
economice permise de lege, sub forma actelor de comerţ cu titlu profesional şi în nume propriu,
folosind în principal forţa sa de muncă şi aptitudinile sale profesionale.
Întreprindere individuală este o întreprindere economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică.
Întreprindere familială este o întreprinderea economică, fără personalitate juridică,

Pagina 17 din 139
organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa.
3. Dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică
Condiţiile pentru dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică sunt condiţii comune,
valabile pentru toate persoanele fizice, indiferent de forma de desfăşurare a activităţii şi condiţii
particulare care trebuie îndeplinite în mod cumulativ cu cele comune doar de persoanele fizice
care vor să dobândească un statut legal şi care doresc să desfăşoare anumite activităţi comerciale.
Condiţiile comune pentru dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică sunt: condiţiile legale
de desfăşurare a activităţilor economice; condiţia de a organiza şi exploata o
întreprindere comercială; condiţia autorizării funcţionării şi înregistării în registrul comerţului.
Condiţiile particulare impuse doar pentru persoanele fizice care doresc să desfăşoare
anumite activităţi sunt: existenţa unui acord de constituire încheiat de către membrii familiei în
formă scrisă pentru constituirea unei întreprinderi familiale; dovada îndeplinirii unor condiţii de
pregătire profesională impuse de legile speciale pentru desfăşurarea anumitor activităţi
economice; obţinerea autorizaţiilor, avizelor, licenţelor prevăzute de legile speciale pentru
desfăşurarea anumitor activităţi economice.
4. Dovada calităţii de comerciant persoană fizică
Proba calităţii de comerciant persoană fizică se face cu actele doveditoare emise de
registrul comerţului, adică prin certificatul de înregistrare.
Dacă o persoană justifică un interes legitim, aceasta poate să facă doveda calităţii de
comerciant a persoanei fizice autorizate printr-o acţiune în constatare.
5. Încetarea calităţii de comerciant persoană fizică
Calitatea de comerciant persoană fizică încetează în următoarele situaţii: prin radierea din
registrul comerţului a formei de organizarea a activităţii acestuia (PFA; întreprinderea
individuală; întreprinderea familială); prin decesul persoanei fizice autorizate, a titularului
înteprinderii individuale sau a mai mult de jumătate dintre membri întreprinderii familiale, cu
consecinţa încetării existenţei acesteia din urmă.
6. Capacitatea persoanei fizice pentru a fi comerciant

Persoana fizică are în condiţiile OUG 44/2008 raportate la dispoziţiile Noului Cod civil,
capacitatea de a fi comerciant dacă are capacitate de exerciţiu deplină, adică este majoră [art.38
din Noul Cod civil], sau dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă dar a împlinit vârsta de 16 ani,
sau are 16 ani şi este căsătorită [art.39 din Noul Cod civil ] sau dacă desfăşoară o profesie
comercială [ art.42 din Noul Cod civil ].
Sunt incapabili de a fi comercianţi minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani şi care nu
sunt membri ai unei întreprinderi familiale sau care nu sunt căsătoriţi precum şi interzişii
judecătoreşti.
Incapacitatea categoriilor de minori menţionate anterior este impusă prin reglementările
din OUG 44/2008 precum şi prin cele prevăzute în Noul Cod civil în materie de capacitate de a
fi comerciant.
Pentru interzişii judecătoreşti, incapacitatea de a fi comerciant derivă din lipsa capacităţii
lor de exerciţiu determinată de lipsa de discernământ a acestora care este stabilită prin hotărâre
judecătorească.
7. Restricţii privind exercitarea activităţii comerciale
7.1. Incompatibilităţi
Incompatibilităţile sunt acele restricţii prevăzute de lege pentru anumite persoane de a
exercita o activitate comercială datorită funcţiei sau profesiei pe care o exercită.
Prin instituirea incompatibilităţilor se are în vedere protecţia demnităţii şi prestigiului
unor funcţii publice sau profesii.
Sunt considerate incompatibile cu calitatea de comerciant sau de a exercita o activitate
comercială anumite funcții, calități ori profesii, precum de: magistrat; funcţionarii publici;
deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic şi consular.
Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile
stabilite de legea specială (ex: avocat; notar; medic; etc).
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care, deşi sunt incompatibile, exercită
profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională.
7.2. Decăderile
Decăderile sunt restricţii constând în sancţiuni juridice cu consecinţa excluderii de la
exercitarea activităţilor comerciale a persoanelor care au fost condamnate pentru săvârşirea de
infracţiuni privind respectivele activităţi.
Sancţiunea decăderii din dreptul de a desfăşura o activitate comercială sau de a exercita o

Pagina 18 din 139
profesie comercială constă în interzicerea dreptului unei persoane fizice de a mai fi comerciant.
Scopul aplicării sancţiunii este protejarea demnităţii profesiunii comerciale şi asigurarea cadrului
legal şi moral al activităţii comerciale.
Sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita profesia de comerciant se aplică şi se
execută în condiţiile dispoziţiilor Codului penal pentru pedepsele complementare constând în
interzicerea unor drepturi (art. 55 art. 66 - art. 70).
7.3. Interdicţiile
Interdicţiile sunt măsuri de privare a unei persoane fizice de folosinţa sau exerciţiul unor
drepturi.
Scopul interdicţiilor este de a proteja un interes public ce ţine de ordinea şi liniştea
publică, apărarea naţională, ocrotirea şi convieţuirea socială sau sănătatea publică.
Măsura interdicţiei poate decurge din lege, dintr-o convenţie sau dintr-o hotărâre
judecătorească.
Interdicţiile legale aplicabile comercianţilor persoane fizice îmbracă forma activităţilor
catalogate infracţiuni sau contravenţii şi care nu pot face obiectul comerţului pe care-l aceştia îl
desfăşoară.
7.4. Autorizaţiile
Autorizaţiile reprezintă documentele eliberate de către autorităţile competente
persoanelor fizice pentru exercitarea unor operaţiuni comerciale.
Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări,
avize, licenţe sau alte documente similare.
În acest sens distingem: autorizaţii necesare în vederea exerciţiului activităţii comerciale
de către comerciantului persoană fizică, constituit în oricare din formele legale, şi autorizaţii
obligatorii doar pentru derularea anumitor categorii de operaţiuni economice pe care le
presupune activitatea comerciantului.
8. Delimitarea comerciantului persoană fizică de alte categorii de persoane fizice
Calitatea de comerciant persoană fizică se delimitează de calităţile sau profesiile specifice
diverselor categorii de persoane fizice.
Însăşi O.U.G. nr. 44/2008 reglementează condiţiile de acces la activitatea economică
deopotrivă pentru persoanele fizice comercianţi şi necomercianţi, acestea putând fi desfăşurate în
toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres
pentru libera iniţiativă.
Astfel, comerciantul persoană fizică poate fi delimitat de persoanele fizice de tipul:
agricultorilor, meseriaşilor, celor care exercită profesii liberale, asociaţilor la societăţile de
persoane, administratorilor la societăţile comerciale.
Persoanele fizice mai înainte menționate nu au statutul de comerciant, deoarece prin
obiectul și scopul lor nu au organizate întreprinderi comerciale și nu se înmatriculează înregistrul
comerțului.
IV. COMERCIANŢII PERSOANE JURIDICE

1. Noţiunea de comerciant persoană juridică
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Noul Cod civil, referirile la comercianţi se consideră a fi
făcute la persoanele fizice, sau, după caz la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul
comerţului.
În prezent, sunt considerați comercianți persoane juridice "societăţile comerciale,
companiile naţionale, societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu
caracter comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter comercial, cu sediul în
România, şi organizaţiilor cooperatiste". (art. 1 alin.(2) din Legea nr. 26/1990 R).
Categoria comercianților persoane juridice mai include şi societățile europene cu sediul în
România (SE), precum şi societățile cooperative europene cu sediul în România (SCE).
Comerciantul persoană juridică desemnează orice persoană juridică constituită în forma
juridică prevăzută de lege care are ca obiect de activitate producerea de bunuri, prestarea de
servicii, precum şi schimbul şi circulaţia bunurilor, cu scopul de a obţine profit.
2. Categorii de comercianţi persoane juridice
Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990, comercianţii persoane juridice sunt de următoarele
tipuri: societăţile comerciale; regiile autonome; companiile naţionale şi societăţile naţionale;
grupurile de interes economic cu caracter comercial; societățile cooperative; cooperativele
agricole; cooperativele de credit şi casele centrale ale cooperativelor de credit; societățile europene
cu sediul în România; grupurile europene de interes economic cu caracter comercial, cu sediul în
România; societățile cooperative europene cu sediul în România.
Fiecare categorie enumerată beneficiază de reglementări cadru proprii privind modul de
constituire, organizare, funcţionare şi încetare.
3. Dobândirea calităţii de comerciant persoană juridică

Pagina 20 din 139
Comercianții persoane juridice dobândesc această calitate prin înregistrare în registrul
comerțului.
Calitatea de comerciant persoană juridică depinde de existența acestora ca subiecte de
drept.
4. Dovada calităţii de comerciant persoană juridică
Proba calității de comerciant persoană juridică se face prin dovada înregistrării în
registrul comerțului și prin actele constitutive.
5. Încetarea calităţii de comerciant persoană juridică
Încetarea calității de comerciant persoană juridică se face prin încetarea existenței
acestuia ca persoană juridică.
6. Delimitarea comerciantului persoană juridică de alte persoane juridice
Comercianții persoane juridice se delimitează de alte tipuri de persoane juridice, cum
sunt: statul şi unităţile sale administrativ teritoriale; organele statului; instituţiile de stat;
persoane juridice fără scop patrimonial. Aceștia din urmă nu au statutul de comerciant, deoarece
prin obiectul și scopul lor nu au organizate întreprinderi comerciale și nu se înmatriculează în
registrul comerțului.
V. OBLIGAŢIA DE PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI

1. Determinarea juridică a obligaţiei de publicitate
Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură
cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în
cazurile expres prevăzute de lege [art. 18 (1) din Noul Cod civil]. Modalităţile prin care se
realizează publicitatea sunt: cartea funciară; Arhiva Electroniă de Garanţii Reale Mobiliare;
registrul comerţului; alte forme de publicitate prevăzute de legi [art. 18 (2) din Noul Cod civil].
Publicitatea prin registrul comerţului este o componentă a formelor generale de publicitate, a
drepturilor, actelor şi faptelor specifice persoanelor care au calitatea de comerciant.
Publicitate prin registrul comerţului, pe lângă reglementarea de principiu, prevăzută în
Noul Cod civil, are şi o reglementare specială, cuprinsă în Legea nr. 26/1990, privind registrul
comerţului.
În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 26/1990, privind registrul comerţului a fost emis
Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice privind
modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a
informaţiilor, precum şi HG nr. 83/2010, de aprobare a Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de
pe lângă tribunale.
Comercianţii şi alte persoane fizice sau juridice, prevăzute de lege, înainte de începerea
activităţii economice, au obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerţului (art. 1 din Legea nr. 26/1990).
2. Scopul publicităţii prin registrul comerţului
Registrul comerţului este un sistem de evidenţă şi publicitate a comercianţilor şi a
activităţii acestora.
Scopul publicităţii prin registrului comerţului, ca sistem de evidenţă şi publicitate, este de
a ocroti atât interesele generale ale societăţii, dar şi pe cele ale comercianţilor ori ale terţilor.
3. Persoanele care au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului
Persoanele care au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului sunt: persoanele
fizice autorizate; întreprinderile individuale; întreprinderile familiale, societăţile reglementate de
Legea nr. 31/1990; companiile naţionale şi societăţile naţionale; regiile autonome; societăţile
cooperative; cooperativele agricole; organizaţiile cooperatiste de credit şi casele centrale ale
acestora; societăţile europene cu sediul în România, societăţile cooperative europene cu sediul în
România; grupurile de interes economic; grupurile europene de interes economic cu sediul în
România; alte persoane fizice şi juridice prevăzute în mod expres de lege.
În categoria altor persoane decât comercianţii care au obligaţia înregistrării în registrul
comerţului, atunci când aceasta este impusă expres de legile speciale proprii de înfiinţare pot fi
menţionate: grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes economic, cu sediul
în România, cu caracter civil; institutele naţionale de cercetare-dezvoltare.
4. Persoanele exceptate de la obligaţia înregistrării în registrul comerţului
Sunt exceptate de la obligaţia de înregistrare în registrul comerţului anumite categorii de
persoane care exercită profesii civile (medicii; avocaţii; farmaciştii; arhitecţi; cadrele didactice)
şi meseriaşii şi ţăranii care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.
5. Organizarea publicităţii prin registrul comerţului în cadrul Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului (ONRC) şi în cadrul oficiilor registrului comerţului teritoriale
(ORCT)

Pagina 21 din 139
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este instituţie publică având personalitate
juridică şi care este finanţată intregral de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are sediul în Municipiul Bucureşti şi ţine
registrul central al comerţului.
Oficiile registrului comerţului teritoriale sunt structuri fără personalitate juridică în
subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului. Ele ţin registrele teritoriale ale
comerţului.
Oficiul registrului comerţului este organizat la nivel central prin Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului şi funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul
fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti oficii ale registrului comerţului, care sunt fără
personalitate juridică, şi care funcţionează pe lângă tribunale.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este condus de un director general numit de
ministrul justiţiei, iar oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale sunt conduse de
directori numiţi de acelaşi ministru.
6. Registrul central şi registrele teritoriale ale comerţului
Registrul comerţului este un sistem complex de înregistrare şi publicitate a comercinţilor,
şi a altor persoane, pentru care legi speciale dispun în acest sens, precum şi a drepturilor, actelor
şi faptelor acestora pentru care există obligaţia legală a unei asemenea înregistrări.
Registrul comerţului este organizat la nivel central şi la nivel teritorial. Registrul central
al comerţului este ţinut de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, iar registrele teritoriale
sunt ţinute de către oficiile registrului comerţului teritoriale.
Registrul central al comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din
următoarele registre: registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice autorizate,
întreprinderilor individuale şi familiale; registrul pentru înregistrarea societăţilor cooperative şi
registrul pentru înregistrarea altor persoane juridice comercianţi şi necomercianţi [art. 12 alin.
(1) din Legea nr. 26/1990 şi art. 3 alin. 1 din Normele Metodologice aprobate prin Ordinul
Ministrului Justiţiei nr. 2594/C/2008)].
7. Categoriile de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului
Categoriile de operaţiunile care sunt supuse înregistrării în registrul comerţului sunt
următoarele: înmatricularea comercianţilor; înscrierea de menţiuni privind comercianţii sau
actele lor; radierea comercianţilor din registrul comerţului. Pentru fiecare categorie de operaţiuni
care se înregistrează în registrul comerţului trebuie îndeplinite anumite formalităţi.
Operaţiunile de înregistrare în registrul comerţului se realizează înainte de începerea
comerţului (ex: înmatricularea), în timpul exercitării comerţului (ex: înscrierea de mențiuni) şi la
încetarea comerţului (ex: radierea).
8. Înmatricularea şi autorizarea funcţionării comercianţilor
Înmatricularea în registrul comerţului este operaţiunea de luare în evidenţă a
comerciantului sau a altor persoane care sunt obligate să se înregistreze în registrul comerţului.
Înainte de a solicita înmatricularea în registrul comerţului, trebuie îndeplinite următoarele
operaţiunile prealabile: verificarea disponibilităţii şi/sau rezervarea firmei; verificarea
disponibilităţii şi/sau rezervarea emblemei.
Comercianţii persoane fizice autorizate, întreprinderile individuale şi familiale,
comercianţii persoane juridice, înainte de începerea comerţului, precum şi alte persoane juridice
prevăzute în mod expres de lege, înainte de începerea activităţii, au obligaţia să ceară
înmatricularea în registrul comerţului.
Cererea de înmatriculare se poate face personal, prin reprezentant, prin corespondenţă,
sau prin mijloace electronice. Ea se depune de către persoanele care au obligaţia înregistrării în
registrul comerţului, la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunalul în raza căruia îşi
stabilesc sediul social, sediul profesional, sau, după caz, locul desfăşurării activităţii.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului se face, dacă legea nu prevede altfel, în
termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv sau de la data încheierii actului de
înfiinţare.
Odată cu cererea de înmatriculare se solicită şi atribuirea codului unic de înregistrare de
către Ministerul Finanţelor Publice.
Cererea de înmatriculare în registrul comerţului se soluţionează de directorul oficiului
registrului comerţului, prin rezoluție.
Prin derogare de la prevederile a art. 6 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, prin art. 1 din OUG
nr. 116/2009, pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul
comerţului, competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul coemrţului, şi, după
acaz, a altor cereri aflate în competenţa judecătorului delegat, revine, până la reglementarea
profesiei de registrator comercial, directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal şi/sau persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al ONRC.

Pagina 22 din 139
Efectele înmatriculării în registrul comerţului sunt diferite în funcţie de calitatea de
persoană fizică sau persoană juridică a comerciantului.
Pentru comerciantul persoană fizică, înmatricularea în registrul comerţului îi conferă
acestuia dreptul de a dobândi acestă calitate şi de a exercita activitatea comercială.
Pentru societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, societăţile cooperative,
cooperativele agricole, grupurile de interes economic, înmatricularea în registrul comerţului are
ca efect dobândirea personalităţii juridice.
Pentru regiile autonome şi societăţile şi companiile naţionale, înmatricularea în registrul
comerţului are ca efect autorizarea funcţionării şi accesul la desfăşurarea de operaţiuni
comerciale, deoarece ele au dobândit calitatea de persoane juridice prin actul de înfiinţare.
La înmatricularea, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare, conţinând
numărul de ordine în registrul coemrţului şi codul de înregistrare, atribuit de Ministerul
Finanţelor Publice, însoţit de încheierea judecătorului delegat sau rezoluţia directorului
registrului comerţului.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care
atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal şi în evidenţa organului fiscal.
Termenul de eliberare al certificatului de înregistrare este de trei zile libere de la data
înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat sau directorul registrului comerţului nu dispun
altfel. (art.8 din Legea 359/2004).
9. Înscrierea de menţiuni
Persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt înmatriculate în registrul comerţului au
obligaţia în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, sau după caz a activităţii, să ceară
înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este
prevăzută de lege.
Modificările intervenite pe parcursul existenţei comerciantul, cu privire la acesta, ori la
exercitarea comerţului său sunt supuse înregistrării în registrul comerţului.
Operaţiunea tehnico-juridică prin care se face înregistrarea în registrul comerţului a unor
asemenea modificări este înscrierea de menţiuni.
Înscrierea de menţiuni se poate face la cererea comerciantului, la cererea altor persoane
interesate, sau din oficiu.
Înscrierea de menţiuni se face pe baza unei cereri la care trebuie ataşate, după caz:
hotărârea adunării generale a acţionarilor (asociaţilor)/ membrilor ori a consiliului de
administraţie sau a directoratului, în funcţie de tipul comerciantului; actul adiţional modificator
în forma în care a fost încheiat actul modificat; dovezile privind achitarea taxelor legele şi de
timbre judiciar pentru înscriere şi publicitate;alte acte în funcţie de menţiunea a cărei înregistrare
se solicită.
Înscrierea de menţiuni se face, după caz, în baza rezoluţiei motivate a directorului ORCT,
a unor hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile, sau a încheierii judecătorului delegat.
Cererea de înscriere de menţiuni în registrul comerţului se soluţionează de directorul
registrului comerţului, prin rezoluție, în baza căreia se face înregistrarea în registrul comerţului.
Înscrierea de menţiuni are ca efect opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede pentru opozabilitate şi condiţia cumulativă a publicării
acestora în Monitorul Oficial al României.
Momentul producerii opozabilităţii înscrierii de menţiuni faţă de terţi poate fi, după caz,
data efectuării înscrierii în registrul comerţului sau data publicării acesteia în Monitorul Oficial.
(ex: conform art. 50 din Legea nr. 31/1990, actele sau faptele pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută de lege nu pot fi opuse terţilor în afară de cazul în care societatea face
dovada că aceştia le cunoşteau).
După efectuarea înscrierii menţiunii, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înscriere
de menţiuni, însoţit de încheierea judecătorului delegat sau rezoluţia directorului registrului
comerţului.
Termenul de eliberare al certificatului de înregistrare este de cinci zile libere de la data
înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat sau directorul registrului comerţului nu dispun altfel
(art.8 din Legea 359/2004).
10. Radierea comercianţilor
Radierea din registrul coemrţului poate consta în radierea înmatriculării sau radierea unor
menţiuni.
Radierea este operaţiunea tehnico-juridică prin care comerciantul este şters din evidenţa
registrului comerţului.
În cazul comercianţilor persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau
întreprinderi familiale, radierea din registrul comerţului se face în baza rezoluţiei directorului.
Pentru comercianţii persoane juridice radierea intervine, de regulă, ca o consecinţă a

Pagina 23 din 139
încetării existenţei, iar în mod excepţional, pentru anumite categorii de astfel de comercianţi
(societatea europeană, societatea cooperativă europeană şi grupul European de interes economic,
când au sediul în România), ca urmare a tranferului sediului social într-un alt stat membru al
U.E.
Radierea din registrul comerţului a persoanei fizice sau a perosanei juridice se face în
baza unei cereri.
Cererea de radiere se soluţionează în funcţie de situaţia juridică generatoare a radierii de
către directorul ORCT sau de către judecătorul delegat, ori de către instanţa de judecată.
Pentru situaţiile în care radierea a fost solicitată pentru încetarea activităţii comerciantulu
sau încetarea existenţei acestuia, cererea se soluţionează prin rezoluţie a directorului ORCT sau
prin încheiere pronunţată de judecătorul delegat, după caz.
În cazul în care cererea de radiere este solicitată ca urmare a unor înregistrări
păgubitoare, aceasta se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcxu
înmatric ularea comerciantului, care, în termen de 3 zile de la primirea cererii, o înainteaz ă
tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului, care se pronunţă prin hotărâre
judecătorească asupra acesteia.
Hotărârea judecătoarească de soluţionarea a cererii poate fi atacată cu recurs. Termenul
de recurs curge de la pronunţare pentru părţile prezente, şi de la comunicare pentru părţile lipsă.
Efectuarea radierii se va face în baza hotărârii judecătoreşti definitive, care se va publica
pe cheltuiala părţii care a introdus cererea în Monitorul Oficial al României.
11. Alte operaţiuni efectuate de registrul comerţului
Alte operaţiuni efectuate de registrul comerţului sunt: depunerea şi menţionarea de acte;
îndreptarea erorilor materiale; lămurirea înţelesului dispozitivului încheierilor judecătorului-
delegat, completarea acestor încheieri şi refacerea dosarului sau a înscrisurilor şi hotărârilor
dispărute ori distruse din dosarul comercianţilor; eliberare de acte şi furnizare de informaţii;
ținerea, completarea, arhivarea şi mânuirea registrelor.
12. Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate în registrul comerţului
Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate în registrul comerţului se face potrivit art. 8
din Legea nr. 26/1990, de către director, anual. El va controla operaţiunile registrului comerţului
cel puţin o dată pe lună. Competenţa exercitării controlului legalităţii de către director este
asupra tuturor operaţiunilor efectuate în registrul comerţului.
Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 26/1990, precum şi de la prevederile celorlalte
acte normative incidente, competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul
comerţului, şi, după caz, a altor cereri, aflate în competenţa de soluţionare a judecătorului
delegat, apartine potrivit art. 1 din OUG nr. 116/2009, până la reglementarea profesiei de
registrator comercial, directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, şi/sau
persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al ONRC.
Controlul legalităţii operaţiunilor înregistrate în registrul comerţului se face potrivit legii,
în afară de directorul oficiului registrului comerţului, şi de instanţele judecătoreşti, respectiv
judecătoria, tribunalul şi curtea de apel, atunci când soluţionează după caz, plângerile sau
recursurile împotriva rezoluţiilor directorului registrului comerţului.
13. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei privind publicitatea prin registrul
comerţului
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului prevede că pentru încălcarea normelor
juridice privind operaţiunile care se înregistrează în registrul comerţului două categorii de
sancţiuni: amenda judiciară; amenda contravenţională; închisoarea sau amenda penală.
VI. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

CONTABILITĂŢII
1. Determinarea juridică a obligaţiei comerciantului de a organiza şi conduce
contabilitatea proprie
Obligaţia profesională a comercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie
este consacrată de prevederile art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 în care se dispune că
societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de
cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi
contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. O asemenea obligaţie revine şi
instituţiilor publice, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi
persoanelor fizice autorizate care desfăşoară activităţi producătoare de venituri.
Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 au fost aprobate

Pagina 24 din 139
reglementările contabile conforme cu directivele europene, în aplicarea art. 28 (4) din Legea nr.
82/1991.
Pentru organizarea şi conducerea contabilităţii microintreprinderilor, prin Ordinul
1880/2001 al Ministrului Finanţelor Publice au fost aprobate normele metodologice elaborate în
acest sens.
2. Scopul organizării şi conducerii contabilităţii
Instituirea unei asemenea obligaţii pentru comercianţi a fost făcută în scopul protejării
unor interese generale ale societăţii (cunoaşterea situaţiei patrimoniale naţionale, stabilirea
obligaţiilor fiscale etc.) dar şi a unor interese ale comercianţilor (cunoaşterea mersului afacerilor,
evidenţa patrimoniului).
Scopul organizării şi conducerii contabilităţii este determinat de funcţiile şi importanţa
acesteia, pentru societate, în general şi pentru comerciant, în special.
3. Funcţiile organizării şi conducerii contabilităţii
Funţiile organizării şi conducerii contabilităţii sunt: funcţia de măsurare, evaluare,
cunoaştere, gestiunea şi control; funcţia de înregistrare cronologică şi sistematică şi de prelucrare
şi păstrare a informaţiilor financiare; funcţia de control şi stabirire a obligaţiilor fiscale; funcţia
de informare şi adoptare a deciziilor; funcţia de bază de date pentru elaborarea situaţiilor
financiare.
4. Categoriile de comercianţi şi sistemele diferenţiate de organizare şi conducere a
contabilităţii
Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii revine următoarelor categorii de
comercianţi organizaţi ca: persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile
familiale; persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr.
31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale.
Sistemul de organizare şi ţinere a contabilităţii este diferenţiat în funcţie de categoria de
comercianţi.
5. Sisteme diferenţiate de organizare şi ţinere a contabilităţii
Persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr.
31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale au obligaţia să conducă
contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale, potrivit
reglementărilor contabile aplicabile.
Persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile familiale, care
desfăşoară activităţi producătoare de venituri, au obligaţia să conducă contabilitate simplificată,
bazată pe regulile contabilitătii în partidă simplă. Categoriile de persoane care pot ţine
contabilitatea în partidă simplă se stabiliesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.
6. Principii de organizare şi ţinere a contabilităţii
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este
organizată şi ţinută contabilitatea.
Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba română şi în moneda
naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă simplă; principiul
înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul înregistrării în
contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul
pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii generale a
patrimoniului.
7. Contabilitatea patrimoniului
Organizarea contabilităţii patrimoniului se face după regulile prevăzute de legea
contabilităţii.
Organizarea şi ţinerea contabilităţii patrimoniului se face în următoarele modalităţi:
contabilitatea imobilizărilor; contabilitatea cheltuielilor; contabilitatea veniturilor; contabilitatea
clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii; contabilitatea acţiunilor emise sau a altor
titluri, precum şi vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris.
8. Registrele de contabilitate
Potrivit art. 20 din Legea nr. 82/1991 comercianţii sunt obligaţi să utilizeze următoarele
registre de contabilitate: registrul jurnal; registrul inventar; registrul cartea mare.
9. Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate
Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate se face, după caz, manual sau
informatizat. Registrele de contabilitate, pot fi, în funcţie de modul de ţinere, manuale sau
informatizate.
Registrele de contabilitate se utilizează în strică concordanţă cu destinaţia acestora. Ele
trebuie să fie completate şi ordonate, în aşa fel încât să permită în orice moment identificarea şi
controlul operaţiunilor contabile efectuate.
Registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care au stat la baza
înregistrărilor în contabilitate se păstrează în arhiva comercianţilor persoane fizice sau juridice.

Pagina 25 din 139
Termenul de păstrare este, de regulă, de 10 ani, cu începere de la data încheierii
exerciţiului în cursul cărora au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii, care se păstrează
timp de 50 ani.
În mod excepţional, pentru situaţii justificate, prin ordin al ministrului finanţelor publice,
registrele de contabilitate şi documnetele justificative pot fi păstrate numai timp de 5 ani.
În cazul de pierdere, sustragere sau distrugere a registrelor de contabilitate acestea pot fi
reconstituite.
Termenul de reconstituire este, de regulă, 30 de zile de la constatarea pierderii, sustragerii
sau distrugerii.
În caz de forţă majoră, termenul de reconstituire este de 90 de zile de la data constatării
încetării acesteia.
10. Situaţiile financiare anuale
Potrivit art. 28 (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să
întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau lichidării
activităţii acestora. Perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare anuale este
exerciţiul financiar, care, de regulă, coincide cu anul calendaristic.
Durata exerciţiului finaciar este de 12 luni, iar exerciţiul financiar poate fi diferit de anul
calendaristic.
Situaţiile financiare ale comercianţilor cuprind, de regulă, bilanţul şi contul de profit şi
pierderi.
Situaţiile financiare anuale se întocmesc, prin grija administratorilor, de către personalul
de specialitate contabilă al comerciantului persoană juridică, sau de persoane fizice sau juridice
autorizate potrivit legii, membri ai Corpului experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România. Ele se semnează de către administratorul sau persoana care are obligaţia gestionării
entităţii.
Situaţiile financiare trebuie însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau
raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de distribuire a profitului sau de
acoperire a pierderii contabile.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice.
Termenul de depunere pentru comercianţi este de 150 de zile de la încheierea exerciţiului
financiar.
Situaţiile financiare ale comercianţilor persoane juridice, care ţin contabilitate în partidă
dublă, trebuie supuse formalităţilor de publicitate.
Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în legătură cu situaţiile
financiare anuale.
Informarea se poate face fără nicio discriminare la sediul societăţii sau a societăţii mamă.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 10 ani.
În cazul în care comerciantul şi-a încetat activitatea situaţiile financiare, precum şi
registrele şi celelalte documente contabile se depun pentru păstrare la Arhivele Statului.
11. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei privind organizarea şi conducerea
contabilităţii
Pentru nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor privind organizarea şi conducerea
contabilităţii, acesta este pasibil de angajarea răspunderii contravenţionale sau penale.
Sancţiunile în angajarea răspunderii contravenţionale sau penale sunt amenda contravenţională
respectiv închisoarea.
VII. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI ÎN LIMITELE

CONCURENŢEI LOIALE
1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale
Concurenţa este alături de libertatea comerţului şi diversitatea formelor de proprietate o
componentă importantă a economiei de piaţă. Ea permite agenţilor economici să se confrunte
liber pentru atragerea şi conservarea clientelei cu scopul de a-şi maximiza profiturile.
Importanţa şi impactul pe care concurenţa îl are în mediul de afaceri impun existenţa unui
cadru juridic adecvat.
Reglementarea juridică a relaţiilor sociale de concurenţă este făcută atât prin norme de
drept constituţional cât şi prin norme specifice în materie de concurenţă.
În art. 135 alin. 2 lit. a din Constituţia României se dispune că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie.

Pagina 26 din 139
Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale comercianţii
sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite cu
respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.
Prin art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 se dispune că sunt interzise orice înţelegeri,
exprese ori tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici precum şi orice
decizii de asociere sau practici concertate între aceştia care au ca obiect sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a
acesteia.
Cadrul juridic în materie de concurenţă stabileşte limitele în care trebuie să se manifeste
concurenţa precum şi sancţiunile în cazul în care sunt depăşite aceste limite.
2. Formele concurenţei
Formele concurenţei sunt: concurenţa loială; concurenţa neloială.
Concurenţa loială este o competiţie între participanţii la activităţile economice pe piaţa
liberă în scopul atragerii şi menţinerii clientelei pentru obţinerea de profituri cât mai mari, care
trebuie să se desfăşoare în limitele uzanţelor cinstite, cu bună credinţă şi cu respectarea
intereselor consumatorilor.
Concurenţa neloială este orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea
industrială şi de comercializare a produselor, de executare a lucrărilor precum şi de efectuare a
prestărilor de servicii. (art. 2 din Legea nr. 11/1991).
3. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale.
Instituirea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale are ca scop
protecţia unor interese generale ale societăţii (protecţia relaţiilor sociale de concurenţă, protecţia
economiei de piaţă, protecţia consumatorilor) dar şi protecţia însăşi a comercianţilor.
4. Forme de protecţie a concurenţei
Protecţia împotriva concurenţei neloiale are următoarele forme: protecţia împotriva
practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice; protecţia împotriva concurenţei
neloiale.
5. Protecția împotriva practicilor anticoncurențiale şi a concentrărilor economice
5.1. Protecţia împotriva practicilor anticoncurențiale
Prin art. 5 din Legea nr. 21/1996 sunt interzise practicile anticoncurențiale constând în
orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici, în
orice decizii luate de asociațiile de agenți economici şi în orice practici concertate, care au ca
obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața
românească sau pe o parte a acesteia (ex: fixarea concertată a prețurilor; limitarea sau controlul
producţiei; aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente; condiţionarea încheierii unor
contracte; participarea cu oferte trucate; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi; impunerea, în
mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare; practicarea unor preţuri
excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare; exploatarea stării de dependenţă în care se
găseşte un alt agent economic).
5.2. Protecţia împotriva concentrărilor economice abuzive
Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei
poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
Sunt considerate operaţiuni de concentrare economică, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea
nr. 21/1996: a) fuziunea a doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi; b)
dobândirea controlului de către una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin
asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici în mod direct sau indirect,
asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unei părţi ale acestora prin participare
la capital, prin cumpărare de elemente de activ, prin contact sau prin alte mijloace.
Concentrările economice abuzive care afectează mediul concurenţial sunt susceptibile de
a fi sancţionate.
6. Protecţia împotriva concurenţei neloiale
Actele şi faptele considerate de concurenţă neloială sunt prevăzute în art. 4-5 din Legea
nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Actele şi faptele de concurenţă neloială au fost calificate în literatura judică în
următoarele tipuri: acte şi fapte de natură a produce confuzie asupra unui comerciant sau (şi)
asupra activităţii acestuia; acte şi fapte de natură a denigra un comerciant sau (şi) activitatea lui;
acte şi fapte de natură a produce dezorganizarea activităţii unui comerciant rival; acte şi fapte de
acaparare a clientelei unui comerciant.
7. Autorităţi administrative cu competenţe în supravegherea concurenţei
Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr. 21/1996, ca autoritate
administrativă autonomă cu personalitate juridică, în domeniul concurenţei.
În activitatea sa Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, ia decizii şi

Pagina 27 din 139
formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor Legii nr.
21/1996.
În procedura de examinare preliminară şi de investigare Consiliul concurenţei poate
decide după caz, următoarele: ordonarea încetării practicilor concurenţiale constatate, dispunerea
de măsuri interimare, acceptarea de angajamente, aplicarea de amenzi, formularea de
recomandări.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate de către părţi în termen de 30
de zile de la comunicare, în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti.
Consiliul concurenţei are în structura sa organizatorică inspectorate teritoriale de
concurenţă la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti.
Prin inspectorii de concurenţă, inspectoratele teritoriale exercită atribuţiile delegate de
Consiliul Concurenţei.
8. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale
Practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice abuzive care au ca efect
dobândirea unei poziţii dominante pe piaţă atrag, după caz, răspunderea civilă, contravenţională
sau penală.
Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt:
sancţiuni civile (nulitatea, amenda cominatorie şi conficarea profiturilor); sancţiuni
contravenţionale (amenda contravenţională); sancţiuni penale (închisoarea sau amenda penală).
Pentru încălcarea normelor juridice prin acte de concurenţă neloială răspunderea poate fi
civilă, contravenţională sau penală.
Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt:
sancţiuni civile (încetarea actului de concurenţă; restituirea documentelor confidenţiale însuşite
în mod ilicit, plata de despăgubiri pentru daunele pricinuit); sancţiuni contravenţionale (amenda
contravenţională); sancţiuni penale ( închisoarea sau amenda penală).
VIII. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU RESPECTAREA
DREPTURILOR ŞI INTERESELOR LEGITIME ALE CONSUMATORILOR
1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor
Potrivit art. 4. din O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor se interzice
comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune
în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor precum şi producerea, importul şi
comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
Prin art. 8 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului se dispune că operatorii
economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund
caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii
şi să nu folosească practici comerciale abuzive.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor
producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure, iar potrivit art. 4 din acelaşi act
normativ producătorii trebuie să asigure consumatorului informaţiile utile care îi permit să
evalueze riscurile inerente ale unui produs pe durata medie de utilizare sau pe o durată rezonabil
previzibilă, atunci când acestea nu sunt imediat perceptibile de către consumator, fără un
avertisment corespunzător, precum şi să prevină astfel de riscuri.
Pentru asigurarea bunei funcţionări a pieţei prin art. 1 din legea nr.363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, se dispune că este
necesar a se asigura un nivel înalt de protecţie a consumatorilor împotriva practicilor incorecte
ale comercianţilor.
2. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor
Obligaţia profesională a comerciantului de exercitare a comerţului cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor se circumscrie atât unor interese generale
constând în o mai bună funcţionare a pieţei cât şi unor interese particulare privind asigurarea
unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor.
3. Raporturile juridice protejate
Raporturile juridice în care comercianţii sunt obligaţi să exercite comerţul cu respectarea

drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor sunt: comercializarea, produselor noi,

Pagina 28 din 139
folosite sau recondiţionate, şi a serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare destinate
consumatorilor (ex: produse noi; antichităţi; produsele necesar a fi reparate sau recondiţionate;
produse şi servicii reglementate prin legi speciale); încheierea şi executarea contractelor
comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori;
publicitatea privind produsele şi serviciile oferite spre comercializare.
Raporturile juridice dintre comercianţi şi consumatori trebuie să fie bazate pe echilibru

chiar dacă în anumite situaţii consumatorul poate fi captiv (ex: furnizorii de utilităţi).
4. Obligaţiile comercianţilor şi drepturile consumatorilor
4.1. Obligaţiile comercianţilor.

Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile
şi interesele legitime ale acestora. În raporturile dintre comercianţi şi consumatori, există un
anumit dezechilibru, deoarece comerciantul are statutul de profesionist, în timp ce consumatorul
are statutul unui profan şi este într-o postură de inferioritate.
Obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii sunt:
obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia de a nu folosi
practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi (de
producător, distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în raporturile
juridice cu consumatorii.
4.2. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor.
Consumatorii în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii beneficiază de
următoarele drepturi: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui
produs sau prestarea unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le
asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru
pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor; dreptul de a se
organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; dreptul
de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive; dreptul de a nu li se interzice de
către un operator economic să obţină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege; dreptul de a
nu li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte
în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;dreptul a beneficia de o redactare clară şi
precisă a clauzelor contractuale;dreptul de a denunţa unilateral contractele încheiate la distanţă
cu comercianţii; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost
solicitate, precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi
penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în contracte sau în alte documente aferente
contractelor.
5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului
5.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este structura instituţională
centrală de specialitate, cu personalitatea juridică, în subordinea Guvernului care coordonează şi
realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.
Autoritatea are în subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor, ca
entităţi cu personalitate juridică.
5.2. Asociaţiile de consumatori
Asociaţiile de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane
fizice consumatori care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor, în general.
5.3. Consiliul Consultativ pentru protecţia consumatorilor
La nivel central şi local - judeţ, oraş, comună - se constituie câte un consiliu consultativ
pentru protecţia consumatorilor.
Consiliul consultativ asigură la nivelurile respective informarea şi organizarea cu privire
la: stabilirea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor; corelarea acţiunilor diverselor
organisme ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în
realizarea protecţiei consumatorilor.
5.4. Centrul European al Consumatorilor
Pentru proteajarea cetățenilor români, în calitate de consumatori europeni în domeniul
achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse şi servicii, a fost înființat
Centrul European al Consumatorilor România – ECC România. El face parte din Reţeaua
Centrelor Europene ale Consumatorilor, existentă la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor
Europene ale Consumatorilor (ECC-Net). Activitatea sa este desfăşurată cu sprijinul Comisiei
Europene şi a Guvernului României, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Pagina 29 din 139
Consumatorului care asigură cofinanțarea şi controlul activității desfăşurate pentru sumele astfel
alocate.
Suportul logistic al Centrul European al Consumatorilor România este asigurat de către
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din Romania.
6. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor
Încălcarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale consumatorilor poate atrage, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau
penală.
Sancţiunile specifice pentru fiecare tip de răspundere sunt, după caz: obligarea la plata
unor daune în cazul antrenării răspunderii civile; amenda contravenţională, respectiv amenda
penală sau închisoarea.
7. Organele care constată nerespectarea obligaţiei, stabilesc şi aplică sancţiunile
Constatarea nerespectării obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor
şi intereselor legitime ale consumatorilor, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor se face de
următoarele categorii de organe: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, prin
reprezentanţii împuterniciţi ai săi; instanţele de judecată.
IX. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

1. Noţiunea de auxiliari ai comercianţilor
În exercitarea comerţului, comercianţii colaborează sau sunt sprijiniţi de anumite
persoane.
Aceste persoane intermediază încheierea anumitor acte juridice între comercianţi sau
sprijină pe comercianţi în activitatea lor şi le facilitează realizarea obiectului comerţului.
Auxiliarii comercianţilor sunt acele persoane care-i sprijină pe comercianţii cu care
colaborează, sau le facilitează execitarea activităţii comerciale, îndeplinind operaţiuni cu titlu
profesional în numele şi pe seama comercianţilor.
2. Categoriile de auxiliari ai comercianţilor
În raport de natura raporturilor juridice în care intră cu comercianţii, auxiliarii
comercianţilor sunt de două tipuri: auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi.
3. Auxiliarii dependenţi
Auxiliarii dependenţi sunt persoanele care se află în raporturi de muncă sau de
subordonare ierarhică faţă de comercianţi.
Ei pot fi cu comercianţii în raporturi de muncă sau în raporturi de mandat. Aceştia
nu sunt şi nu pot deveni comercianţi ca urmare a acestor raporturi.
Mandatarii sunt persoanele care în baza unei împuterniciri date de către un comerciant în
baza unui contract de muncă sau în baza unui contract de mandat cu reprezentare încheie acte
juridice în numele şi pe seama comerciantului.
În cadrul acestei categorii de auxiliar pot fi menţionati: vânzătorii din magazine,
recepţionerii de hotel, şoferii de taxi.
Raporturile juridice dintre comerciant şi mandatari pot avea forma contractului de mandat
cu reprezentare sau a contractului de muncă şi sunt supuse ,după caz, regulilor prevăzute de
Codul civil în materie de mandat cu reprezentare sau Codului muncii.
4. Auxiliarii independenţi
4.1. Noţiunea auxiliarilor independenți
Auxiliarii independenţi sunt persoane care au statut autonom faţă de comercianţii cu care
cooperează în realizarea unor operaţiuni comerciale.
Ei activează în nume propriu şi cu titlu profesional şi au calitatea de comercianţi.
În categoria auxiliarilor independenţi intră: comisionarii; consignatarii; expeditorii;
agenţii comerciali; intermediarii.
4.2. Comisionarul
Comisionarul este persoana care în baza unei împuterniciri dată de către un comerciant în
baza unui contract de comision încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama
comerciantului care i-a dat împuternicirea, în schimbul unei remuneraţii denumită comision.
Comisionarul încheie acte juridice cu titlu profesional şi are statutul de comerciant, dacă
actele încheiate sunt aferente exploatării unei întreprinderi comerciale.
Raporturile juridice dintre comitent şi comisionar se nasc în baza contractului de
comision, care este un mandat fără reprezentare.
Obiectul contractului de comision îl constituie, potrivit art. 2043 din Codul civil,

Pagina 30 din 139
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în
numele comisionarului.
4.3.Consignatarul
Consignatarul este persoana care în baza unei împuterniciri dată de către un comerciant
încheie în nume propriu acte juridice de vânzare a unor bunuri mobile pe care consignantul le-a
predat consignatarului în acest scop, în schimbul unei remuneraţii denumită comision.
Consignatarul încheie acte juridice cu titlu profesional şi are statutul de comerciant, dacă
Raporturile juridice dintre consignatar şi consignant se nasc în baza contractului de
consignaţie care este o varietate a contractului de comision.
Obiectul contractului de consignaţie îl constituie potrivit art. 2054 din Codul civil,
vânzarea unor bunuri mobile.
4.4.Expeditorul
Expeditorul este o persoană care se obligă să încheie în nume propriu şi în contul
comitentului un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii, în schimbul unui
comision care este prevăzut în contract sau potrivit tarifelor profesionale şi uzanţelor.
Expeditorul încheie acte juridice cu titlu profesional şi are statutul de comerciant dacă
Raporturile juridice dintre comitent şi expeditor se nasc în baza unui contract de
expediţie, care este o varietate a contractului de comision.
Obiectul contractului de expediţie este, potrivit art. 2064 din Codul civil, încheierea unui
contract de transport şi îndeplinirea operaţiunilor accesorii transportului.
4.5.Agenţii comerciali
Agentul comercial este persoană fizică sau juridică, având calitatea de intermediar
independent care este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană fizică sau juridică
denumită comitent să negocieze sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama
acesteia în baza unui contract de agenţie, în una sau mai multe regiuni determinate contra unei
remuneraţii (comision).
Agentul comercial încheie acte juridice cu titlu profesional în schimbul unui comision, pe
o piaţă determinată, într-o regiune stabilită prin contractul de agenţie.
El are statutul de comerciant dacă actele încheiate sunt aferente exploatării unei
Raporturile juridice dintre comitent şi agent se nasc în baza contractului de agenţie.
Obiectul contractului de agenţie constă, potrivit art. 2072 din Codul civil, fie în
negocierea unor acte juridice cu terţii, urmând ca acestea să fie încheiate în mod direct între
comitent şi terţi, ori în negocierea şi încheierea unor acte juridice cu terţii în numele şi pe seama
comitentului.
Regimul juridic al agenţilor care oprează pe anumite pieţe reglementate este cuprins în
dispoziţiilor legilor speciale, care reglementează pieţele respective ( ex: pe piaţa de capital, pot
opera cu caracter profesional numai anumiţi agenţi, precum societăţile de servicii de investiţii
financiare, traderi; pe piaţa burselor de mărfuri pot opera ca agenţi societăţile de brokeraj şi
brokerii; pe piaţa asigurărilor pot opera agenţii de asigurări şi brokerii de asigurări).
4.6. Intermediarii ocazionali
Intermediarul ocazional este persoana care în baza unui contract de intermediere se obligă
faţă de un client să îl pună în legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract, contra unui
comision plătibil dacă încheierea contractului intermediat este rezultatul demersurilor sale.
Intermediarul ocazional efectuează fapte materiale şi are statutul de comerciant dacă
faptele materiale sunt aferente exploatării unei întreprinderi comerciale.
Raporturile juridice dintre intermediar şi client se nasc în baza contractului de
intermediere.
Obiectul contractului de intermediere este, potrivit art. 2096 din Codul civil, efectuarea
de fapte materiale în vederea încheierii de către clientul său a unui contract.
Concluzii:
Profesionistul este persoana fizică sau juridică ori entitatea colectivă fără personalitate
juridică având organizată şi în exploatare o întreprindere cu sau fără scop lucrativ, pe riscul şi
răspunderea sa şi pentru care a pus la dispoziţie un patrimoniu de afectaţiune şi care
s-a înregistrat în registrele publice specifice.
Sfera profesioniştilor cuprinde comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale aşa
cum acestea sunt prevăzute în lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
Comercianţii reprezintă categoria cea mai numeroasă din sfera profesioniștilor. Ponderea

Pagina 31 din 139
comercianţilor în sfera profesioniştilor este determinată de ponderea activităţilor comerciale din
economie.
Comerciantul persoană fizică este persoană fizică organizatoare şi exploatatoare a unei
întreprinderi comerciale în una dintre formele prevăzute de lege (persoană fizică autorizată;
întreprindere individuală; întreprindere familială).
Comerciantul persoană juridică desemnează orice persoană juridică constituită în forma
juridică prevăzută de lege care are ca obiect de activitate producerea de bunuri, prestarea de
servicii, precum şi schimbul şi circulaţia bunurilor, cu scopul de a obţine profit.
Comercianții au următoarele obligații profesionale: obligația de publicitate prin registrul
comerțului; obligația de organizare și conducere a contabilității; obligația de exercitare a
comerțului în limitele concurenței loiale; obligația de exercitare a comerțului cu respectarea
drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor.
Auxiliarii comercianţilor sunt acele persoane care-i sprijină pe comercianţii cu care
colaborează, sau le facilitează execitarea activităţii comerciale, îndeplinind operaţiuni cu titlu
profesional în numele şi pe seama comercianţilor.

Pagina 32 din 139
MODULUL IV. FONDUL DE COMERŢ
Unități de învăţare:
1. Noțiunea, trăsăturile şi natura juridică a fondului de comerț
2. Elementele fondului de comerț

Pagina 33 din 139
3. Operațiuni juridice privind fondul de comerț
I. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE

COMERŢ
1. Noţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ sau patrimoniul comercial nu este reglementat în Noul Cod Civil.
Potrivit art. 1 lit.c) din Legea nr. 11/1991 fondul de comerţ este constituit din ansamblul
bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
Menţiunile referitoare la donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ,
precum şi orice act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor care fac să
înceteze firma ori fondul de comerţ, trebuie înregistrate în registrul comerțului (Art. 21 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului).
Dobânditorul unui fond de comerţ poate să continue activitatea sub firma anterioară în
condiţiile legii (Art. 41 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului ).
Fondul de comerţ este o unitate de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale pe
care comerciantul le reuneşte şi le afectează comerţului sau în scopul atragerii clientelei şi
obţinerii de profit şi care are o natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl
compun.
2. Trăsăturile fondului de comerţ
Fondul de comerţ are următoarele trăsături: este o unitate de bunuri mobile şi imobile,
corporale ori incorporale; este o unitate de bunuri destinată activităţii comerciale;scopul
comerciantului este de a atrage clientela şi a obţine profit din comerţul său;este o universalitate
de fapt diferită de elementele care îl compun având regimul unui bun mobil incorporal.
3. Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni
Fondul de comerţ se delimitează de alte noţiuni apropiate cum sunt: noţiunea de
patrimoniu; noţiunea de patrimoniu de afectaţiune; noţiunea de întreprindere.
4. Natura juridică a fondului de comerţ
În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria
universalităţii de drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț;
teoria patrimoniului de afectațiune; teoria proprietății incorporale.
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa
a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de
exploatare asupra clientelei sale.
Fiind un bun mobil incorporal fondul de comerţ este supus regimului juridic privind
bunurile mobile.
II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

1. Structura fondului de comerţ
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente.

Pagina 34 din 139
Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale; elemente incorporale.
2. Elementele corporale
2.1. Bunurile imobile
Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura
lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje).
Ele fac parte din fondul de comerţ deoarece sunt afectate de către comerciant realizării
obiectului întreprinderii comerciale al cărui titular este.
Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de
Codul civil în materie de imobile.
2.2. Bunurile mobile corporale
În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt:
materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.
3. Elementele incorporale
3.1. Firma
Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul
îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în
registrul comerţului.
Firma este un element de identificare obligatoriu a comerciantului, în cadrul categoriei
comercianţilor în general.
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: disponibilitatea,
distinctivitatea şi licitatea.
Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română (art. 30 din Legea nr.
26/1990). Există posibilitatea ca aceasta să fie scrisă şi într-o limba străină.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în
registrul comerţului.
Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ (art. 42 din Legea nr.
26/1990).
Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice,
precum: actiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune; acţiunea penală.
3.2. Emblema
Emblema este un element complementar şi facultativ, care constă în semnul sau
denumirea, prin care se identifică şi se individualizează un comerciant şi prin acesta se
deosebeşte de un altul de acelaşi gen (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 şi art. 58 alin. 1 din
Norma Metodologică aprobată prin Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008).
Condiţiile de fond ale emblemei sunt: disponibilitatea, distinctivitatea şi licitatea.
Emblema poate fi reprezentată în următoarele modalităţi: prin cuvinte, când ea constă într-
o denumire; figurativ, când ea constă într-o reprezentare grafică; complex, când este alcătuită din
combinarea de cuvinte cu elemente figurative.
Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul
comerţului (art. 30 alin. 4 din Legea nr. 26/1990).
Emblemele vor putea fi utilizate pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi,
scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi
însoţite în mod vizibil de firma comerciantului (art. 43 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
În cazul dobândirii fondului de comerţ, dobânditorul poate să folosească emblema dacă
are acordul transmiţătorului.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia
firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).
3.3. Clientela
Clientela poate fi definită ca o valoare economică a fondului de comerţ generată de
raporturile care se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care îşi procură
mărfurile şi serviciile de la comerciantul titular al fondului de comerţ.
Clientela este de mai multe feluri, şi anume: atrasă; angajată; derivată; ocazională.
Pentru a fi un element constitutiv al fondului de comerţ clientela trebuie să aibă
următoarelecaractere: caracter comercial; caracter personal; caracter actual; caracter licit.
Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al
fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ.
Protejarea dreptului de clientelă se poate face prin următoarele mijloace juridice: acţiunea
în concurenţă neloială; acţiunea în daune.
3.4.Vadul comercial
Vadul comercial este definit ca aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela,
datorită unor factori care dau o anumită specificitate activităţii fiecărui comerciant.

Pagina 35 din 139
El este elementul hotărâtor pentru determinarea clientelei.
Factorii de care depinde vadul comercial sunt de două feluri: factori obiectivi; factori
subiectivi.
Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar.
Vadul comercial nu poate fi evaluat separat de fondul de comerţ. Transmiterea vadului
comercial se poate face numai împreună cu fondul de comerţ.
Vadul comercial poate fi protejat juridic prin aceleaşi mijloace prin care poate fi protejată
clientela sau fondul de comerţ.
3.5. Drepturile de proprietate industrială
Drepturile de proprietate industriale pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de
proprietate industrială.
Drepturile de proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi sau semnele noi.
Creaţiilor noi cuprind: invenţiile; desenele; modelele industriale; know-how-ul.
În categoria semnelor noi sunt incluse: mărcile de fabrică şi de comerţ; mărcile de
serviciu; mărcile individuale; mărcile colective; mărcile de certificare; denumirile geografice;
indicaţiile de provenienţă.
3.6. Drepturile de autor
Drepturile de autor pot face parte din fondul de comerţ.
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice precum şi asupra
oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală este legat de persoana autorului şi comportă
atribute de ordin moral şi patrimonial.
Titularul fondului de comerţ poate valorifica drepturile patrimoniale de autor, în calitate
de dobânditor al acestora, în realizarea obiectului întreprinderii comerciale, în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe.
4. Regimul creanţelor şi datoriile comerciantului
Creanţele şi datoriile comerciantului nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, deoarece
fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu o universalitate juridică.
III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ.
1.1. Obiectul vânzării cumpărării fondului de comerţ
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ
sau numai anumite elemente ale acestuia. Înstrăinarea separată a unor elemente ale fondului de
comerţ este posibilă numai pentru acele elemente care nu sunt indisolubil dependente de fond.
Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai
în cadrul fondului de comerţ.
Fiind un bun mobil incorporal, operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ
are regimul juridic al vânzării bunurilor mobile.
Vânzarea-cumpărarea imobilelor care fac parte din fondul de comerţ trebuie făcută cu
respectarea regulilor prevăzute de Noul Cod civil, referitoare la imobile (forma autentică a
actului; publicitatea).
1.2. Drepturi şi obligaţii specifice
Vânzătorul este obligat să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra
evicţiunii. Cumpărătorul este obligat să primescă bunul şi să plătească preţul.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ creează, în afara obligaţilor comune ale
vânzătorului, şi obligaţa specială pentru acesta de a nu face concurenţă cumpărătorului, prin
exercitara unui comerţ de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de cumpărător.
1.3. Înregistrarea vânzării-cumpărării fondului de comerţ
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului (art. 21
lit. a din Legea nr. 26/1990).
Dacă operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile,
ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului,
atunci trebuie îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind vânzarea de imobile prin
intermediul cărţii funciare.
2. Donaţia fondului de comerţ
2.1. Obiectul donaţiei fondului de comerţ
Pentru a se asigura o mai mare continuitate a ideilor şi practicilor comerciale, pentru
menţinerea locurilor de muncă şi stimularea activităţilor economice, fondul de comerţ poate
face, potrivit legii, obiectul unui transfer cu titlu gratuit către terţe persoane sau în cadrul
aceleiaşi familii (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 346/2004).
2.2. Validitatea donaţiei fondului de comerţ
Donaţia se încheie prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1011 alin. 1

Pagina 36 din 139
din Noul Cod civil). Donaţia fondului de comerţ sau a unor elemente ale sale trebuie încheiată în
formă autentică.
Bunurilor mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un
înscris, chiar sub semnătură privată,sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1011 alin. 2
din Noul Cod civil).
2.3. Înregistrarea donaţiei fondului de comerţ
Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului (art. 21 lit. a din Legea
nr. 26/1990).
Dacă operaţiunea de donaţie a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al
donării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului, atunci trebuie
îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind donaţia de imobile prin intermediul cărţii
funciare.
3. Locaţiunea fondului de comerţ.
3.1. Obiectul locaţiunii fondului de comerţ
Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente ale fondului de comerţ pot face
obiectul unui contract de locaţiune.
Operaţiunea juridică de locaţiune a fondului de comerţ, în ansamblul său, este supusă
regimului juridic al locaţiunii bunurilor mobile.
3.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului
Locatorul are dreptul de a încasa preţul locaţiunii de la locatar, precum şi dreptul la
restituirea contravalorii unor bunuri cuprinse în fondul de comerţ care se consumă în cadrul
folosinţei normale.
Obligaţiile locatorului sunt de a transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ
şi de a nu face concurenţă locatarului prin exercitarea unui comerţ de acelaşi fel la o mică
distanţă de locatar.
3.3. Drepturile şi obligaţiile locatarului
Locatarul are dreptul de a primi de la locator folosinţa fondului de comerţ. El are dreptul
de a continua exercita comerţul sub firmă proprie, sau sub firma anterioară, dacă are
consimţământul expres al locatorului.
Obligaţiile locatarului sunt obligaţia de a plăti preţul locaţiunii şi obligaţia de a respecta
destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ.
3.4. Înregistrarea locaţiunii fondului de comerţ.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului (art. 21 lit. a din
Legea nr. 26/1990).
4. Garanţia reală asupra fondului de comerţ.
4.1. Obiectul garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ în ansamblu sau anumite elemente ale sale pot forma, după caz,
obiectul unui contract de garanţie reală.
Formele garanţiilor reale asupra fondului de comerţ sau a unor elemente ale fondului de
comerţ sunt, după caz, ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul.
4.2. Validitatea garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Pentru validitatea unei garanţii reale privind fondul de comerţ sau a unor elemente ale
acestuia trebuie respectate regulile juridice în materie de garanţii reale prevăzute de Noul Cod
civil.
4.3. Înregistrarea garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Garanţia reală asupra fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului (art. 21
lit. a din Legea nr. 26/1990).
Dacă garanţia reală asupra fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, atunci trebuie
îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind ipoteca imobiliară prin intermediul cărţii
funciare (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi publicităţii imobiliare).
Când garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ este încheiată în forma unei
ipoteci mobiliare sau a gajului, atunci aceasta se înregistrează la Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare (art. 20 din Noul Cod civil).
5. Aportul fondului de comerţ în societatea comercială
5.1. Obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate fi adus ca aport la capitalul social al unei societăţi comerciale.
În schimbul aducerii ca aport a dreptului de folosinţă asupra fondului sau a dreptului de
proprietate asupra acestuia, titularul primeşte acţiuni sau părţi sociale în raport de forma juridică
a societăţii comerciale.
Proprietatea sau folosinţa fondului de comerţ se transferă către societate, ca efect al
aducerii acestuia ca aport la capitalul social.
5.2. Validitatea aducerii ca aport a fondului de comerţ
Condiţiile de fond şi de formă ale acestei operaţiuni juridice de aducere ca aport într-o
societate comercială a fondului de comerţ sunt cele prevăzute de Legea nr. 31/1990, privind
societăţile.
5.3. Înregistrarea aducerii ca aport a fondului de comerţ
Pagina 37 din 139
Operaţiunea de aducere ca aport al fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi
se înregistrează în registrul comerţului, odată cu înmatricularea societăţii sau cu înscrierea de
menţiuni a actelor modificatoare ale societăţii.
Dacă în obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi
sunt cuprinse şi imobile, atunci operaţiunea de aducere a aportului trebuie înregistrată şi în cartea
funciară.
6. Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ
6.1. Obiectul transmiterii succesorale a fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face parte din categoria drepturilor din masa succesorală rămasă
de pe urma unui defunct comerciant persoană fizică.
Fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală legală sau testamentară.
6.2. Validitatea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală
Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ este guvernată de regulile în
materie de succesiuni prevăzute de Noul Cod civil, atât în cazul moştenitorilor legali, cât şi în
cazul moştenitorilor testamentari.
Moştenitorii pot să continue comerţul în indiviziune sau pot să accepte succesiunea sub
beneficiul de inventar, solicitând până la partaj numirea unui administrator provizoriu.
În procesul de partaj, unul dintre succesori poate solicita să i se atribuie lui fondul de
comerţ pentru a se evita fragmentarea acestuia.
6.3. Înregistrarea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală
Operaţiunea de transmitere pe cale succesorală a fondului de comerţ trebuie înregistrată
în registrul comerţului, dacă moştenitorul dobânditor înţelege să continue comerţul în una dintre
formele de activitate economică prevăzute de lege pentru persoanele fizice.
În cazul succesorilor testamentari persoane juridice comercianţi, înregistrarea transmiterii
forndului de comerţ pe cale succesorală se face odată cu înscrierea menţiunilor modificatoare ale
actelor lor constitutive, prin dobândirea fondului de comerţ în asemenea condiţii.
Dacă în obiectul transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală sunt cuprinse şi
imobile, atunci operaţiunea trebuie înregistrată şi în cartea funciară.
7. Apărarea fondului de comerţ
Mijloacele juridice de apărare a fondului de comerţ sunt diferite în funcţie de dreptul care
este încălcat.
Dacă se încalcă dreptul de proprietate asupra fondului, titularul are posibilitatea unei
acţiuni în revendicare.
În cazul în care se aduce atingere dreptului de exploatare asupra fondului titularul are
dreptul de a introduce o acţiune în daune pentru repararea prejudiciului suferit.
Pentru situaţiile în care titularul fondului este lezat printr-o faptă de concurenţă neloială
acesta poate introduce o acţiune în concurenţă neloială pentru încetarea actelor prejudiciabile şi
pentru acordarea de daune (art. 6 din Legea nr. 11/1990).
Dacă atingerea dreptului asupra fondului de comerţ este rezultatul unor fapte
infracţionale, titularul poate introduce o acţiune penală pentru restabilirea legalităţii şi a dreptului
încălcat.
Concluzii:
Fondul de comerţ este o unitate de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale pe
care comerciantul le reuneşte şi le afectează comerţului sau în scopul atragerii clientelei şi
obţinerii de profit şi care are o natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl
compun.
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa
a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de
exploatare asupra clientelei sale.
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente: elemente corporale
(bunurile mobile și bunurile imobile); elemente incorporale (firma; emblema; clientele; vadul
comercial; drepturile de proprietate intelectuală).
Fondul de comerț poate face obiectul următoarelor categorii de operațiuni juridice:
vânzarea-cumpărarea; locațiunea; garanţia reală asupra fondului de comerţ; aportul fondului de
comerţ în societatea comercială; donația și transmiterea pe cale succesorală.
MODULUL V. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Pagina 38 din 139
Unități de învăţare:
1. Noţiunea, formele juridice şi constituirea societăţii comerciale
2. Funcţionarea şi încetarea existenţei societăţii comerciale
3. Regimul juridic aplicabil fiecărei forme de societate comercială
I. NOŢIUNEA, FORMELE JURIDICE ŞI CONSTITUIREA SOCIETĂŢII

COMERCIALE
1. Noţiunea societăţii comerciale
Societatea comercială poate fi definită ca o persoană juridică înființată într-una din
formele prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a uneia sau a mai multor persoane fizice și
(sau) juridice, materializată în actul constitutiv, în temeiul căruia participanții înțeleg să pună în
comun anumite aporturi pentru a exploata o întreprindere comercială în scopul realizării și
împărțirii beneficiilor care vor rezulta.
2. Formele juridice
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
3. Constituirea societăţilor comerciale
3.1. Actul constitutiv (contractul de societate şi statutul)
La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990
reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru
societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul,
pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere
limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv
unic.
3.2. Contractul de societate
a. Condiţii de fond. Contractul de societate trebuie să îndeplinească următoarele
categorii de condiții de fond: condițiile de fond generale, necesare pentru valabilitatea oricărui
contract, prevăzute de art. 1179 din Codul civil, cu particularităţile impuse de specificul de
legislaţia care reglementează constituirea societăţilor comerciale, şi anume: capacitatea de a

Pagina 40 din 139
contracta; consimțământul; obiectul; cauza; condiții de fond speciale, şi anume: aportul
asociaților; affectio societatis; realizarea și împărțirea de profituri.
b. Condiţii de formă. Contractului societăţii comerciale trebuie materializat într-un
înscris. De regulă, forma înscrisului este sub semnătură privată, iar ca excepţie înscrisul poate
avea forma autentică. Forma autentică este obligatorie în cazurile impuse de lege, şi anume: când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil; când forma de constituire
a societăţii este de societate în nume colectiv sau de societate în comandită simplă; când
societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
c. Conţinutul. Contractul de societate comercială trebuie să conţină clauzele obligatorii
impuse de lege (art. 7, 8 din Legea nr. 31/1990).
3.3. Statutul societăţii comerciale
În ceea ce privește statutul ca act constitutiv al societății comerciale, acesta trebuie să
îndeplinească aceleași condiții de fond și de formă ca și contractul de societate. În cazurile nî
care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din urma va cuprinde datele
de identificare a asociaţilor și clauze reglementând organizarea, funcționarea și
desfășurarea activității societății.
3.4. Etape constitutive
Constituirea și autorizarea funcționării societății comerciale parcurge trei etape. Acesteetape
sunt: etapa contractuală; etapa administrativ-jurisdicțională; etapa de înmatriculare în
registrul comerțului, înscriere fiscală și publicitate prin Monitorul Oficial.
3.5. Situaţia actelor juridice încheiate în procedura de constituire
Legea nr. 31/1990 reglementează regimul actelor juridice încheiate în procedura de
constituire a societății comerciale. Cei care au lucrat în numele unei societăți comerciale în cursde
constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele încheiate cu aceștia în contul
societății cu excepția situației în care societatea comercială le-a preluat asupra sa, cu efect
retroactiv.
3.6. Situaţia neregularităţilor produse în procedura de constituire
În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății
comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în
materie. În raport de momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea
societății comerciale acestea pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea
societății comerciale; neregularități produse înainte de înmatriculare dar constatate după
înmatriculare; neregularități privind publicitatea constituirii societății comerciale.
3.7. Structuri exogene ale societăţii comerciale
Societatea comercială poate avea filiale, sedii secundare, sucursale, agenții, reprezentanțe
sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, al căror regim juridic este stabilit de lege și
prin actele ce materializează voința asociaților societății comerciale (act constitutiv, hotărâri ale
organului de deliberare și decizie).
Constituirea filialelor, sediilor secundare, sucursalelor, agențiilor, reprezentanțelor sau a
altor asemenea unități se poate face odată cu constituirea societăţii sau ulterior, după aceleaşi
reguli ca şi pentru constituirea societăţii.
3.8. Peronalitatea juridică a societăţii comerciale

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică şi calitatea de comerciant de la
data înmatriculării ei în registrul comerţului.
II. FUNCŢIONAREA ŞI ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII
COMERCIALE
1. Categorii de organe care asigură funcţionarea societăţii comerciale
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
2. Organele de deliberare şi decizie
Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau
hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia.
În raport de forma juridică a societăți comerciale aceste organe sunt concretizate într-o
formă instituţionalizată de tipul adunărilor generale sau în forma asociaţiilor împreună, care iau
deciziile în acest mod.
3. Organelor de administrare şi conducere

Pagina 41 din 139
Legea nr. 31/1990 precizează clar existenţa acestor organe pentru fiecare formă juridică
în parte. Modul de lucru, precum şi structura de organizare şi funcţionare sunt stabilite, în
condiţiile legii, prin actul constitutiv sau prin hotărârea organelor societare competente.
Societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau
mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de
reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în actul constitutiv.
La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ
individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi
este organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist.
Societatea în comandită pe acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului
unitar de administrare al societăţii pe acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice
acestei forme juridice de societate. Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor
comanditaţi.
4. Organele de control asupra administrării şi gestionării
Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face
diferit şi de către persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi
administratori.
Pentru societăţile de capitaluri, controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de
sistemul de administrare pentru care se optează. Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de
administrare este supusă obligatoriu auditului financiar. Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de
administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care situaţiile financiare anuale nu sunt
supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin adunarea generală a acţionarilor
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă asemenea societăţi au situaţii
financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să organizeze auditul
intern.
Pentru toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară
dacă ele se încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene.
5. Modificarea societăţii comerciale
În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze o
modificare a elementelor societății față de structura sa inițială.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de
activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social; reducerea capitalului
social; fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate; excluderea din
societate.
III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII COMERCIALE
1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale

Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
2. Dizolvarea
Dizolvarea societăţii comerciale este operaţiunea juridică de declanşare a procesului de
încetare a existenţei societăţii comerciale.
Dizolvarea poate să se producă datorită unor cauze generale de dizolvare valabile pentru
toate formele de societăţi comerciale sau pentru cauze specifice anumitor forme de societăţi.
Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata
societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea
oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze
prevăzute de actul constitutiv al societăţii.
Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei
anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul
legal; diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin
semnificativă conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit
pierderilor stabilite de situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului

Pagina 42 din 139
de acţionari la mai puţin de 2; falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur; deținerea
calității de asociat unic de către o persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de o
societate cu răspundere limitată cu unic asociat, respectiv de către o altă societate cu răspundere
limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
3. Lichidarea
Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a
societății comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori.
Lichidarea este guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt:
principiul subzistenţei personalităţii juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii
lichidării după dizolvare; principiul efectuării lichidării în interesul asociaţilor.
Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în condiţiile legii, toate
operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea operaţiunilor
în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de depunere a
registrelor şi de radiere a societăţii.
Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare sunt: modificarea obiectului, în
sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la momentul dizolvării;
schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către administratori
către lichidatori.
Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului societăţii;
acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea
societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.
IIII. REGIMUL JURIDIC APLICABIL FIECĂREI FORME DE SOCIETATE

COMERCIALĂ
1. Societatea în nume colectiv

1.1 Noţiunea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este acel tip de societate comercială constituită prin asocierea
a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de
a exploata o întreprindere comercială, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care
răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în
subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate care se încheie în
formă autentică și care este semnat de către toţi asociaţii și care cuprinde elementele prevăzute înart.
7 din Legea nr. 31/1990.
Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, sunt condiţiile
comune ale oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil, obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea
profiturilor).
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică și cuprinde
elemente specifice acestui tip de societate.
Societatea în nume colectiv parcurge etapele constitutive comune oricărei societăţi
comerciale, cu secvenţele respective.
Societatea în nume colectiv dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant
la momentul înregistrării în registrul comerțului.
1.3.Funcţionarea societăţii în nume colectiv

Funcționarea societăţii în nume colectiv este asigurată prin: deliberările şi deciziile
asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi.
Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei deliberează si decid potrivit regulii
unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii majorităţii
(limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea răspunderii
administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori).
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori (asociați sau nu),
numiţi prin actul constitutiv sau aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de
aceștia.
Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt

Pagina 43 din 139
administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea
registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii.
Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv poate opera pentru toate
cauzele de modificare prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele
comune oricărei modificări. Cauzele de modificare privesc patrimoniul societăţii (majorarea sau
reducerea capitalului social), existenţa societăţii (durata) sau persoana asociaţilor (cesiunea
părţilor de interes; retragerea asociatului din societate;excluderea asociatului din societate).
1.4 Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv

Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv parcurge fazele de dizolvare şi lichidare.
Dizolvarea se produce pentru cauzele generale de dizolvare a oricărei forme juridice de
societate şi pentru cauze specifice societăţii în nume colectiv. Cauzele specifice de dizolvare
sunt: reducerea numărul asociaţilor la unul singur ca urmare a falimentului, incapacităţii,
excluderii, retragerii ori decesului unuia sau mai multor asociaţi, fiind exceptate situaţiile în care
există în actul constitutiv clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
să continue existenţa societăţii prin transformarea acesteia în SRL cu unic asociat.
Lichidarea se face după regulile generale de lichidare a societăților comerciale, existând și
unele particularități. Lichidatorii în societatea în nume colectiv sunt numiţi de toţi asociaţii, dacă
în contractul de societate nu se prevede altfel, iar dacă nu se va putea întruni unanimitatea
voturilor, numirea lor va fi făcută de instanţă, la cererea oricărui asociat ori administrator.
2. Societatea în comandită simplă

2.1 Noţiunea societăţii în comandită simplă
Societatea în comandită simplă este acea formă juridică de societate comercială care se
constituie prin asocierea a cel puţin două persoane denumite comanditat, respectiv comanditar,
care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi cu
scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale este
garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară
a asociaţilor comanditaţi şi în limita aporturilor lor a asociaţilor comanditari.
2.2. Constituirea societăţii în comandită simplă

Societatea în comandită simplă se constituie prin contract de societate., este semnat de
către toţi asociaţii și cuprinde elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990.
Condiţiile de fond ale actului constitutiv sunt cele comune cu ale oricărui contract de
societate comercială.
Contractul de societate în comandită simplă se încheie în formă autentică și cuprinde
elemente specifice acestui tip de societate.
În constituirea sa, societatea în comandită simplă parcurge cele trei etape comune
constituirii unei societăţi comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune.
Societatea în comandită simplă dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine
comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului.
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită simplă

Funcționarea societăţii în comandită simplă este asigurată prin: deliberările şi deciziile
asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi.
Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei trebuie să delibereze şi să decidă potrivit
regulii unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii
majorităţii (limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea
răspunderii administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori).
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi asociați comanditați care sunt
numiţi prin actul constitutiv sau sunt aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de
către aceștia.
Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt
administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea
registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii.
Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă poate fi modificat pentru toate cazurile
prevăzute de Legea nr. 31/1990.
2.4. Încetarea societăţii

Pagina 44 din 139
Încetarea existenţei societăţii în comandită simplă parcurge cele două faze comune pentru
încetarea existenţei oricărei societăţi comerciale, respectiv dizolvarea şi lichidarea. Regulile
după care se realizează sunt atât regulile comune de dizolvare şi lichidare a oricărei societăţi
comerciale, cât şi reguli speciale acestei forme de societate comercială.
Dizolvarea acestui tip de societate comercială se produce pentru cauzele comune de
dizolvare prevăzute de Legea nr. 31/1990, dar şi pentru cauze specifice. Cauzele specifice de
dizolvare a societăţii în comandită simplă sunt falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau decesul singurului asociat comanditar sau comanditat, făcând excepţie situaţiile în care există
în actul constitutiv o clauză de continuare cu moştenitorii şi aceştia acceptă să devină asociaţi
comanditaţi sau comanditari, după caz, fie asociaţii sau asociatul rămas hotărăsc să transforme
societatea într-o altă formă juridică pretabilă la noua situaţie.
Lichidarea societăţii în comandită simplă se produce după regulile generale privind
lichidarea societăţii comerciale şi după regulile speciale prevăzute pentru această formă de
3. Societatea pe acțiuni
3.1 Noțiunea societății pe acțiuni
Societatea pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care se constituie
prin asocierea a cel puțin 2 persoane care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de
90.000 lei pentru desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți
beneficii și al cărei capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea
pentru obligațiile sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea în
limita aportului a asociaților.
3.2 Constituirea societății pe acțiuni

Societatea pe acțiuni se constituie în două modalități: constituirea obișnuită sau simultană
potrivit căreia formarea capitalului social este asigurată de către fondatori; constituirea prin
subscripție publică sau continuată potrivit căreia formarea capitalului social se asigură prin
drenarea de capital și de la alte persoane decât fondatorii.
Societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut care trebuie să
respecte condițiile de fond, de formă și cuprinsul stabilite prin lege (art. 8 din Legea nr.
31/1990).
Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii pe acțiuni, sunt condiţiile comune ale
oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil,
obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea profiturilor).
Actul constitutiv al societăţii pe acțiuni se încheie de regulă în forma înscrisului sub
semnătură privată cu dată certă. Dacă printre aporturile la capitalul social este adus și un teren, sau
dacă societatea se constituie prin subscripție publică, atunci actul constitutiv se încheie în
formă autentică.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii privind societățile de capitaluri
prevăzute în art. 8 din Legea nr. 31/1990, dar cu anumite particularități.
În modalitatea constituirii simultane, societatea pe acțiuni parcurge cele trei etape
comune constituirii oricărui tip de societate comercială, iar în cadrul acestora secvențele
comune.
În modalitatea constituirii prin subscripție publică, în etapa contractuală sunt parcurse
câteva formalități specifice (elaborarea, autorizarea publicării și publicarea prospectului de
emisiune a acțiunilor; subscrierea acțiunilor; validarea subscripției și aprobarea actelor
constitutive ale societății comerciale), după care se parcurg în continuare etapele și secvențele
comune oricărei constituiri de societate comercială.
Societatea pe acțiuni dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la
momentul înregistrării în registrul comerțului.
3.3. Funcționarea societății pe acțiuni
Funcționarea societății pe acțiuni este asigurată de următoarele categorii de organe:
organe de deliberare și decizie; organe de administrare și conducere; organe de control.
3.4. Organele de deliberare şi decizie
Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau
hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia.
Organele de deliberare și decizie ale societății pe acțiuni sunt concretizate în cele trei
categorii de adunări, adică adunarea generală ordinară, adunarea generală extraordinară și
adunările speciale Adunările generale sunt organele de deliberare şi decizie ale societăţii pe
acțiuni. Adunările generale sunt ordinare, extraordinare şi speciale. Deosebirea dintre adunările
generale ordinare şi extraordinare este făcută prin constituirea valabilă, competenţele şi modul de

Pagina 45 din 139
luare a deciziilor.
3.5. Organele de administrarea și conducerea societății pe acțiuni

a. Sisteme de administrare. Societatea pe acțiuni poate fi administrată în sistem unitar
sau în sistem dualist. Când administrarea este realizată în sistem unitar, societatea pe acțiuni are
ca organe de administrare consiliul de administrație și directorii sau administratorul unic, ce are și
calitatea de director general. Dacă societatea este administrată în sistem dualist, atunci organele
de administrație sunt consiliul de supraveghere și directoratul.
b. Sistemul unitar. În sistemul unitar, administrarea este asigurată de un administrator
unic sau mai mulţi administratori ce formează consiliul de administraţie. Acesta poate sau este
obligat, în anumite cazuri să delege conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind
pe unul dintre ei director general.
c. Sistemul dualist
În sistemul dualist, organele care asigură administrarea sunt consiliul de supraveghere și
directoratul. Consiliul de supraveghere este desemnat de adunarea generală a acționarilor, iar
directoratul de către consiliul de supraveghere.
3.6. Organele de control al gestiunii societăţii pe acţiuni

a. Categorii de organe de control. În sistemul unitar de administrare, dacă situaţiile
financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, în mod obligatoriu auditului financiar, acţionarii
decid contractarea auditului financiar. Dacă nu este obligatorie auditarea situaţiilor, atunci
trebuie numiţi cenzori. Dacă situaţiile financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit
legii sau hotărârii acţionarilor, societatea trebuie să organizeze şi auditul intern conform
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. În sistemul dualist de
administrare, societatea este supusă obligatoriu auditului financiar.
b. Cenzorii. Cenzorii sunt persoane fizice sau juridice, asociaţi sau neasociaţi ai societăţii
comerciale pe acţiuni, desemnaţi prin actul constitutiv sau alese de adunarea generală, care
îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru a dobândi această calitate şi care exercită controlul
privind administrarea şi gestionarea societăţii în temeiul mandatului încredinţat.
c. Auditorul financiar.Societatea comercială pe acțiuni, care optează pentru sistemul
dualist de administrare, trebuie supusă auditului financiar. Celelalte societăți comerciale ale căror
situații financiare anuale trebuie supuse auditării sunt stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.
Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv, iar în caz de constituire a societății
pe acțiuni prin subscripție publică, de către adunarea constitutivă. După constituirea societății pe
acțiuni, numirea și revocarea auditorului financiar se face de către adunarea generală ordinară.
3.7. Registrele societăţii

Societatea pe acțiuni este obligată să țină potrivit Legii nr. 31/1990 următoarele categorii
de registre: registrul acționarilor; registrul acțiunilor; registrul ședințelor și deliberărilor
adunărilor generale; registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale
directoratului și consiliului de supraveghere; registrul deliberărilor și constatărilor cenzorilor și,
după caz, ale auditorilor interni; registrul obligațiunilor.
3.8. Situaţiile financiare

Societățile pe acțiuni sunt obligate să întocmească, să aprobe, să înregistreze la registrul
comerţului și/sau să publice în Monitorul Oficial, în condițiile legii, situații financiare anuale.
Dacă societatea are profit acesta va fi repartizat pe destinațiile stabilite normativ (fondul de
rezervă) și prin voința acționarilor (plata de devidende).
3.9. Modificarea societăţii

Actul constitutiv al societății pe acțiuni poate fi modificat pentru toate categoriile de
cazuri prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele comune ale
oricărei modificări de societate comercială.
4. Încetarea societăţii
Încetarea existenței societății pe acțiuni parcurge cele două faze comune pentru încetarea
existenței oricărei societăți comerciale: dizolvarea şi lichidarea.
Dizolvarea se produce pentru cauzele comune de dizolvare a oricărei societăți comerciale
și pentru cauze specifice acestei forme de societate. Cauzele speciale de dizolvare prevăzute de
Legea nr. 31/1990 sunt: diminuarea activului net al societății sub jumătate din valoarea

Pagina 46 din 139
capitalului social subscris; reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege.
Lichidarea societății pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare stabilite de
Legea nr. 31/1990 și de prevederile actului constitutiv.
5. Societatea în comandită pe acțiuni

5.1. Noțiunea societății în comandită pe acțiuni
Societatea în comandită pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care
se constituie prin asocierea a cel puțin două persoane dintre care cel puțin un comanditar sau
comanditat, care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de 90.000 lei, pentru
desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți beneficii și al cărei
capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea pentru obligațiile
sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea nelimitată și solidară a
asociaților comanditați și în limita aportului, a asociaților comanditari.
5.2. Constituirea societății în comandită pe acțiuni

Societatea în comandită pe acțiuni se constituie în aceleași modalități ca și societatea pe
acțiuni: constituirea obișnuită sau simultană; constituirea continuată sau prin subscripție publică.
Societatea în comandită pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut.
Contractul de societate și statutul trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale și ale
oricărui act juridic și pe cele speciale prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societățile
comerciale. Forma actului constitutiv este cea a înscrisului sub semnătură privată, dar când
printre bunurile aduse aport la capitalul social există și un teren, atunci actul constitutiv se încheie
în formă autentică.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii prevăzute de art.8 din Legea
nr.31/1990 privind societățile comerciale.
Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul acestei
forme juridice de societate comercială.
Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în funcție de modalitatea de constituire
aceleași etape și formalități ca și societatea pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni dobândește personalitate juridică din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului.
5.3. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni

Funcționarea societății în comandită pe acțiuni este asigurată de aceleași categorii de
organe ca și pentru societatea pe acțiuni, adică: organe de deliberare și decizie; organele de
administrare; organele de control.
Deliberările și deciziile în cadrul societății în comandită pe acțiuni se iau de către
adunările generale ordinare sau extraordinare ale acționarilor. Ele se compun din toți acționarii.
Convocarea, funcționarea, competențele și adoptarea hotărârilor adunărilor generale ale
societății în comandită pe acțiuni se realizează după aceleași reguli ca la societatea pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni este administrată numai în sistemul dualist. Ea poate
avea un administrator unic și un director general sau poate avea un consiliu de administrație și
unul sau mai mulți directori.
Funcția de administrator poate fi îndeplinită la societatea în comandită pe acțiuni numai
de către asociații comanditați.
Alegerea și revocarea organelor de administrare se face de adunarea generală ordinară.
Controlul asupra gestionării și administrării societății în comandită pe acțiuni se face decătre
cenzori sau de către auditori financiari dacă societatea se încadrează în categoria pentru care este
impusă obligația auditării.
Desemnarea cenzorilor sau a auditorului financiar, modul de lucru, precum și drepturile și
obligațiile acestora sunt supuse aceluiași regim pe care aceștia îl au la societățile pe acțiuni.
5.4. Încetarea existenței societății în comandită pe acțiuni

Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în procedura de încetare ca persoană juridică
etapa dizolvării și etapa lichidării.
Dizolvarea societății în comandită pe acțiuni se produce atât pentru cauzele generale de
dizolvare a oricărei societăți comerciale, cât și pentru cauzele specifice pentru acest tip de
Cauzele speciale de dizolvare a societății în comandită pe acțiuni sunt: pierderea unei
jumătăți din capitalul social; reducerea capitalului social sub minimul legal; reducerea numărului

Pagina 47 din 139
de asociați sub limita legală; incapacitatea, excluderea, retragerea, decesul ori falimentul
singurului asociat comanditar sau comanditat.
Lichidarea societății în comandită pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare
prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și după cele prevăzute în actul
constitutiv al societății.
6. Societatea cu răspundere limitată

6.1.Noțiunea societății cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este acea formă juridică de societate comercială
constituită prin asocierea a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice și cel mult cincizeci care
pun în comun anumite aporturi, cu o valoare minimă de 200 lei, cu intenţia de a efectua fapte de
comerţ, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale
este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea în limitele
aportului a asociaţilor.
6.2 Constituirea societății cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut, care
trebuie semnate de toți asociații. Acestea se încheie de regulă sub semnătură privată. Forma
autentică a actului constitutiv este obligatorie numai atunci când printre bunurile subscrise ca
aport la capitalul social se află un teren.
În cuprinsul actului constitutiv trebuie să se regăsească elementele prevăzute în art. 7 din
Legea nr. 31/1990.
Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul societății
cu răspundere limitată.
În constituirea sa, societate parcurge cele trei etape comune constituirii unei societăţi
comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune.
Societatea cu răspundere limitată dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine
comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului.
6.3. Funcționarea societății cu răspundere limitată

Organele care asigură funcționarea societății cu răspundere limitată sunt: organele de
deliberare și decizie; organele de administrare; organele de control.
a. Organele de deliberare și decizie. Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală a
asociaților, care se întrunește cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar, la sediul
social al societății sau în alt loc fixat prin convocare.
b. Organele de administrare. Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul
sau mai mulți administratori asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea
generală a asociaților. Administratorii nu pot primi fără autorizarea adunării asociaților mandatul
de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate și nici să facă
același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice.
c. Organele de control. Controlul administrării și gestionării societății cu răspundere
limitată se poate exercita, după caz, de către auditori financiari, cenzori, auditori interni sau
asociații care nu sunt administratori.
Dacă societatea cu răspundere limitată se încadrează în situațiile care impun auditarea
financiară, atunci ea trebuie să își desemneze auditori financiari. Dacă societatea are până la 15
asociați inclusiv, controlul se exercită de către asociați, iar dacă are un număr mai mare, ea
trebuie să-și desemneze un cenzor și un supleant.
6.4. Încetarea existenței societății cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată parcurge în procesul de încetare două faze, și anume,
dizolvarea și lichidarea.
Dizolvarea societății cu răspundere limitată se produce pentru cauzele generale de
dizolvare ale oricărei societăți comerciale, dar și pentru cauze specifice acestui tip de societate
comercială.
Cauzele specifice de dizolvare a societății cu răspundere limitată sunt: reducerea
numărului de asociați la unul ca urmare a falimentului, incapacității, excluderii, retragerii ori
decesului unuia sau mai multor asociați cu excepția situațiilor în care există în actul constitutiv
clauză de continuare cu moștenitorii sau asociatul rămas hotărăște să continue existența societății
prin transformarea acesteia în societate cu răspundere limitată cu unic asociat; reducerea
capitalului social sub minimul legal și neluarea în termen de 9 luni de la data constatării a unei
măsuri de reîntregire a capitalului social sau de transformare a societății într-o altă formă juridică

Pagina 48 din 139
pentru care capitalul social este corespunzător cuantumului redus.
Lichidarea societății cu răspundere limitată se face după regulile generale de lichidare
prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de actul constitutiv al societății.
Concluzii:
Societatea comercială poate fi definită ca o persoană juridică înființată într-una din

formele prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a uneia sau a mai multor persoane fizice și
(sau) juridice, materializată în actul constitutiv, în temeiul căruia participanții înțeleg să pună în
comun anumite aporturi pentru a exploata o întreprindere comercială în scopul realizării și
împărțirii beneficiilor care vor rezulta.
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990
reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru
societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul,
pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere
limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv
unic.
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Pagina 49 din 139
MODULUL VI.
SOCIETĂŢILE COOPERATIVE
Unităţi de învăţare :
1. Noţiunea, formele şi constituirea societăţii cooperative
2. Funcţionarea societăţii cooperative
3. Încetarea existenţei societăţii cooperative
I. NOŢIUNEA, FORMELE ŞI CONSTITUIREA SOCIETĂŢII COOPERATIVE

1. Noţiunea societăţii cooperative
Reglementarea juridică privind societatea cooperativă este conturată, în principal, de
dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației.
Legea nr. 1/2005 nu dă o definiție completă a societății cooperative, dar pe baza
dispoziţiilor acestui act normativ poate fi elaborată o definiţie.
Societatea cooperativă este o structură asociativă cu personalitate juridică înființată prin
actul constitutiv în temeiul căruia fondatorii persoane fizice și/sau juridice, după caz, în număr de
cel puțin cinci, pun în comun aporturi în numerar și/sau în natură pentru constituirea
capitalului social cu o valoare minimă de 500 lei divizat în părți sociale cu o valoare minimă de
10 lei pentru efectuarea de operațiuni economice în scopul de a realiza și împărți profituri și de a
beneficia de facilități și servicii și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată nî
principal cu patrimoniul societății și în subsidiar cu răspunderea în limitele aportului amembrilor
cooperatori.
2.Formele societăţii cooperative
Formele în care se poate constitui societatea cooperativă sunt: societate cooperativă de

Pagina 50 din 139
gradul unu (formată numai din persoane fizice); societate cooperativă de gradul doi (formată din
societăți cooperative de gradul unu, în majoritate, cu participarea lor la capitalul social în procent
de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe
verticală a activității economice desfășurată de acestea).
La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său de
activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: societate cooperativă
meșteșugărească; societate cooperativă de consum; societate cooperativă de valorificare; societate
cooperativă agricolă; societate cooperativă de locuințe; societate cooperativă
pescărească; societate cooperativă de transporturi; societate cooperativă forestieră; societate
cooperativă de altă formă.
Membrii cooperatori sunt cei care aleg forma juridică a societății cooperative și care
hotărăsc în limitele legii cu privire la organizarea și funcționarea acesteia.
3.Caracterele juridice
Societatea cooperativă are următoarele caractere juridice: este persoană juridică înființată prin
asocierea a cel puțin cinci persoane fizice și/sau juridice, după caz, materializată în actul
constitutiv; capitalul social al societății este de minim 500 lei și este structurat în fracțiuni,
denumite părți sociale, egale, cu valoare minimă de 10 lei; obiectul de activitate al societății
constă în efectuarea de operațiuni economice; scopul urmărit de membrii cooperatori la asociere
este promovarea intereselor economice, sociale și culturale ale acestora; garantarea obligațiilor
societății este asigurată în principal cu patrimoniul social și în subsidiar în limita aportului decătre
fiecare membru cooperator.
4. Constituirea societăţii cooperative
4.1. Contractul societăţii cooperative
Societatea cooperativă se constituie prin contractual de societate și statut, acestea putând fi
încheiate sub forma unor înscrisuri separate sau sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv.
Contractul societăţii cooperative este acordul de voință prin care cel puțin cinci persoane
fizice și/sau juridice, după caz, se înțeleg să pună în comun anumite bunuri cu intenția de a
desfășura operațiuni economice cu scopul de a realiza și împărți profituri și de a beneficia de
facilitățile și serviciile pe care le oferă societatea cooperativă pe care o constituie.
4.2. Statutul societăţii cooperative

Statutul societății cooperative, acesta este un act juridic de natură contractuală care conține
aceleași clauze ca și contractul societății cooperative, dar care dezvoltă clauzele privind
organizarea și funcționarea acesteia.
4.3. Condiţii de fond şi de formă ale contractului şi statutului

a. Condiții de fond generale. Actul constitutiv al societăţii cooperative trebuie să
îndeplinească toate condiţiile necesare pentru valabilitatea oricărui contract, prevăzute de art.
1179 din Codul civil, cu particularităţile impuse de specificul acestui tip de comerciant persoană
juridică, precum : capacitatea de a contracta (poate fi membru cooperator orice persoană fizică
având împlinită vârsta de 16 ani și care nu a fost decăzută din dreptul de a fi fondator ca urmare a
condamnării în mod definitiv pentru anumite infracțiuni prevăzute de lege, precum şi orice
persoană juridică legal constituită); consimțământul (pentru a fi valabil, trebuie, cumulativ, să
provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte
juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ); obiectul (constă în
prestațiile la care se obligă membrii cooperatori, iar obiectul derivat îl reprezintă aporturile la
care aceştia se obligă); cauza (scopul urmărit de membrii cooperatori la încheierea acestuia).
b. Condiții de fond speciale. Actul constitutiv al societăţii cooperative trebuie să
îndeplinească şi următoarele condiţii de fond speciale: aportul asociaților; intenția membrilor
cooperatori de a colabora la desfășurarea activității comerciale; realizarea și împărțirea de
profituri și obținerea de facilități și servicii.
Aportul asociaţilor poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică pe care membrul
cooperator îl poate aduce în societatea cooperativă și care prezintă interes pentru activitatea
economică a societăți. Poate fi adus în natură sau în numerar, acesta din urmă fiind întotdeauna
obligatoriu. Aportul devine proprietatea societăţii cooperative. Expresia valorică a totalităţii
aporturilor reprezintă capitalul social, care trebuie vărsat integral la constituire cu respectarea
cuantumului minim de 500 le şi care se divide în părţi sociale egale a căror valoare nu poate fi
mai mică de 10 lei.
Membrii cooperatori trebuie să manifeste affectio societatis, adică intenția acestora de a

Pagina 51 din 139
colabora la desfășurarea activității comerciale. Aceasta constă în colaborarea voluntară a
membrilor cooperatori în organizarea și conducerea societății cooperative și în acceptarea
riscurilor pe care le implică o asemenea activitate economică.
Realizarea și împărțirea de profituri și obținerea de facilități și servicii este scopul pentru care
se asociază membrii cooperatori. Profitul societății cooperative poate avea ca destinații:
constituirea fondului de rezervă; constituirea altor fonduri; acordarea de dividende pentru
membrii cooperatori, aceste fiind plătite proporţional cu cota de participare la capitalul social.
c. Condiţii de formă. Actul constitutiv al societăţii cooperative se încheie în forma
înscrisului sub semnătură privată și se semnează de către toți membrii cooperatori,forma
înscrisului autentic fiind impusă pentru cazul când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul
social se află și un teren.
4.4. Cuprinsul actului constitutiv

Contractul de societate cooperativă şi statutul trebuie să cuprindă clauze privind:
identificarea membrilor cooperatori; identificarea viitoare societăți; caracteristicile societății
cooperative; funcționarea societății cooperative; drepturile și obligațiile membrilor cooperatori;
sediile secundare; modul de înstrăinare sau transmitere a folosinţei clădirilor ori terenurilor aflate
în patrimoniul societăţii cooperative; modul de dizolvare și lichidare a societății cooperative și
destinația activului net. Rolul statutului este de a dezvolta clauzele care se referă la organizarea
și funcționarea societății cooperative.
4.5 Etapele constitutive

Constituirea și autorizarea funcționării societății cooperative parcurge trei etape: a) etapa
contractuală; etapa administrativ jurisdicțională; etapa de înmatriculare în registrul comerțului,
înscriere fiscală și publicitate prin Monitorul Oficial.
În cadrul etapei contractuale se formează acordul de voință al membrilor cooperatori
pentru constituirea viitoarei societăți cooperative. Secvențele care se parcurg în această etapă
sunt: redactarea înscrisurilor actului constitutiv; semnarea actului constitutiv sau, după caz,
semnarea și autentificarea acestuia.
În etapa administrativ jurisdicțională se exercită controlul privind legalitatea constituirii
și autorizării funcționării societății cooperative. Secvențele care domină etapa administrativ
jurisdicțională sunt: depunerea cererii de autorizare a constituirii și funcționării societății
cooperative la Oficiului Registrului Comerțului; efectuarea de către biroul unic a formalităților
pentru prezentarea cererii de autorizare directorului O.R.C. sau persoanelor desemnate de acesta;
autorizarea constituirii și funcționării societății cooperative.
În etapa de înmatriculare în registrul comerțului, înscriere fiscală și publicitate prin
Monitorul Oficial se parcurg următoarele secvențe: înmatricularea în registrul comerțului;
înregistrarea fiscală prin atribuirea definitivă a codului unic; publicitatea constituirii societății
cooperative în Monitorul Oficial; comunicarea către autoritățile competente a autorizării
constituirii și funcționării societății cooperative; eliberarea certificatului de înregistrare și a
certificatelor constatatoare privind autorizarea funcționării
4.6. Regimul actelor încheiate în procedura de constituire
Legea nr. 1/2005 nu reglementează regimul actelor juridice încheiate în procedura de
constituire a societății cooperative, dar dispune că astfel de acte urmează același regim ca și
actele încheiate în procedura de constituire a societății comerciale.
Astfel, cei care au lucrat în numele unei societăți cooperative în curs de constituire
răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele încheiate cu aceștia în contul societății uc
excepția situației în care societatea cooperativă le-a preluat asupra sa, cu efect retroactiv.
4.7. Situaţia neregularităților produse în procedura de constituire
În privinţa neregularităților produse în procedura de constituire a societății cooperative,
Legea nr. 1/2005 face trimitere la dispoziţiile în materie consacrate de Legea nr. 31/1990, în
sensul că acestea se aplică în mod corespunzător și societății cooperative. Astfel, remedierea
neregularităților produse în procedura de constituire a societății cooperative se poate face în două
modalități remedierea pe cale voluntară de către organele care asigură funcționarea societății
cooperative; remedierea pe cale judiciară la cererea oricărei persoane interesate. Pentru
prejudiciile cauzate prin aceste neregularitățile răspund nelimitat şi solidar fondatorii,
reprezentanții și primii membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ai
acesteia.
4.8. Constitutirea structurilor exogene ale societăţii cooperative

Societatea cooperativă poate avea filiale, sucursale, reprezentanțe și agenții, care se pot

Pagina 52 din 139
constitui odată cu societatea sau ulterior şi care funcţionează în condiţiile stabilite de lege.
II. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII COOPERATIVE
1. Organele care asigură funcţionarea societăţii cooperative

Organele care asigură funcţionarea societăţii cooperative sunt foarte bine delimitate în
Legea nr. 1/2005. Funcţionarea societăţii cooperative este asigurată de următoarele categorii de
organe: organe de deliberare şi decizie (adunările generale ordinare şi extraordinare); organe de
administrare şi conducere (administratorul unic sau consiliul de administraţie, preşedintele,
directorul executiv); organe de control (cenzorii sau auditorii financiari).
2. Organele de deliberare şi decizie

2.1. Adunările generale ale membrilor cooperatori
a. Noţiune adunării generale. Adunarea generală a membrilor cooperatori este organul
suprem de deliberare şi decizie, care este alcătuit din totalitatea membrilor cooperatori şi care
deliberează şi decide în problemele esenţiale ale societăţii cooperative.
b. Felurile adunării generale. Adunarea generală a membrilor cooperatori este de două
feluri: adunare generală ordinară; adunare generală extraordinară.
Cele două categorii de adunări deosebesc prin: periodicitatea întrunirilor; constituirea
valabilă; competenţele decizionale; adoptarea valabilă a hotărârilor.
c. Periodicitatea întrunirilor.Adunarea ordinară trebuie să se întrunească cel puţin o
dată pe an în cel mult 4 luni de la încheierea exerciţiului financiar, şi ori de câte ori este necesar,
iar adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar să se ia o hotărâre pentru
probleme care sunt în competenţa sa de soluţionare.
d. Convocarea. Convocarea adunărilor generale se face de către administratori, dar poate
fi iniţiată şi de cenzori, de membrii cooperatori care reprezintă cel puţin o zecime din numărul
total al membrilor societăţii cooperative sau de instanţa de judecată.
Convocarea trebuie să cuprindă locul de desfăşurare a adunării generale, data ţinerii
adunării generale și ordinea de zi.
Aducerea convocării la cunoştinţa membrilor cooperatori se face fie prin scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire, din partea membrului cooperator căruia îi este adresată,
sau prin semnarea convocatorului de fiecare membru cooperator şi publicarea convocării în
condițiile legii.
e. Constituirea valabilă. Adunarea generală ordinară este valabil constituită la prima
convocare, dacă participă jumătate plus unu din numărul membrilor, iar la a doua convocare cu
participarea unei treimi din numărul membrilor cooperatori. Adunările generală extraordinară
este valabil constituită la prima convocare dacă participă ¾ din numărul membrilor cooperatori,
iar adunarea generală extraordinară dacă participă cel puţin jumătate din numărul membrilor
cooperatori.
f. Competenţele decizionale. Adunarea generală ordinară are următoarele competenţe:
aprobarea situaţiilor financiare şi de gestiune ale societăţii cooperative; aprobarea strategiei de
dezvoltare a societăţii cooperative; desemnarea structurilor care asigură administrarea şi
controlul societăţii cooperative; primirea de noi membri sau excluderea membrilor cooperatori;
stabilirea unor drepturi ale membrilor cooperatori, ale cenzorilor sau ale administratorilor.
Adunarea generală extraordinară are competenţe privind: modificarea societăţii
cooperative; aprobarea încheierii unor contracte între societatea cooperativă şi alte persoane
fizice sau juridice; hotărârea încetării existenţei societăţii cooperative ca persoană juridică sau a
înfiinţării sau desfiinţării uneia sau mai multor unităţi ale acesteia; aprobarea înscrierii unor noi
membri cooperatori.
g. Adoptarea valabilă a hotărârilor. Hotărârile adunărilor generale ordinare sau
extraordinare sunt valabile atât la prima convocare, cât şi la a doua convocare a adunării
generale, dacă sunt luate cu majoritatea voturilor membrilor cooperatori prezenţi.
Adoptarea hotărârilor se face prin vot deschis sau prin vot secret. Votul secret este
obligatoriu pentru alegerea sau revocarea preşedintelui societăţii cooperative, a consiliului de
administraţie sau a administratorului unic, a cenzorilor şi pentru antrenarea răspunderii
administratorilor.
Dreptul de vot se exercită după regula că fiecare membru cooperator are dreptul la un
singur vot, oricare ar fi numărul de părţi sociale pe care le deţine.
Hotărârile adunărilor generale au caracter de obligativitate și de publicitate. Hotărârile
care sunt contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie cu acţiune în anulare de
către oricare dintre membrii cooperatori care au votat împotrivă sau care nu au participat la

Pagina 53 din 139
adunarea generală. Acţiunea în anulare se introduce la tribunalul în a cărei rază teritorială îşi are
sediul societatea cooperativă, în termen de 15 zile de la menţionarea în registrul comerţului.
3. Organele de administrare ale societăţii cooperative

3.1. Categorii de organe de administrare. Organele care asigură administrarea societăţii
cooperative sunt: administratorul unic sau consiliul de administraţie; preşedintele; directorul
executiv. Dacă societatea cooperativă are administrator unic acesta este şi preşedintele societăţii
cooperative.
3.2. Condiţii pentru a fi administrator al societăţii cooperative
Administratorii sunt acele persoane fizice (în cazul societăţii cooperative de gradul unu)
şi/sau juridice (în cazul societăţii cooperative de gradul doi) care sunt desemnaţi prin actul
constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a membrilor cooperatori şi care sunt
împuterniciţi prin mandatul conferit în limitele legii, actului constitutiv şi hotărârilor adunării
generale şi care îndeplinesc condiţiile impuse de lege, pentru a exercita administrarea şi
gestionarea societăţii cooperative în vederea realizării obiectului şi scopului acesteia şi care
răspund faţă de societatea cooperativă pentru nerealizarea obligaţiilor care le revin în baza
mandatului încredinţat de acesta.
Condiţiile pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată dobândi calitatea de
administrator la o societate cooperativă sunt: a) existenţa capacităţii de exerciţiu restrânsă pentru
administratorii persoane fizice sau capacitate de exerciţiu deplină pentru administratorii persoane
juridice; b) existenţa calităţii de membru cooperator; c) existenţa onorabilităţii; d) existenţa
cetăţeniei pentru administratori persoane fizice şi existenţa naţionalităţii pentru administrator
persoană juridică.
Administratorii îşi pot începe activitatea numai după ce au semnat contractul de
administrare în care sunt prevăzute criteriile de performanţă aprobate de adunarea generală a
membrilor cooperatori. Drepturile administratorului sunt: dreptul de a administra şi gestiona
efectiv societatea cooperativă; dreptul de a asigura cadrul de desfăşurare a activităţii de către
celelalte structurile ale societăţii cooperative; dreptul de a primi remuneraţie; dreptul de a
reprezenta societatea. Obligațiile administratorului sunt: obligaţia de a administra şi gestiona
societatea cooperativă; obligaţia de a elabora anumite acte privind modificarea societăţii;
obligaţia de a garanta buna administrare şi gestionare a societății prin depunerea unei garanţii
băneşti în echivalentul a 10 părţi sociale; obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile produse.
Pentru activitatea depusă administratorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă stabilită
de adunarea generală. Intre societatea cooperativă şi administratori există raporturi de mandat.
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor lor, administratorii răspund,
după caz, civil sau penal.
Funcţia de administrator încetează pentru următoarele cauze: a) încetarea existenţei
persoanei fizice sau juridice care deţine funcţia; b) renunţarea din partea persoanei fizice sau
juridice la această funcţie; c) pierderea calităţii de membru cooperator prin retragere sau
excludere a persoanei fizice sau juridice care deţine funcţia; d) decăderea din dreptul de a fi
administrator; e) revocarea din funcţia de administrator.
3. 3Consiliul de administraţie. Consiliul de administraţie al societăţii cooperative este
un organ colegial compus dintr-un număr impar de membrii, dar nu mai mult de 11. Primul
consiliu este desemnat prin actul constitutiv, iar următoarele prin hotărârea adunării generale
ordinare. Durata mandatului membrilor consiliului este de 4 ani. Competenţele consiliului de
administraţie sunt în general cele ale administratorilor şi se stabilesc prin actul constitutiv.
Consiliul de administraţie se întruneşte o dată pe lună şi ori de câte ori este necesar.
Convocarea şedinţelor consiliului se face de către preşedintele acestuia.
Consiliul de administraţie este valabil întrunit dacă la şedinţă participă 2/3 din rândul
membrilor. Fiecare membru al consiliului are dreptul la un vot. Adoptarea deciziilor consiliului
de administraţie se face prin vot deschis sau secret, in raport de prevederile actului constitutiv.
Deciziile consiliului de administraţie sunt valabile dacă sunt adoptate cu votul majorităţii
simple a membrilor prezenţi.
Anularea deciziilor consiliului de administraţie se face de către adunarea generală
ordinară.
3. 4 Preşedintele societăţii cooperative. Preşedintele societăţii cooperative este persoana
desemnată dintre membrii cooperatori cu atribuţii de asigurare a conducerii curente a societăţii
cooperative şi care reprezintă societatea în relaţiile cu terţii.
Acesta este ales de adunarea generală ordinară dintre acei membri cooperatori care au
calități manageriale și experiență în domeniu. El este de drept, după caz, administratorul unic sau
președintele consiliului de administrație.
Competențele sale sunt de reprezentare a societății cooperative, de asigurarea conducerii

Pagina 54 din 139
activității curente a societății cooperative, de îndeplinire a hotărârilor adunării generale și a
deciziilor consiliului de administrație.
Durata mandatului preşedintelui este echivalentă cu durata mandatului administratorului
unic sau al consiliului de administraţie, adică de 4 ani.
3.5 Directorul executiv al societăţii cooperative. Conducerea societății cooperative, cu
aprobarea adunării generale a membrilor cooperatori, se poate încredința unui director executiv,
pe baza unui contract de management în care sunt prevăzute criterii de performanță. Directorul
executiv este numit de consiliul de administrație în urma unui concurs, în condițiile prevăzute în
actul constitutiv. Directorul executiv nu poate avea funcția de administrator și nu poate fi
membru cooperator.
4 Organele de control ale societăţii cooperative.
4.1 Categorii de organe de control. Dacă societatea cooperativă este obligată să-şi
auditeze activitatea, ea trebuie să contracteze auditul financiar şi să desemneze auditor financiar.
Dacă nu este necesar auditul financiar societatea este obligată să aibă cenzor.
4.2 Auditorul financiar. Situațiile financiare ale societăților cooperative vor fi auditate
de auditori financiari atunci când situațiile financiare anuale sunt fie supuse, potrivit legii,
auditului financiar, fie în caz contrar, dacă adunarea generală ordinară hotărăşte contractarea
auditului financiar.
Raporturile dintre societatea cooperativă şi auditorul financiar se stabilesc prin contract.
Activitatea auditorului se desfăşoară potrivit dispoziţiilor OUG 75/1999 şi ale celor din Legea nr.
1/2005.
4. 3Cenzorii.
a. Noţiunea cenzorilor. Cenzorii societăţii cooperative sunt persoanele desemnate de
adunarea generală,cu atribuţii de supraveghere a gestiunii societății cooperative
b. Condiţii pentru a fi cenzor. Pentru a dobândi funcţia de cenzor, persoanele respective
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi să fie persoane onorabile. Nu pot fi cenzori
persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator. Cenzorul contabil trebuie să aibă
calitatea de expert contabil sau de contabil autorizat.
c. Numărul cenzorilor. Societatea cooperativă poate avea unul până la trei cenzori
titulari şi unul până la trei cenzori supleanţi. Dacă societatea cooperativă are până la 50 de
membri cooperatori, atunci ea trebuie să aibă un cenzor titular şi un cenzor supleant. În celelalte
cazuri, societatea are trei cenzori titulari şi tot atâţia cenzori supleanţi, dacă actul constitutiv nu
prevede un număr mai mare. Numărul cenzorilor este întotdeauna impar.
d. Desemnarea cenzorilor. Primii cenzori sunt desemnaţi prin actul constitutiv, iar
următorii prin alegerea de către adunarea generală ordinară. Mandatul cenzorilor intră în vigoare
de la alegerea de către adunarea generală şi are o durată de trei ani.
e. Atribuţiile cenzorilor. Cenzorii societăţii cooperative au următoarele atribuţii:
supravegherea gestiunii societăţii cooperative; verificarea legalităţii situaţiilor financiare;
verificarea întocmirii regulate a registrelor societăţii; verificarea evaluării patrimoniului;
întocmirea unui raport asupra situaţiei financiare anuale; încunoştinţarea consiliului de
administraţie sau administratorului unic asupra neregulilor constatate în administrarea societăţii
cooperative; convocarea adunării generale extraordinare când administratorii nu respectă
termenul de remediere a activului net.
f Garanţia cenzorilor. Cenzorii sunt obligaţi să depună jumătate din garanția
administratorilor, adică echivalentul a cinci părţi sociale.
5 Modificarea actelor constitutive al societății cooperative
Modificarea este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
Cazurile de modificare a societăţii cooperative sunt: reducerea capitalului social
majorarea capitalului social, divizarea, fuziunea cu alte societăţi, schimbarea sediului societăţii,
schimbarea formei societăţii, retragerea membrilor cooperatori, excluderea membrilor
cooperatori.
III. Încetarea existenței societății cooperative
1. Fazele încetării societăţii cooperative. Încetarea existenţei societăţii cooperative se
produce prin dizolvare şi lichidare.
2. Dizolvarea. Cauzele de dizolvare a societăţii cooperative sunt: a) împlinirea
termenului pentru care a fost constituită , dacă nu s-a hotărât de către adunarea generală
continuarea activităţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate; c) realizarea
obiectului de activitate; d) hotărârea adunării generale; e) falimentul societății cooperative; f)
scăderea numărului membrilor cooperatori sub minimul legal; g) reducerea capitalului social sub
minimul legal; h) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății cooperative.
Dizolvarea societății cooperative are ca efect deschiderea procedurii de lichidare.
3. Lichidarea. Lichidarea se face de către lichidatori autorizați, desemnați de adunarea

Pagina 55 din 139
generală sau prin hotărâre judecătorească. Lichidarea se face conform dispoziţiilor în această
materie prevăzute în Legea nr. 31/1990 și potrivit prevederilor Legii 1/2005, care face trimitere la
legea mai înainte menţionată.
6. APLICAŢII PRACTICE:
Exemplu rezolvat:
6.1. Patru persoane fizice și o persoană juridică au hotărât să constituie o societate
cooperativă de gradul unu. Capitalul social al acesteia a fost stabilit la 450 lei, divizat în 45 de
părți sociale a câte 10 lei fiecare și a fost distribuit în cote egale către cei cinci membri
cooperatori, adică nouă părți sociale la fiecare. După semnarea actului constitutiv de către toți
fondatorii, aceștia au formulat cerere de înmatriculare la registrul comerțului și au depus atașate la
aceasta actele doveditoare în susținerea acesteia (act constitutiv, dovada de vărsare a
capitalului social etc.). Cererea de înmatriculare a fost respinsă.
Întrebări şi teme:
(1) Care au fost cauzele respingerii cererii de înmatriculare?
(2) Care este calea de atac împotriva soluției menționate și cum poate fi remediată situația?
Rezolvare:
(1) Societățile cooperative de gradul unu se pot constitui numai de către cel puțin cinci persoane
fizice. În cazul nostru, participă și o persoană juridică și nu este îndeplinită condiția respectivă.
Capitalul social minim pe care trebuiau să-l subscrie și să-l aducă fondatorii unei societăți
cooperative este de 500 lei. Nicio asemenea condiție nu este îndeplinită.
(2) Împotriva soluției de respingere se poate face recurs, în cadrul căruia pot fi prezentate
înscrisurile de remediere a situației existente (act adițional la actul constitutiv prin care se
modifică acesta, adică asociații să fie numai persoane fizice, iar capitalul social să fie de cel
puțin 500 lei).
De rezolvat:
6.2. Societatea cooperativă de consum de gradul 2 “A” s-a constituit prin participarea a trei
societăți cooperative de gradul unu și a două persoane fizice cu vârsta de 17 ani fiecare. Capitalul
social a fost stabilit la valoarea totală de 3000 lei, fiind împărțit în 300 de părți sociale a câte 10
lei fiecare, și a fost repartizat în cote egale către fondatori, adică 60 de părți sociale pentru
fiecare. După semnarea actului constitutiv și îndeplinirea celorlalte formalități necesare, s-a
solicitat înmatricularea societății în registrul comerțului. Primind și examinând cererea de
înmatriculare, judecătorul delegat la oficiului registrului comerțului a pus în vedere
reprezentatului viitoare societăți, prezent la termenul procedural respectiv, să remedieze
neregulile privind constituirea societății cooperative.
(1) Ce credeți că i-a pus în vedere judecătorul delegat la oficiului registrului comerțului
reprezentantului viitoarei societăți cooperative?
(2) Care considerați că va fi mijlocul juridic de remediere a situației până la termenul acordat ?
Exemplu rezolvat:
6.3. Adunarea ordinară a societății cooperative de gradul unu “R” a avut printre
problemele cuprinse în ordinea de zi și alegerea președintelui societății cooperative. Ea a fost
valabil constituită la prima convocare și a avut ca participanți un procent de 60% dintre membrii
cooperatori, adică 60 din totalul de 100. Alegerea președintelui a fost discutată și supusă la vot.
Exercitarea votului s-a făcut deschis, votând “pentru” 31 membri cooperatori și “împotrivă”
ceilalți 29, fiind validată alegerea președintelui. Un membru cooperator dintre cei care au votat
contra, precum și un altul care a fost absent la adunarea generală, au atacat în justiție hotărârea
respectivă.

Pagina 56 din 139
(1) Care este instanța la care s-au adresat cooperatorii nemulțumiți?
(2) Care sunt motivele pentru care au considerat nelegală hotărârea adunării generale?
Rezolvare:
(1) Membrii cooperatori nemulțumiți s-au adresat tribunalului din raza unde își are sediul societatea
cooperativă, la secția comercială, deoarece aceasta este competentă să soluționeze o asemenea
cauză.
(2) Cererea de chemare în judecată a fost motivată în sensul că hotărârea este nelegală, deoarece
pentru alegerea președintelui societății cooperative trebuie ca votul să fie secret.
De rezolvat:
6.4. Adunarea generală extraordinară a unei societăți cooperative de gradul doi a fost
constituită valabil prin participarea încă de la prima convocare a 76% din numărul membrilor
cooperatori, adică 76 din 100. Între problemele care făceau obiectul ordinii de zi era înscrisă și
alegerea cenzorilor societății cooperative și mutarea sediului societății cooperative la altă adresă.
După discutarea problemelor respective, acestea au fost supuse aprobării adunării generale
extraordinare. Exercitarea votului s-a făcut deschis, fiind “pentru” 38 de membri cooperatori și
“împotrivă” 37, iar un vot a fost anulat. Hotărârea a fost considerată valabilă și s-a trecut la
publicarea ei prin mențiune în registrul comerțului. După 10 zile de la publicare, hotărârea a fost
atacată în justiție de către un membru cooperator care a fost absent de la adunarea generală
respectivă.
(1) Care credeți că sunt motivele pentru care a fost atacată hotărârea adunării generale
extraordinare?
(2) Care va fi soluția pe care o va da instanța de judecată?
MODULUL VII.
Grupurile de interes economic
1. Unităţi de învăţare :
(1) Noţiunea și constituirea grupului de interes economic
(2) Funcţionarea grupului de interes economic
(3) Încetarea grupului de interes economic
2. Obiectivele temei :
(1) Cunoaşterea noţiunii de grup de interes economic
(2) Identificarea procedurilor specifice de constituire, funcţionare şi încetare a
grupului de interes economic
(3) Stabilirea interferenţelor şi delimitărilor grupurilor de interes economic în raport
cu societățile
I. Noţiunea și constituirea grupului de interes economic
1. Noţiunea grupului de interes economic.

Pagina 57 din 139
În dreptul comercial român grupurile de interes economic sunt reglementate juridic prin
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în executarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri şi prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
În Titlul V al legii menţionate, în art. 118 – 237 sunt reglementate noţiunea, constituirea,
funcţionarea şi încetarea grupurilor de interes economic.
Grupurile de interes economic desemnează acele persoane juridice cu scop patrimonial,
cu caracter comercial sau necomercial, care se constituie prin asocierea a cel puţin două şi cel
mult douăzeci de persoane fizice şi/sau juridice comercianţi şi/sau necomercianţi, care, în raport
de voinţa lor, pot pune sau nu în comun un capital social, fără o valoare minimă impusă, cu
scopul de a contribui la dezvoltarea activităţii economice a asociaţilor şi în care răspunderea
pentru obligaţiile sociale ale grupurilor este asigurată, în principal, cu patrimoniul grupului şi, în
subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor grupului.
Deosebirea dintre un grup de interes economic ce are caracter comercial și un grup de
interes economic ce are caracter necomercial este dată de natura activităților desfășurate, respectiv
prima categorie va avea un obiect de activitate comercial spre deosebire de cea de a doua
categorie care va avea un obiect de activitate civil. Referitor la grupul de interes economic ce are
calitatea de comerciant reținem că, deși are elementele particulare ce-i conturează
fizionomia juridică, există numeroase asemănări şi deosebiri faţă de funcţionarea societăţilor
comerciale.
2. Constituirea grupului de interes economic.
2.1 Actul constitutiv al grupului de interes economic. Grupul de interes economic se
constituie prin contract, denumit act constitutiv, care trebuie semnat de către toţi membrii
grupului. Contractul de constituire a grupului de interes economic trebuie să îndeplinească :
2.2 Condiţiile de fond ale actului constitutiv. Condiţiile de fond generale ale actului
constitutiv sunt cele care asigură validitatea oricărui contact, prevăzute de art. 1197 din Codul
civil, cu unele particularităţi impuse de specificul acestui tip de persoană juridică. Astfel,
membrii grupului (persoane fizice și/sau juridice) trebuie : 1) să aibă capacitate deplină de
exercițiu; 2) să-și exprime în mod valabil consimțământului, trebuind să fie cel puţin doi şi
maxim douăzeci; 3) obiectul grupului de interes economic să constea în operaţiunilor comerciale
pe care grupul înţelege să le efectueze; 4) scopul urmărit de către părţi să constea în înlesnirea
sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor acestuia şi în îmbunătăţirea rezultatelor
activităţii respective.
Condiţii de fond speciale ale actului constitutiv al grupului de interes economic sunt : a)
aportul asociaţilor, când grupul se constituie cu capital; b) intenţia asociaților de a colabora în
desfăşurarea activităţii comerciale.
Obiectul aportului poate fi orice bun cu valoare economică pe care asociatul îl poate aduce în
grupul de interes pentru activitatea grupului. Aporturile pot avea orice natură și nu trebuie să aibă
o valoare minimă. Aportul poate fi adus cu drept de proprietate sau cu drept de folosință. Grupul
de interes economic se poate constitui cu sau fără capital. În cazul în care asociaţii decid să aibă
un anumit capital acesta va fi fix, intangibil și real, nu trebuie să aibă o valoare minimă, iar
capitalul subscris şi cel vărsat trebuie să fie menţionat în actul constitutiv.
Intenţia asociaților de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale este elementul
psihologic constitutiv al contractului de înfiinţare a grupului de interes economic care constă în
colaborarea voluntară a asociaţilor fără existenţa vreunei tutelări sau subordonări în organizarea
şi conducerea grupului şi în acceptarea riscurilor pe care le implică activitatea comercială a
grupului de interes economic.
2.3. Condiţii de formă ale actului constitutiv. Actul constitutiv al grupului de interes
economic trebuie încheiat în formă autentică, aceasta fiind o condiţie de validitate.
2.4. Elementele actului constitutiv. Actul constitutiv al grupului de interes economic
trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze stabilite prin lege, repectiv clauze
privind : identificarea viitorului grup de interes economic (firma, sediul, emblema);
identificarea membrilor grupului de interes economic; caracteristicile grupului (obiectul de
activitate, durata, capitalul social); conducerea, administrarea, gestionarea şi controlul grupului;
sediile secundare atunci când acestea se înfiinţează o dată cu grupul sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se prezumă o asemenea înfiinţare; dizolvarea şi lichidarea. În afară
de aceste categorii de clauze obligatorii, membrii grupului de interes economic pot introduce şi
alte clauze potrivit voinţei lor.
2.5 Etapele constitutive ale grupului de interes economic. Constituirea grupului de
interes economic parcurge trei etape şi anume: a) etapa contractuală, b) etapa administrativ
jurisdicțională, c) etapa de înmatriculare în registrul comerţului, publicitate prin Monitorul
Oficial şi înscrierea fiscală.
Secvenţele care domină etapa contractuală sunt: rezervarea denumirii grupului de interes

Pagina 60 din 139
economic; redactarea înscrisului - act constitutiv; autentificarea înscrisului - act constitutiv.
În cadrul etapei administrativ jurisdicționale se exercită controlul de legalitate privind
constituirea şi autorizarea funcţionării grupului de interes economic şi se parcurg următoarele
secvenţe: înregistrarea cererii de autorizare a constituirii şi funcţionării grupului de interes
economic; obţinerea avizelor necesare constituirii şi funcţionării grupului de interes economic;
autorizarea constituirii şi funcţionării grupului de interes economic.
Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării
sale în registrul comerţului. Statutul de comerciant al grupului de interes economic este
determinată prin natura obiectului acestuia, adică de a face fapte de comerţ în realizarea scopului
său. Încheierea judecătorului delegat prin care s-a dispus înmatricularea grupului se publică în
Monitorul Oficial şi se transmite la organele fiscale pentru luarea în evidenţa fiscală.
2.6. Actele juridice încheiate în procedura de constituire. În ceea ce privește actele
juridice încheiate în procedura de constituire, fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, carte au
lucrat în numele unui grup în curs de constituire răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru
actele juridice încheiate cu aceştia pe seama grupului de interes economic, cu excepţia situaţiei
în care grupul le-a preluat asupra sa după dobândirea personalităţii juridice
2. 7. Situaţia neregularităţilor produse în procedura de constituire. Efectele încălcării
cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic constau în neregularităţile care se
produc în procedura de constituire a grupului. Faţă de momentul producerii şi constatării
neregularităţilor constituirii, acestea pot să fie: a) neregularităţi produse şi constatate înainte de
înmatricularea grupului de ineres economic; b) neregularităţi produse înainte de înmatricularea
grupului de ineres economic, dar constatate după înmatricularea acestuia; c) neregularităţi
privind finalitatea de publicitate privind constituirea grupului de interes economic. Fondatorii,
reprezentanţii şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control răspund
nelimitat şi solidar pentru prejudiciile cauzate de aceste neregularități. Dacă grupul de interes
economic nu este remediat prin niciuna dintre modalităţile de remediere prevăzute de lege sau
dacă termenul de regularizare a fost depăşit (în cadrul căruia putea fi exercitată acțiunea în
regularizare), atunci orice persoană interesată poate solicita instanţei declararea nulităţii acestuia.
Acţiunea în declararea nulităţii poate fi introdusă numai pentru cauzele de nulitate prevăzute de
lege.
II. Funcţionarea grupurilor de interes economic.
1. Categorii de organe care asigură funcţionarea. Funcţionarea grupului de interes
economic este asigurată de către organele sale. Structura acestora, precum şi modul lor de
constituire şi funcţionare se apropie foarte mult de organele care asigură funcţionarea societăţilor
de capitaluri, dar are şi elemente caracteristice societăţilor de persoane. Categoriile de organe
care concură la buna funcţionare a grupului sunt: a) organele de deliberare şi decizie care au
forma adunărilor generale al membrilor grupului; b) organele de administrare care au forma
administratorului unic, consiliul administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor
administratorilor; c) organele de control ale gestiunii grupului în forma cenzorilor.
2.Organele de deliberare şi decizie
2.1 Noţiunea. Organele care asigură deliberarea şi decizia grupului de interes economic
sunt reprezentate de adunarea generală a membrilor. Adunarea generală este organul de
deliberare şi decizie care se compune din toţi membrii grupului şi care decide în problemele
esenţiale ale grupului. Legea nr. 161/2003 nu precizează categoriile de adunări generale.
2.2. Competenţele adunării generale. Adunarea generală poate adopta orice hotărâre cu
privire la : alegerea, revocarea, remunerarea administratorilor; modificarea actului constitutive;
aprobarea situațiilor financiare; aprobarea de noi membri; aprobarea cesiunii părţilor de interes.
2.3 Convocarea adunării generale. Convocarea adunării generale a membrilor
grupului se face de către administratorii grupului din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui
membru sau prin ordonarea de către instanţă. Convocarea trebuie să cuprindă: data, locul şi
ordinea de zi a adunării generale. Aducerea convocării la cunoştinţa membrilor grupului se face
prin scrisoare recomandată expediată cu cel puţin 10zile înainte de data ţinerii adunării.
2.4. Desfăşurarea şedinţei adunării generale. Adunarea generală se desfăşoară la
data şi locul indicate în convocare într-un termen care nu poate fi mai mic de 10 zile sau mai
mare de o lună de la data expedierii scrisorii calculat pe zile libere. Legea nr. 161/2003 nu
conţine dispoziţii privind desfăşurarea adunării membrilor grupului, ceea ce înseamnă că sunt
aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 şi din actul constitutiv al grupului. Apreciem că
dacă adunarea este valabil constituită în raport de specificul problemelor ce fac obiectul ordinii
de zi că se poate trece la dezbaterea acesteia, iar lucrările adunării generale pot fi consemnate într-
un proces-verbal de şedinţă.
2.5 Hotărârile adunării generale.
În Legea nr. 161/2003 nu se precizează care sunt formele exercitării votului în

Pagina 61 din 139
adunările generale ceea ce înseamnă că acestea pot fi stabilite prin actul constitutiv. Votul poate
să fie deschis sau secret şi poate fi luat cu unanimitate sau cu o anumită majoritate. Fiecare
membru al grupului dispune de cate un vot. Hotărârile trebuie adoptate cu vot unanim când
vizează anumite situaţii precum: modificarea obiectului grupului: modificarea condiţiilor pentru
adoptarea hotărârilor; modificarea aportului la capitalul social; acceptarea de noi membri;
alegerea, revocarea şi antrenarea răspunderii administratorilor; aprobarea situaţiilor financiare
anuale ale grupului. Hotărârile au caracter de obligativitate şi publicitate deoarece ele trebuie
înregistrate la registrul comerţului. Cele considerate nelegale pot fi atacate cu acţiune în anulare
la instanţele comerciale.
3. Organele de administrare.
3.1 Noţiune. Administratorii grupului de interes economic sunt acele persoane fizice sau
juridice, membri ai grupului sau din afara acestuia, care sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau
prin alegere, cu respectarea condiţiilor pentru a îndeplini această funcţie, care în baza
împuternicirii date, în limitele legii, actului constitutiv şi hotărârilor membrilor grupului, exercită
administrarea şi gestionarea grupului în vederea realizării obiectului şi scopului acestuia şi care
răspund pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor după regulile mandatului.
3.2 Condiţiile pentru a fi administrator. Condiţiile pentru ca o persoană fizică sau juridică
să poată dobândi calitatea de administrator al grupului sunt: existenţa capacităţii de exerciţiu
deplină și a onorabilității.
3.3 Desemnarea administratorilor. Primii administratori sunt desemnaţi prin actul
constitutiv, iar următorii prin alegere de adunarea generală a grupului de interes economic.
Persoanele din afara grupului pot fi doar numite prin actul constitutiv, ceea ce înseamnă că
ulterior administratorii grupului pot fi numai dintre membrii grupului.
3. 4Drepturile şi obligaţiile administratorilor. Administratorii grupului au următoarele
drepturi: dreptul de a reprezenta grupul; dreptul de a face toate operaţiunile pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al grupului; dreptul la remuneraţie; dreptul de a convoca
adunarea membrilor. Ei au şi următoarele obligaţii: obligaţia de a convoca adunarea generală și de
a aduce la îndeplinire hotărârile acesteia; obligaţia de a depune garanția materială prevăzută
de lege; obligaţia de a elabora situaţiile financiare etc..
3.5 Sistemul de lucru. Legea nr. 161/2003 nu face nicio precizare privind sistemul de lucru
al administratorilor ceea ce înseamnă că ei pot să lucreze individual sau împreună în raport de
problematica de administrare şi de prevederile actului constitutiv.
3.6 Garanţia administratorilor. Fiecare administrator este obligat să depună o garanţie la
dispoziţia grupului, al cărei cuantum nu poate fi mai mic dec[t dublul remuneraţiei lunare.
Garanţia se depune înainte de preluarea funcţiei.
3. 7Remunerarea administratorilor. Pentru activitatea prestată administratorii grupului de
interes economic cu caracter comercial primesc o remuneraţie stabilită prin hotărârea adunării
generală a membrilor grupului.
3. 8.Natura juridică a raporturilor dintre administratori şi grupul de interes economic.
Raporturile dintre administratori şi grupul de interes economic cu caracter comercial sunt
raporturi de mandat comercial.
3. 9. Răspunderea administratorilor. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele
reglementate de Legea nr. 161/2003, precum şi cele prevăzute de legislaţia civilă şi comercială
pentru mandat. Formele de răspundere juridică a administratorilor pot fi după caz: răspunderea
civilă, răspunderea contravențională sau răspunderea penală.
3.10 Încetarea funcţiei de administrator.
Funcţia de administrator al grupului de interes economic poate înceta prin: revocare,
renunţare, incapacitatea, ajungere la termen ori prin încetarea existenţei administratorului
persoană fizică sau juridică.
4. Organele de control al gestiunii

4.1 Noţiune. În Legea nr. 161/2003 nu există reglementări exprese privind cenzorii ca organe
de control al gestiunii grupului de interes economic, dar sunt făcute menţiuni care ar putea
conduce la concluzia că grupul de interes economic ar putea avea cenzori. Considerăm că prin
cenzori ai grupului de interes economic se înţelege acele persoane fizice sau juridice, asociaţi sau
neasociaţi care sunt desemnate prin actul constitutiv sau prin alegeri ulterioare în baza
îndeplinirii anumitor condiţii impuse de lege şi care în baza mandatului încredinţat exercită
controlul privind administrarea şi gestionarea grupului de interes economic.
4.2 Condiții pentru a fi cenzor. Condiţiile pentru a fi cenzor al unui grup de interes

Pagina 62 din 139
economic sunt capacitatea deplină de exercițiu și onorabilitatea.
4. 3Desemnarea cenzorilor. Primii cenzori sunt desemnaţi prin actul constitutiv, iar
următorii prin alegere de adunarea generală a grupului de interes economic.
4. 4Drepturile şi obligaţiile cenzorilor. Cenzorii grupului au următoarele drepturi: dreptul la
remunerație; dreptul la control asupra documentelor contabile: dreptul de a obţine de la
administratori situaţii privind mersului grupului etc.. Ei au şi următoarele obligații: obligaţia de
a supraveghea gestiunea și administrarea grupului; obligaţia de a veghea la respectarea
dispoziţiilor legii şi ale actului constitutiv de către administratori şi lichidatori etc..
4.5 Sistemul de lucru al cenzorilor. Legea nr. 161/2003 nu precizează care este modul de
lucru al cenzorilor ceea ce înseamnă că prin actul constitutiv se poate prevedea acest lucru. Ei
pot lucra separat sau împreună când îşi întocmesc propriul raport şi când verifică situaţiile
financiare ale grupului.
4.6 Răspunderea cenzorilor. Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt cele prevăzute de
lege pentru mandat şi cele prevăzute de Legea nr. 161/2003. Cenzorii pot răspunde, după caz,
civil sau penal.
4.7 Încetarea funcţiei de cenzor. Funcţia de cenzor al grupului de interes economic poate
înceta prin: revocare, renunţare, incapacitatea, ajungere la termen ori prin încetarea existenţei
administratorului persoană fizică sau juridică.
4.8. Auditorul financiar. Situațiile financiare ale grupurilor de interes economic vor fi
auditate de auditori financiari atunci când situațiile financiare anuale sunt fie supuse, potrivit
legii, auditului financiar, fie în caz contrar, dacă adunarea generală ordinară hotărăşte
contractarea auditului financiar.
Raporturile dintre grupul de interes economic şi auditorul financiar se stabilesc prin
contract. Activitatea auditorului se desfăşoară potrivit dispoziţiilor OUG 75/1999 şi ale celor din
Legea nr. 161/2003.
5. Modificarea grupului de interes economic. Modificarea grupului de interes economic se

realizează cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute pentru încheierea lui. Legea
nr. 161/2003 menționează următoarele cazuri de modificare a grupului de interes economic:
mutarea sediului grupului; schimbarea obiectului principal de activitate; fuziunea/divizarea;
reducerea/prelungirea duratei grupului. Actul adițional cuprinzând textul integral al prevederilor
actului constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerțului, se menționează în
acest registru și se publică integral în Monitorul Oficial al României. Pentru unele dintre
modificări se face trimitere expresă la dispozițiile privind modificarea existente în materia
societăților comerciale.
III. Încetarea existenței grupului de interes economic

1 Fazele încetării. Încetarea existenței grupului de interes economic se realizează prin
parcurgerea următoarelor faze: dizolvare: lichidarea. În materia încetării grupului de interes
economic sunt incidente normele corespunzătoare societății în nume colectiv.
2. Dizolvarea. Legea nr. 161/2003 stabilește că grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului; b) imposibilitatea realizării obiectului de
activitate al grupului sau realizarea acestuia; c) declararea nulității grupului; d) hotărârea adunării
membrilor; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice; f)
declararea falimentului grupului; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
grupului. Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului sau în alte
cazuri prevăzute de lege.
3. Lichidarea. Lichidarea se face de către lichidatori autorizați, desemnați de adunarea
generală sau prin hotărâre judecătorească. Lichidarea se face conform dispoziţiilor în această
materie prevăzute în Legea nr. 31/1990 și potrivit prevederilor Legii 161/2003, care face trimitere
la legea mai înainte menţionată.

Pagina 63 din 139
MODULUL VIII.
REGIILE AUTONOME, SOCIETĂȚILE NAȚIONALE ȘI COMPANIILE NAȚIONALE
A. ORGANIZAREA TEMEI
I.Unităţi de parcurs:
(1) Noţiunea de regie autonomă;
(2) Constituirea regiei autonome;
(3) Funcţionarea regiei autonome;
(4) Încetarea regiei autonome;
(5) Noţiunea societăţilor şi companiilor naţionale;

Pagina 64 din 139
(6) Constituirea societăţilor şi companiilor naţionale;
(7) Funcţionareasocietăţilor şi companiilor naţionale;
(8) Încetarea societăţilor şi companiilor naţionale;
I. REGIA AUTONOMĂ
1. Noțiunea și categoriile de regii autonome.

Regiile autonome sunt reglementate de prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Regiile autonome pot fi de interes naţional sau de interes local.
Regiile autonome de interes naţional se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale
economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, iar regiile autonome de interes local doar în
anumite domenii de activitate. Nominalizarea ramurilor strategice, a celorlalte ramuri ale
economiei naţionale şi a domeniilor de activitate în care pot fi înfiinţate astfel de regii autonome
este făcută normativ.
Regia autonomă este o persoană juridică având gestiune proprie şi autonomie financiară care
are ca obiect exploatarea unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale
acestuia şi care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau în alte ramuri şi
domenii de interes naţional sau local, stabilite de Guvern.
2. Constituirea regiei autonome

Pagina 65 din 139
2.1 Actul de înființare. În funcţie de tipul regiei autonome, aceasta se pot înfiinţaprin: a)
hotărâre a Guvernului (cea de interes naţional); b) hotărâre a autorităţilor administraţiei publice
locale, adică a consiliului judeţean, a consiliului local municipal, orăşenesc sau comunal (cea de
interes local). Actul constitutiv al regiei autonome are ca anexă regulamentul de organizare şi
funcţionare al regiei autonome care se aprobă de către organul care a înfiinţat-o.În cuprinsul
acestuia sunt înscrise regulile juridice după care este organizată şi urmează să funcţioneze
respectiva regie autonomă.
2.2 Elementele actului de înființare.Actul de înfiinţare al regiei autonome cuprinde
obligatoriu cel puţin următoarele elemente:elemente de identificare a regiei autonome ( firma,
sediul principal);elemente privind obiectul de activitate al regiei autonome, adică activităţile pe
care aceasta urmează să le efectueze;elemente privind patrimoniul regiei autonome, precizându-
se elementele de activ şi elemente de pasiv; elemente privind structura, adică: uzinele, fabricile,
secţiile, atelierele, serviciile, sucursalele şi alte subunităţi, dacă sunt constituite în acelaşi timp cu
regia autonomă.
2.3. Cuprinsul regulamentului de organizare şi funcţionare. Regulamentul de organizare
şi funcţionare al regiei autonome conţine următoarele categorii de elemente: elemente privind
identificarea (firma, sediu principal);elemente privind scopul şi obiectul de activitate (activităţile
pe care poate să le realizeze);elemente privind patrimoniul (bunurile proprietate publică şi
bunurile proprietatea sa; creanţele, datoriile, etc.);elemente privind structura organizatorică în
funcţie de necesităţi şi volumul activităţii (departamente, direcţii, birouri, servicii, ateliere,
laboratoare, compartimente, oficii, etc.);elemente privind funcţionarea (organele de conducere şi
principalele lor atribuţii, răspunderi şi competenţe, funcţionarea organelor de conducere,
etc.);elemente privind evidenţa financiar-contabilă (întocmirea bilanţului, bugetul de venituri şi
cheltuieli, relaţiile de gestiune, etc.);elemente privind structura de personal salariat (angajarea în
muncă, promovarea salariaţilor, particularităţi ale raporturilor de muncă, etc.);alte elemente în
funcţie de specificul regiei autonome.
3. Funcţionarea regiei autonome
3.1.Consiliul de administraţie
a. Noţiunea.Consiliul de administraţie este organul colegial al regiei autonome constituit
potrivit prevederilor legale care are atribuţii stabilite prin lege şi prin regulamentul de organizare
şi funcţionare privind conducerea activităţii regiei autonome şi punerea în executare a acesteia.
b. Structura consiliului de administraţie.Consiliul de administraţie este compus din 5-9
persoane. În structura oricărui consiliu de administraţie al unei regii autonome distingem două
categorii de membrii:a)membri desemnaţi ca reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, după caz, respectiv din: Ministerul Finanţelor Publice, ministerul de resort al
regiei, ministerele cu atribuţii în domeniu, consiliul judeţean sau local;b)membri desemnaţi
potrivit specializării lor în domeniul de activitate al regiei autonome (ingineri, economişti, jurişti
sau alte persoane specializate), pe bază de opţiune a celui care face numirea.
c. Condiţii pentru a fi membru al consiliului de administraţie.Pentru a fi membru al
consiliului de administraţie al unei regiei autonome, o persoană ar trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii privind: a) capacitatea de exerciţiu deplină; b) onorabilitatea; c) limitarea
cumulului.
d. Desemnarea consiliului de administraţie.Consiliul de administraţie este numit, după caz,
prin ordin al ministrului de resort sau prin hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale.
e.Durata mandatului.Durata mandatului membrilor consiliului de administraţie nu poate
depăşi 4 ani. Durata concretă a mandatului membrilor consiliului de administraţie este stabilită
prin actul de înfiinţare. Mandatul poate fi reînnoit numai dacă prin actul de înfiinţare nu se
dispune altfel.
f. Atribuţiile consiliului de administraţie. Atribuţiile consiliului de administraţie nu sunt
nominalizate expres în legislaţia aplicabilă regiei autonome, dar în regulamentele de organizare şi
funcţionare ale diverselor regii autonome există prevederi în acest sens. Consiliul de
administraţie hotărăşte în problemele privind regia autonomă, cu excepţia celor care, potrivit legii
sau regulamentelor specifice fiecărei regii, sunt date în competenţa exclusivă a
directorului/directorului general sau a altor organe.Principalele atribuţii ale consiliului de
administraţie al regiei autonome sunt: aprobă structura organizatorică şi funcţională a regiei
autonome, precum şi modificarea acesteia;întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi îl supune
spre aprobare Guvernului sau consiliilor locale/judeţene, după caz, în condiţiile legii; supune
bilanţul şi contul de profit şi pierderi spre aprobare Ministerului Finanţelor Publice sau direcţiilor
financiare teritoriale, după caz, în condiţiile legii; aprobă statutul personalului, precum şi normele
de protecţie şi securitate a muncii;aprobă sau propune spre aprobare, în condiţiile legii, majorarea

Pagina 66 din 139
sau diminuarea patrimoniului, concesionarea, încheierea sau locaţia de gestiune a unor bunuri sau
servicii din patrimoniul regiei autonome;aprobă mandatul pentru negocierea contractului colectiv
de muncă; decide contractarea de împrumuturi conform prevederilor legale; aprobă sau propune
spre abordare investiţiile ce urmează a fi realizate potrivit obiectului său de activitate;aprobă
colaborarea, cooperarea sau asocierea, conform legii, cu persoane fizice şi juridice din ţara şi din
străinătate
3.2 Funcţionarea consiliului de administraţie
a. Convocarea. Convocarea consiliului de administraţie al regiei autonome se face de către
preşedintele acesteia din proprie iniţiativă sau la cererea a cel puţin unei părţi din numărul
membrilor consiliului, după caz, conform regulamentului regiei autonome.
Convocarea trebuie să cuprindă data şi ora de desfăşurare a şedinţei, locul ţinerii şedinţei şi
ordinea de zi. Aducerea convocării la cunoştinţa membrilor consiliului considerăm că trebuie
făcută în scris şi în timp util, cu excepţia situaţiilor de urgenţă când convocarea se face prin orice
mijloace încât să asigure participarea membrilor.
b.Desfăşurarea şedinţelor. Consiliul de administraţie se poate întruni lunar sau de câte ori
este nevoie.
Şedinţele consiliului de administraţie se desfăşoară în data şi la locul fixate prin convocare.
Pentru ca şedinţa consiliului de administraţie să fie valabil constituită trebuie să fie prezentă
majoritatea membrilor consiliului sau o altă majoritate prevăzută în regulamentul de organizare şi
funcţionare.
Lucrările şedinţei consiliului de administraţie sunt conduse de preşedintele acesteia sau de
către înlocuitorul său.
Consemnarea lucrărilor şedinţei consiliului de administraţie se face în procesul-verbal de
şedinţă.
c. Deciziile consiliului de administraţie şi adoptarea lor. Deciziile consiliului de
administraţie se iau în condiţiile de cvorum şi cu majorităţile prevăzute în regulamentul regiei
autonome şi/sau al consiliului de administraţie, putând fi diferite de la o regie la alta.
d. Drepturile şi obligaţiile membrilor consiliului de administraţie. Membrii consiliului de
administraţie al regiei autonome au următoarele drepturi:dreptul de a participa la şedinţele
consiliului de administraţie;dreptul la vot în consiliul de administraţie;dreptul la o indemnizaţie
pentru munca prestată. Remuneraţia constând în această indemnizaţie este stabilită prin ordin al
ministrului de resort sau, după caz, prin hotărâre a consiliului judeţean sau local;dreptul de a-şi
păstra calitatea de angajaţi la instituţia sau unitatea de la care provin;dreptul la plata unor daune
interese în cazul în care sunt revocaţi de către cel care i-a numit fără justă cauză.
Membrilor consiliului de administraţie al regiei autonome: obligaţia de a îndeplini operaţiunilor
cerute pentru realizarea obiectului de activitate al regiei autonome;obligaţia de a se abţinerea de
la a face concurenţă regiei autonome; obligaţia de a organiza şi ţine contabilitatea regiei
autonome; obligaţia de solicita înregistrarea regiei autonome la registrul comerţului şi de a
depune actele necesare.
4. Directorul sau directorul general
4.1 Desemnarea directorului. Legea nr. 15/1990 stabileşte că unul dintre membrii consiliul
de administraţie al regiei autonome are calitatea de director sau director general, O.G. nr.15/1993
consfinţeşte că acesta este persoana care conduce activitatea curentă a respectivei regii fiind,
totodată, şi preşedintele consiliului de administraţie.
4.2 Contractul de mandat al directorului. Directorul sau directorul general este numit prin
ordin al ministrului din domeniul din care face parte regia. Acesta va asigura conducerea regiei
autonome în baza unui contract de mandat încheiat în condiţiile Legii nr. 31/1990 R şi ale O.U.G.
nr. 79/2008. Contractul de mandat va conţine, alături de criteriile de performanţă specifice, în
mod obligatoriu, obiective cuantificate privind reducerea creanţelor şi plăţilor restante, a
pierderilor, a cheltuielii la 1.000 lei venituri, precum şi creşterea productivităţii muncii, calculată
potrivit legii
Directorul/directorul general al regiei autonome beneficiază de o remuneraţie lunară, de concediu
de odihnă anual şi indemnizaţia aferentă, de un premiu anual de cel mult 12 remuneraţii brute
lunare, proporţional cu gradul global de depăşire a obiectivelor şi criteriilor de performanţă
stabilite prin contractul de mandate.
4.3 Atribuţiile directorului. Atribuţiile directorului/directorului generalsunt consacrate mai
puţin prin dispoziţii normative, dar sunt stabilite preponderent prin intermediul regulamentelor de
organizare şi funcţionare ale diverselor regii autonome. În principal, atribuţiile directorului sunt
următoarele: conducerea activităţii curente a regiei autonome; reprezentarea regiei în relaţiile cu
terţii (autorităţi publice, persoane juridice sau persoane fizice);angajarea şi concedierea

Pagina 67 din 139
personalului de execuţie; numirea conducătorilor din structurile funcţionale ale regiei;exercitarea
operaţiunilor de realizare a obiectului regiei autonome în considerarea criteriilor de performanţă
şi obiectivelor stabilite prin contractul de mandat.
5 Gestiunea economică şi autonomia financiară
5.1. Autonomia financiară a regiei autonome.Conform dispoziţiilor Legii nr. 15/1990,

regiile autonome funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Acestea
trebuie să întocmească anual bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul contabil şi contul
de profit şi pierderi, după modelele stabilite de Ministerul Finanţelor.
5.2. Controlul asupra gestionării şi administrării regiei autonome.Controlul asupra
gestionării şi administrării regiilor autonome este exercitat de către Ministerul Finanţelor Publice
şi de către Direcţiile Finanţelor Publice teritoriale de la sediul regiei autonome, după caz. În
raport de tipul regiei autonome bilanţul contabil anual, respectiv contul de profit şi pierderi, sunt
aprobate de aceste autorităţi şi apoi publicate în Monitorul Oficial al României, respectiv în presa
locală.
5.3. Profitul şi resursele financiare. Profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe
profit va fi repartizat pe destinaţiile prevăzute de lege pentru: rezervele legale; alte rezerve
reprezentând facilităţi fiscale prevăzute de lege; acoperirea pierderilor contabile din anii
precedenţi; constituirea surselor proprii de finanţare; participarea salariaţilor la profit etc..
Resursele financiare necesare regiei autonome pentru desfăşurarea activităţilor proprii şi
realizarea investiţiilor hotărâte sunt asigurate din surse variate. Potrivit legislaţiei în domeniu,
sunt astfel de resurse, valorificabile numai în condiţiile şi limitele stabilite normativ: diverse
sume proprii, creditele bancare contractate, titlurile negociabile emise pe piaţă sau finanţările de
la bugetul de stat sau de la bugetele locale
II. SOCIETĂȚILE ȘI COMPANIILE NAȚIONALE

1. Noţiunea societăților şi companiilor naţionale
Societăţile şi companiile naţionale sunt reglementate prin dispoziţiile O.U.G. nr. 30/1997
privind reorganizarea regiilor autonome. Prin acest act normativ s-a dispus ca regiile autonome
create în baza Legii nr. 15/1990 să se vor reorganizeze în concordanță cu prevederile sale.
Prin reorganizarea regiilor autonome au rezultat societăți comerciale pe acțiuni, denumite
companii naționale sau societăți naționale, care au ca obiect activități de interes public național.
Ramurile strategice ale economiei naționale în care se desfășoară activități de interes național și în
care se organizează societăți naționale sau companii naționale, sunt: producţia şi distribuţia de
energie electrică, termică şi nucleară, mineritul şi gazele naturale, prelucrarea petrolului, poşta,
telecomunicaţiile şi transporturile feroviare. În cadrul societăţilor comerciale de tipul companiilor
și societăților naționale, Fondul Proprietății de Stat este cel care exercită, în numele statului sau la
autorităţilor administraţiei publice locale, toate drepturile acţionarului.
Societăţile naționale şi companiile naționale sunt persoane juridice având forma juridică de
societăți comerciale pe acțiuni care au ca obiect de activitate desfășurarea unor activități
economice de interes public național, iar Fondul Proprietăţii de Stat exercită, în numele statului
sau al autorităţilor administraţiei publice locale, toate drepturile acţionarului la societăţile
comerciale.
2. Constituirea societăţilor şi companiilor naţionale
2. 1.Actul constitutival societăţilor şi companiilor naţionale. O.U.G. nr. 30/1997 stabileşte

că autoritatea administrației publice centrale, pe baza programelor de reorganizare, dispune prin
acte administrative individuale măsuri de reorganizare a regiilor autonome supuse restructurării și
înființarea de societăți naționale sau companii naționale. Actul administrativ prin care se
înființează asemenea societăți naționale sau companii naționale este, după caz, hotărârea sau
ordonanța Guvernului. Prin hotărârea sau ordonanța Guvernului de înființare a societății naționale
sau companiei naționale se aprobă statutul acesteia, care face parte din hotărâre ca anexă.
2.2 Elementele actului administrativ de înfiinţare.Hotărârea sau ordonanța
Guvernuluicuprind următoarele elemente:elemente de identificare a societății naționale sau
companiei naționale (denumire și sediu);elemente privind forma juridică de societate pe acțiuni a

Pagina 68 din 139
societății naționale sau companiei naționale;elemente privind capitalul social și sediul;elemente
privind organele de conducere (adunarea general, consiliul de administrație).
2.3. Elementele statutului. statutul are rolul de a dezvolta modul de organizare Şi funcționare
și de încetare a existenței societății naționale sau companiei naționale. El cuprinde elemente
privind: identificarea societății naționale sau companiei naționale (denumire, forma juridică,
sediul); durata (determinată sau nedeterminată); scopul și obiectul de activitate (îndeplinirea
strategiei naționale în domeniul respectiv, activitățile de comerț pe care înțelege să le efectueze);
capitalul social (cuantumul capitalului social, valoarea unei acțiuni, numărul de acțiuni,
cesiunea acțiunilor, drepturile și obligațiile acționarilor); funcționarea; încetarea existenței
societății naționale sau companiei naționale.
3. Funcționarea societăţilor şi companiilor naţionale
3.1. Organe care asigură funcţionarea. Funcţionareasocietății naționale sau a companiei

naționale este asigurată de aceleași organe ca la societatea pe acțiuni, respectiv: a) organul de
deliberare şi decizie (adunarea generală a acţionarilor); b)organul de administrare şi conducere; c)
organul de control al administrării şi gestiunii (cenzorii și/sau auditorii financiari și auditori interni,
după caz).
3.2.Organele de deliberare şi decizie.Deliberările şi deciziile la societăţile şi companiile
naţionale sunt asigurate de adunările generale ale acţionarilor. Ele pot fi ordinare şi extraordinare.
Constituirea valabilă, convocarea, desfăşurarea şi adoptarea hotărârilor adunărilor generale sunt
similare celor de la societăţile pe acţiuni şi sunt reglementate de prevederile statutului societăţii
sau companiei naţionale.
3.3.Organele de administrare. Administrareasocietăţilor şi companiilor naţionale este
asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Sistemele de administrare ale societăţilor pe
acţiuni au aplicabilitate şi în cazul acestor categorii de comercianţi persoane juridice.
Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor
operatori economici, conducerea companiilor naționale și societăților naționale este asigurată în
baza unui contract de mandat încheiat în condițiile Legii nr. 31/1990 și ale acestei ordonanțe.
Rolul contractului de mandat este de a stabili anumite coordonate ale activității organului de
conducere al unei companii naționale sau societăți naționale.
3.4.Organul de control al administrării şi gestionării. La societăţile şi companiile naţionale
controlul este asigurat, după, caz, de cenzori și/sau auditori financiari și auditori interni. Regimul
aplicabil acestor categorii de organe de control este acelaşi ca la societăţile pe acţiuni.
3.5. Profitul. Conform dispozițiilor O.G. nr. 64/2001, profitul contabil rămas după deducerea
impozitului pe profit va fi repartizat pe destinaţiile prevăzute normativ. Societăţile naţionale și
companiile naţionale au obligaţia să vireze dividendele la instituţia publică implicată în termen de
30 de zile de la data termenului legal de depunere a bilanţului contabil, dacă prin legi speciale nu
se prevede altfel.
4. Încetarea existenţei societăţilor sau companiilor naționale
Societatea națională sau compania națională își încetează existența prin dizolvare și lichidare, în
aceleași condiții ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.

Pagina 69 din 139
MODULUL IX.
FORMAREA ȘI EXECUTAREA CONTRACTELOR AFERENTE EXPLOATĂRII
ÎNTREPRINDERII COMERCIALE
I. Unităţi de parcurs:
(1) Noţiunea şi regimul juridic aplicabil contractelor aferente exploatării întreprinderii
comerciale.
(2) Încheierea contractelor privind exploatarea unei întreprinderi comerciale.
(3) Plata în contractele încheiate între profesioniştii comercianţi şi între aceştia şi autorităţile
contractante.
(4) Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile generate de contractele între profesioniştii
comercianţi.
(5) Mandatul oneros pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale.
(6) Preţul rezonabil în contractele între profesionişti.
(7) Curgerea de drept a dobânzilor în obligaţiile privind plata unei sume de bani, între
profesioniştii comercianţi.
II. Obiectivele temei.

(1) Cunoaşterea regimului juridic aplicabil contractelor dintre profesioniştii comercianţi.
(2) Cunoaşterea modului şi particularităţilor de formare şi executare a contractelor dintre
profesioniştii comercianţi
(3) Identificarea şi cunoaşterea unor instituţii juridice specifice în materia obligaţiilor
generate de contractele dintre profesioniştii comercianţi şi dintre aceştia şi autorităţile
contractante.

Pagina 70 din 139
III. Timpul alocat temei: 2 ore.
I. Noţiunea şi regimul juridic aplicabil contractelor aferente exploatării întreprinderii

comerciale.
1. Noţiunea contractelor aferente exploatării întreprinderii comerciale
Reglementarea unitară a obligaţiilor specifice dreptului privat nu a exclus însă existenţa
unor reguli speciale privind formarea, modificarea, transmiterea şi executarea obligaţiilor derivate
din raporturile la care participă profesioniştii comercianţi, în exploatarea unei întreprinderi
comerciale.
Contractele încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi comerciale se disting de
contractele încheiate de simplii particulari prin următoarele: sunt încheiate de profesioniştii
comercianţi; au ca obiect producerea de mărfuri, circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări şi
prestarea de servicii; au ca scop obţinerea unui profit.
Considerăm că prin contractele aferente exploatării întreprinderii comerciale se înţelege
contractele încheiate de profesioniştii comercianţi pentru producerea schimbul şi circulaţia
mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii cu scopul de a obţine profit.
2. Regimul juridic aplicabil contractelor încheiate pentru exploatarea unei întreprinderi

comerciale.
2.1. Regimul juridic general.
Contractele privind exploatarea unei întreprinderi comerciale sunt supuse regimului juridic
general prevăzut de normele Noului Cod Civil în materie de obligaţii.
Aplicarea principiilor generale privind formarea şi executarea contractelor în materia
raporturilor la care participă profesioniştii comercianţi este consacrată expres prin dispoziţiile art.
3 din Noul Cod Civil, în care se prevede că dispoziţiile acestui Cod se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
2.2.Regimul juridic special.
Exploatarea unei întreprinderi comerciale generează raporturi juridice care au o anumită
specificitate.
Pentru a acoperi reglementativ o asemenea specificitate, în Noul Cod Civil, au fost cuprinse
reguli derogatorii de la regimul juridic unitar, care sunt aplicabile doar raporturilor juridice
generate de exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
II. Încheierea contractelor privind exploatarea unei întreprinderi comerciale
1. Principii care guvernează formarea contractelor privind exploatarea unei întreprinderi

comerciale.
1.1. Libertatea contractuală
Formarea obligaţiilor în raporturile juridice la care participă profesioniştii comercianţi este
guvernată de principiul libertăţii contractuale.
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri ( art. 1169 din Noul Cod Civil).
1.2. Limitări ale libertăţii contractuale.

Principiul libertăţii contractuale este limitat expres prin norme juridice specifice aplicabile
unor categorii de contracte.
Contractele în care este limitată libertatea contractuală sunt de următoarele tipuri: contractele

Pagina 71 din 139
de adeziune, contractele forţate, contracte cu clauze interzise de lege.
2. Formarea acordului de voinţe

2.1. Mecanismul formării acordului de voinţe.
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Realizarea acordului de voinţe ca element fundamental în încheierea contractului este
determinată de întâlnirea concordantă dintre ofertă şi acceptare.
Negocierea, încheierea şî executarea contractului trebuie să fie guvernate de buna-credinţă a
părţilor.
Încheierea contractelor aferente exploatării unei întreprinderi comerciale trebuie să respecte
condiţiile esenţiale de validitate a oricărui contract: capacitatea de a contracta; consimţământul
părţilor; obiectul determinat şi licit; cauza licită şi morală.
Când prin lege se prevede o anumită formă a contractului atunci încheierea acestuia trebuie
făcută în această formă cerută de lege pentru ofertă şi acceptare.
2.2 Oferta de a contracta
Oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane determinate sau
publicului în general de a încheia un contract în anumite condiţii.
Negocierea contractului poate să cuprindă oferte şi contraoferte care în final să conducă la
formarea acordului de voinţe printr-un schimb succesiv de oferte. Persoana care propune ultimul
element esenţial al contractului în cadrul acestui schimb de oferte poate fi considerată că ea este
cea care a făcut oferta.
Deci oferta este propunerea pe care o persoană denumită ofertant o adresează unei alte
persoane sau publicului în general, denumită destinatar cu scopul de a încheia un contract în
anumite condiţii.
2.3. Acceptarea de a contracta
Acceptarea este răspunsul care materializează manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei
de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta care i-a fost adresată în acest scop.
Este considerată acceptare orice act sau fapt al destinatarului dacă indică în mod neîndoielnic
acordul acestuia cu privire la ofertă aşa cum a fost aceasta formulată şi dacă ajunge în termen la
autorul ofertei.
Deci acceptarea este manifestarea voinţei juridice a destinatarului ofertei de a încheia cu
ofertantul contractul în condiţiile stabilite în oferta care i-a fost transmisă în acest scop.
3. Momentul încheierii contractului.
3.1. Momentul încheierii contractului între persoane prezente.
Momentul încheierii contractului între persoane prezente este cel al declarării acceptării
ofertei fără rezerve.
Dacă nu este acceptată de îndată, oferta fără termen adresată unei persoane prezente rămâne
fără efecte juridice.
Contractele încheiate prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă
sunt asimilate contractelor între persoane prezente, deoarece părţile iau act în mod direct şi
nemijlocit de declaraţiile lor de voinţă.
3.2. Momentul încheierii contractelor între persoane neprezente.
Există situaţii când de la manifestarea de voinţă a ofertantului şi pană la cunoaşterea de către
acesta a manifestării de voinţă a acceptantului trece un timp, deoarece persoanele între care
urmează să se încheie un contract se află la distanţă una faţă de cealaltă.
Oferta a fost făcută prin poştă, curierat, telex sau telegraf neexistând posibilitatea ca
momentul manifestării voinţei de acceptare a destinatarului ofertei să coincidă cu momentul
cunoaşterii acceptării de către ofertant.
În privinţa determinării momentului încheierii contractului între persoane neprezente în
literatura juridică au fost avansate mai multe teorii precum: teoria emisiunii declaraţiei de voinţă,
teoria transmisiunii declaraţiei de voinţă, teoria informaţiunii declaraţiei de voinţă.
Prin art. 1186 alin. 1 din Noul Cod Civil în care se dispune că încheierea contractului are loc
în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din
motive care nu îi sunt imputabile se consacră ca element determinant al momentului încheierii
contractului între absenţi recepţiunea acceptării.
Reglementarea prevăzută în art. 1186 alin. 1 din Noul Cod Civil instituie prezumţia tacită
abosultă a luării la cunoştinţă a acceptării de către ofertant, ca efect al recepţiunii acesteia, care nu
poate fi răsturnată de ofertant prin niciun mijloc de probă.
În consecinţă momentul încheierii contractului între absenţi este cel al recepţiunii ofertei.
4. Locul încheierii contractului.
4.1. Locul încheierii contractului între persoane prezente.

Pagina 72 din 139
Determinarea locului încheierii contractului între persoane prezente nu prezintă dificultăţi.
Locul încheierii contractului între persoane prezente este acolo unde se află părţile când fac
schimbul de ofertă şi acceptare una faţă de cealaltă.
4.3. Locul încheierii contractului între persoane absente.
În cazul contractelor încheiate între persoane absente locul încheierii contractului se
determină potrivit sistemului recepţiunii acceptării.
Locul încheierii contractului între persoane absente este locul unde ofertantul primeşte
corespondenţa cu acceptarea (domiciliul; sediul; reşedinţa; alt loc stabilit de ofertant).
În situaţia contractelor încheiate prin telefon locul încheierii contractului este cel de unde
vorbeşte ofertantul.
5. Cuprinsul contractului.
Conţinutul contractului se stabileşte de părţi la încheierea acestuia.
Determinarea conţinutului contractului trebuie făcută însă după anumite reguli cuprinse în
Noul Cod Civil, sub forma unor clauze speciale care privesc încheierea contractului.
Clauzele speciale ale contractului sunt: clauzele subînţelese; clauzele externe; clauzele
standard; clauzele neuzuale.
6. Particularităţi ale încheierii contractelor la distanţă.
6.1. Principii
Globalizarea pieţelor pe fondul marilor descoperiri în domeniul calculatoarelor, prelucrării
informaţiilor, transporturilor aeriene a condus la crearea şi utilizarea de noi tehnici contractuale
în activitatea comercială.
Piaţa electronică există împreună cu piaţa tradiţională iar pentru a corespunde sufragiilor
consumatorilor este guvernată de principii care să îndeplinească aceleaşi funcţii ca şi comerţul
tradiţional.
Principiile pe care se fundamentează comerţul electronic sunt: principiul abordării
minimaliste; principiul abordării funcţional-echivalente; principiul neutralităţii tehnologice;
principiul compatibilităţii internaţionale.
6.2 Încheierea contractelor la distanţă între comercianţi şi consumatori.
a. Natura contractelor la distanţă.
Contractul la distanţă este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un
comerciant şi un consumator în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant care
utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract una sau mai multe tehnici de
comunicaţie la distanţă.
b. Informarea prealabilă a consumatorului
Comerciantul trebuie să-l informeze în timp util corect şi complet pe consumator, înainte
de încheierea contractului la distanţă asupra următoarelor elemente: identitatea comerciantului
caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului; preţul bunurilor sau tarifele serviciilor cu
toate taxele incluse; cheltuielile de livrare; modalităţile de plata de livrare sau prestare; costul
utilizării tehnicii de comunicare la distanţă, perioada de valabilitate a ofertei; dreptul de
denunţare a contractului etc.
Informaţiile menţionate vor fi comunicate consumatorului în mod clar şi uşor de înţeles
prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă cu respectarea ordinii publice şi a
bunelor moravuri.
c.Lansarea comenzii de către consumator.
Consumatorul pe baza informaţiilor primite de la comerciant lansează o comandă privind
cumpărarea produsului sau prestarea serviciului.
d. Confirmarea primirii comenzii de către comerciant.
Comerciantul care a primit comanda de la consumator va transmite către consumator un
mesaj de confirmare a comenzii.
e. Momentul încheierii contractului.
Momentul încheierii contractului între comerciant şi consumator, dacă părţile nu au
convenit altfel este cel în care consumatorul a primit de la comerciant mesajul de confirmare a
comenzii.
Legea consacră în privinţa momentului încheierii contractelor la distanţă teoria recepţiunii,
adică a primirii acceptării de către ofertant.
f. Locul încheierii contractului.
Locul încheierii contractului la distanţă este cel în care ofertantul (consumatorul) primeşte
mesajul de confirmare a comenzii sale, de la comerciant.
7. Particularităţi ale încheierii contractelor prin mijloace electronice.
7.1. Noţiunea contractelor încheiate prin mijloace electronice.
Contractul încheiat prin mijloace electronice este acel contract în care formarea acordului
de voinţe ale părţilor se face prin întălnirea ofertei cu acceptarea care materializează şi
concretizează voinţa acestora prin înscrisuri în formă electronică şi sub semnătură electronică.

Pagina 73 din 139
Pentru validitatea contractului încheiat prin mijloace electronice nu este necesar
consimţământul prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.
7.2. Informarea prealabilă a destinatarului.
Furnizorul de servicii trebuie să pună la dispoziţia destinatrului înainte ca acesta să trimită
oferta de a contracta sau acceptarea ofertei de a contracta cel puţin următoarele informaţii:
informaţii generale ( elementele de identificare; obiectul serviciilor; tarifele serviciilor; etc) şi
informaţii cu caracter tehnic ( etapele încheierii contractului; mijloacele tehnice de identificare şi
corectare a erorilor; condiţiile de conduită; etc.)
Informaţiile trebuie să fie exprimate în mod clar neechivoc şi într-un limbaj accesibil.
7.3. Lansarea ofertei de a contracta.
Destinatarul serviciilor pe baza informaţiilor primite de la furnizorul de servicii trimite prin
mijloace electronice oferta sa de a contracta.
7.4. Confirmarea primirii ofertei de către furnizor.
Furnizorul de servicii are obligaţia de a confirma primirea ofertei, ceea ce echivalează cu
acceptarea acesteia.
Confirmarea primirii ofertei se face printr-un mijloc de comunicare electronică ( poşta
electronică, fibră optică, radio, satelit etc.)
7.5. Momentul încheierii contractului
Dacă părţile nu au convenit altfel contractul se consideră încheiat în momentul în care
acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
Când contractul prin natura sa sau la cererea beneficiarului impune o executare imediată a
prestaţiei acesta se consideră încheiat în momentul în care debitorul a început executarea
acestuia cu excepţia situaţiei în care ofertantul a cerut că în prealabil să i se comunice acceptarea.
7.6. Locul încheierii contractului.
Locul încheierii contractului în formă electronică este cel în care ofertantul primeşte
confirmarea ofertei( acceptarea) de la destinatar.
III. Plata în contractele încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități

contractante
1. Principiile executării obligaţiilor contractuale.
Executarea obligaţiilor născute din contractele aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale este guvernată de următoarele principii: principiul executării în natură a obligaţiilor;
principiul executării conforme a obligaţiilor; principiul cooperării în executare.
Aceste funcţii sunt consacrate expres de prevederile Noului Cod Civil.
2. Plata-modalitate de executare.
Plata este o modalitate voluntară de executare a obligaţiei. Orice plată presupune o datorie.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau după caz în executarea oricărei alte prestaţii care
constituie obiectul obligaţiei (art. 1469 alin. 2 din Noul Cod Civil).
3. Reguli specifice aplicabile plăţii în contractele între profesioniştii comercianţi şi
între aceştia şi autorităţi contractante.
3.1. Determinare juridică.
Pentru promovarea competitivităţii mediului de afaceri şi pentru consolidarea funcţionării
pieţei româneşti ca parte integrantă a pieţei interne a Uniunii Europene prin Legea nr. 72/2013
privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unei sume de
bani rezultând din contractele încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante a fost realizat cadrul juridic pentru crearea unor mecanisme eficiente pentru
combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată rezultând din contractele încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
3.2. Domeniul de aplicare.
Prevederile Legii nr. 72/2013 se aplică creanţelor certe lichide şi exigibile constând în
obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti
sau între aceştia şi o autoritate contractantă.
Contractul trebuie să aibă ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv
proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
Sunt excluse de la aplicarea legii menţionate, următoarele: creanţele înscrise la masa
credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă; creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc
sau concordat preventiv; creanţele care fac obiectul unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei
negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi. Contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori.
3. 3.Termenul în contractele între profesioniştii comercianţi.
a. Termenul legal de plată.

Pagina 74 din 139
În contractele dintre profesionişti termenul legal de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile
calendaristice. Orice termen de plată în limitele acestui interval este un termen legal de plată.
b. Termenul contractual de plată.
Părţile contractante pot stipula în contract un termen de plată mai mare sub rezerva ca
această clauză să nu fie abuzivă. Termenul stabilit de părţi peste termenul legal este un termen
contractual.
c. Plata eşalonată.
Părţile contractante pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat.
Într-o asemenea situaţie dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri prevăzute de lege
se calculează prin raportare la suma scadentă.
d. Interdicţia convenirii unui termen de emitere sau primire a facturii.
Părţile contractante nu pot conveni cu privire la data emiterii sau primirii facturii. Orice
clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a facturii este lovită de nulitate
absolută.
3.4. Termenul în contractele dintre profesioniştii comercianţi şi autorităţi contractante.
a. Termenul legal de plată
În contractele între profesioniştii comercianţi şi autoritaţi contractante termenul legal de
plată este de 30 de zile calendaristice.
El începe să curgă după caz de la următoarele momente: de la data primirii facturii ori a
oricărei cereri echivalente de plată; de la data recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor dacă
data primirii facturii ori a unei alte cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară
acestora; de la data recepţiei sau verificării conformităţii mărfurilor sau serviciilor, dacă legea
sau contractul nu prevede o asemenea procedură iar autoritatea contractantă a primit factura ori
cererea echivalentă de plată la data recepţiei ori verificării sau anterior acestei date.
Procedura de recepţie sau verificare nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data
primirii bunurilor sau prestării serviciilor.
Procedura de recepţie sau verificare poate avea în mod excepţional o durată mai mare de
30 de zile calendaristice dacă există un caz justificat în mod obiectiv de natura sau
caracteristicile contractului şi dacă este stabilită în contract şi în documentaţia achiziţiei o clauză
sub rezerva de a nu fi abuzivă privind termenul de recepţie şi motivele obiective ale naturii sau
caracteristicilor contractului.
Părţile contractante nu pot conveni cu privire la data emiterii sau primirii facturii. Orice
clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a facturii este lovită de nulitate
absolută.
Pentru obligaţiile băneşti rezultând din contractele încheiate între instituţiile publice din
domeniul sănătăţii şi entităţile publice care furnizează servicii medicale de sănătate pe de o parte
şi profesioniştii comercianţi de cealaltă parte termenul legal de plată este de cel mult 60 de zile.
Acest termen derogă de la termenul legal general pentru contractele dintre profesioniştii
comercianţi şi autorităţi contractante din motive care ţin de specificul activităţii medicale şi de
resursele de finanţare de la buget a unor asemenea servicii, care nu sunt întotdeauna
corespunzătoare.
Pentru a preveni o perturbare a activităţii medicale de sănătate şi în considerarea
importanţei acestora pentru societate în general şi pentru persoană în special s-a prevăzut prin
lege un termen de plată mai mare.
Curgerea termenului legal de plată pentru obligaţiile născute din asemenea contracte începe
de la aceleaşi moemente ca şi pentru termenul general de 30 de zile.
b. Termenul contractual de plată.
Termenele de plată stabilite în contract pentru executarea obligaţiilor autorităţilor
contractante nu pot fi mai mari decât termenele legale de plată.
Părţile contractante pot însă stipula un termen de plată de maxim 60 de zile calendaristice,
dacă acesta este stabilit expres în contract şi în documentaţia de achiziţie şi este obiectiv
justificat având în vedere natura sau caracteristicile specifice ale contractului sub rezerva ca o
asemenea clauză să nu fie abuzivă.
Părţile contractante pot conveni ca plata să se facă în mod eşalonat. În acest caz dobânzile
penalizatoare şi celelate despăgubiri prevăzute de lege se calculează prin raportare la suma
scadentă.
IV. SOLIDARITATEA CODEBITORILOR ÎN OBLIGAȚIILE GENERATE
DE CONTRACTELE ÎNTRE PROFESIONIȘTII COMERCIANȚI
1. Noţiunea şi prezumţia solidarităţii codebitorilor.

I.1. Noţiunea solidarităţii codebitorilor.
Obligaţia solidară este aceea în care toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel

Pagina 75 din 139
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îî liberează pe ceilalţi faţă de creditori.
Izvorul solidarităţii codebitorilor poate fi legea sau convenţia părţilor. Solidaritatea între
debitori nu este prezumată.
Legea instituie totuşi o prezumţie de solidaritate a codebitorilor în raporturile în care una
dintre părţi este profesionist cu condiţia ca alte norme speciale să nu înlăture această prezumţie.
1.2. Prezumţia de solidaritate.
a. Noţiunea prezumţiei de solidaritate.
Prezumţia de solidaritate este prevăzută în art. 1446 din Noul Cod Civil în care se dispune
că: “solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, dacă prine lege nu se prevede altfel.”
Această dispoziţie legală este o preluare a art. 42 din Codul Comercial (abrogat) în care se
dispunea că „în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar în afară de stipulaţie
contrară.”
b. Condiţiile prezumţiei de solidaritate
Pentru a opera prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: obligaţia să
fie contractată de profesionişti în exerciţiul activităţii unei întreprinderi; să nu existe stipulaţie
contrară solidarităţii printr-o normă specifică.
c. Excepţia de la prezumţia de solidaritate.
Când printr-o normă specială este exclusă prezumţia de solidaritate atunci prezumţia nu
operează pentru obligaţiile născute din actele juridice la care se referă norma specifică.
O asemenea situaţie o putem întâlni în obligaţiile generate de contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori.
2. Efectele solidarităţii codebitorilor.
Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile contractate în exploatarea unei întreprinderi
comerciale produce anumite efecte în raporturile dintre creditor şi debitoriisolidari precum şi
efecte între debitori.
Creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga obligaţie, putând în
acelaşi timp să-i urmărească şi pe ceilalţi codebitori.
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte
şi faţă de ceilalţi codebitori.
Compensaţia între creditor şi un debitor solidar operează între aceştia în limita părţîi din
datorie care-i revine acestuia din urmă iar ceilalţi codebitori sunt ţinuţi solidar decât pentru
partea rămasă după ce a operat compensaţia.
Confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea aceluia care reuneşte în
persoana sa calitatea de creditor şi debitor.
Insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de ceilalţi codebitori proporţional cu
partea din datorie care revine fiecăruia.
V. MANDATUL ONEROS PENTRU ACTE DE EXERCITARE A UNEI
ACTIVITĂŢI PROFESIONALE.
1. Noţiunea şi caracterele mandatului.
1.1Noţiunea mandatului.
Contractul de mandat este contractul prin care o parte numită mandatar se obligă să încheie
acte juridice pe seama celeilalte părţi numită mandant.
Părţile în contractul de mandat sunt mandantul care dă împuternicirea şi mandatarul care
primeşte împuternicirea.
I.2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.
Contractul de mandat este consensual, cu titlu oneros sau gratuit, unilateral sau sinalagmatic
şi intuitu personae.
2. Mandatul cu titlu oneros prezumat.
Când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă că
acesta este cu titlu oneros. [ art. 2010 din Noul Cod Civil ].
Cum în art. 2010 din NCC nu se face distincţie între activitatea profesională civilă şi cea
comercială, înseamnă că mandatul dat de un comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este
un mandat cu titlu oneros. Este de fapt o preluare a concepţiei consacrate în art. 372 alin 2 din
Codul Comercial român ( în prezent abrogat) prin care se dispunea că : „ mandatul comercial nu se
presupune a fi gratuit”.
Prin art. 2010 din Noul Cod Civil mandatul oneros este atât pentru afacerile civile cât şi
pentru cele comerciale fiind depăşită ideea prevăzută în art. 375 alin. 1 din Codul comercial român
( abrogat) care dispunea că „mandatul comercial nu se întinde şi la afacerile care nu sunt
comerciale afară numai dacă aceasta se declară cu precizie prin mandat.”
Caracterul mandatului aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este prezumat a fi

Pagina 76 din 139
oneros datorită obiectului şi scopului acestui tip de întreprindere adică exercitarea de activităţi de
producere de bunuri, prestări de servicii, comercializare de mărfuri pentru obţinerea de profituri.
Mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul
dintre simplii particulari prin obiect, scop şi calitatea părţilor.
VI. PREŢUL REZONABIL ÎN CONTRACTELE ÎNTRE PROFESIONIŞTI.

1. Noţiunea şi determinarea preţului.
1.1. Noţiunea preţului.
Preţul este un element al contractului şi reprezintă în raport de obiectul contractului
obiectul prestaţiei la care debitorul obligaţiei s-a angajat.
În contractul de vânzare-cumpărare preţul constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul
o plăteşte vânzătorului în schimbul bunului [art. 1660 alin.1 din Noul Cod Civil.].
1.2.Determinarea preţului.
Preţul ca obiect al obligaţiei debitorului trebuie să fie determinat sau determinabil.
Preţul este determinat dacă în momentul încheierii contractului a fost precizat de părţi
cuantumul acestuia, ca sumă totală sau pe o unitate de măsură.
Preţul este determinabil dacă la momentul încheierii contractului părţile au convenit asupra
unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii fără a
mai fi necesar un nou acord de voinţă al părţilor.
Părţile contractante pot stabilit la încheierea contractului preţul sau o modalitate prin care
acesta poate fi determinat ulterior.[ Art. 1661 din Noul Cod Civil.]
Ele pot să încredinţeze determinarea ulterioară a preţului unui terţ care trebuie să acţioneze
corect, diligent şi echidistant. [ Art. 1232 alin. 1 din Noul Cod Civil.]
Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze sau aprecierea sa este în mod manifest
nerezonabilă atunci la cererea oricări persoane interesate preţul va fi stabilit de instanţă.
Cererea se depune la judecătoria de la locul încheierii contractului.
Preşedintele judecătoriei va desemna de urgenţă, în camera de consiliu prin încheiere
definitivă, un expert pentru determinarea preţului.
Remuneraţia expertului se plăteşte de părţi, în cote egale.
În cazul contractului de vânzare- cumpărare dacă preţul nu a fost determinat în termen de
un an de la încheierea contractului vânzarea este nulă în afara cazului în care părţile au convenit un
alt mod de determinare a preţului.
2. Preţul rezonabil în contractele între profesionişti.
Dacă un contract încheiat între profesioniştii comercianţi nu stabileşte preţul şi nici nu indică
o modalitate pentru a-l determina se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod
obişnuit în domeniul respectiv, pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau în
lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.[art. 1233 din Noul Cod Civil]
Lipsa preţului nu afectează obiectul şi nici valabilitatea contractului.
Preţul rezonabil este avut în vedere în contractele între profesioniştii comercianţi atunci
când: părţile nu au determinat preţul în contract; părţile nu au indicat în contract o modalitate de
determinare a preţului; nu există un preţ practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru
aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile.
VII. CURGEREA DE DREPT A DOBÂNZILOR ÎN OBLIGAȚIILE PRIVIND PLATA
UNEI SUME DE BANI ÎNTRE PROFESIONIȘTII COMERCIANȚI
1. Regulile generale privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor

contractuale.
Părţile contractante sunt obligate să-şi execute obligaţiile pe care le-au contractat.
Când fără justificare o parte contractuală nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată ea este
răspunzătoare de prejudiciul pe care l-a cauzat celelialte părţi şi este obligată să-l repare.
Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale debitorul răspunde sub forma daunelor
interese.
Creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a
cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. [art. 1530 din Noul Cod
Civil.]
2. Curgerea de drept a dobânzilor.
2.1. Noţiunea şi reglementarea curgerii de drept a dobânzilor.
Prin dobândă se înţelege suma de bani cu acest titlu sau orice altă prestaţie sub orice titlu
sau denumire convenită de părţi sau în lipsă stabilită de lege pe care debitorul trebuie să o
plătească creditorului pentru folosinţa capitalului încredinţat de acesta.
Debitorul de află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a
termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect şi în cazurile anume prevăzute de

Pagina 77 din 139
lege.
O situaţie juridică în care legea prevede întârzierea de drept a debitorului este cea în care
obligaţiile au ca obiect plata unor sume de bani şi sunt contractate de profesionişti.
Potritiv art. 1532 alin. 2 lit. d din Noul Cod Civil, debitorul se află de drept în întârziere
când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi.
Această prevedere este o preluare a art. 43 din Codul Comercial(abrogat) în care se
dispunea că datoriile comerciale, lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când
devin exigibile.
Regimul juridic al dobânzii este reglementat pentru obligaţiile băneşti de O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar – fiscale în domeniul bancar.
2. 2.Condiţiile curgerii de drept a dobânzilor.
Pentru a opera curgerea de drept a dobânzilor trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
obligaţia de plată trebuie să fie contractată de profesionişti în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi; obligaţia trebuie să aibă ca obiect plata unei sume de bani; obligaţia trebuie să fie
lichidă;
2.3. Felurile dobânzii.
Dobânda poate fi stabilită de părţi sau poate deriva din lege. Dobânda poate fi
convenţională sau legală.
Dacă părţile nu stabilesc ele o rată a dobânzii dar obligaţia este purtătoare de dobânzi
atunci se aplică dobanda legală.
Dobânda legală poate fi dobândă legală remuneratorie şi dobândă legală penalizatoare.
Dobânda legală remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă
de bani la un anumit termen calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei
obligaţiei. [ art. 1 alin. 2 din OG nr.13/2011]
Dobânda legală penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru
neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. [ art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011].
2.4. Nivelul dobânzii.
a. Determinarea nivelului dobânzii legale.
Părţile contractante sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii atât pentru
restituirea unui împrumut al unei sume de bani cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii
băneşti.
Dacă în contract părţile nu au stabilit expres nivelul dobânzii atunci dobânda datorată de
debitorul obligaţiei este dobânda legală, după caz, dobânda remuneratorie sau dobânda
penalizatoare.
b. Nivelul dobânzii legale remuneratorii.
Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României.
c. Nivelul dobânzii legale penalizatoare.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus
patru puncte procenuale şi este aplicabilă obligaţiilor născute din raporturile juridice privind
simplii particulari sau din exploatarea unei întreprinderi fără scop lucrativ. [ art. 3 alin. 1 din OG
nr. 13/2011].
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante dobânda legală
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus opt puncte procentuale. [ art. 3
1
alin. 2 din OG nr. 13/2011].
d. Nivelul diminuat al dobânzii legale în raporturile care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ.
Pentru obligaţiile născute din asemenea raporturi juridice în care părţile nu au stabilit
convenţional o dobândă, rata dobânzii legale se stabileşte diminuat cu 20% faţă de nivelul (rata
dobânzii de referinţă a BNR) prevăzut de lege pentru dobânda remuneratorie sau nivelul (rata de
referinţă plus patru puncte procentuale) prevăzut de lege pentru dobânda penalizatoare.
În cazul în care părţile pe cale convenţională stabilesc în raporturile juridice care nu decurg
din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, o dobandă, aceasta nu poate depăşi cu mai mult
de 50% nivelul ( rata de referinţă a BNR) prevăzut de lege pentru dobânda remuneratorie sau
nivelul (rata de referinţă plus patru puncte procentuale) prevăzut de lege pentru dobânda
penalizatoare.
e. Nivelul dobânzii legale în raporturile juridice cu element de extraneitate.
În raporturile juridice cu element de extraneitate dobânda legală este în anumite condiţii de
6% pe an.
Pentru a fi operabil un asemenea cuantum al dobânzii legale trebuie ca raportul juridic cu

Pagina 78 din 139
element de extraneitate să fie supus următoarelor condiţii: să aibă aplicabilă legea română; să
existe stipulaţie de plată în monedă străină.
f. Nivelul dobânzilor percepute sau plătite de Banca Naţională a României de instituţiile de
credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor Publice.
Nivelul dobânzilor percepute sau plătite de BNR, instituţiile de credit, instituţiile financiare
nebancare şi de Ministerul Finanţelor Publice şi modul de calcul al acestora se stabileşte prin
reglementări specifice. [ art. 9 din OG nr. 13/2011]
O asemenea derogare de la regimul dobânzii legale îşi are raţiunea în specificul şi scopul
urmărit de asemenea instituţii în activitatea lor.
2.5. Condiţiile acordării dobânzii.
Pentru acordarea de dobânzi trebuie îndeplinite anumite condiţii şi anume: dobânda să fie
stabilită printr-un înscris; să existe întârziere imputabilă debitorului în executarea obligaţiei;
debitorul să fie pus în întârziere.
2.6. Momentul curgerii dobânzii.
Când părţile au prevăzut o scadenţă a plăţii, în raporturile dintre profesioniştii care
exploatează o întreprindere lucrativă dobânda penalizatoare curge de la scadenţă până la momentul
plăţii.
Dacă părţile contractante nu au prevăzut un termen de plată atunci dobânda penalizatoare
curge la următoarele termene: după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a
facturii sau a oricărei asemenea cereri echivalente de plată; după 30 de zile calendaristice de la
recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor, dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente
de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării serviciilor; după 30 de zile
calendaristice de la data recepţiei sau verificării, dacă s-a primit factura ori o cerere echivalentă la
această dată sau anterior şi a fost prevăzută prin lege sau contract o asemenea procedură de
recepţie sau verificare.
2.7. Plata anticipată a dobânzii.
Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni. Suma încasată
cu titlu de dobândă remuneratorie plătită anticipat nu este supusă restituirii indiferent de variaţiile
ulterioare ale dobânzii.
2.8. Capitalizarea dobânzilor.
Dobânda se va calcula numai asupra sumei împrumutate.
Dobânzile remuneratorii se pot capitaliza după scadenţă şi pot produce dobânzi în temeiul
unei convenţii încheiate în acest sens.
Capitalizarea se produce numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
De la această regulă a capitalizării există două excepţii şi anume: nu pot fi capitalizate
dobânzile în cadrul contractului de cont curent; nu pot fi capitalizate dobânzile dacă legea exclude
capitalizarea acestora.
3. Reguli specifice privind daunele interese în raporturile dintre profesionişti.

3.1. Daune interese constând în costurile de recuperare a creanţei în contractele între
profesionişti.
Creditorul poate pretinde daune interese pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea
creanţei, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată de către debitor.
Obţinerea daunelor interese se face în condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii
pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.
3.2. Daune interese minimale.
Creditorul poate pretinde debitorului daune interese suplimentare minimale peste
cheltuielile pentru recuperarea creanţei.
Ele se acordă dacă sunt întrunite condiţiile întârzierii la plată.
Cuantumul daunelor interese minimale este echivalentul în lei al sumei de 40 euro.
Obligaţia de plată este scadentă la data la care începe să curgă dobânda penalizatoare în raporturile
dintre profesionişti sau între aceştia şi autorităţîle contractante.
Daunele interese minimale se acordă suplimentar faţă de cheltuielile aferente unei
eventuale proceduri de executare silită.
3.3. Contractele cu avansuri.
Dacă autoritatea contractantă acordă avansuri în contractele încheiate cu profesioniştii,
acestea din urmă pot solicita dobânda penalizatoare pentru diferenţa dintre obligaţia de plată şi
avansurile acordate.
C. AUTOEVALUAREA CUNOȘTINŢELOR PRIN TESTE, GRILE ȘI APLICAŢII.

Pagina 80 din 139
I. APLICAŢII.
Exemplu rezolvat:
1. Cooperativa agricolă în calitate de vânzător a încheiat un contract de vânzare- cumpărare a
cantităţii de 1000 tone de grâu cu societatea cooperativă K, care are ca obiect de activitate
morăritul şi panificaţia, care urma să fie procesat şi transformat în pâine. Părţile contractante nu
au trecut în contract preţul şi nici nu au indicat o modalitate de a-l determina şi nici nu au avut în
vedere un preţ practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv.
(1) Precizaţi dacă un asemenea contract este valabil?
(2) Precizaţi care este totuşi preţul avut în vedere de părţi şi cum se poate determina acesta.
Răspuns:
(1) Contractul este valabil,chiar dacă nu are indicat preţul şi nici modalitatea de a-l determina, iar
preţul nu este un element esenţial a cărui lipsă să conducă la nevalabilitatea contractului.
(2) Preţul avut în vedere de părţi este un preţ rezonabil care se poate determina în raport de preţul
de circulaţie pe piaţă al produsului respectiv, de la locul executării contractului.
MODULUL X.
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE
(1) Contractul de vânzare-cumpărare comercială;
(2) Contractul de mandat;
(3) Contractul de comision;
(4) Contractul de consignație;
(5) Contractul de agenție;
(6) Contractul de report;
(7) Contractul de cont curent;
(8) Contractul de leasing;
(9) Contractul de franciză.
II. Obiectivele temei:

(1) Identificarea principalelor contracte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale;
(2) Dezvoltarea şi aprofundarea volumului de cunoştinţe în materie de contracte aferente

exploatării unei întreprinderi comerciale;
(3) Analizarea principalelor tipuri de contracte aferente exploatării unei întreprinderi

comerciale;
(4) Dezvoltarea deprinderilor de interpretare şi înţelegere a contractelor şi formarea de
abilităţi aplicative în acest domeniu.

Pagina 81 din 139
170-249;
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE.
1. Noțiunea și caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Noul cod civil în art. 1650 – 1762.
Vânzarea este contractul prin care vânzătorul, transmite, sau, după caz, se obligă să transmită
cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul uni preț pe care cumpărătorul se obligă să-l
plătească (art. 1650 din NCC). Contractul de vânzare-cumpărare are o reglementare unitară atât
pentru operațiunile care au ca obiect raporturile dintre simplii particulari, cât și pentru
operațiunile la care participă profesioniștii. Pentru contractele care se încheie între comercianți și
consumatori există și reglemențări specific prevăzute în legislația din domeniu. Contractul de
vânzare-cumpărare este foarte mult folosit de către comercianți în activitatea de exploatare a
unei întreprinderi coemrciale.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit ca acel contract prin care o parte
denumită vânzător transmite sau se obligă să transmită celeleilate părți denumită compărator
proprietatea asupra unui bun, sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt
drept,în schimbul unui preț, pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească vânzătorului.
1.2. Caractere juridice
Contractul de vânzare-cumpărare aferent exploatării unei întreprinderi comerciale are
următoarele caractere: sinalagmatic (art. 1672 din NCC); consensual (art. 1178 din
NCC);comutativ (art. 1173din NCC); cu titlu oneros (art. 1172 din NCC); translativ de
proprietate (art. 1674 din NCC).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare-cumpărare aferent exploatării unei întreprinderi comerciale trebuie să
îndeplinească pentru a fi valabil condițiile de fond ale oricărui contract, prevăzute în art. 1179 din
NCC: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor,obiectul; cauza, și condiţiile de formă
prevăzute de lege pentru acest contract.
3. Efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
3.1. Identificarea efectelor.
Contractul de vânzare-cumpărare aferent exploatării unei întreprinderi comerciale are efecte
obligațiile vânzătorului și obligațiile cumpărătorului.
3.2. Obligațiile vânzătorului.
a. Obligația de a transmite proprietatea bunului.Transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunului vândut operează de drept, chiar din momentul încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, cu excepția cazului în care din convenția părților sau din lege rezultă contrariul.
Transmiterea proprietății asupra bunului vândut se face în condiții specific, după cum vânzarea
are ca obiect bunuri de gen, bunuri viitoare, bunul altuia sau bunuri mobile (art. 1673-1683 din
NCC).
b. Obligația de predare a bunului.Obligația de predare a bunului vândut constă în punerea
bunului la dispoziția cumpărătorului cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru ca
acesta din urmă să exercite liber și neîngrădit posesia. Modul de executare a obligației de
predare, termenul de predare și locul predării sunt determinate în condițiile prevăzute de NCC
(art. 1687-1694).
c. Obligația de garanție.Obligația de garanție a vânzătorului constă în obligația acestuia de a
asigura liniștita folosință a bunului, și anume, contra evicțiunii și garanția folosinței utile a
bunului, și anume contra viciilor bunului vândut. Garanția contra evicțiunii și garanția contra
viciilor bunului vândut trebuie asigurată în condițiile prevăzute de art. 1695-1710 din NCC.
3.3 Obligațiile cumpărătorului
a. Obligația de plata a prețului.Cumpărătorul este dator către vânzător la plata prețului stabilit
în contract (art. 1719 din NCC).
Modalitatea de plată a prețului, data plății, locul plății, dobânda asupra prețului, precum și
sancțiunea neplății prețului sunt reglementate de dispozițiile art. 1719-1727 din NCC.
b. Obligația de preluare a bunului. Obligația cumpărătorului de preluare a bunului este
corelativă obligației vânzătorului de a preda bunul. Preluarea bunului vândut însemnă preluarea
posesiei acestuia. Modalitatea de preluare, data și locul preluării, precum și sancțiunea
neexecutării obligației de preluare a bunului sunt prevăzute de art. 1693-1626 din NCC.
c. Obligația de suporta cheltuielile vânzării. Suportarea cheltuielilor vânzării este convenite de
părți prin contractual de vânzare. Dacă părțile nu au stabilit în contract cum se suportă
cheltuielile vânzării, atunci aceasta este supusă dispozițiilor legii. Cheltuielile pentru încheierea
contractului sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel (art. 1666 NCC).
Cheltuielile aferente plății prețului și predării bunului sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a

Pagina 82 din 139
convenit altfel (art. 1666 -1667 din NCC).
4. Varietăţi de vânzări
Pentru anumite vânzări există reguli specifice care derogă de la regulile comune aplicabile
oricărui contract de vânzare-cumpărare. Varietățile de vânzări care prezintă particularități sunt:
vânzările de bunuri determinate generic (art. 1678 din NCC); vânzarea în bloc (art. 1679 din
NCC); vânzarea după mostră sau model (art. 1680 din NCC); vânzarea pe încercate (art. 1681
din NCC; vânzarea pe gustate (art. 1682 din NCC).
II. CONTRACTUL DE MANDAT

1. Noțiunea contractului de mandat.
Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042.
Mandataul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 din NCC). Până la
adoptarea Noului cod civil, contractual de mandat comercial era reglementat prin prevederile art.
374-391 din Codul comercial.
Contractul de mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru acte de
executare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 din NCC).
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract prin
care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama
celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă următoarele
caractere: are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi comerciale pe
seama mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu titlu oneros,
deoarece mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual, decurgând din
simplu acord de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este intuitu
personae, deoarece mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; estesinalagmatic,
adică naște drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
3.1.Condiții de fond.
a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de
exerciţiudeplină, adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data.
b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat de cătrepărți
trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză (art.1204 din Noul
Cod civil).
Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de
conmsimțământ se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a
fost viciat consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Noul Cod civil).
c.Obiectul determinat, posibil și licit.Obiectul manadatului este diferit, după cum acesta este un
mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte de conservare și
administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să încheie acte de
dispoziție.
d.Cauza valabilă a obligațiilor.Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie licită și
morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când este
contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă autentică ori sub semnătură private (art.
2013 din NCC). Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii, unui
anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv,
cu excepția situației când forma este necesară doar pentru opozabilitate față de terți.
4. Felurile mandatului
În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art. 2009 din
NCC).
Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este contractual
prin care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie unul sau
mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului.
Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în baza căruia în baza unei împuterniciri date
de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți și își
asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte juridice (art. 2039 din NCC).
În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
(art. 2010 din NCC).

Pagina 83 din 139
Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu
oneros.
5. Durata și întinderea mandatului.
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de trei ani de la încheierea sa.
Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de administrare și conservare.
Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri, emiterea de cambia
sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție, manadatarul
trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare
exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres.
6.Efectele contractului de mandat cu reprezentare.

6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant.
a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi
comerciale, mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele stabilite prin
mandat (art. 2017 din NCC); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art. 2018 din
NCC); să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 din NCC);
să execute mandatul personal, cu excepția cazului când a fost autorizat expres să substituie o altă
persoană (art. 2023din NCC);
b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele obligații: să
pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului(art. 2025 din
NCC); să plătească mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru executarea mandatului,
dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a
putut fi executat (art. 2017 din NCC); să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea mandatului, împreună cu dobânzilor legale aferente, calculate de la data efectuării
cheltuielilor (art. 2025 din NCC); obligația de a-l dezdăuna pe mandatar pentru prejudiciul
suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului (art.
2026 din NCC).
6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți
Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se creează
raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de
mandatar în limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant.
7. Efectele mandatului fără reprezentare
7.1. Efectele față de terți. Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 din NCC).
Dacă mandantul se substituie mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de
executarea manadatului, cu condiția ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde
mandatar.
7.2. Bunurile dobândite de manadatar.
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta din
urmă a acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 din NCC). Nu pot fi
revendicate bunurile dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință.
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le restituie
mandantului.
În caz de refuz de restituire, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre
care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O asemenea posibilitate o are mandantul și cu
privire la bunurile mobile supuse unor formalități de publicitate.
7.3. Creditorii mandatarului.
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar pe
seama mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară
luării oricărei măsuri de asiguratorii sau de executare.
Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea bunuri, dacă este respectată condiția
datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată deoarece manadatarul a dobândit
bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță, drepturile rezultate din actele
de dobândire se cuvin manadantului.
8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute de art.
2030 din Noul Cod civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea
mandatarului la mandat; moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului.
III. CONTRACTUL DE COMISION
1. Noțiunea contractului de comision
Contractul de comision este reglementat de dispozițiile art. 2043-2053 din Noul Cod civil.

Pagina 84 din 139
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect vânzarea de bunuri ori prestarea de
servicii pe seama comitentului și în numele comisonarului, care acționează cu titlu professional,
în schimbul unei remunerații numiță comision (art. 2043 din NCC). El este o varietate a
contractului de mandat fără reprezentare.
Până la apariția Noului Cod civil, contractual de comison era reglementat de art. 405 și
următoarele din codul commercial.
Contractul de comision aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este un contract prin care
o persoană numită comisionar, care acționează cu titlu professional, se obligă în baza
împuternicirii dată de o altă persoană numită comitent, să încheie acte juridice care au ca obiect
achiziționarea sau vânzarea de bunuri, ori prestări de servicii în nume propriu dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remunerații, denumită comision.
2. Caracterele juridice ale contractului de comision.
Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic, deoarece
dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece prin
încheierea sa ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplul accord de voință al părților.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.
a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină,
deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Comitentul trebuie să
aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice pentru care dă împuternicire comisionarului.
b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC). Din
împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului trebuie să rezultă că mandatul acestuia din
urmă este fără reprezentare, adică de a încheia acte juridice în nume propriu dar pe seama
comitentului. În caz contrar mandatul comisonarului este un mandat cu reprezentare.
Comisionarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care
intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din NCC).
c.Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision constă în
încheierea de către comisonar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama
comitentului.Actele juridice pe care urmează să le încheie comisonarul sunt stabilite de comitent
prin contract și constau în achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii. d.Cauza
valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
comisonarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și
ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de comison.
Contractul de comison se încheie în scris, în formă autentică sau sub semnătură private (art. 2044
din NCC). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
4. Efectele juridice ale contractului de comision

4.1. Raporturile dintre comitent şi comisionar.
a. Obligațiile comisionarului.În cadrul contractului de comision, comisionarul are următoarele
obligații: să execute mandatul dat de către comitent, adică să încheie cu terții actele juridice
stabilite de către comitent (art. 2016 din NCC) ; să dea socoteală comitentului cu privire la
îndeplinirea mandatului primit(art. 2019 din NCC); să îndeplinească personal mandatul primit
(art. 2023 din NCC).
b. Obligațiile comitentului. Comitentul areurmătoarele obligații: să plătească remunerația
(comisionul) care se cuvine comisionarului(art. 2049 din NCC); să restituie cheltuielile făcute de
către comisionar cu îndeplinirea împuternicirii primite (art. 2025 din NCC); să-l dezdăuneze pe
comisonar dacă acesta a suferit anumite prejudicii în îndeplinirea mandatului (art. 2026 din
NCC).
4.2. Dreptul de retenție al comisionarului. Pentru creanțele pe care le are asupra comitentului,
comisonarul are un drept de retenție asupra acestuia, care se află în detenția sa. Comisonarul are
preferință față de vânzătorul neplătit, El poată să retina bunurile aflate în detenția sac a urmare a
executării manadtului, până când comitentul îi va satisfice drepturile sale privind remunerația,
cheltuielile și daunele interese (art. 2053 din NCC).
4.3.Raporturile dintre comisionar şi terţi. Prin încheierea de acte juridice între comisionar și
terți, nu se stabilește nici un fel de raport între comitent și terți. Comisionarul încheie acte
juridice în nume propriu ca și cum afacerea ar fi a sa, el fiind direct obligat către persoana cu care
a contractat. Comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat
comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune împotriva comitentului. În contractul dintre
comisionar și terț, răspunderea aparține părții care este în culpă.
Comisionarul răspunde față de comitent numai pentru modul cum și-a îndeplinit însărcinarea și

Pagina 85 din 139
pentru culpă în executarea obligațiilor sale. El nu răspunde pentru executarea contractului către
terț.
Comisonarul este obligat să îl acționeze pe terț în cazul în care acesta nu-și respectă obligațiile.
Comisonarul poate ceda, la cererea comitentului, acțiunile pe care le are împotriva terțului. În
caz de refuz sau întârziere a cedării acțiunilor către comitent, comisonarul răspunde pentru
prejudiciile produse.
4.4. Convenţia “star del credere”. Convenția "star del credere" are regimul unei clauze speciale
care este cuprinsă în contractul de comision prin care comisionarul se obligă să răspundă față de
comitent pentru ipoteza insolvabilității terțului sau pentru refuzul acestuia de a-și executa
obligațiile. Clauza "star del credere" este o obligație de garanție din partea comisionarului
privind executarea contractului. Potrivit acestei clauze comisionarul este îndreptățit la o
remunerație specială, un comision, care se stabilește pe cale convențională sau de către instanța
judecătorească (art. 2052 din NCC).
5. Încetarea contractului de comision
Contractul de comison încetează pentru aceleași cauze de încetare a contractual de mandat fără
reprezentare (art.2030 din NCC).
Contractul de comision încetează prin: revocarea împuternicirii de către comitent; renunțarea la
împuternicire de către comisionar; moartea, incapacitatea, sau falimentul comitentului sau
comisionarului.
IV. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE
1. Noțiunea contractului de consignație
Contractul de consignaţie este reglementat de dispozițiile art. 2054 din NCC.
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care are ca obiect vânzarea
unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predate consignatarului în acest scop (art. 2054 din
NCC). Până la apariția Noului Cod civil, contractual de consignație era reglementat de
dispozițiile Legii nr. 178/1934, pentru reglementarea contractului de consignație.
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care ca obiect vânzarea de

bunuri mobile, pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
Prețul la care urmează să fie vândut bunul este stabilit de părțile contractului, iar în lipsa unui
preț se are în vedere prețul current al mărfurilor de pe piața relevantă la momentul vânzării.
Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant, încredințează
unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu dar
pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite consignantului
prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului.
2. Caracterele juridice ale contractului de consignație
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele
caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor
părți; este uhn contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește
satisfacerea unui folos patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu
accord de voință al părților.
3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație.
3.1. Condiții de fond.
a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină,
deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul nu
trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de
consignatar.
b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC). În
împuternicirea dată de consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor
Consimțământul părților poate fi express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul și tacitdacă
nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din
NCC).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație constă în
încheierea de către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama
consignantului. Actele juridice pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de
consignant prin contract și constau în vânzarea de bunuri mobile.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
consignatarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii
și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație.
Contractul de consignație se încheie în formă scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.

Pagina 86 din 139
2055 din NCC). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie
4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant.
a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să păstreze
și să asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de către
consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea consignatarului
bunurile mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită consignatarului;
să restituie consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării primite.
4.2. Dreptul de retenție al consignantului. Pentru creanțele pe care le are asupra
consignantului, consignatarul are un drept de retenție asupra bunurilor și a sumelor cuvenite,
care se află în detenția sa. El poată să rețina bunurile și sumele aflate în detenția sa ca urmare a
executării mandatului, până când consignantul îi va satisface drepturile sale. Întreținerea
bunurilor pe durata retenției este în sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare incumbă
consignantului dacă retenția a fost întemeiată (art. 2062 din NCC).
4.3. Raporturile dintre consignatar și terți. Prin încheierea actelor juridice de vânzare-
cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar ca vânzător și terți în calitate de
cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc raporturi juridice. Transferul proprietății și a
riscurilor se face direct între consignant și terți deoarece contractele se încheie în baza
împuternicirii date de către consignant.
5. Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către consignant a
împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea, falimentul,
dizolvarea sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în contract.
V. CONTRACTUL DE AGENȚIE
1. Noțiunea contractului de agenție
Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 din NCC. Prin
contractul de agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și
să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau
mai multe regiuni determinate (art. 2072 din NCC). Reglementarea anterioară a contractului de
agenţie era asigurată de prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți.
Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având calitatea
de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o altă
persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele
și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.
2. Caracterele juridice ale contractului de agenție
Contractul de agenţie este: un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și obligații în
sarcina ambelor părți contractante;un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmărește
obținerea unui folos patrimonial; cu executare succesivă, deoarece părțile execută eșalonat și pe
durată determinată sau nedeterminată obligațiile; un contract consensual, deoarece ia naștere prin
simplul accord de voință al părților.
3. Domeniu de aplicare.
Contractul de agenție nu se aplică activității următoarelor categorii de persoane: celor care
acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și pe piețele reglementate de mărfuri și
instrumente financiare derivate; celor care au calitatea de agent sau broker de asigurări și
reasigurări; celor care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
Nu sunt considerați agenți în înțelesul reglementărilor din Codul civil următoarele categorii de
persoane: cei care au calitatea de organ legal sau statutar al persoanei juridice cu drept de
reprezentare a acesteia; cei care sunt asociați sau acționari ori împuterniciți în mod legal să-i
reprezinte pe ceilalți acționari sau asociați; cei care sunt administrator judiciari, lichidatori,
tutori, curator, custozi sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.
4. Condițiile de validitate ale contractului de agenție.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de agenție.
a. Capacitatea de a contracta.Agentul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
el negociază afaceri și încheie afaceri în numele și pe seama comitentului. Comitentul trebuie să
aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de agent.
b. Consimțământul părților. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință al părților, cu
respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC). În
împuternicirea dată de comitent către agent se stabilesc condițiile negocierii și încheierii
afacerilor.

Pagina 90 din 139
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de agenție constă în
încheierea și negocierea de afaceri de către agent în nume și pe seama comitentului. Actelejuridice
pe care urmează să le încheie agentul sunt stabilite de comitent prin contract și constau în
negocierea de afaceri sau încheierea de afaceri în numele și pe seama comitentului.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
agentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și
ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de agenție.
Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, dacă prin
lege nu se prevede altfel (art. 2078 din NCC). Forma scrisă a contractului este necesară numai
pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5.Cuprinsul contractului de agenție
5.1. Părțile contractului de agenție.
Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.

Comitentul poate fi orice persoană fizică sau juridica interesată să solicite serviciile unui
profesionist care desfășoară activități de intermediere.
Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de intermediere.
Nu poate fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă această calitate.
5.2. Obiectul împuternicirii.
În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum și zona
geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului de a vinde pe
credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului.
6. Durata Contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată nedeterminată (art. 2088
din NCC).
Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de părți după expirarea
termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată.
7. Clauza de exclusivitate.
În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul nu poate
încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul contractului
de agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract. Agentul poate
reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru același tip de contracte,
numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract.
8. Clauza de neconcurență.
În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea activității
profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se aplică
doar pentru regiunea geografică sau grupul de personae la care se referă contractual de agenției și
doar pentru bunurile și serviciile pentru care agentul este împuternicit să negocieze și să
încheie contracte.
Restrângerea activității profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate întinde
pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenție.
9. Remunerația agentului.
9.1. Regulile generale.
Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenției sale.
Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la numărul
contractelor, la valoarea acestora. Remunerația se numește comison.
Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o prevedere legală, agentul are dreptul la o
remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care agentul își desfășoară activitatea sauîn
legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație rezonabilă,
determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție,
în următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale; contractele
au fost încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de comerț
similar; contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae
determinate pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
9.3.Remunerația după încetarea contractului de agenție.

Pagina 91 din 139
Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului de
agenție când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata
contractului de agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenție; comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent
anterior încetării contractului de agenție.
9.4. Dreptul la comison.
a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate.
Dacă agentul și-a îndeplinit obligațiile, comisonul se datorează și pentru contractile

încheiate, dar la a căror executare părțile acestora au renunțat.
Când neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile agentului, dreptul la
comison se stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea.
b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate.
Dreptul la comison se naște dacă părțile nu convin altfel, la data la care este împlinită una dintre
următoarele condiții: comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană;
comitentul ar fi trebuit să-și execute obligațiile potrivit convenției sale; terțul și-a executat
obligațiile contractuale.
c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia.
Comisonul se plătește cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se
datorează. La sfârșitul fiecărui trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului, copiile de pe
facturile care au fost expediate terților, precum și descrierea calcului valoric al comisionului.
La cererea agentului, comitentului va comunica de îndată toate informațiile necesare pentru
calculul comisonului.
10. Efectele juridice ale contractului de agenţie
10.1. Raporturile dintre comitent și agent.
a. Obligațiile agentului.În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să execute
împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 din NCC); să
execute mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin. 2
lit. b din NCC); să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind
regiunea sau regiunile prevăzute în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a din NCC); să respecte
instrucțiunile rezonabile primate de la comitent (art. 2079 alin. 2 lit. c din NCC); să țină în
registrele sale partide separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art. 2079
alin. 2 lit. d din NCC); să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure
identificarea lor (art. 2079 alin. 2 lit. e din NCC).
b. Obligațiile comitentului.Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații: să
acționeze cu loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 din NCC); să pună la dispoziția
agentului în timp util și într-o cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație
necesare agentului pentru agentului pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a din
NCC); să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție (art. 2080
alin. 2 lit. b din NCC); să înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează o
reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c din NCC); să plătescă agentului
remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau stabilite de lege (art. 2080
alin. 2 lit. c din NCC); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind acceptarea,
refuzul sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3
din NCC).
10.2. Raporturile dintre comitent și terți.
Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se nasc
raporturi juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă variantă,
direct și nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și a negocia cu
aceștia. Într-o a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în numele și pe
seama comitentului, stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți.
10.3 Reclamațiile privind bunurile și serviciile
Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de
comitent.
El este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent.
10.4Măsurile asiguratorii
Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea bunurilore
acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor
comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent.
11. Încetarea contractului de agenţie.

Pagina 92 din 139
11.1. Cazurile de încetare.
Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este încheiat
pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare dintre părți,
cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu durată de un an
și cu mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare de un an, fără a se
putea depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în cazul
neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin moartea,
interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului.
11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului
a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să
primească de la comitent o indemnizație.
Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a procurat noi client
comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar
comitentul obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acesti
indemnizații este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care
agentul ar fi trebuit să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții
respective, dart și în raport de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza
existenței în contractual de agent a unei clauze de neconcurență.
Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei remunerații anuale,
calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul ultimilor 5 ani de
contract.
Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se calculează pe baza
mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă.
Prin acordarea indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce despăgubiri.
Dreptul la indemnizație se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe comitent
cu privire la pretențiile respective, în termen de un an de la data încetării contractului de agenție.
b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în
următoarele situații: comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a
obligațiilor sale; agentul denunță unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea
este motivate de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea
cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil, continuarea activităților; în cazul cesiunii contractului
de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț; dacă nu se convine altfel de către părțile
contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin înlocuirea agentului cu un terț.
VI. CONTRACTUL DE REPORT
1. Noțiunea contractului de report
Contractul de report este reglementat de dispozițiile art. 1772 - 1776din Noul Cod civil.
Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără cu plata imediată titluri de credit și
valori mobiliare, circulând în comerț, și se obligă, în același timp, să revândă reportatului titluri sau
valori mobiliarede aceeași specie la o anumită scadență, în schimbul unei sume determinate (art.
1772 din NCC). Până la aparația Noului cod civil, contractual de report era reglementat de
dispozițiile art. 74 din Codul comercial român.
Contractul de report poate fi definit ca acel contract prin care o parte numită reportator cumpără
cu bani de la o altă parte numită reportat, titluri de credit care circulă în comerț, pe un preț
determinat și care i se remit imediat, și revinde imediat reportatului pe termen și în schimbul unui
report o cantitate echivalentă de titluri de aceeași specie pe un preț determinat dar mai mare decât
prețul de cumpărare.
2. Caracterele juridice ale contractului de report
Contractul de report este un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și obligații în
sarcina ambelor părți contractante; un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmărește
obținerea unui folos patrimonial; un contract consensual, deoarece ia naștere prin simplul accord de
voință al părților; un contract translativ de proprietate, deoarece operează un transfer de
proprietate; un contract real, deoarece pentru validitatea sa trebuie predate titlurile care au făcut
obiectul contractului; un contract real.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de report
1.1. Condițiile de fond ale contractului de report.
a. Capacitatea de a contracta.
Reportatorul și reportatul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ei fac acte de dispoziție.
b. Consimțământul părților. Contractul de report se încheie prin acordul de voință al părților, cu
respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de report constă în
vânzarea și revânzarea titlurilor de credit care circulă în comerț (acțiuni și obligațiuni). Reportatul
și reportatorul iși asumă obligația de a da, adică de a face transferal proprietății,

Pagina 93 din 139
precum și obligația de a face, adiă de a preda titlurile și a plăti prețul.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul reportului trebuie să
existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este
imorală, când este contrară bunelor moravuri.
1.2. Condițiile de formă ale contractului de report.
Contractul de reportnu are impusă de lege o anumiță formă. El se poate încheia și verbal. Pentr4u
probarea sa trebuie ca forma contractului să fie scrisă, adică să fie materializat într-un înscris.
§4. Efecte juridice ale contractului de report
1. Efecte privind transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit.
În cadrul contractului de report se produce un dublu transfer de proprietate asupra titlurilor de
credit. Primul transfer se produce între reportat și reportator în momentul încheierii contractului,
iar al doilea transfer are loc între reportator și reportat la termenul stabilit.
În cazul titlurilor la purtător, dreptul de proprietate se transmite prin simpla tradițiune a titlurilor.
În cadrul titlurilor nominative emise în formă materială, dreptul de proprietate se transmite prin
declarație, semnată de cedent și cesionar, în registrul acțiunarilor și cu mențiune făcută pe titlu.
Pentru titlurile de proprietate care circulă pe o piață reglementată, transferal proprietății are loc
potrivit reglementărilor pieței de capital.
Transferul proprietății asupra titlurilor de credit din aceeași specie este guvernat de regulile
dreptului comun în materie de transfer de proprietate.
2. Drepturile accesorii ale titlurilor de credit.
Pe perioada contractului de report titlurile de credit pot produce fructe civile (dobânzi, dividende,
etc.). Drepturile accesorii, în lipsa unei stipulații contrarii, aparțin reportatorului, deoarece
titlurile de credit au trecut în proprietatea sa și el culege fructele. (art. 1773 din NCC). Prin
convenția părților se poate stabili ca fructele civile să revină reportatului sau să fie împărțite de
către reportat și reportator.
3. Obligația reportatorului de a exercita opțiunea.
Dacă titlurile de credit și valorile mobiliare care au făcut obiectul reportului acordă reportatorului
un drept de opțiune pe seama raportatului, acesta este obligat să exercite această opțiune(art.
1774 din NCC).
Reportatul trebuie să pună la dispoziția reportatorului titluri de opțiune cu cel puțin 3 zile înainte
de scadența termenului de opțiune. Dacă reportatul nu îndeplinește această opțiune, reportatorul
trebuie să vândă dreptul de opțiune în numele și pe seama reportatului.
4. Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor
Dacă în contul titlurilor și valorilor mobiliare care fac obiectul reportului există obligația de a
efectua vărsăminte pe perioada reportului, reportatul trebuie să pună la dispoziția reporatatorului
sumele necesare cu cel puțin 3 zile înainte de scadență (art. 1775 din NCC).
În cazul în care reportatul nu se conformează, reportatorul poate proceda la lichidarea silită a
contractului.
§4. Încetarea contractului de report

Contractul de report încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen dacă nu este
prelungit sau înnoit; prin moartea părților, persoane fizice sau încetarea existenței părților,
persoane juridice; prin falimentul uneia dintre părți.
Lichidarea reportului se va face înlăuntrul celei de a doua zile ce urmează scadenței. Dacă la
scadența termenului reportului părțile lichideză diferențele, făcând plata, și reînnoiesc reportul
asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau special or, sau pe un alt preț,
atunci se consideră că părțile au încheiat un nou contract de report (art. 1776 din NCC).
Secțiunea a 7-a. Contractul de cont curent

§1. Noțiunea contractului de cont curent
Contractul de cont curent este reglementat de dispozițiile art. 2171-2183 din Noul Cod civil.
Contractul de cont curent este acela prin care părțile numite curentiști se obligă să înscrie într-un
cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile
până la închiderea contului (art. 2171 din NCC).
Până la apariția Noului Coids civil, contractual de cont current era reglementat de dispozițiile
art.370-373 din Codul comercial.
Prin contractul de cont curent se înțelege acel contract prin care părțile, denumite curentiști,
convin ca toate creanțele și datoriile lor reciproce născute din prestații reciproce să le înscrie într-
un cont și să nu fie lichidate după fiecare prestație, ci la un anumit termen, prin achitarea

Pagina 94 din 139
soldului de către partea care va fi debitoare.
Părțile denumite curentiști au alternativ calitatea de creditor și debitor. Prestațiile pe care și le fac
părțile una către cealaltă se numesc remize și sunt operațiuni prin care una dintre părți pune la
dispoziția celeilalte o valoare patrimonială pentru care suma cuvenită se depune în contul curent.
Acest sistem se utilizează de către comercianții între care există un volum mare de afacerii
reciproce.
§2.Caractere juridice ale contractului de cont curent
Din punctul de vedere al caracterelor juridice, contractul de cont curent este un contract bilateral,
deparece generează obligații în sarcina ambelor părți contractante; un contrac cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părți urmărește un folos patrimonial; un contract consensual, deoarece se
încheie prin simplul accord de voință al părților; un contract cu executare succesivă, deoarece
presupune prestații successive ale ambelor părți contractante; un contract accesoriu, deoarece
depinde de operațiunea juridiă principal generatoare de obligații; un contract intutu personae,
deoarece părțile au în vedere gradul de cunoaștere și încrederea reciprocă a acestora.
§3.Condiţii de validitate ale contractului de cont curent
1. Condițiile de fond ale contractului de cont curent.
1.2. Capacitatea de a contracta.
Curentiștii trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece fac acte de dispoziție.
1.3. Consimțământul părților. Contractul de cont curent se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC).
1.4. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de cont current constă în
regularizarea creanțelor recuiproce dintre părți, cu obligația ca partea care rămâne debitoare să
achite soldul la expirarea contractului.
1.5. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul contului curent
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice
și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
2. Condițiile de formă ale contractului de cont curent.
Contractul de cont curent se încheie în formă scrisă. Condiția formei scise este cerută ad
probationem.
§4.Efectele juridice ale contractului de cont curent

1. Efectele principale
1.1. Transferul dreptului de proprietate. Prin operațiunea de creditare a transmițătorului și de
debitare a primitorului cu valoarea remisă operează un transfer al dreptului de proprietate cu
valoarea respective. Primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupra mărfii. Dacă
depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerț, cecuri, înscrierea în cont și
transmiterea proprietății se face sub condiția rezolutorie a încasării contravalorii titlului.
1.2. Novația. Prin contractul de cont curent se realizează o novație, adică înlocuirea obligației
inițiale cu una nouă. Vechea obligație rezultată din contractul de vânzare-cumpărare sau prestare
de servicii este înlocuită (ducând la stingerea sa şi a garanțiilor sale) cu o nouă obligație, ca efect
al contractului de cont curent, sub formă de debit și credit. Transmițătorul mărfii nu mai poate cere
plata prețului, decât la finalul contractului, dacă se va stabili că este creditor.
1.3. Indivizibilitatea. Sumele înscrise în cont își pierd individualitatea și formează un tot unitar, de
natură indivizibilă. Până se încheie contul, între părți nu există nici creanțe și nici datorii,
niciuna dintre părți neputând emite pretenții față de cealaltă.
1.4. Compensația. Datoriile reciproce ale părților se sting până la nivelul debitului și creditului
final, urmând ca partea care rămâne debitoare să plătească diferența rămasă și evidențiată în
sold, după compensație.
2. Efectele secundare
2.1. Curgerea dobânzilor. Pentru sumele înscrise în contul curent curg dobânziîn favoarea celui
care a făcut prestația (transmițătorului) de la data înscrierii operațiunii (art. 2173 din NCC).
Dobânzile curg de la data înscrierii în cont a fiecărei sume și până la încheierea contului. Ele se
socotesc pe zile dacă nu există o altă convenție a părților.
2.2. Dreptul la plata comisionul. Dacă acela care primește prestația efectuează anumite servicii
care se exercită contra plată, atunci acesta are dreptul să se crediteze cu suma care i-ar fi fost
plătită. Creditarea o poate face dacă nu există o prevedere expresă contrarie (art. 2174 din NCC).
2.3. Dreptul la restituirea cheltuielilor. Partea care face anumite cheltuieli pentru operațiunile
consemnate în contul curent are dreptul la plata acestor cheltuieli (ex: cheltuieli de poștă,
chletuieli de vamă, alte taxe). Acestea sunt producătoare de dobânzi de la data înscrierii în cont a
operațiunii (art. 2174 din NCC).

Pagina 95 din 139
§5. Închiderea contului curent
1. Condițiile închiderii contului curent.
Închiderea contului current și lichidarea soludului se fac la scadența prevăzută în contract sau la
momentul încetării contractului de cont curent (art. 2179 din NCC).
La închiderea contului curent, soldul creditor al acestuia se constituie într-o creanță exigibilă (art.
2171 alin. 2 din NCC).
Dacă plata soldului creditor nu este cerută, acesta constituie prima remitere dintr-un nou cont, iar
contractual se consideră reînnoit pe durată nedeterminată.
Părțile pot decide termene intermediare de închidere a contului, iar în această situația soldul
creditor este înscris ca prima partidă în noul cont.
Soldul creditor este o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda convențională de la
data încheierii contului, în cazul în care nu este trecută într-un cont nou.
2. Aprobarea contului.
Părțile contractului de cont curent iși comunică la încheierea contului curent un extras sau un
raport de cont.
Dacă extrasul sau raportul de cont comunicat nu este contestat de primitor, la termenul prevăzut
în contract sau în lipsa acestuia, într-un termen rezonabil, după uzanțele locului sau practicile
dintre părți, ori, în lipsa acestora din urmă, după natura operațiunilor și situația părților, se
prezumă că extrasul sau raportul a fost aprobat.
Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de înregistrare,
omisiuni, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont, ori de la
încheierea contului, sub sancțiunea decăderii.
Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părți.
Termenul de prescipție a dreptului la acțiune pentru rectificarea erorilor de calcul, a omisiunilor, a
înscrierilor duble și a altora asemenea este de un an de la data comunicării extrasului de cont
curent.
3. Executarea și poprirea
Soldul creditor rezultat la încetarea contractului de cont curent poate fi supus executării sau
popririi (art. 2181 din NCC).
§6. Încetarea contractului de cont curent

Contractul de cont curent poate înceta în următoarele modalități: de drept; prin declarația
oricăreia dintre părți; prin denunțarea unilaterală.
Contractul de cont curent încetează de drept la încetarea termenului convenit expres de către părți
în cuprinsul contractului.
Contractual de cont curent poate înceta prin declarația oricăreia dintre părți, la încheierea
contului curent. Partea interesată de încetarea contractului trebuie să comunice celeilalte părți
declarația de încetare a contractului, cu cel puțin 15 zile înainte de data încheierii contului.
Contractul de cont curent încetează prin denunțare unilaterală în următoarele cazuri:
incapacitate; insolvența sau moartea uneia dintre părți. Denunțarea este făcută de către celălalt
curentist, reprezentantul legal al incapabilului sau de către moștenitor.
Denunțarea se face prin înștiintare cu cel puțin 15 zile înainte de data acesteia.
VIII. CONTRACTUL DE LEASING

§1. Noțiunea contractului de leasing
Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de
leasing și societățile de leasing.
Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o
perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte
părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată
de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing
fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 din OG nr.
51/1997).
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se obligă să
transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator), un anumit
bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de opțiune

Pagina 96 din 139
al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului, prelungirea
contractului sau încetarea contractului.
3. Caractere juridice
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deoarece
naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare
dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu
executare succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar plata ratelor
de leasing se execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplu
accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților
sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae, deoarece
se încheie în considerarea calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de leasing; este
un contract complex, deoarece se comupe din operații principale și operații secundare; este un
contract care are regimul titlului executoriu pentru ratele restante și predarea bunului.
§2. Tipuri de contracte de leasing.
1. Leasing financiar sau leasing operațional
După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau operational.

Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea
reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de
funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de
funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care
face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice
perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de
leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a
bunului.
Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar,
care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de
valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la contractual de leasing financiar.
Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare
nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres
restituirea bunului la momentul expirării contractului.
2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar.

După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing imobiliar.
Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude
expres, și anume: înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele, brevetele,
drepturile de autor şi bunurile necorporale.
Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile prin destinație.
3. Leasing direct sau leasing indirect
În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing direct sau indirect.
Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între locator
finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator.
Leasingul indirect este operațiunea prin care contractual se încheie între finanțator și utilizator,
cu privire la un bun porocurat de finanțator în temeiul contractului de vânzare-cumpărare
încheiat cu finanțatorul.
4. Lease-back sau leasing comun.
După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există contractual de lease-back și
contractual de leasing comun.
Leas-back-ul este contractual prin care o persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei societăți
de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing cu dreptul sau obligația de răscupărare a bunului
la sfârșitul contrcatului de leasing.
Leasingul comun este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem de
leasing de mai mulți utilizatori.
§3. Părțile contractului de leasing
Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și utilizatorul/locatarul. Finanțator

Pagina 97 din 139
poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică română sau străină.
Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină.
§4. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte
Contractul de leasing se delimitează de alte contracte.
Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce
leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către
utilizator, în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva.
Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de leasing se delimitează în
sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de transfer al proprietății bunului numai la
expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate, cumpărătorul devine proprietar din
momentul încheierii contractului.
Față de contractul de credit bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin acesta se
transferă beneficiarului o sumă de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în timp ce în
cazul leasingului, bunul care face obiectul acestuia poate deveni proprietatea utilizatorului la
expirarea contractului.
§5. Condiţii de validitate ale contractului de leasing
1. Condițiile de fond ale contractului de leasing.
Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece ambele părți
fac acte de dispoziție.
1.3.Consimțământul părților. Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu
respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC).
1.4. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de leasing constă în
transmiterea folosinței, cu plată, a unui bun mobil sau imobil pe o durată limitată, cu
posibilitatea opțiunii utilizatorului de a i se transfera proprietatea.
1.5. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul leasingului trebuie
să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este
2. Condițiile de formă ale contractului de leasing.
Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art. 7 din OG nr. 51/1997). Condiția formei
scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
§6. Cuprinsul contractului de leasing

Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor
de leasing şi termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing.
Pe lângă aceste elementele, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă și următoarele
elemente: valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când
este cazul; valoarea avansului; rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
§7. Încheierea contractului de leasing
1. Reguli de încheiere a contractului
Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale încheierii contractelor, dar cu
anumite particularități.
Pentru încheierea contractului de leasing este necesar ca bunul care va face obiectul acestuia să
fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă să îl dobândească în baza unui contract de
vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul.
2. Cererea de ofertă a utilizatorului
Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El trebuie să adreseza o cerere de

ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.
Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are disponibilitatea de a-l dobândi de la
furnizor, confirmă cererea. Dacă BUNUL TREBUIE PROCURAT DE LA FURNIZOR,
SOCIETATEA DE LEASING TREBUIE Să Încheie contractual de vânzare-cumpărare cu
furnizorul ales de comparator, în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere.
3. Perfectarea contractului de leasing
După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de către utilizator, iar acesta din
urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului de leasing. Dacă bunul

Pagina 98 din 139
care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile procedează la
perfectarea contractului de leasing.
Încheierea contractului de leaing se realizează prin redactarea acestuia în formă scrisă, cu
conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către contractante.
§8.Efectele juridice ale contractului de leasing

1. Identificarea efectelor contractului de leasing
Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și utilizatorului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca prin
aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului.
În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi:
- dreptul de a verifica periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing;
- dreptul de încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi la
termenele menţionate în contract;
- dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care locatarul/utilizatorul
refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul de leasing ori dacă
se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc.
Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații:
- obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit
intereselor sale;
- obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condiţiile în care
acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- obligația de a asigura la o societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin contractual de
leasing nu se prevede altfel etc.
2. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului.
În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele drepturi:
- dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai
devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin
contract;
- dreptul de a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura leasingului;
dreptul de a opta pentru încetarea contractului la termen etc.
Utilizatorul are următoarele obligații:

- obligația de a exploata bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor;
- obligația de a nu greva cu sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu
acordul finanţatorului;
- obligația de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing -rate de leasing,
asigurări, impozite, taxe-, în cuantumul şi la termenele menţionate în contract;
- obligația de a restitui bunul la expirarea contractului dacă nu-și exercită dreptul de opțiune
prevăzut de lege etc.
§9. Publicitatea contractului de leasing

Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți,
contractual de leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate.
Contractul de leasing care are ca obiect utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară.
Contractul de leasing care are ca obiect un fond de comerț trebuie menționat în registrul
comerțului.
§10.Încetarea contractului de leasing

Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt:
- prin ajungere la termen și neexercitarea dreptului de opțiune pentru prelungire, de către
utilizator;
- prin reziliere, ca sancțiune din culpa utilizatorului sau din culpa finanțatorului;
- prin încetarea existenței ca persoană juridică a societății de leasing sau a utilizatorului, persoană

Pagina 99 din 139
juridică;
- prin moartea utilizatorului, persoană fizică;
- prin falimentul utilizatorului comerciant sau al finanțatorului comerciant;
- prin vânzarea bunului de către finanțator;
- prin dispariția bunului în leasing.
Secțiunea a 9-a. Contractul de franciză

§1. Noțiunea contractului de franciză
Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind regimul
juridic al francizei.
Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice
sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită
francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997).
Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având calitatea de
comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de comerciant, dreptul de
concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui
serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe
periodice.
§2. Caractere juridice ale contractului de franciză

Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, este un contract sinalagmatic, deoarece naște
obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre
părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu
executare succesivă, deoarece plata redevenței se face eșalonat; este un contract consensual,
deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece
întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un
contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute
beneficiarului de către franzizor.
§3. Felurile francizei
În raport de obiectul ei francize este de mai multe feluri: franciză industrială; franciză de
distribuție; franciză de servicii.
Franciza este industrială atunci când beneficiarul fabrică el însuși pe baza mărcii și tehnologiei
francizorului anumite produse pe care el le vinde sub marca francizorului.
Franciza este de distribuție, atunci când beneficiarul vinde utilizând marca francizorului anumite
produse fabricate de către francizor sau de către terți, în baza mărcii francizorului.
Franciza este de servicii, atunci când beneficiarul prestează el însuși anumite servicii folosind
marca și procedeele francizorului.
§4. Caracteristicile francizei
Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele caracteristici:
este un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o organizare specifică
activității comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții parteneri care
acționează independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de natură
contractuală bazată pe contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de multiplicare a
unei afaceri acre s-a dovedit a fi viabilă și performantă pe piață.
§5. Rețeaua de franciză

Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și pentru
dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr. 52/1997).
Rețeaua de franciză se constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între francizor
și beneficiar.
Rețeaua de franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația
acesteia și cu scopul a dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii.
§6. Părțile contrcatului de franciză
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o activitate
comercială anterior lansării francizei; să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală sau
industrială.

Pagina 100 din 139
Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el următoarele cerințe: să facă dovada competențelor
solicitate de francizor; să aibă calități manageriale; să aibă capacitate financiară pentru
exploatarea afacerii.
§7. Condiţii de validitate
1. Condițiile de fond ale contractului de franciză.
Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece ambele părți
fac acte de dispoziție.
1.3. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 din NCC).
1.4. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză constă în
acordarea de către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și dezvoltare
a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare
în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice.
1.5. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei trebuie să
existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este
2. Condițiile de formă ale contractului de franciză.
OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea contractului de franciză o anumită formă. Contractul
de franciză se încheie în formă scrisă, pentru protejarea intereselor părților. Condiția formei
scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
§8. Principiile contractului de franciză
Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să permită
beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care contractul nu se
reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să precizeze clar
condițiile de cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de reziliere; să
cuprindă clauze de nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al beneficiarului.
§9. Încheierea contractului de franciză
1. Faza precontractuală.
Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în care
părțile viitorului contract fac un schimb de informații.
Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse informați (ex.: experiența dobândită și
transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența inițială sau taxa de intrare în rețea;
durata contractului).
Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita cunoașterea și
performanțele sale.
Francizorul are dreptul să selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor solicitate
pentru exploatarea francizei.
2. Negocierea și încheierea contractului
Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la negocierea și
încheierea contractului.
Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților asupra tuturor
clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea.
§10. Cuprinsul contractului
Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art.5 din O.G. nr. 52/1997, următoarele clauze:
clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului; clauze privind
drepturile și obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind condițiile
financiare; clauze privind condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de
nonconcurența și confidențialitate.
§11. Efectele juridice ale contractului de franciză
1. Identificarea efectelor
Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și

beneficiarului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca prin
aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
2. Drepturile și obligațiile francizorului.
Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză:
- dreptul de a controla dacă beneficiarul respectă toate elementele constitutive ale mărcii;
- dreptul de a impune beneficiarului protejarea caracterului confidențial al afacerii;
- dreptul de a impune o clauză de nonconcurență;
- dreptul la a încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică .

Pagina 101 din 139
Francizorului are în contractual de franciză și următoarele obligații:
- obligația de a transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare) privind obiectul
francizei;
- obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică;
- obligația de a furniza beneficiarului informațiile necesare;
- obligația de a asigura publicitatea produsului sau serviciului.
3. Drepturile și obligațiile beneficiarului.
Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt:
- dreptul la informare privind rețeaua de franciză și condițiile contractului;
- dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea afacerii care face obiectul francizei;
- dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență comercială și tehnică pe perioada

contractului.
Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații:

- obligația de plată a taxei de intrare în rețea;
- obligația de plată a redevenței periodice;
- obligația de a dezvolta rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația;
- obligația de a furniza francizorului orice informație privind desfășurarea afacerii;
- obligația de a exploata marca sau serviciul în condițiile stabilite în contract;
- obligația de a respecta zona de exercitare a afacerilor stabilită prin contract;
- obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la francizor;
- obligația de neconcurență privind pe francizor.
§12. Încetarea contractului de franciză

Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a fost
reînnoit; prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există pact
comisoriu în acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile
persoane juridice; prin moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre
părți.
I. Aplicaţii practice:
Exemplu rezolvat:
1. Societatea comercială “R” a încheiat, în calitate de vânzător, un contract de vânzare
cumpărare, având ca obiect 100 tone de fructe, cu societatea comercială “S”, în calitate de
cumpărător, la preţul de 25.000 lei/tonă, preţ care urma să fie plătit după predarea-primirea
fructelor. La data scadenţei pentru predarea-primirea fructelor, societatea cumpărătoare a refuzat
să preia marfă, fără să motiveze acest fapt în vreun fel.
(1) Care sunt posibilităţile vânzătorului în a valorifica fructele într-o asemenea situaţie?
(2) Ce drepturi are vânzătorul dacă, după valorificarea fructelor respective, se obţine un
profit mai mic decât cel pe care l-ar fi obţinut din contractul a cărui executare a fost refuzată?
Rezolvare:
(1) Vânzătorul poate să valorifice fructele pe piață către orice cumpărător.
(2) Dacă preţul obţinut este mai mic decât preţul din contract, vânzătorul are dreptul la
diferenţa de preţ şi la daune interese din partea cumpărătorului iniţial.
De rezolvat:
2. Societatea comercială “K” a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător
cu societatea comercială “L”, în calitate de cumpărător, prin care s-a convenit vânzarea-
cumpărarea a 1.200 de tone de cereale la un preţ determinat, care urmau să fie prelucrate de
cumpărătoare în 60.000 bucăţi de pâine, acestea urmând să fie livrate eşalonat, în 10 zile către o
reţea de magazine alimentare. Prezentându-se pentru individualizarea şi pentru ridicarea mărfii
de la vânzătoare, cumpărătoarea a constatat că aceasta refuză să livreze marfa respectivă,
Pagina 102 din 139
motivând că nu mai este de acord cu livrarea decât dacă i se plăteşte un preţ dublu.
(1) Ce poate face cumpărătorul în acest caz, având în vedere că şi el are obligaţii faţă de un
alt cumpărător?
(2) Care sunt drepturile cumpărătorului, în cazul în care reuşeşte să facă rost de marfa de care
are nevoie, dar la un preţ mult mai mare decât cel din contractul iniţial?
3. Între contractantul “Z”, în calitate de mandant şi contractantul “W”, în calitate de mandatar s-a
încheiat un contract de mandat. Pentru executarea mandatului, mandantul a pus la dispoziţia
mandatarului bunurile necesare executării mandatului. După executarea mai multor acte de
vânzare-cumpărare de bunuri, în numele şi pe seama mandantului, mandatarul trebuia să
primească indemnizaţia care i se cuvenea, dar mandantul a refuzat a îndeplini o asemenea
obligaţie.
(1) Ce posibilităţi are mandatarul într-o asemenea situaţie?
(2) Cum poate mandatarul să îşi valorifice drepturile care i se cuvin?
4. Între comerciantul “A” şi agentul comercial permanent “B” s-a încheiat un contract de agenţie
prin care “B” s-a obligat să negocieze afaceri pentru “A”. Contractul a fost încheiat pe durată de
un an, în care agentul comercial “B” a negociat pentru “A” încheierea mai multor contracte de
vânzare cumpărare cu alţi diverşi comercianţi: “C”, “D” şi “E”. În contractul de agent s-a
prevăzut că agentul va primi pentru fiecare negociere o sumă fixă şi din valoarea fiecărui
contract încheiat un procent de 1%. După expirarea termenului contractului de agent,
contractantul “A” a încheiat ca efect al negocierilor purtate de agentul “B”, contracte cu
comercianţii “D” şi “E”.
(1) Precizaţi dacă agentul comercial “B” mai are dreptul în această situaţie la indemnizaţia
procentuală de 1%, deoarece contractul de agent a încetat înainte de încheierea celor două
contracte cu “D” şi “E”.
(2) Precizaţi dacă între agent şi terţii “D” şi “E” se nasc în această situaţie raporturi juridice,
având în vedere că el a negociat încheierea contractelor dintre “A”, pe de o parte şi “D” şi “E”,
pe de altă parte.
5. Acţionarul “F” deţine la societatea comercială “K” un număr de 1000 acţiuni nominative de
valoare egală, a câte 100 lei. El are nevoie de fonduri pentru a-şi acopri o cheltuială necesară
pentru edificarea unei case. Nu doreşte să împrumute bani de la o bancă sau de la o persoană
fizică, dar a găsit o persoană fizică “Z”, dispusă să preia pentru o perioadă de 3 ani în report
acţiunile respective contra unui preţ de 150 lei/acţiune, urmând ca la expirarea acestui termen să
le restituie către “F”, dar pentru un preţ de 200 lei/acţiune. Între părţi s-a încheiat, cu respectarea
condiţiilor impuse de lege şi de actul constitutiv al societăţii comerciale „K”, un contract de
report, conform celor mai sus menţionate.
MODULUL XI.
PROCEDURI DE PREVENIRE A INSOLVENŢEI ȘI DE INSOLVENȚĂ
(1) Noţiunea, scopul, principiile și categoriile de persoane cărora li se aplică procedurile de
prevenire a insolvenței și de insolvență;
(2) Proceduri de prevenire a insolvenței;
(3) Procedura insolvenței;
(4) Insolvența transfrontalieră.
Pagina 103 din 139
(1) Cunoașterea regulilor care guvernează procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență;
(2) Cunoașterea și analizarea instituțiilor juridice de prevenire a insolvenței;
(3) Cunoaștereași însușirea noțiunilor privind condiţiile, categoriile de debitori şi participanţii al
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvenţă;

Pagina 104 din 139
(4) Determinarea componentelor procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvenţă;
(5) Cunoaşterea tehnicilor şi elementelor aplicative ale procedurilor de prevenire a insolvenței
și de insolvenţă și operarea cu acestea.
B. TEORIA TEMEI
I. Noţiunea, principiile și caracterele procedurilor de prevenire a insolvenței și de

insolvență
1. Noţiunea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvenţă
1. 1. Specificul şi dificultăţile activităţilor comerciale. Executarea obligaţilor asumate de

părţi trebuie să se facă la termenele stabilite pentru a se putea asigura continuitatea şi frecvenţa
afacerilor. Orice perturbare a sistemului înlănţuit de operaţiunile comerciale poate produce
consecinţe negative, nu doar între părţile între care s-a produs hiatusul, ci şi asupra altora care
sunt în dependenţă cu acestea. Pentru situaţiile în care întreprinzătorii comercianţi sau
necomercianţi ajung în dificultate, prin norme juridice specifice s-ua consacrat proceduri speciale
de tratament. Aceste proceduri sunt procedurile de prevenire a insolvenței și procedurile de
insolvență.
1.2. Noțiunea procedurilor de prevenire a insolvenței. Procedurile preventive de
insolvență sunt instrumente juridice care au ca scop salvarea debitorului aflat în dificultate
financiară. Prin aceste proceduri se urmărește ca debitorul să-și continue activitatea, să fie păstrate
locurile de muncă, să fie acoperite creanțele creditorilor asupra debitorului.
Procedurile preventive se bazează pe înțelegeri amiabile, de negociere asupra creanțelor
între debitor și creditori.
Formele juridice în care se realizează și materializează aceste înțelegeri sunt mandatul ad-
hoc și concordatul preventiv.
1.3.Noțiunea procedurilor de insolvenţă. Procedurile de insolvenţă sunt instrumente
juridice care au ca scop acoperirea pasivului debitorului, prin lichidarea judiciară a averii
acestuia, cu acordarea atunci când este posibil a unei șanse de redresare a acestuia. Ele sunt
aplicabile debitorilor a căror stare a patrimoniului se caracterizează prin insuficiența fondurilor
bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.
Formele juridice în care se realizează procedura insolvenței sunt reorganizarea judiciară și
falimentul.
Procedura insolvenței desemnează un ansamblu de norme juridice prin care se urmăreşte, în
cadrul unor modalităţi de tratament specifice, constând în reorganizarea judiciară sau în faliment,
obţinerea de fonduri pentru plata de către debitorul aflat în insolvenţă a datoriilor sale către
creditori.
2. Principiile procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență.
2.1. Noțiunea principiilor de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Principiile procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt ideile generale și
preceptele directoare, care stau la baza procesului de înțelegere, elaborare şi aplicare a normelor
de drept privind aceste proceduri. Ele pun în evidență caracteristicile și specificul acostor

Pagina 105 din 139
proceduri și facilitează înțelegerea și aplicarea normelor juridice care le reglementează.
2.2. Principiile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență consacră în art. 4,
punctele 1-13 cele 13 principii fundamentale care au stat la baza elaborării normelor acesteia. Ele
constituie suportul pe care se fundamentează procesul de înțelegere și aplicare a normelor în
materie de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Principiile care guvernează procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt:
principiul maximizării averii debitorului și recuperării creanțelor (pct. 1); principiul acordării
șansei de redresare (pct. 2); principiul asigurării unei proceduri eficiente (pct. 3); principiul
asigurării tratamentului echitabil al creditorilor de același rang (pct. 4); principiul transparenței și
previzibilității procedurii (pct. 5); principiul recunoașterii drepturilor creditorilor și respectării
ordinii de prioritate a creanțelor (pct. 6); principiul lichidării riscului de credit și a riscului
sistemic asociat tranzacțiilor cu instrumente financiare derivate (pct. 7); principiul asigurării
accesului la sursele de finanțare (pct. 8); principiul fundamentării votului pe criterii clare în
aprobarea planului de reorganizare (pct. 9); principiul favorizării negocierii creanțelor și a
încheierii unui concordat preventiv în procedurile de preinsolvență (pct. 10); principiul valorificării
în timp util și efecient a activelor în procedura de faliment (pct. 11); principiul abordării integrate
a procedurii în cazul grupului de societăți (pct. 12); principiul administrării specializate și sub
control judiciar a procedurii (pct. 13).
Aplicarea principiilor mai sus menționate este făcută diferențiat, după cum suntem în
prezența unor proceduri preventive de insolvență sau în prezența procedurii de insolvență.
Principiile aplicabile procedurilor de prevenire a insolvenței sunt cele care sunt prevăzute la
pct. 2, 3, 7, 8, 10 și 13 din art. 4 din Legea nr. 85/2014. Procedura insolvenței benificiază de
aplicabilitatea principiilor prevăzute la pct. 1-9 și 11-13 din art. 4 din Legea nr. 85/2014.
Principiulfavorizării negocierii creanțelor și a încheierii unui concordat preventiv în procedurile
de preinsolvență prevăzut la pct. 10 din articolul menționat este strict aplicabil doar pentru
procedurile preventive de insolvență.
3. Caracterele procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență
Procedurile de insolvență au următoarele caractere: caracter judiciar; caracter colectiv;

caracter personal; caracter concursual; caracterul unitar; caracterul egalitar;caracterul de remediu
sau de executare silită, după caz.
Procedurile de prevenire a insolvenței au următoarele caractere: caracter judiciar; caracter
colectiv; caracter personal; caracter unitar; caracter egalitar; caracter de remediu; caracter
confidențial.
4.Persoanele cărora li se aplică procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

Procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt aplicabile profesioniștilor
comercianți, precum și profesioniștilor necomercianți pe care legea nu îi exclude de la aplicare.
Profesioniștii comercianți cărora li se aplică procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență sunt comercianții persoane fizice și comercianții persoane juridice (ex: socitățile
comerciale; regiile autonome; grupurile de interes economic cu caracter comercial; societățile
cooperative; cooperativele agricole; societățile și companiile naționale).
În categoria profesioniștilor necomercianți cărora li se aplică procedurile de prevenire a
insolvenței și de insolvență intră societățile agricole, asociațiile și fundațiile, grupurile de interes
economic cu caracter necomercial.
5.Persoane exceptate de la aplicarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de

insolvență
5.1. Profesioniștii care exercită profesii liberale
Procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile profesioniștilor care exercită
profesii liberale (ex: avocați; medici; practicieni în insolvență; experți; contabili; arhitecți; etc.)
Excepția operează indiferent de forma de organizare și exercitare a profesiei respective.
5.2. Instituțiile de învățământ și de cercetare
Sunt exceptate de la aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 85/2014 unitățile și
instituțiile de învățământ preuniversitar și universitar și entitățile de cercetare științifică și
dezvoltare tehnologică.
5.3. Persoanele fizice și juridice pentru care există dispoziții speciale privind regimul
insolvenței lor
Persoanele fizice care nu au statut de profesionist nu pot fi supuse procedurilor de prevenire

Pagina 106 din 139
a insolvenței și de insolvență.
Societățile de asigurare și de reasigurare au în materie de redresare financiară și faliment
dispoziții speciale prevăzute în Legea nr. 503/2004, privind redresarea financiară, falimentul,
dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.
II. PROCEDURI DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI
1. Noțiunea și formele juridice ale procedurilor de prevenire a insolvenței

1.1.Noțiunea procedurilor de prevenire a insolvenței
Procedurile preventive de insolvență sunt instrumente juridice care au ca scop salvarea
debitorului aflat în dificultate financiară. Prin aceste proceduri se urmărește ca debitorul să-și
continue activitatea, să fie păstrate locurile de muncă, să fie acoperite creanțele creditorilor
asupra debitorului.
Procedurile preventive se bazează pe înțelegeri amiabile, de negociere asupra creanțelor
între debitor și creditori.
1.2.Formele juridice ale procedurilor de prevenire a insolvenței
Formele juridice în care se realizează și materializează înțelegeriledintre debitori și
creditori în procedurile de prevenire a insolvenței sunt mandatul ad-hoc și concordatul preventiv.
2. Condițiile pentru aplicarea procedurilor preventive

Aplicarea procedurilor de prevenire a insolvenței se face dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții: persoana fizică sau juridică să aibă calitatea de debitor; debitorul să se afle
în stare de dificultate financiară.
Procedurile preventive de insolvență nu se aplică situațiilor grave ale debitorilor, adică
stărilor de insolvență iminentă sau prezumată.
3. Procedura mandatului ad-hoc
3.1. Noțiunea mandatul ad-hoc

Mandatul ad-hoc este o procedură confidențială declanșată la cererea debitorului aflat în
dificultate financiară, prin care un mandatar ad-hoc desemnat de instanță negociază cu creditorii
în scopul realizării unei înțelegeri cu acestea, în vederea depășirii stării de dificultate.
Procedura mandatului ad-hoc este o creație de drept pretorian și a apărut pentru prima
dată în Franța. Procedura mandatului ad-hoc are caracter necontencios.
3.2. Caracterele mandatului ad-hoc
Mandatul ad-hoc este o procedură cu caracter confidențial, nefiind accesibilă publicului.
Mandatul ad-hoc este realizat de un mandatar judiciar care este un practician în
insolvență și care îndeplinește condițiile legale pentru a fi desemnat în această calitate.
Mandatul ad-hoc are ca mijloc de realizare negocierea cu creditorii pentru perfectarea
unei înțelegeri între debitor și aceștia.
Mandatul ad-hoc are ca scop depășirea stării de dificultate în care se află debitorul.
3. 3. Conținutul mandatului ad-hoc

Mandatul ad-hoc are ca obiect realizarea unei înțelegeri între debitor și creditori.
Înțelegerea poate fi făcută cu toți creditorii sau numai cu unii dintre aceștia.
Pentru realizarea obiectului mandatului, mandatarul ad-hoc poate propune creditorilor
diferite mijloace precum: reeșalonarea sau reducerea parțială de datorii; continuarea sau
încetarea contractelor în curs; reduceri de prsonal; etc.
3.4. Organele și participanții la procedura mandatului ad-hoc
Procedura mandatului ad-hoc este aplicată de instanțele judecătorești și de mandatarul
ad-hoc. Ceilalți participanți la procedură sunt creditorii și debitorul. Instanțele judecătorești care
aplică procedura sunt tribunalul prin președinte și curtea de apel.
4. Mandatarul ad-hoc
4.1. Noțiunea mandatarului ad-hoc.
Mandatarul ad-hoc este un practician în insolvență propus de debitor, care întrunește
condițiile pentru a dobândi calitatea de mandatar și pe care președintele tribunalului l-a desemnat
ca mandator pentru realizarea procedurii mandatului ad-hoc.
Mandatarul ad-hoc trebuie să fie un bun negociator și să aibă cunoștințe și aptitudini

Pagina 107 din 139
manageriale.
4.2.Numirea mandatarului ad-hoc.
Debitorul poate adresa președintelui tribunalului o cerere de numire a unui mandatar ad-
hoc. Cererea trebuie să cuprindă și o descriere a motivelor care fac necesară numirea unui
mandatar ad-hoc. Ea trebuie să descrie starea de dificultate financiară a debitorului.
Cererea se depune la cabinetul președintelui tribunalului, care este competent teritorial.
Președintele tribunalului, după primirea cererii dispune în termen de 5 zile citarea
debitorului și a mandatarului ad-hoc propus. Citarea de face prin agent procedural.
Ședința de soluționare a cererii de numire a mandatarului ad-hoc se desfășoară nî
camera de consiliu, pentru a se asigura confidențialitatea procedurii.
Președintele tribunalului îl ascultă pe debitor asupra dificultăților sale financiare și
verifică dacă mandatarul ad-hoc propus îndeplinește condițiile pentru dobândirea acestei calități.
Dacă președintele tribunalului constată că debitorul nu este în dificultate financiară va
respinge prin încheiere cererea acestuia.
În cazul în care în urma ascultării debitorului, președintele tribunalului constată că
dificultățile financiare ale acestuia sunt reale și persoana propusă ca mandatar ad-hoc este
corespunzătoare, atunci președintele admite cererea și desemnează prin încheiere executorie,
mandatarul ad-hoc propus.
4.3. Atribuțiile mandatarului ad-hoc
Mandatarul ad-hoc trebuie să realizeze obiectul mandatului ad-hoc, adică încheierea unei
înțelegeri cu creditorii. În acest scop el poate să organizeze negocieri și întâlniri cu
creditorii care pot fi finalizate printr-un acord, care pus în aplicare ar conduce la depășirea stării
de dificultate.
4.4.Onorariul mandatarului ad-hoc.
La propunerea debitorului și cu acordul mandatarului ad-hoc președintele tribunalului
stabilește un onorariu provizoriu pentru mandatarul ad-hoc.
Onorariul mandatarului ad-hoc poate avea formă fixă sau un onorariu lunar. La cererea
mandatarului ad-hoc și cu acordul debitorului onorariul poate fi modificat ulterior.
5. Încetarea mandatului ad-hoc
Mandatul ad-hoc încetează prin denunțarea unilaterală de către debitor sau de către
mandatarul ad-hoc, prin eșuarea mandatului în termenul stabilit de lege ori prin reușita mandatului
materializată în înțelegerea dintre părți.
Încetarea mandatului nu operează din oficiu. Ea trebuie cerută de debitor sau de
mandatarul ad-hoc președintelui tribunalului.
Constatarea încetării mandatului ad-hoc se face de președintele tribunalului prin
încheiere definitivă.
6. PROCEDURA CONCORDATULUI PREVENTIV
6.1. Noțiunea concordatului preventiv

Concordatul preventiv este un contract încheiat între debitorul aflat în dificultate
financiară pe de o parte și creditorii care dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și
necontestate pe de altă parte omologat de judecătorul sindic, prin care debitorul propune un plan
de redresare și de realizare a creanțelor acestor creditori care acceptă să sprijine eforturile
debitorului de depășire a dificultății în care se află.
6.2. Caracterele concordatului preventiv

Concordatul preventiv este un contract încheiat între debitorul aflat în dificultate și
creditorii care dețin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate.
Concordatul preventiv are ca obiect, planul de redresare și de realizare a creanțelor
creditorilor, elaborat de debitor împreună cu administratorul concordatar.
Concordatul preventiv este omologat de judecătorul sindic.
6.3. Beneficiarii procedurii concordatului preventiv

Procedura concordatului preventiv poate fi folosită de orice debitor aflat în dificultate
financiară.
Procedura concordatului preventiv nu se poate aplica în anumite situații de excepție de
la regula liberului acces.
6.4 Organele care aplică procedura concordatului preventiv și participanții la

Pagina 110 din 139
procedură
Procedura concordatului preventiv este aplicată de următoarele organe: instanțele
judecătorești; judecătorul sindic; administratorul concordatar; adunarea creditorilor concordatari.
Fiecare dintre organele care aplică procedura concordatului preventiv are competențe
specifice.
La procedură participă și debitorul beneficiar, care a formulat cererea de desemnare a
unui administrator concordatar.
6.5 Deschiderea procedurii de concordat

a. Cererea de deschidere a procedurii concordatului preventiv
Cererea de deschiderea a procedurii concordatului preventiv se formulează de către
debitorul aflat în dificultate financiară.
Ea se introduce la tribunalul în a cărui circumpscripție se află, după caz, sediul principal
sau sediul profesional al debitorului.
b. Cuprinsul și anexele cererii
Apreciem că în cererea de deschidere a procedurii concordatului preventiv trebuie să fie
cuprinse elementele de identificare ale debitorului, obiectul cererii, descrierea stării de dificultate
financiară, propunerea administratorului concordatar, temeiul juridic și semnătura debitorului.
Cererea trebuie să fie însoțită de dovezi cu care să se probeze starea de dificultate
financiară (ex: situații financiar – contabile; o expertiză contabilă extrajudiciară privind fluxurile
financiare și gradul de îndatorare pe termen lung și gradul de lichiditate pe termen scurt.
c. Termenul de soluționare.
Judecătorul sindic poate soluționa cererea în camera de consiliu într-un termen rezonabil
de 3 zile de la înregistrare, fără citare.
d.Încheierea de soluționare a cererii.
Cererea de deschidere a procedurii de concordat preventiv se soluționează de către
judecătorul sindic prin încheiere executorie.
6.6. Oferta de concordat preventiv

a. Noțiunea ofertei de concordat preventiv
Oferta de concordat preventiv este propunerea pe care administratorul concordatar,
împreună cu debitorul o fac creditorilor în vederea negocierilor pentru încheierea și omologarea
concordatului preventiv. Ea cuprinde: proiectul de concordat; declarația privind starea de
dificultate financiară; lista creditorilor cunoscuți.
b. Elaborarea ofertei.
Administratorul concordatar împreună cu debitorul elaborează oferta de concordat
preventiv.
Termenul de elaborare a celor două acte este de 30 de zile de la numirea administratorului
concordatar.
6.7 Notificarea ofertei de concordat preventiv, creditorilor

Oferta de concordat preventiv se notifică creditorilor de către administratorul concordatar
provizoriu. Notificarea se face prin mijloace de comunicare rapidă cu confirmare de primire.
Obligația de notificare se referă la toți creditorii.
6.8. Depunerea ofertei de concordat și publicitatea
Oferta de concordat preventiv va fi depusă la dosarul deschis pentru procedură la
tribunal.
Oferta de concordat preventiv se depune și la grefa tribunalului unde va fi înregistrată într-
un registru special.
Despre depunerea și notificarea ofertei se va face mențiune în registrul în care este
înregistrat debitorul.
7. Încheierea concordatului preventiv
7.1. Negocierile între debitor și creditori
În vederea supunerii la vot și a aprobării proiectului de concordat de către creditori pot fi
inițiate negocieri între debitor și creditori.
Inițiativa negocierii poate aparține debitorului, unuia sau mai multor creditori, precum și
asociaților sau acționarilor debitorului care dețin controlul.
Durata de desfășurare a negocierilor nu poate depăși 60 de zile calendaristice.
Dacă în urma negocierilor au rezultat amendamente la oferta de concordat, atunci aceasta
va fi refăcută cu amendamentele respective și va fi supusă aprobării prin vot de către creditori.
7.2. Aprobarea concordatului preventiv

Pagina 111 din 139
Votul creditorilor asupra ofertei de concordat preventiv se exercită în principiu prin
corespondență. Exprimarea votului se poate face și în ședința adunării creditorilor.
Termenul de exprimare și transmitere a votului asupra ofertei de concordat preventiv de
către creditori este de 60 de zile calendaristice calculate de la data primirii ofertei de concordat
preventiv de către ficare dintre creditori.
Votul exprimat favorabil și necondiționat asupra concordatului preventiv are valoare
juridică de acceptare a concordatului.
Orice exprimare condițională a votului este considerată vot negativ.
7.3. Convocarea unor adunări ale creditorilor.
Administratorul concordatar poate convoca în cazuri excepționale o adunare a tuturor
creditorilor.
Aprecierea asupra cazurilor excepționale care ar necesita convocarea adunării creditorilor
concordatari este lăsată la îndemâna administratorului concordatar.
7.4. Aprobarea concordatului preventiv.

Concordatul preventiv este considerat aprobat de creditori dacă sunt întrunite voturile
creditorilor care reprezintă cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate.
În calculul majorității de 75% nu vor fi avute în vedere voturile creditorilor care direct sau
indirect controlează sau sunt controlați ,ori se află sub control comun cu debitorul.Ei pot
participa la ședință, dar pot vota cu privire la concordat doar în cazul în care prin acesta li acordămai
puțin decât ar primi în cazul falimentului.
Înlăturarea dreptului de vot al acestora trebuie făcută numai dacă se dovedește că aceștia ar
primi prin concordat mai mult decât în cazul falimentului.
8. Omologarea concordatului preventiv.

Omologarea se face la cererea administratorului concordatar pe care o adresează
judecătorului sindic.
Cererea de omologare trebuie să cuprindă datele de identificare ale debitorului și
administratorului concordatar, obiectul, motivele de fapt și de drept, arătarea dovezilor pe care se
sprijină și semnătura.
La cerere trebuie atașate înscrisuri din care să reiasă că sunt îndeplinite condițiile pentru
omologare pentru ca judecătorul sindic să poată verifica acest aspect.
Apreciem că trebuie atașate la cerere concordatul aprobat, lista ceditorilor, procesul
verbal de centralizare a voturilor în procedura de aprobare a concordatului etc.
Concordatul preventiv aprobat și omologat de judecătorul sindic se comunică creditorilor.
Concordatul preventiv aprobat de creditori și omologat de judecătorul sindic trebuie
menționat în registrul unde este înregistrat debitorul.
Omologarea concordatului preventiv are ca efect: suspendarea urmăririlor individuale față
de creditorii semnatari ai concordatului; suspendarea judiciară a procedurilor de executare silită;
suspendarea curgerii prescripției dreptului de a cere executarea silită a creanțelor contra
debitorului; suspendarea curgerii dobanzilor penalităților și a oricăror altor creanțe față de
creditorii semnatari ai concordatului; suspendarea curgerii dobanzilor penalităților și a oricăror
altor creanțe față de creditorii semnatari ai concordatului; amânarea scadenței creanței
creditorilor nesemnatari ai concordatului.
9. Aderarea la concordat
Oricare creditori care în cursul procedurii obţin un titlu executoriu împotriva debitorului.
Creditorii au două posibilităţi de valorificare a creanţei lor. Ei pot să adere la concordat
sau pot să folosească orice alte modalităţi prevăzute de lege pentru recuperarea creanţei.
10. Desfăşurarea activităţii debitorului în perioada concordatului preventiv
Creanţele stabilite prin concordat trebuie satisfăcute în termen de 24 de luni de la data
omologării acestuia prin hotărâre executorie. În primul an trebuie făcută plata a minim 20% din
valoarea creanţelor stabilite prin concordat.
Durata concordatului este de 24 de luni şi începe să curgă de la omologarea acestuia.
Concordatul preventiv poate fi prelungit la expirarea termenului de 24 de luni prevăzut
pentru realizarea acestuia. Durata prelungirii este de cel mult 12 luni.
Pe perioada concordatului preventiv debitorul îşi desfăşoară activitatea în limitele afacerii
sale obişnuite. Activitatea debitorului se desfăşoară pe perioada concordatului preventiv sub
supravegherea administratorului concordatar. În procedura concordatului preventiv debitorul nu
are ridicat dreptul de administrare. El continuă să administreze afacerea în mod direct sau prin
mandatari, în raport de forma sa juridică de organizare. Administratorul concordatar doar
supraveghează activitatea debitorului de punere în aplicare a concordatului preventiv.
11. Închiderea procedurii concordatului preventiv

Pagina 112 din 139
Închiderea procedurii concordatului preventiv poate să intervină în anumite cazuri
prevăzute de lege. Aceste cazuri sunt: anularea concordatului preventiv sau constatarea nulităţii
absolute a concordatului; rezoluţiunea concordatului; realizarea obiectului concordatului;
nerealizarea obiectului concordatului.
Închiderea procedurii concordatului preventiv ca urmare a situaţiilor menţionate se face
la cererea administratorului concordatar, prin încheiere a judecătorului sindic.
III. PROCEDURA INSOLVENȚEI
1. Noțiunea și formele juridice ale procedurii insolvenței

1. 1. Noțiunea procedurii insolvenței
Procedura insolvenței este un instrument juridic având ca scop acoperirea pasivului
debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a acestuia. Ea constă într-
un ansamblu de norme judicice prion care se urmărește plata datoriilor către creditori de către
debitorul aflat în insolvență.
Scopul procedurii este acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă prin redresare
judiciară. Dacă redresarea nu este posibilă, atunci scopul este lichidarea judiciară.
1.2. Căile de realizare aprocedurii de insolvență

Procedura insolvenței se realizează prin procedura generală și procedura simplificată.
Procedura generală reprezintă procedura de insolvență prin care un debitor care îndeplinește
condițiile prevăzute de lege pentru aceasta intră după perioada de observație succesiv în
procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului, sau separat numai în reorganizare
judiciară sau doar în procedura falimentului (art. 5, pct. 46 din Legea nr. 85/2014).
Procedura generală se aplică debitorilor supuși insolvenței, conform art. 3 alin. 2 din Legea
nr. 85/2014, cu excepția celor cărora li se aplică procedura simplificată.
Procedura simplificată reprezintă procedura de insolvență prin care debitorul care îndeplinește
condițiile prevăzute de lege pentru aceasta intră direct în procedura falimentului, fie odată cu
deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maxim 20 de zile (art. 5,
pct. 47 din Legea nr. 85/2014).
Procedura simplificată se aplică următoarelor categorii de persoane: profesioniștilor persoane
fizice; întreprinderilor familiale și membrilor întreprinderii familiale; debitorilor care fac parte
din categoria celor cărora li se aplică procedura generală și care nu dețin niciun bun în
patrimoniu, nu le pot fi găsite actele constitutive și documentele contabile, nu le poate fi găsit
administratorul, nu mai au sediul social sau profesional, ori acesta nu mai corespunde adresei din
registrul comerțului; persoanelor juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior
formulării cererii introductive; debitorilor care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de
intrare în faliment; oricăror persoane care desfășoară activități profesionale fără autorizație și
fără a fi înregistrate în registrele publice.
1.3. Modalitățile de realizare a procedurii insolvenței

Procedura insolvenței are ca modalități de realizare procedura reorganizării judiciare și
procedura falimentului.
Reorganizarea judiciară este procedura care se aplică debitorului în insolvență persoană
judicică, în vederea achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanțelor (art. 5,
pct. 54 din Legea nr. 85/2014).
Procedura de reorganizare judiciară constă în întocmirea, aprobarea, confirmarea,
implementarea și respectarea unui plan de reorganizare. Planul de reorganizare poate să prevadă
nelimitativ, împreună sau separat, următoarele măsuri: restructurarea operațională și/sau
financiară a debitorului; restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
restrângerea activității prin lichidarea totală ori parțială a activului din averea debitorului.
Procedura falimentului este procedura de insolvență concursuală, colectivă și egalitară, carese
aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului urmată de
radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat (art. 5, pct. 45 din Legea nr. 85/2014).
2. Condițiile pentru aplicarea procedurilor de insolvență

Procedura insolvenței este aplicabilă debitorilor dacă sunt întrunite anumite condiții.
Condițiile care trebuie îndeplinire pentru procedura insolvenţei sunt: debitorul să facă parte din
categoriile de persoane cărora li se aplică procedura; debitorul să se afle în stare de insolvenţă.

Pagina 113 din 139
3. Participanţii la procedura insolvenţei
3. 1. Categoriile de participanţi la procedura insolvenței
Participanţii la procedura insolvenţei sunt de două tipuri: organele care aplică procedura; alţi
participanţi la procedura insolvenţei.
Organele care aplică procedura insolvenței sunt: instanţele judecătoreşti; judecătorul sindic;
administratorul judiciar; lichidatorul judiciar (art. 40 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Organele care aplică procedura insolvenței trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a
actelor și operațiunilor prevăzute de lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și
obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni (art. 40 alin. 2 din Legea nr.
85/2014).
Ceilalți participanți la procedura insolvenței sunt: adunarea creditorilor; comitetul
creditorilor; administratorul special.
3. 2. Organele care aplică procedura
a. Tribunalul
Toate procedurile prevăzute de legea insolvenţei, cu excepția apelului, sunt de
competenţa tribunalului (art. 41, alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Este competent teritorial tribunalul în a cărui rază teritorială și-a avut sediul social sau
profesional debitorul, cu cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței.
Sediul social sau profesional al debitorului este cel cu care acesta figurează înregistrat în
registrele publice.
În cazul în care sediul social sau profesional al debitorului se schimbă după depunerea
cererii de deschidere a procedurii insolvenței, tribunalul legal investit cu o astfel de cerere
rămâne competent să o soluționeze.
Tribunalul asigură înregistrarea și păstrarea dosarului de fond și a dosarelor derivate și
îndeplinește toate formalitățile administrative privitoare la dosar.
b. Curtea de apel
Curtea de apel este competentă să soluţioneze apelul împotriva hotărârilor judecătorului sindic
(art. 43, alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Hotărârile curții de apel sunt definitive. Toate cererile de apel formulate împotriva hotărârilor
judecătorului sindic se judecă de același complet căruia i s-a repartizat în mod aleatoriu primul
apel.
c. Judecătorul sindic.
Judecătorul sindic este un magistrat al tribunalului care, pe lângă atribuţiile de judecător,
îndeplineşte şi atribuţiile conferite de legea insolvenţei, în calitate de judecător sindic.
El este desemnat aleatoriu în cauzele de insolvenţă.
Judecătorul sindic are în principal următoarele competenţe: pronunţă hotărârile de deschidere a
procedurii sau de intrare în faliment, după caz; judecă orice contestaţie a debitorului împotriva
cererii de deschidere sau opoziţiile creditorului; desemnează administratorul judiciar provizoriu
sau, după caz, lichidatorul judiciar desemnat de adunarea creditorilor; înlocuieşte administratorul
sau lichidatorul judiciar; judecă acţiunile de antrenare a răspunderii persoanelor care au
contribuit la ajungerea în insolvenţă; confirmă planul de reorganizare, după votarea lui de către
creditori; judecă acţiunile introduse de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar pentru
anularea actelor frauduloase; soluționează contestațiile formulate la rapoartele lichidatorului sau
administratorului judiciar; pronunţă hotărârea de închidere a procedurii.
Hotărârile judecătorului sindic trebuie motiva în 20 de zile de la data pronunțării, sunt executorii
și pot fi atacate separat numai cu apel.
d. Administratorul judiciar.
Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, având calitatea de practician în
insolvenţă. El este desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de legea insolvenţei, în perioada de
observaţie şi în cea de reorganizare.
Administratorul judiciar este desemnat provizoriu de judecătorul sindic la deschiderea

Pagina 114 din 139
procedurii, după care poate fi confirmat de creditori. Creditorii pot propune ei înşişi un alt
administrator judiciar, dacă nu sunt de acord cu administratorul judiciar desemnat provizoriu.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt: examinează situaţia economică a
debitorului şi elaborează un raport, făcând propuneri privind procedura; examinează activitatea
debitorului şi întocmeşte un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, asupra premiselor angajării
răspunderii persoanelor respective şi asupra posibilităţilor de redresare; elaborarea planului de
reorganizare a activităţii debitorului; supravegherea operaţiunilor de gestiune; conducerea
activităţii debitorului; convocarea, prezidarea şi asigurarea desfășurării adunării creditorilor;
introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase; sesizarea de urgenţă a judecătorului
sindic, când constată că nu există bunuri în averea debitorului sau când acestea sunt insuficiente
pentru acoperirea cheltuielilor administrative; menţinerea sau denunţarea unor contracte;
elaborarea de rapoarte periodice privind activitatea sa; verificarea creanţelor şi întocmirea
tabelului creanţelor; încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, renunţarea la garanţii, toate
cu confirmarea judecătorului sindic.
Pentru activitatea prestată administratorul judiciar este remunerat.
e. Lichidatorul judiciar.
Lichidatorul judiciar este o persoană fizică sau juridică, având calitatea de practician în
insolvenţă. El este desemnat pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de legea insolvenţei în
cadrul procedurii falimentului.
Lichidatorul judiciar este desemnat după aceleaşi reguli ca şi administratorul judiciar.
Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar sunt: examinează activitatea debitorului şi în
funcţie de situaţia de fapt, în procedura simplificată, elaborează un raport asupra cauzelor care au
dus la insolvenţă şi menţionează persoanele cărora le-ar fi imputabilă situaţia şi asupra cărora ar
trebui angajată răspunderea; conducerea activităţii debitorului; introducerea de acţiuni pentru
anularea actelor frauduloase; aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor de
conservare; menţinerea sau denunţarea unor contracte; verificarea creanţelor şi intocmirea
tabelelor creanţelor; urmărirea încasării creanţelor debitorului; primirea plăţilor, vânzarea
bunurilor din averea debitorului; încheierea de tranzacţii,cu acordul judecătorului sindic,
descărcarea de datorii, renunţarea la garanţii; sesizarea judecătorului sindic cu orice problemă.
Pentru activitatea prestată lichidatorul judiciar este remunerat.
3.3. Alţi participanţi la procedura insolvenţei
a. Adunarea creditorilor.
Adunarea creditorilor se compune din toţi creditorii aflaţi în procedura insolvenţei.
Adunarea creditorilor are următoarele competenţe: alege comitetul creditorilor;
analizează situaţia debitorului; amendează şi aprobă rapoartele comitetului creditorilor;
examinează măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator; analizează şi votează
planul de reorganizare.
Ea este convocată şi prezidată după caz de administratorul sau lichidatorul judiciar.
Convocarea poate fi făcută și de comitetul creditorilor sau de către creditorii care dețin creanțe în
valoare de cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot.
Convocarea creditorilor se realizează prin convocarea în BPI, cu cel puțin 5 zile înainte
de data ținerii ședinței.
Adunarea creditorilor este valabil constituită dacă sunt prezenți titularii de creanțe
însumând cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot asupra averii debitorului.
Deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil obținut expers al majorității,
prin valoarea creanțelor prezente cu drept de vot.
Sunt considerați prezenți și creditorii care au votat valabil și prin corespondență.
Votul condiționat este considerat vot negativ.
Hotărârile adunării creditorilor pot fi atacate pentru nelegalitate cu acțiune în anulare la
judecătorul sindic.
b. Comitetul creditorilor.
Comitetul creditorilor poate fi desemnat de judecătorul sindic după întocmirea tabelului
preliminar de creanţe.
În cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia vor putea alege un comitet al
creditorilor format din 3-5 membri dintre primii 20 de creditori, cu drept de vot, dintre cei care
dețin creanțe ce beneficiază de cauze de preferintă, creanțe bugetare și creanțe chirografare, celemai
mari, în ordinea valorii creanţelor și care se oferă voluntar.
Comitetul va înlocui comitetul desemnat inițial de judecătorul sindic.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: analizează situaţia debitorului şi face

Pagina 115 din 139
recomandări adunării creditorilor; negociază cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul
judiciar condiţiile numirii acestuia şi îl recomandă adunării creditorilor; analizează şi, dacă este
cazul, contestă rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator; întocmeşte
rapoarte pe care le prezintă adunării creditorilor; solicită ridicarea dreptului de administrare al
debitorului; introduce acţiuni pentru anularea unor acte frauduloase.
Deciziile comitetului creditorilor se iau cu majoritate din totalul membrilor. Membrul
comitetului creditorilor care se află în conflict de interese cu membrii participanți trebuie să se
abțină de la vot.
Ele pot fi contestate la judecătorul sindic, în termen de 5 zile de la publicarea în BPI a
procesului-verbal de ședință.
c. Administratorul special.
Administratorul special este o persoană fizică sau juridică desemnată de adunarea
generală a acţionarilor (asociaţilor) debitorului persoană juridică, având împuternicirea de a
reprezenta interesele asociaţilor şi ale societăţii debitoare şi de a participa la procedura
insolvenţei.
El este desemnat, după deschiderea procedurii insolvenței, după caz, de adunarea
generală a acționarilor, a asociaților sau membrilor persoanei juridice debitoare, pe cheltuiala
acestora.
El are competenţe diferite în funcţie de cum administratorii sociali au sau nu ridicat
dreptul de administrare.
Atribuţiile administratorului special sunt: expunerea intenţiei debitorului de a propune un
plan; participarea ca reprezentant al debitorului la judecarea acţiunilor în anularea actelor
juridice încheiate de debitor în dauna creditorilor anteriori deschiderii procedurii; formularea de
contestaţii în procedură; propunerea unui plan de reorganizare; administrarea activităţii
debitorului după confirmarea planului de reorganizare; participarea la inventar, la şedinţele de
închidere, după ce debitorul a intrat în faliment; propunerea notificării închiderii procedurii.
4. Deschiderea şi efectele procedurii insolvenţei
4.1. Persoanele îndreptățite să formuleze cererea de deschidere a procedurii insolvenței.

Procedura insolvenei începe pe baza unei cereri introduse la tribunal.
Persoanele îndreptățite să introducă aceste cereri sunt debitorul, creditorii ori instituţiile
prevăzute de lege cu asemenea competență.
4. 2. Cererea debitorului
a. Legitimitatea și obligația introducerii cererii
Debitorul care se află în stare de insolvență este obligat să formuleze către tribunal o
asemenea cerere. El cunoaște cel mai bine situația sa patrimonială și poate aprecia asupra stării
sale de insolvență.
b. Condițiile pentru introducerea cererii
Cererea de deschidere a procedurii insolvenței poate fi făcută numai de debitorii cărora li
se aplică procedura generală ori procedura simplificată și care se află în stare de insolvență
iminentă sau prezumată.
Pentru instituțiile de credit și pentru societățile de asigurări există prevăzute de lege
elemente specifice de apreciere a stării de insolvență (art. 5, pct. 30 și 31 din Legea nr. 85/2014).
Valoarea prag a creanței pe care o are de achitat debitorul față de creditor la momentul
introducerii cererii trebuie să fie de 40.000 lei.
c. Termenul de introducere a cererii
Debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să introducă cererea de deschidere a
procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Dacă debitorul se află într-o procedură de negociere extrajudiciară pentru restructurarea
datoriilor, ori într-o procedură preventivă de insolvență, el trebuie să introducă cererea în termen
de 5 zile de la eșuarea negocierilor.
d. Obiectul cererii
Prin cererea introductivă debitorul își poate alege procedura aplicabilă, adică procedura
generală sau procedura simplificată.
e. Cuprinsul cererii și actele însoțitoare
Cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de către debitor trebuie să cuprindă
elementele unei cereri de chemare în judecată corespunzător art. 194 din Codul de procedură

Pagina 116 din 139
civilă (elemente de identificare ale debitorului; obiectul cererii; motivele de fapt și de drept;
dovezile pe care se sprijină cererea; semnătura).
La cerere trebuie atașate actele însoțitoare impuse de lege.
f. Introducerea cererii
Cererea formulată de către debitor împreună cu actele anexe se introduce la tribunalul în
raza căruia se află sediul social sau profesional al debitorului în cele 6 luni anterioare datei
sesizării instanței.
g. Soluționarea cererii debitorului
Cererea debitorului de judecată în regim de urgență. Termenul de solutionare este de 10
zile de la înregsitrare. Soluționarea se face în camera de consiliu. Stabilirea termenului de
judecată se afce în camera de consiliu în termen de 10 zile de la depunere chiar adcă nu sunt
îndeplinite toate cerințele și nu sunt atașate toate documentele.
h. Încheierea de deschidere a procedurii simplificate

În anumite cazuri, judecătorul sindic poate soluționa cererea debitorului prin pronuntarea
unei încheie de deschidere a procedurii simplificate.
Asemenea cazuri sunt: când debitorul și-a manifestat opțiunea de a intra în procedura
simplificată; când starea debitorului se încadrează în situații prevăzute de lege pentru procedura
simplificată.
i. Opoziția creditorilor la deschiderea procedurii
Creditorii care au fost notificați privind deschiderea procedurii pot face opoziție în
termen de 10 zile de la primirea notificării. Dacă există asemenea opoziții, judecătorul sindic va
ține în termen de 10 zile de la înregistrarea opozițiilor o ședință cu citarea adminsitartorului
judiciar provizoriu sau a lichidatorului judiciar provizoriu, a debitorului și a creditorilor care se
opun. Soluționarea tututor opozițiilor se face împreună prințr-o sențintă. Dacă vor fi admise
opozițiile atunci judecătorul sindic va revoca încheierea de deschidere a procedurii.
5. Cererea creditorilor
5.1. Legitimitatea creditorilor de a solicita deschiderea procedurii
Orice creditor care are o creanță certă lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile asuprapatrimoniului
debitorului este îndreptățit să solicite deschiderea procedurii.
5.2. Condițiile introducerii cererii de către creditor
Promovarea cererii de insolvență de către creditor trebuie să îndeplinească 2 condiții:
titularul cererii să aibă aclitatea de creditor îndreptățit; debitorul împotriva căruia se face cererea
să se afle în stare de insolvență prezumată.
Creditorul îndreptățit să promoveze o asemnea cerere este cel acre are o creanță certă,
lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile cu o valoarea prag mai mare de 40.000 lei.
Creditorii cu creanțe salariale trebuie să facă dvada unei creanțe certe lichide și exigibile
în echivalentul a 6 salarii medii pe economie.
5.3. Obiectul cererii
În raport de categoria din care face parte debitorul, creditorul poate solicita prin cererea
sa după caz, aplicarea procedurii generale sau aplicarea procedurii simplificate.
5.4. Cuprinsul cererii și actele însoțitoare
Cererea creditorilor terbuie să cuprindă elementele prevăzute în art. 194 din codul de
procedură civilă (identificarea creditorului; identificarea debitorului; obiexctul cererii; motivele
de fapt și de drept; dovezile pe care se sprijină; semnătura).
Este necesar ca în cerere să fie menționate și elementele prevăzute de art. 70 din Legea
nr. 85/2014 (cuantumul și temeiul ceranței; existenta drepoturilor de preferintă; existenta
măsurilor asiguratorii asupra bunurilor debitorului; declarația privind intentia de a participa la
reorganizarea debitorului).
Cererea de deschidere a procedurii formulată de către creditori trebuie să fie însoțită de
acte doveditoare.
5.5. Soluționarea cererii creditorilor
a. Comunicarea cererii către debitor
Cererea creditorului se comunică în termen de 48 de ore de la înregistrare debitorului și
organului fiscal comepetent, pentru ca debitorul să-și poată preciza poziția.
a. Poziția debitorului
Debitorul după primirea cererii de deschidere a procedurii de insolvență introdusă de către
creditori poate avea următoarele poziții procesuale: recunoașterea stării de insolvență; plata
creanțelor; contestarea stării de insolvență.
b. Respingerea cererii creditorilor
Judecătorul sindic poate să respingă cererea creditorilor, în următoarele situații: când

Pagina 117 din 139
debitorul nu este în stare de insolvență; când debitorul a achitat creanța.
c. Admiterea cererii creditorilor
Dacă debitorul nu plătește creanța creditorilor până la încheierea dezbaterilor, iar
judecătorul sindic stabilește că nu este în stare de insolvență, atucni acesta va admite cererea și va
deschide printr-o sentință procedura insolvenței.
Procedura deschisă va fi după caz procedura generală sau procedura simplificată.
6. Efectele deschiderii procedurii.
Deschiderea procedurii insolvenței are următoarele efecte: ridicarea dreptului debitorului

de a-şi mai administra averea; suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale; suspendarea cursului prescripţiei privind
acţiunile pentru realizarea creanţelor împotriva debitorului; suspendarea curgerii dobânzilor,
majorărilor şi penalităţilor; suspendarea tranzacţionării pe pieţele reglementate a acţiunilor emise
de debitor.
Efectele deschiderii procedurii insolvenței nu se produc asupra persoanei debitorului ci
asupra patrimoniului acestuia.
7. Situația unor acte juridice ale debitorului încheiate anterior deschiderii
procedurii insolvenței
7.1. Reîntregirea și maximizarea averii debitorului
Pentru reîntregirea și maximizarea averii debitorului, administratorul sau lichidatorul
judiciar, după caz, poate introduce la judecătorul sindic acțiuni pentru anularea actelor sau
operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorului.
Anterior deschiderii procedurii, debitorul ar fi putut să încheie anumite acte juridice
asupra cărora grevează suspiciunea că acestea ar fi putut fi făcute în frauda creditorilor.
Perioada suspectă în care ar fi putut fi încheiate asemenea acte este diferențiată în funcție
de natura actelor, dar este de cel mult 2 ani anterior deschiderii procedurii.
Acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în anularea
actelor considerate frauduloase și a celor pentru recuperarea creanțelor sunt scutite de taxe de
timbru (art. 115, alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
7. 2. Noțiunea și categoriile de acte juridice frauduloase

Actele juridice frauduloase sunt acele acte pe care debitorul le-a încheiat în cei doi ani
anteriori deschiderii procedurii în dauna drepturilor creditorilor și care pe baza prezumției de
fraudă au legătură cu starea de insolvență a debitorului.
Administratorul judiciar sau după caz lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul
sindic acțiuni pentru anularea actelor frauduloase, pentru restituirea bunurilor transferate sau a
valorii altor prestații executate.
Actele juridice frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă au ca obiect
constituirea sau transmiterea unor drepturi patrimoniale.Categoriile de acte juridice considerate
frauduloase sunt prevăzute în art. 117 din Legea nr. 85/2014.
În funcție de raporturile care există între debitor și persoanele cu care acesta a încheiat
actele respective, acestea sunt acte juridice încheiate cu persoane cu care debitorul nu se află în
raporturi juridice și acte juridice încheiate de debitor cu persoane aflate în raporturi cu acesta.
Prima categorie se referă la acte de transfer cu titlu gratuit, operațiuni cu prestații
disproporționate din partea debitorului,acte încheiate cu intenția de a sustrage bunuri de la
urmărirea creditorilor, constituirea de drepturi de preferință, etc.
A doua categorie se referă la acte încheiate de către debitor cu un asociat comanditar sau
cu un acționar care deține cel puțin 20% din capitalul social, cu alte persoane ce dețin o poziție de
control asupra debitorului, cu soțul sau rude până la gradul 4 al asociaților sau actionarilor, etc.
7.5. Acțiunea în anulare împotriva terțului dobânditor
a. Titularii acțiunii în anulare
Titularii acțiunii în anulare pot fi după caz administratorul sau lichidatorul judiciar,
comitetul creditorilor și creditorul care deține o creanță mai mare de 50% din valoarea creanțelor
înscrise la masa credală.
Acțiunea în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în frauda creditorilor poate
fi introdusă de administratorul judiciar ori lichidatorului judiciar după caz.
Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul sindic o acțiune în anulare dacă
administratorul sau lichidatorul judiciar nu o face.
Creditorul care deține o creanță mai mare de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa

Pagina 118 din 139
credală poate introduce în aceleași condiții ca și comitetul creditorilor o acțiune în anularea
actelor frauduloase încheiate de debitor.
b. Exclusivitatea acțiunii în anulare
Anularea pe motiv de fraudă în dauna creditorilor a actelor încheiate de debitor în cei 2
ani anteriori deschiderii procedurii de insolvență se poate face exclusiv prin intermediul acțiunilor
în anulare prevăzute de Legea nr. 85/2014.
Acțiunea în anulare a actelor menționate pentru alte motive decât cel al fraudei
creditorilor se face pe calea dreptului comun.
c. Condițiile acțiunii în anulare
Pentru introducerea acțiunii în anulare trebuie îndeplinite următoarele condiții: actul
juridic a cărui anulare se cere să facă parte din categoria celor pe care legea le consideră
frauduloase; să existe prezumția de fraudă.
Categoriile de acte pentru care legea instituie posibilitatea anulării sunt cele prevăzute în
art. 117 din Legea nr. 85/2014 și privesc atât actele încheiate de debitor cu persoane cu care nu are
niciun fel de raporturi juridice cât și actele încheiate cu persoane cu care debitorul se află în
raporturi juridice. În privința actelor și operațiunilor respective se instituie o prezumție relativă
de fraudă în dauna creditorilor. Prezumția de fraudă se păstrează și atunci când debitorul prin
abuz de drepturi procesuale a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira
termenele de prescripție.
d. Termenul de introducere a acțiunii
Acțiunea în anularea actelor frauduloase se introduce în termen de 1 an de la data
expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului cauzal, dar nu mai târziu de 16 luni de
la data deschiderii procedurii.
e. Efectele acțiunii în anulare
În cazul admiterii acțiunii în anulare, părților pot fi repuse în situația anterioară cu toate
sarcinile existenta la data transferului.
Terțul dobânditor în cazul unui transfer patrimonial va trebui să restituie averii
debitorului bunul transferat, iar dacă bunul nu mai există sau există impedimente de preluare a
acestuia terțul va restitui valoarea bunului de la data transferului, stabilită pe bază de expertiză.
Terțul dobânditor cu titlu gratuit va restitui bunurile sau valoarea acestora după cum a
fost de bună sau de rea-credință.
Dacă terțul a fost de bună-credință el va restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar în
lipsa acestora va restitui diferența de valoare cu care s-a îmbogățit.
Terțul dobânditor care a restituit debitorului bunul sau valoarea bunului are împotriva
debitorului o creanță egală cu prețul plătit la care se poate adăuga cel mult sporul de valoare adus
bunului.
În cazul în care terțul a fost de rea-credintă el va restitui întreaga valoare, precum și
fructele percepute. Reaua-credință a terțului dobânditor trebuie dovedită.
Terțul dobânditor de bună-credință va fi înscris în tabelele de creanță cu creanța născută în
urma restituirii bunului sau a valorii acestuia, iar terțul dobânditor de rea-credință este
îndreptățit să primească doar prețul plătit.
7. 6. Acțiunea în anulare împotriva terțului subdobânditor

a. Titularii acțiunii
Administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, comitetul creditorilor sau creditorul care
deținemai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală are legitimitate
procesuală pentru a introduce acțiune pentru recuperarea de la subdobânditor a bunului ori a
valorii bunului transferat de către debitor.
b. Condițiile acțiunii
Pentru introducerea acțiunii în anulare trebuie îndeplinite anumite condiții.
Aceste condiții sunt: subdobânditorul să nu fi plătit valoarea corespunzătoare a bunului;
subdobânditorul să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască faptul că transferul inițial este
susceptibil de a fi anulat.
c. Termenul pentru introducerea acțiunii
Acțiunea în anulare împotriva terțului subdobânditor se introduce în termen de 1 an de la
data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului cauzal, dar nu mai târziu de 16 luni
de la data deschiderii procedurii.
d. Efectele anulării
Subdobânditorul va restitui bunul sau valoarea bunului transferat de către debitor.
Terțul subdobânditor va putea pretinde de la debitor doar contravaloarea sporului de
valoarea determinat de investițiile pe care le-a realizat și va beneficia de toate drepturile cuvenite
terțului dobânditor de rea-credință.

Pagina 119 din 139
8. Contractele în derulare
8.1.Menținerea contractelor în derulare
Contractele în derulare în care debitorul este parte la data deschiderii procedurii se
consideră menținute.
Clauzele contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul
termenelui ori de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt
inoperabile deoarece sunt nule.
Nu pot fi menținute și nu sunt nule clauzele de încetare sau de accelerare a obligațiilor
din contractele aflate în derulare în privința contractelor financiare calificate și a compensărilor
bilaterale, în baza unui contract financiar calificat sau unui acord de compensare bilaterală.
8.2. Denunțarea unor contracte în derulare
Denunțarea unor contracte în derulare se poate face de către administratorul juridiciar sau
lichidatorul judiciar, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii.
Administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar după caz are dreptul să denunțe contractele
neexecutate integral de către ambele părți, contractele în cadrul cărora cocontractantul a executat
prestația, contractul în cadrul căruia numai debitorul a efectuat prestația în cadrul procedurii.
Denunțarea se poate face la cererea cocontractantului sau din oficiu de către
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.
Cocontractantul debitorului poate să adreseze administratorului judiciar sau lichidatorului
judiciar o notificare prin care i se cere să denunțe contractul. Administratorul judiciar sau
lichidatorul trebuie să răspundă în termen de 30 de zile de la primirea notificării în sensul
denunțării contractului. Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu răspunde în termenul
menționat, contractul se socotește a fi denunțat.
Data denunțării contractului poate fi data expirării termenului de 30 de zile de la
recepționarea notificării, dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu răspunde, sau data
notificării denunțării de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atunci când el
răspunde printr-o notificare adresată cocontractantului.
8.3. Executarea contractului
În cazul solicitării executării contractului, administratorul judiciar sau lichidatorul
judiciar trebuie să precizeze semestrial în cadrul rapoartelor de activitate dacă debitorul dispune
de fondurile bănești necesare pentru plata contravalorii bunurilor sau prestațiilor avansate de
cocontractant.
Denunțarea de către administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar a unui contract pe
parcursul executării lui în timpul procedurii dă dreptul la o acțiune împotriva debitorului pentru
despăgubiri în favoarea cocontractantului. Acțiunea nu se suspendă iar despăgubirile se vor plăti
cocontractantului în baza hotărârii definitive prin care i-au fost acestea recunoscute.
Administratorul judiciar va putea să modifice cu acordul cocontractanților, în timpul
perioadei de observație, clauzele contractelor încheiate de debitor cu aceștia. Prin modificarea
clauzelor se urmărește asigurarea echivalenței viitoarelor prestații.
8.4. Cesiunea contractului
Administratorul judiciar poate să cesioneze contractele în derulare către terți. El poate
face acest lucru pentru maximizarea averii debitorului sau în situația în care contractul să nu mai
poată fi executat.
Nu pot fi cesionate contractele care au fost încheiate intuitu personae, deoarece prin
cesiune nu mai este îndeplinită cerința caracterului personal al contractului.
V. Desfăşurarea procedurii insolvenței.
1. Primele măsuri după deschiderea procedurii

1. Notificarea deschiderii procedurii
După data deschiderii procedurii administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar va
trimite de îndată o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor. Notificarea
se trimite și la registrele de publicitate unde este înregistrat debitorul și se publică și într-un ziarde
largă circulație și în BPI.
Notificarea trebuie comunicată cel târziu cu 10 zile înainte de împlinirea termenului limită
pentru înregistrarea declarațiilor de creanță.
1. Cererea de admitere a creanțelor
Creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei deschiderii procedurii vor depune în
termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii cerere de admitere a creanței. Creanțele
salariale vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile.
2. Verificarea cererilor de creanțe
Administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar verifică fiecare cerere de creanță pe

Pagina 120 din 139
baza documentelor anexate la cerere.
Creanțele care sunt prezentate a fi admise și înregistrate la grefa tribunalului sunt
prezumate corecte și valabile dacă nu sunt contestate.
Nu sunt supuse verificării creanțele constatate prin hotărâri judecătorești executorii ori
prin hotărâri arbitrale executorii și creanțele bugetare care rezultă dintr-un titlu executoriu
necontestat.
3. Tabelul preliminar al creanțelor
După finalizarea verificărilor asupra creanțelor administratorul judiciar sau lichidatorul
judiciar întocmește tabelul preliminar al creanțelor, pe care îl înregistrează la tribunal și îl
publică în BPI. Administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar va trimite odată cu publicarea
tabelului de creanțe în BPI notificări motivate creditorilor ale căror creanțe sau drepturi de
preferință nu au fost trecute parțial în tabelul preliminar sau înlăturate.
Tabelul preliminar de creanțe cuprinde toate creanțele scadente sau nescadente, sub
condiție sau în litigiu, nascute înainte de data deschiderii procedurii, acceptate de către
administratorul judiciar în urma verificării. În tabel se menționează suma solicitată, suma
acceptată și rangul de prioritate, iar pentru crediorul aflat în insolvență se menționează
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar desemnat.
În cazul procedurii simplificate în tabel se vor înregistra și creanțele născute după
deschiderea procedurii și până la momentul întrării în faliment.
Pentru creanțele care beneficiază de o cauză de preferință se vor menționa în tabel tilu din
care izvorăște dreptul de preferință, rangul acesteia și dacă este cazul motivele pentru care creanțele
au fost trecute parțial în tabel sau înlăturate.
Creditorii înscriși în tabelul preliminar de creanțe pot participa după publicarea acestuia în
BPI la adunările creditorilor.
4. Contestațiile la tabelul preliminar
Tabelul preliminar de creanțe poate fi contestat de către debitor, creditori și orice alte
persoane interesate. Obiectul contestației privește creanțele și drepturile trecute sau după caz
netrecute în tabel de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar (art. 111, alin. 1 din
Legea nr. 85/2014).
Termenul de depunere a a contestației la tribunal este de 7 zile de la publicarea în BPI a
tabelului preliminar, atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată.
5. Tabelul definitiv al creanțelor
După soluționarea tuturor contestațiilor și evaluarea garanțiilor, administratorul judiciar
sau lichidatorul judiciar va întocmi tabelul definitiv al tuturor creanțelor pe care îl va înregistra la
tribunal și îl va publica în BPI.
Tabelul definitiv de creanțe cuprinde toate creanțele asupra averii debitorului la data
deschiderii procedurii acceptate în tabelul preliminar și împotriva cărora nu s-au formulat
constatații, precum și ceranțele admise în urma contestațiilor sau cele admise provizoriu de
Tabelul definitiv de creanțe în procedura simplificată cuprinde pe lângă creanțele născute
anterior deschiderii procedurii și creanțele născute în perioada de observație ce au fost admise la
masa creadală.
6. Contestații la tabelul definitiv al creanțelor
Până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestație împotriva
înscrierii unei creanțe sau a unui drept de preferință în tabelul definitiv de creanțe ori în tabelele
actualizate.
Contestația poate fi făcută în cazul descoperirii existenței unui flas, dol sau a unei erori
esențiale care au determinat admiterea creanței sau a dreptului de preferință, precum și în cazul în
care se descoperă titluri hotărâtoare care până atunci au fost necunoscute (art. 113 din Legea
nr. 85/2014).
Termenul de contestație este de 15 zile de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să
cunoască situația care determină promovarea contestației.
Creanța sau dreptul de preferință contestat poate fi admis provizoriu de judecătorul
sindic, până la judecarea definitivă a contestației.
7. Rapoartele administratorului judiciar
8.1. Raportul administratorului judiciar în cadrul procedurii generale de insolvență
După data deschiderii procedurii generale, în termen de 20 de zile de la desemnarea sa,
administratorul judiciar va întocmi și va supune judecătorului sindic în termenul stabilit de acesta,
care nu va putea depăși 20 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să propună fie
continuarea perioadei de observație, fie intrarea în procedura simplificată.
În raport, administratorul trebuie să indice dacă debitorul se încadrează în categoriile de
persoane susceptibile de a fi supuse procedurii simplificate.
În caz afirmativ va menționa care sunt documentele doveditoare și va propune intrarea în

Pagina 121 din 139
faliment în procedura simplificată.
Propunerea de intrare în faliment prin procedura simplificată va fi notificată debitorului și
creditorilor care au depus cererea introductivă. În termen de 15 zile de la primirea raportului
administratorului judiciar, judecătorul sindic va pune în dezbaterea părților în ședință publică
propunerea de intrare în faliment, iar în cazul în care va aproba raportul menționat va dispune
intrarea în faliment a debitorului.
Dacă debitorul nu se încadrează în categoriile de persoane susceptibile de a fi supuse
procedurii simplificate, atunci judecătorul sindic va dispune continuarea perioadei de observație
în procedura generală.
8.2. Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de
insolvență a debitorului în zul procedurii simplificate
În termenul stabilit de judecătorul sindic, dar nu mai târziu de 40 de zile de la data
desemnării, administratorul juridiar sau lichidatroul judiciar, în cazul procedurii simplificate, va
elabora și va supune judecătorului sindic un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dusla
apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Dacă debitorul nu se încadrează în categoriile de persoane cărora li se aplică procedura
simplificată în raport se va preciza dacă există posibilitatea reală de reorganizare efectivă a
activității debitorului sau dacă nu motivele pentru care nu este posibilă reorganizarea, va propune
de intrarea în faliment.
Dacă administratorul judiciar recomendă prin raportul său că este posibilă reorganizarea
pe baza unui plan de reorganizare judiciară, atunci el va trebui să precizeze dacă recomandă ca
planul de reorganizare să fie propus de debitor, dacă colaborează la cererea debitorului la
întocmirea planului, ori dacă intenționează să propună singur sau împreună cu debitorii un alt
plan.
Propunerea de intrare în faliment a debitorului va fi supusă adunării generale a
creditorilor în prima ședintă la care va putea participa și administratorul special.
2. Reorganizarea judiciară
Dacă debitorul sau administratorul judiciar ori creditorii propun un plan de reorganizare, atunci
procedura insolvenţei îşi urmează cursul într-o asemenea formă.
Planul de reorganizare cuprinde: a) elementele şi perspectivele de redresare; b) programul de
plată al creanţelor; c) măsuri pentru realizarea obiectivelor. Durata planului nu poate fi mai mare
de 3 ani, cu posibilitatea extinderii cu cel mult un an. Aprobarea planului se face după
parcurgerea mai multor formalităţi: a) depunerea şi comunicarea; b) admiterea de către
judecătorul sindic; c) publicitatea; d) votarea de către creditori; e) confirmarea de către
În desfăşurarea reorganizării judiciare se urmăreşte îndeplinirea măsurilor din planul de
reorganizare. Nerealizarea planului de reorganizare are drept consecinţă trecerea la faliment.
§ 3. Falimentul
Intrarea în faliment poate să fie făcută atât în procedura simplificată cât şi în procedura generală.
Aplicarea procedurii falimentului are loc în următoarele cazuri: a) solicitarea debitorului; b)
nedeclararea de către debitor a intenţiei de reorganizare; c) respingerea contestaţiei la cererea de
deschidere d) nu s-a propus niciun plan de reorganizare; e) respingerea planului de reorganizare;
f) neîndeplinirea obligaţiilor din planul de reorganizare; g) a fost aprobat raportul
administratorului judiciar prin care se propune intrarea în faliment.
Intrarea în procedura falimentului se respinge prin hotărâre a judecătorului sindic în care se va
cuprinde: a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului; b) desemnarea unui lichidator
provizoriu; c) stabilirea unui termen de predare a gestiunii; d) notificarea intrării în procedură; e)
termenele pentru declararea creanţelor .
Pentru a se lichida bunurile din averea debitorului vor fi luate anumite măsuri premergătoare: a)
stabilirea listei bunurilor care formează averea debitorului; b) sigilarea bunurilor din averea
debitorului; c) inventariere bunurilor din averea debitorului; d) conservarea bunurilor din averea
debitorului;
Lichidarea bunurilor din averea debitorului se face prin vânzare directă a bunurilor imobile.
Sumele de bani rezultate din vânzarea bunurilor sunt destinate pentru acoperirea cheltuielilor din
procedură şi pentru distribuirea către creditori.

Pagina 122 din 139
Plata creditorilor se face în următoarea ordine: a) taxe de timbru şi alte cheltuieli ale procedurii;
b) creanţele născute din raporturile de muncă; c) creanţe reprezentând creditele, dobânzile şi
cheltuielile aferente acordate de instituţiile de credit după deschiderea procedurii; d) creanţele
bugetare; e) creanţele datorate unor terţi, constând în alocaţii pentru minori sau sume necesare
pentru asigurarea mijloacelor de existenţă; f) creanţele stabilite de judecătorul sindic pentru
întreţinerea creditorului şi a familiei sale, dacă este persoană fizică; g) creanţele constând în
credite bancare, cheltuieli şi dobânzi, cele din livrări de produse, din prestare de servicii, din
chirii; h) alte creanţe chirografare; i) creanţele constând în creditele acordate de asociaţi
debitorului; j) creanţele născute din acte cu titlu gratuit.
§ 4. Răspunderea membrilor organelor de conducere
Membrii organelor de conducere ale debitorului persoană juridică răspund, dacă prin faptele lor
au cauzat starea de insolvenţă. Faptele care angajează răspunderea sunt: a) folosirea bunurilor
sau creditelor persoanei juridice în folos propriu sau al altei persoane; b) efectuarea de acte de
comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) dispunerea în interes personal la
constituirea unei activităţi care duce la încetarea de plăţi; d) ţinerea unei contabilităţi fictive sau
neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea; e) deturnarea sau ascunderea unei părţi din activ
sau mărirea fictivă a pasivului; f) utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a provoca fraudarea în
scopul încetării plăţilor; g) au plătit preferenţial sau au dispus plata unei creanţe în dauna
celorlalţi, în luna anterioară încetării plăţilor.
Antrenarea răspunderii se face după regulile comune în materie de răspundere civilă şi regulile
speciale în materie de insolvenţă.
VI. Închiderea procedurii insolvenţei
§ 1.Cazurile de închidere.Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei sunt: a) cazuri

generale; b) cazuri speciale de închidere a procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului.
Cazurile de închidere a procedurii, când nu sunt îndeplinite condiţiile pentru desfăşurarea în
continuare a acesteia sunt: a) nerespectarea niciunei cereri de creanţă; b) inexistenţa unor bunuri
în averea debitorului.
Procedura reorganizării judiciare şi procedura falimentului pot fi închise ca procedură a
reorganizării sau ca procedură a falimentului.
Închiderea procedurii se face prin sentinţă a judecătorului sindic.
§ 2. Efectele închiderii proceduriiEfectele închiderii proceduriisunt: a) descărcarea
judecătorului sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale; b) descărcarea debitorului de
obligaţiile anterioare.
MODULUL XII.
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
(1) Noţiunea titlurilor comerciale de valoare;
(2) Cambia;
(3) Biletul la ordin;
(4) Cecul.

(1) Aprofundarea cunoştinţelor în materia titlurilor comerciale de valoare (acţiuni;
obligaţiuni; cecuri; cambii; bilete la ordin);
(2) Determinarea conceptului de titlu de valoare;
(3) Analizarea fiecărui tip de titlu de valoare;
Pagina 123 din 139
(4) Formarea abilitaţilor de a opera cu conceptele şi regulile în materia titlurilor de valoare.

Pagina 124 din 139
I. NOŢIUNEA, CARACTERELE ȘI CLASIFICAREA TITLULUI COMERCIAL DE
VALOARE
1. Noțiunea titlului comercial de valoare
Cadrul de reglementare juridică privind titlurile comerciale de valoare este dat de prevederile
următoarelor acte normative:Legea nr. 58/1934, asupra cambiei şi biletului la ordin;Legea
nr.59/1934 asupra cecului.
În Legea nr. 58/1934 există reglementări privind: emiterea şi formarea cambiei (art. 1); condițiile
de validitate a cambiei (art. 2); transmiterea cambiei (art. 14 şi urm.); biletul la ordin şi emiterea
acestuia (art. 105 - 106); circulația biletului la ordin (art. 106 - 107).
Legea nr. 59/1934 cuprinde dispoziții cu privire la: noțiunea şi cuprinsul cecului (art. 1 - 2);
circulația cecurilor (art. 15 - 37); categoriile de cecuri (art. 38 - 41).
Prin titlul comercial de valoare se înțelege acel înscris constitutiv de drepturi, autonom şi literal
care conferă titularului (posesorului legitim) posibilitatea de a exercita drepturile patrimoniale
prevăzute în titlu la o dată scadentă determinată.
2. Caracterele titlurilor comerciale de valoare
Titlurile comerciale de valoare au următoarele caractere: caracter constitutiv de drepturi în
sensul că dreptul încorporat în înscris există şi poate fi exercitat numai în baza înscisului;caracter
formal, adică valabilitatea înscrisului este condiționată de existența acestuia în forma prevăzută
de lege;caracter literal, adică exercitarea dreptului conferit de titlu se poate face numai în limitele
şi întinderea prevăzute în titlu;caracter autonom, adică dreptul conferit de titlu este independent
de actul juridic din care a luat naştere şi de drepturile posesorilor anteriori, dobânditorul având
un drept propriu, un drept nou care nu derivă din dreptul transmițătorului.
3. Rolul titlurilor comerciale de valoare
Rolul titlurilor comerciale de valoare constă în următoarele:sunt instrumente de credit deoarece
posesorul lor în loc să dea creditorului o sumă de bani, remite acestuia un titlude credit, fără să
mai aştepte scadența, creditorul putând să pună în circulație în continuare titlul;sunt instrumente
de plată, deoarece beneficiarul titlului poate să obțină suma de bani menționată în titlu prin
transmiterea acestuia unei alte persoane, unei bănci;sunt instrumente de garanție deoarece pot fi
transmise creditorilor cu titlu de garanție reală mobiliară pentru asigurarea îndeplinirii unei
obligații la scadență.
4. Clasificarea titlurilor comerciale de valoare
În raport de anumite criterii de clasificare, titlurile comerciale de valoare se clasifică în mai
multe categorii.
După criteriul conținutului lor sau natura prestației, titlurile comerciale de valoare se clasifică în
efecte de comerț; titluri representative ale mărfurilor; titluri de participație sau valorile
mobiliare.După criteriul modului de circulație, titlurile comerciale de valoare se clasifică
în:titluri nominative; titlurile la purtător; titlurile la ordin.
După criteriul cauzei, titlurile de credit se clasifică în:titluri cauzale; titluri abstracte.
II. CAMBIA
1. Noțiunea de cambie
În Legea nr. 58/1934 există dispoziții privind: emiterea şi formarea cambiei; girul asupra
cambiei; acceptarea cambiei; avalizarea cambiei; plata cambiei; protestul privind cambia;
prescripția în materie de acțiuni cambiale.
Prin cambie se înțelege acel înscris, denumit şi titlu, în temeiul căruia o persoană denumită
trăgător sau emitent dispune către o altă persoană, denumită tras să plătească unei a treia
persoane, denumită beneficiar, la termenul scadent sau la ordinul acesteia o sumă de bani
determinată.
2. Raportul juridic cambial
2.1. Subiectele raportului juridic cambial.

Pagina 125 din 139
Părțile raportului juridic cambial sunt:
- trăgătorul (creditorul), care este persoana emitentă care dă dispoziție trasului să facă plata şi
care îşi asumă obligația de "a face" să se plătească suma de bani de către tras către beneficiar;
- trasul (debitorul), care este persoana căreia i se dă dispoziție, i se dă ordin sau mandat de a plăti
o anumită sumă de bani către beneficiar;
- beneficiarul, care este persoana către care sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către
tras.
2.2. Obiectul raportului juridic cambial.
Obiectul raportului juridic cambial constă în conduita părților, adică acțiunea la care este
îndrituit subiectul activ şi cea la care este ținut subiectul pasiv.
Subiectul activ, trăgătorul, în mod direct sau prin mandatar, prin beneficiar poate cere subiectului
pasiv, trasul, să facă plata sumei de bani.
Deci, obiectul raportului juridic cambial îl reprezintă acțiunea trăgătorului asupra trasului.
2.3. Conținutul și mecanismul raportului juridic cambial.
Conținutul raportului juridic cambial constă în totalitatea drepturilor subiective şi a obligațiilor
pe care le au părțile acestuia.
Trăgătorul are dreptul de a solicita plata creanței sale pe care înțelege să o încaseze prin
intermediul beneficiarului în contextul unei stingeri a unei alte obligații dintre aceştia doi prin
compensație. Trasul are obligația de a face plata către beneficiar.
Beneficiarul are dreptul la încasarea sumei de bani de la tras.
Oricare dintre beneficiari poate, înainte de scadență să prezinte cambia la o bancă şi să primească
o sumă de bani care reprezintă diferența dintre valoarea înscrisă în cambie şi dobânda pentru
perioada până la scadență. Această operațiune se numeşte scontare.
3. Caracterele juridice ale cambiei
3.1. Categorii de caractere.
Cambia are două categorii de caractere juridice: caracterele generale ale titlurilor comerciale de
valoare ; caractere specifice.
3.2. Caracterele generale.
Caracterele generale ale cambiei sunt: caracterul constitutiv de drepturi; caracterul formal;
caracterul literal; caracterul autonom.
3.3. Caracterele specifice.
Caracterele specifice ale cambiei sunt: este un titlu de credit; este un titlu complet; este un titlu
de ordin; este un titlu care are ca obiect plata unei sume de bani; este un titlu abstract; este un titlu
care crează obligații necondiționale; este un titlu care crează obligații solidare; un titlu care creează
obligații autonome.
4. Funcțiile cambiei
Cambia, ca titlu comercial de valoare, îndeplineşte următoarele funcții: de instrument de plată;
de schimb valutar; de instrument de credit; de garantare a executării unor obligații.
5. Condițiile de validitate a cambiei
5.1. Condițiile de fond ale cambiei
Cambia, ca act juridic, trebuie să îndeplinească acele condiții de fond prevăzute de art. 1179 din
Noul Cod civil pentru valabilitatea actelor juridice, şi anume:capacitatea de a contracta,
consimţământul părţilor;obiectul; cauza.
5.2. Condițiile de formă ale cambiei
Cambia trebuie întocmită în scris (art. 1 din Legea nr. 58/1934, asupra cambiei şi biletului la
ordin).
Înscrisul poate fi elaborat de mână, la maşina de scris, la calculator sau poate fi un formular
tipizat pe care se completează spațiile libere.
Semnătura trebuie să fie scrisă de mână de către persona care semnează .
6. Cuprinsul cambiei
6.1. Mențiunile obligatorii.
Potrivit art.1, pct. 1-8 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cambia trebuie să
cuprindă următoarele mențiuni obligatorii:
- denumirea de cambie consemnată în însuşi textul cambiei în limba folosită pentru redactare
(pct. 1);
- ordinul necondiționat de a plăti o sumă determinată, exprimat prin formule de genul "plătiți",
"veți plăti" şi precizarea sumei şi moneda de plată arătată în cifre şi litere (pct. 2);
- numele aceluia care trebuie să plătească (adică al trasului) cu determinarea atributelor de
identificare (nume, prenume, domiciliu, pentru persoana fizică ; denumire, sediu, pentru
persoana juridică) (pct. 3);
- arătarea scadenței, adică indicarea datei scadente care trebuie:1) să fie certă (să arate data,
(anul, luna, ziua) şi termenul maxim de plată) ; 2) să fie unică, nefiind admisă plata în rate ; 3) să
fie posibilă ; 4) să rezulte dintr-un înscris (pct. 4);

Pagina 126 din 139
- arătarea locului unde plata trebuie făcută, adică precizarea localității unde se va face plata, în
absența unei asemenea precizări considerându-se că locul plății este locul de domiciliu al trasului
(pct.5);
- numele aceluia căruia i se va face plata sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, adică
identificarea acestei persoane, cu excepția cambiilor în alb când beneficiarul se indică ulterior
emiterii cambiei (pct.6);
- arătarea datei şi locului emiterii cambiei, adică precizarea acestor date (pct. 7);
- semnătura celui care emite cambia (trăgătorului), adică semnătura autografă sau autentică a
persoanei trăgătorului ;
Sancțiunea nerespectării elementelor obligatorii este nulitatea cambiei.
6.2. Mențiunile facultative.
Cambia poate cuprinde, pe lângă mențiunile obligatorii, şi mențiuni facultative.
Mențiunile sau clauzele facultative sunt de mai multe categorii, şi anume: clauze explicative ;
clauze complementare ; clauze suplimentare ; clauze derogatorii ; clauze interzise.
Clauzele explicative sunt cele care lămuresc obligațiile cambiale şi sunt exprimate în forma: "la
ordin", "fără procură", "valoare dată în garanție", etc.
Clauzele complementare sunt cele care completează şi adaptează conținutul clauzelor cambiale
(ex.: promisiunea de a plăti dobânzi; desemnarea unui terț la care se va face plata).
Clauzele suplimentare sunt cele care servesc de probă pentru raporturile conexe față de titlul de
credit şi pot fi: clauza după aviz; clauza valorii în mărfuri, numerar, alimente).
Clauzele derogatorii sunt acele clauze care modifică şi influențează obligația cambială, cum sunt
:
- clauza "nu la ordin" potrivit căreia este interzisă transmiterea cambiei prin gir, cambia fiind
transmisibilă doar prin cesiune de creanță (art. 13 alin. (2) din Legea nr. 58/1934);
- clauza de negaranție pentru acceptare care exonerează de răspundere pe trăgător până la
scadență (art. 11 din Legea nr. 58/1934);
- clauza "fără protest" sau "fără cheltuieli" care-l scuteşte pe beneficiarul cambiei de obligația de
adresa protestul de neacceptare sau neplată care este cerut pentru exercitarea acțiunii în regres
(art. 51 din Legea nr. 58/1934).
Clauzele interzise sunt acele clauze care schimbă fundamentul obligațiilor cambiale, și anume:
-clauze care atrag nulitatea cambiei (ex: condiționarea executării obligației cambiale;
completarea elementelor cambiei prin alt înscris);
- clauze care contravin naturii cambiei(ex: descărcarea trăgătorului de obligația de plată;
aducerea de atingere forței executorii a cambiei).
7. Natura juridică a cambiei
7.1. Categorii de obligații care se nasc din cambie.
Obligațiile care iau naştere din cambie sunt: obligația fundamentală; obligația în regres; obligația de
garanție.
Obligația fundamentală este obligația trăgătorului de a face să se plătească de către tras către
beneficiar suma de bani determinată în cambie.
Obligația de regres este obligația trăgătorului şi a giranților de a plăti suma de bani determinată în
cambie dacă trasul nu acceptă sau nu plăteşte suma de bani către beneficiar.
Obligația de garanție este obligația avalistului de garantare a trasului sau a girantului.
8. Cambia în alb
Cambia în alb este o cambie care nu cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de lege.
Mențiunile lipsă sunt completate ulterior de către primitor sau de către un posesor succesiv.
Poate fi lăsată în alb orice mențiune cu excepția semnăturii trăgătorului.
Cambia în alb poate fi completată oricând în termenul de trei ani de la emitere.
După completare, cambia devine perfectă şi produce efectele unei cambii regulat emise.
9. Acceptarea cambiei
9.1. Prezentarea cambiei la acceptare.
Prezentarea cambiei la acceptare are caracter facultativ, posesorul cambiei putând să prezinte
cambia direct pentru plată.
De la această regulă, există o excepție. Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie în
următoarele situații: când scadența cambiei a fost stabilită la un termen de la vedere, cambia
trebuind prezentată pentru acceptare în termen de un an de la emitere; când trăgătorul ori girantul
au convenit şi consemnat în cambie clauza prezentării cambiei pentru acceptare, cambia trebuind
să fie prezentată în termenul stabilit de către trăgător.
9.2. Condițiile acceptării cambiei.
Condițiile pentru acceptarea cambiei sunt:prezentarea cambiei la acceptare de către
posesor;prezentarea cambiei la acceptare de către tras;prezentarea cambiei la acceptare până la

Pagina 127 din 139
scadență;prezentarea cambiei la acceptare în locul stabilit.
9.3. Forma şi conținutul acceptării cambiei.
Acceptarea cambiei reprezintă manifestarea de voință a trasului că va plăti la scadență suma de bani
consemnată în titlu.
Acceptarea se face prin scrierea pe cambie a expresiei "voi plăti", "voi onora", "acceptat" sau
prin simpla semnătură a trasului pe aceasta.
Acceptarea trebuie să fie datată pentru ca beneficiarul să-şi poată păstra dreptul de regres. Dacă
acceptarea este nedatată, posesorul poate, pentru a-şi menține dreptul de regres, să ceară printr-
un protest să se constate lipsa datării acceptării.
9.4. Efectele acceptării cambiei.
Acceptarea cambiei produce următoarele efecte:obligația trasului față de posesorul cambiei;
obligația trasului față de trăgător.
Potrivit obligației trasului față de posesorul cambiei, trasul devine debitor şi obligat cambial
pentru plata la scadență a sumei menționate în cambie.
Potrivit obligației trasului față de trăgător, trasul, prin acceptare, îşi asumă obligația față de
trăgător, în cazul în care nu plăteşte beneficiarului la scadență, şi trăgătorul se află în posesiatitlului.
9.5. Refuzul acceptării cambiei.
Dacă trasul refuză acceptarea cambiei, declarația de refuz trebuie constată printr-un act autentic
înainte de expirarea termenului pentru prezentarea la acceptare (art. 66 - 69 din Legea nr.
58/1934).
Actul de constatare a refuzului se numeşte protest de neacceptare.
Posesorul poate, în caz de refuz de acceptare, să exercite dreptul de regres împotriva celorlalți
obligați cambiali, chiar înainte de scadență.
9.6. Acceptarea extraordinară a cambiei.
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, legea a prevăzut posibilitatea ca acceptarea
cambiei să se facă de către o altă persoană (art. 74 din Legea nr. 58/1934).
O asemenea acceptare se numeşte acceptare extraordinară.
Situațiile în care poate interveni acceptarea extraordinară sunt:indicatul la nevoie; intervenientul
pentru onoare.
Indicatul la nevoie este persoana indicată în cambie de către trăgător, girant sau avalist.
Intervenientul pentru onoare este o persoană ce intervine din proprie inițiativă cu ocazia dresării
protestului de neacceptare de către tras.
Acceptarea extraordinară are aceleşi efecte ca şi acceptarea de către tras, dar şi efecte speciale cu
privire la acțiunea în regres.
Efectele speciale sunt:posesorul cambiei nu poate să exercite înainte de scadență dreptul de
regres, decât în cazul în care indicatul la nevoie a făcut protest la prezentarea cambiei;posesorul
cambiei poate refuza acceptarea în cazul intervenientului pentru onoare, pierzând dreptul de
regres înainte de scadență.
9.7. Revocarea acceptării cambiei.
Trasul are dreptul de a revoca acceptarea (art. 32 din Legea nr. 58/1934).
Revocarea se poate face prin stingerea mențiunii de acceptare de pe cambie prin mențiunea
"anulat" scrisă pe cambie şi semnată.
10. Transmiterea cambiei prin gir

10.1. Noțiunea girului
Girul este actul juridic prin care o persoană denumită girant, care este posesorul cambiei,
transmite către o altă persoană denumită giratar, printr-o declarație scrisă şi semnată pe titlu şi
prin predarea titlului, toate drepturile născute din respectivul titlu.
Părțile în actul juridic de gir sunt: girantul (titularul dreptului şi posesorul titlului); giratarul
(orice persoană).
Girul trebuie să fie dat, înainte de ajungerea cambiei la scadență şi anterior protestului de neplată
sau datei expirării termenului legal pentru dresarea protestului.
10.2. Condițiile de validitate ale girului

a. Condițiile de fond ale girului.
Condițiile de fond ale girului sunt de două tipuri: condițiile de fond comune oricărui act juridic ,
prevăzute de art. 1179 din NouluCod civil (capacitatea de a contracta; consimțământul valabil al
părților; unobiect determinat, posibil și licit; cauza valabilă a obligațiilor); condițiile de fond
speciale prevăzute de art. 14 din Legea nr. 58/1934 (girul trebuie să fie necondiționat; girul
trebuie să fie complet, neputându-se gira parțial).
b. Condițiile de formă ale girului.

Pagina 128 din 139
În ceea ce priveşte condițiile de formă ale girului, Legea nr. 58/1934 (art. 15) prevede că girul
trebuie scris pe cambie şi trebuie să fie semnat de girant.
Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este menţionat sau girantul a pus numai semnătura
(gir în alb). În acest din urmă caz, girul pentru a fi valabil, trebuie să fie scris pe cambie.
11. Categoriile de giruri

Girul poate fi clasificat, în funcție de anumite criterii în mai multe categorii.
După criteriul formei, sau indicării beneficiarului, girul are următoarele forme: girul plin sau
complet în care se menționează numele beneficiarului; girul în alb care nu prevede numele
giratarului; girul la purtător în care beneficiarul este desemnat prin posesia titlului.
12. Efectele girului

Girul produce următoarele efecte: efectul translativ de drepturi; efectul constitutiv de garanție;
efectul de legitimare.
13. Avalul cambiei
13.1. Noțiunea de aval al cambiei.
Avalul este actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze obligația
asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Avalul conține angajamentul unei terțe persoane, numită avalist, prin care se obligă să facă plata
cambiei, garantând astfel executarea obligației de către cel ce trebuia să plătească, numit
avalizat.
13.2. Subiectele avalului cambiei
Părțile în actul juridic de aval sunt: avalistul; avalizatul.
Avalistul poate să fie un semnatar al cambiei sau o terță persoană (art. 33 alin. (2) din Legea nr.
58/1934).
Calitatea de avalizat o poate avea trăgătorul, trasul, acceptantul sau girantul.
13.3. Natura juridical a avalului cambiei
Avalul este o obligație autonomă şi abstractă supusă regimului juridic al cambiei.
El nu este o garanție de genul fidejusiunii, chiar dacă prin el se garantează o obligație. Prin
aval, posesorul cambiei are un nou debitor.
13.4. Condițiile de validitate ale avalului cambiei a
Condițiile de fond.
Avalul, ca act juridic, trebuie să îndeplinească acele condiții de fond generale impuse de art.
1179 din NCC pentru validitatea oricărui act juridic, și anume: capacitatea de a contracta;
consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză valabilă a obligațiilor.
Condițiile de fond speciale ale avalului sunt: avalul trebuie să fie necondiționat; avalul nu poate
cuprinde clauze contrare naturii sale.
b. Condițiile de formă.
Avalul se încheie în formă scrisă. El trebuie consemnat pe cambie sau pe adaos, deoarece, dacă
se dă pe un înscris separat are regimul unei fidejusiuni.
Exprimarea avalului se face prin cuvinte ca "pentru aval","pentru garanție", "pentru siguranță",
sau prin simpla semnătură a avalistului pe cambie.
În mențiunea referitoare la aval trebuie să se indice persoana în favoarea căreia s-a făcut avalul,
deoarece în lipsa indicațiilor se consideră că avalul s-a dat pentru trăgător (art. 34 alin. (4) din
Legea nr. 58/1934).
13.5. Efectele avalului cambiei
a. Drepturile avalistului.
Drepturile avalistului, dacă plăteşte cambia, sunt drepturile născute din cambie, adică drepturile
reale şi garanțiile.
În calitatea sa de debitor în regres, el se poate îndrepta după ce a plătit cambia, împotriva tuturor
celor obligați sau numai a unora dintre ei.
b. Obligațiile avalistului.
Obligațiile avalistului sunt:obligațiile fidejusorului din dreptul comun, cu excepția celor care
sunt incompatibile cu cambia; obligația față de posesorul cambiei şi față de debitorii de regres
(obligația de a garanta plata şi acceptarea cambiei; obligația de a răspunde față de posesorul
cambiei şi față de giratarii ulteriori).
14. Plata cambiei

a. Prezentarea la plată. Plata cambiei se face la scadență. Prezentarea unei cambii la plată se
poate face în original sau prin trunchiere. Efectuarea plății cambiei parcurge anumite secvențe şi
se desfăşoară în anumite condiții şi după anumite reguli.

Pagina 130 din 139
1
În art.46 alin.1 din Legea nr. 58/1934 sunt prevăzute două modalități de prezentare la plată a
unei cambii: în original; prin trunchiere.
b. Beneficiarul plății cambiei
Beneficiarul plății cambiei este posesorul acesteia care poate fi cel indicat de trăgător sau
giratarul.
c. Plătitorul cambiei
Plata cambiei poate fi făcută de către trasul acceptant sau de către altă persoană indicată în
cambie, ori de către avalistul trasului.
d. Data plății cambiei
Data plății cambiei este cea determinată prin titlu sau data determinată ulterior.
Termenul de prezentare la plată este de un an de la emitere sau termenul fixat de trăgător sau
girant (art. 37 din Legea nr. 58/1934).
e. Locul plății cambiei
Plata cambiei se face la locul şi adresa indicate în cambie.
Dacă nu s-a indicat locul, plata se face la domiciliul trasului, al persoanei indicate să plătească
pentru el sau al intervenientului (art. 42 din Legea nr. 58/1934).
f. Valabilitatea plății cambiei
Pentru ca plata cambiei să fie valabilă, trebuie întrunite anumite condiții: plata să fie făcută la
scadență; plătitorul să aibă capacitatea de a face plăți;plata să se fi făcut legal.
g. Efectele plății cambiei
Efectele plății cambiei sunt diferite.
Dacă plata s-a făcut de către trasul acceptant, plata stinge obligațiile tuturor obligațiilor cambiali
(trăgător, tras, girant, etc.).
Dacă plata este făcută de către un debitor în regres, ea stinge numai obligațiile care figurează pe
titlu după debitorul care a plătit (pentru giranții succesivi şi avaliştii lor).
h. Proba plății cambiei
Proba plății se face cu mențiunea "achitat" pe cambie şi cu remiterea chitanței .
i. Consecințele neplății cambiei

În siuația în care cambia este refuzată la plată, posesorul acesteia poate să-şi valorifice drepturile
în două modalități: prin mijloace cambiale ; prin mijloace extracambiale.
Mijloacele cambiale sunt proceduri speciale prin care se valorifică drepturile cambiale.
Acțiunile cambiale sunt de următoarele tipuri :acțiunile cambiale; executarea cambială.
Acțiunile cambiale sunt acțiuni directe (cereri de chemare în judecată îndreptate împotriva celor
direct obligați la plată) sau acțiuni în regres (acțiuni contra oricăror alți obligați cambiali decât
cei direct obligați).
Executarea cambială esteprocedura specială de valorificare a drepturilor cambiale.
Mijloacele extracambiale sunt acțiuni reglementate de dreptul comun, prin care se valorifică
drepturile rezultate din raporturi juridice civile şi comerciale (exemplu: acțiunea de îmbogățire
fără justă cauză; acțiunea cauzală).
15. Regresul
a. Elemente preliminare.
Potrivit art. 48, lit. a din Legea nr. 58/1934, dacă la scadență plata nu a avut loc, posesorul poate
exercita dreptul de regres împotriva giranților, trăgătorului şi a celorlalți obligați.
Regresul poate fi exercitat chiar înainte de scadență în următoarele situații: dacă acceptarea a
fost refuzată în total sau în parte; în caz de faliment al trasului; în caz de faliment al trăgătorului.
Posesorul cambiei îşi poate valorifica drepturile de regres pe cale judiciară sau extrajudiciară.
Deci, regresul este un mijloc de valorificare a drepturilor rezultate din cambie.
b. Condiții de exercitare.
Exercitarea regresului se poate face cu respectarea anumitor condiții:prezentarea cambiei la
scadență pentru plată şi refuzarea plății de către tras;constatarea refuzului de plată prin dresarea
protestului;avizarea debitorilor de regres.
Dresarea protestului, adică a înscrisului prin care se face refuzul se face de către executorul
judecătoresc sau de către notarul public.
Protestul trebuie să cuprindă : data întocmirii; numele şi prenumele celui care a cerut întocmirea
protestului; numele şi prenumele persoanelor împotriva cărora s-a întocmit; transcrierea cambiei;
somația de plată; răspunsurile primite; semnătura persoanei care l-a întocmit.
Avizarea debitorilor în regres este operațiunea de încunoştiințare de către posesorul cambiei a
girantului şi a trăgătorului despre neacceptarea sau neplata cambiei.

Pagina 131 din 139
Fiecare girant trebuie să încunoştiințeze girantul său despre încunoştiințarea primită.
c. Obiectul regresului.
Obiectul regresului constă în:obiectul regresului exercitat de posesorul cambiei; obiectul
regresului exercitat de către un debitor de regres.
Obiectul regresului exercitat de posesorul cambiei poate fi: suma de bani menționată în cambie
neacceptată sau neplătită şi dobânda până la scadență; suma de bani reprezentând dobânda legală
pentru capital de la scadență până la plată; cheltuielile pentru protest, avizarea, etc.
Obiectul regresului exercitat de către un debitor de regres poate fi: suma plătită; dobânda legală la
suma plătită de la plată până la încasarea creanței; cheltuielile pentru recuperarea sumei.
d. Regresul la scadență.
Dreptul de regres se exercită la scadență dacă trasul refuză plata cambiei.
Dacă trasul refuză justificat plata cambiei, atunci dreptul la regres nu este deschis.
e. Regresul înainte de scadență
Există situații cănd posesorul cambiei poate să exercite dreptul de regres înainte de scadență.
Aceste situații sunt prevăzute în art. 48 din Legea nr. 58/1934 şi constau în: refuzul acceptării
cambiei; dificultăți de plată ale trasului; falimentul trăgătorului.
16. Executarea cambială

a. Noțiunea de titlu executoriu a cambiei.
Posesorul cambiei poate alege executarea silită în baza cambiei care este titlu executoriu.
Valoarea de titlu executoriu a cambiei este dată de lege (art. 53 - 54 şi art. 57 din Legea nr.
58/1934).Cambia nu trebuie investită cu formulă executorie.
b. Condițiile executării cambiale.
Condițiile executării cambiale sunt:dreptul la executare să aparțină posesorului cambiei;cambia

să fie valabilă formal;să fie îndeplinite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni cambiale şi
pentru declararea regresului; drepturile cambiale să nu fie prescrise.
c. Formalități de executare.
Pentru executarea efectivă, creditorul trebuie să-l someze pe debitor, prin intermediul
executorului judecătoresc, cu o somație de plată.
Celelalte formalități de executare sunt cele din dreptul comun.
Debitorul poate face opoziție la executare în termen de 5 zile de la primirea somației.
Opoziția se introduce la judecătoria care a investit cambia.
Opoziția se judecă în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
d. Suspendarea executării.
Instanța poate suspenda executarea când debitorul nu recunoaşte semnătura de pe cambie sau
procură.
Suspendarea operează dacă se înscrie în fals debitorul.
Creditorul poate solicita măsuri asiguratorii.
17. Excepțiile cambiale.

Debitorul poate opune anumite excepții dacă posesorul a lucrat cu bună ştiință în paguba
debitorului (art. 19 din Legea nr. 58/1934).
Aceste excepții sunt:excepții obiective; excepții subiective.
Excepțiile obiective care sunt de două tipuri: excepții obiective absolute care pot fi invocate
împotriva oricui (ex.: nevalabilitatea cambiei, prescripția dreptului la acțiune, etc.); excepții
obiective relative pe care anumiți debitori le pot opune oricăruia dintre posesori (ex.:
nevalabilitatea obligației cambiale; falsificarea semnăturilor etc.);
Excepțiile subiective privesc persoana posesorului cambiei sau a raportului fundamental şi se
clasifică în: excepții subiective absolute pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor
posesori ai cambiei (ex.: incapacitatea posesorului, falimentul posesorului); excepții subiective
relative care privesc un anumit raport cambial (ex.: viciile de consimțământ; raportul juridic
fundamental).
Excepțiile trebuie formulate la primul termen de înfățişare.
18. Acțiunile extracambiale.

Posesorul cambiei poate să folosească pentru satisfacerea drepturilor sale şi acțiuni de drept
comun denumite mijoace extracambiale.
Aceste acțiuni sunt: acțiunea cauzală; acțiunea de îmbogățire fără justă cauză.

Pagina 132 din 139
III. BILETUL LA ORDIN
1. Noțiunea de bilet la ordin
Cadrul de reglementare juridică privind biletul la ordin este dat de Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin.
În art. 107 - 140 din Legea nr. 58/1934 există dispoziții privind: elementele biletului la ordin;
emiterea biletului la ordin; plata biletului la ordin.
Legea nr.58/1934 nu dă o definiție a biletului la ordin, dar în doctrină există mai multe definiții
ale acestuia.
Prin bilet la ordin se înțelege acel înscris, denumit şi titlu, prin care o persoană denumită emitent
se obligă să plătească unei alte persoane denumită beneficiar, la termenul scadent sau la ordinul
acesteia, o sumă de bani determinată.
2. Caracterele juridice ale biletului la ordin
Biletul la ordin are două categorii de caractere: caracterele generale ale titlurilor de credit;
caractere specifice.
Caracterele generale ale biletului la ordin sunt: caracterul constitutiv de drepturi; caracterul
formal; caracterul literal; caracterul autonom.
Caracterele specifice ale biletului la ordin sunt: este un titlu de credit; este un titlu complet; este
un titlu la ordin; este un titlu care are ca obiect plata unei sume de bani; este un titlu abstract;
crează obligații necondiționale; crează obligații solidare.
3. Funcțiile biletului la ordin
Biletul la ordin, ca titlu comercial de valoare, are următoarele funcții: funcția de instrument de
plată; funcția de instrument de credit; funcția de garantare a executării unor obligații.
Biletul la ordin are funcția de instrument de plată deoarece prin intermediul ei se sting datorii şi
se evită plata cu numerar, putând fi utilizată în lanț între mai mulți creditori, debitori şi
beneficiari;
Biletul la ordin are funcția de instrument de credit, deoarece prin intermediul lui debitorul
beneficiază de credit până la scadeță.
Biletul la ordin are funcția de garantare a executării unor obligații deoarece biletul la ordin este
un instrument care-l garantează pe creditor în privința executării obligației.
4. Condițiile de validitate ale biletului la ordin
Pentru a produce consecințe juridice valabile, biletul la ordin trebuie să îndeplinească anumite condiții de
fond şi de formă impuse de lege.
În Legea nr. 58/1934 nu există dispoziții speciale care să impună condițiile de fond şi de formă ale
biletului la ordin, fiind aplicabile în această materie regulile din dreptul comun.
Biletul la ordin, ca act juridic trebuie să îndeplinească acele condiții de fond prevăzute în art.
1179 din NCC, pentru validitatea oricărui contract, și anume: capacitatea de a contracta;
consimțământul părților; un obiect determinat și licit; o cauză valabilă a obligațiilor.
Biletul la ordin trebuie să fie elaborat în forma unui înscris.
5. Cuprinsul biletului la ordin.
Biletul la ordin trebuie să cuprindă ca mențiuni obligatorii (art. 104 -105 din Legea nr. 58/1934):
denumirea de bilet la ordin consemnată în însuşi textul acestuia; promisiunea
necondiționată de a plăti o sumă de bani determinată; scadența plății cu precizarea datei;
locul unde trebuie făcută plata; numele celui căruia i se va plăti sau la ordinul căruia se va
plăti;data şi locul emiterii biletului la ordin; semnătura emitentului.
Dacă nu s-a trecut data scadenței, biletul la ordin este plătibil la vedere.
În cazul în care lipseşte locul plății, atunci acesta este locul emisiunii biletului.
Dacă nu s-a înscris locul emiterii, se consideră că acesta este cel arătat lângă numele emitentului.
6. Girul biletului la ordin

Girul biletului la ordin are acelaşi regim ca şi girul cambiei.
Girul biletului la ordin este actul juridic prin care posesorul biletului la ordin (girantul) transmite
altei persoane (giratar) drepturile născute din titlu, făcând o declarație înscrisă pe titlu sub
semnătură şi predând titlul.
7. Avalul biletului la ordin
Avalul biletului la ordin are acelaşi regim ca şi avalul cambiei.
Avalul este un act juridic prin care o persoană (avalist) se obligă să garanteze obligația asumată
de unul dintre debitorii biletului la ordin (avalizatul).
Avalul trebuie să precizez pentru cine s-a dat, deoarece în caz contrar se consideră că a fost dat
emitentului.

Pagina 133 din 139
8. Plata biletului la ordin
Plata biletului la ordin are acelaşi regim ca şi plata cambiei.
Plata se face de către emitent la scadență.
Nu este necesară prezentarea biletului la ordin pentru acceptare.
Dacă biletul la ordin are scadența la un timp de la vedere, posesorul trebuie să prezinte biletul la
ordin pentru viză în termen de un an de la emitere.
Refuzul emitentului de a pune viza se constată prin protest a cărui dată este punct de plecare
pentru termenul la vedere (art. 197 din Legea nr. 58/1934).
Dacă nu se plăteşte la scadență suma de bani din biletul la ordin, posesorul are dreptul la acțiunile
cambiale de valorificare a drepturilor sale.
Biletul la ordin care întruneşte condiţiile prevăzute în art. 104-105 din Legea nr. 58/1934poate fi
prezentat la plată prin trunchiere, în condiţiile stabilite pentru cambie, cu excepţia condiţiei
referitoare la acceptare, producând toate efectele pe care legea le recunoaşte biletului la ordin
original.
IV. CECUL
1. Noțiunea de cec
Cadrul de reglementare juridică privind cecul este dat de prevederile Legii nr. 59/1934 asupra
cecului.
În art. 1- 89 din Legii nr. 59/1934 există dispoziții privind: elementele cecului; transmiterea
cecului; avalizarea cecului; plata cecului; diferitele tipuri de cecuri.
În Legea nr. 59/1934 nu se dă o definiție a cecului, dar doctrină există mai multe definiții ale
cecului.
Prin cec se înțelege acel înscris denumit şi titlu prin care o persoană denumită trăgător (emitent)
dă un ordin necondiționat unei bănci denumită tras, la care are un disponibil bănesc, să plătească
la vederea titlului, o sumă de bani unei alte persoane denumită beneficiar.
2. Raportul juridic generat de cec

2.1. Subiectele raportului juridic generat de cec.
Părțile raportului juridic generat de cec sunt: trăgătorul (emitentul) care dă dispoziție băncii
(trasului) să facă plata;trasul care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani
determinată;beneficiarul, posesorul titlului sau terța persoană care încasează la scadență suma
indicată.
2.2. Obiectul raportului juridic generat de cec.
Raportul juridic generat de cec are ca obiect conduita părților, adică acțiunea la care este îndrituit
subiectul activ şi cea la care este ținut subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic menționat este acțiunea trăgătorului asupăra trasului.
2.3.Conținutul raportului juridic generat de cec.
Conținutul raportului juridic generat de cec constă în totalitatea drepturilor şi obligațiilor pe care
le au părțile acestuia.
Trăgătorul are dreptul de a solicita trasului să plătească suma menționată în cec.
Trasul are obligația de a face plata către beneficiar.
Beneficiarul are dreptul la încasarea sumei de bani de la tras.
3. Caracterele juridice ale cecului
Cecul are două categorii de caractere: caracterele generale ale titlurilor comerciale de valoare;
caractere specifice.
Caracterele generale ale cecului sunt: caracterul constitutiv de drepturi; caracterul formal;
caracterul literal; caracterul autonom.
Caracterele specifice ale cecului sunt : cecul este un titlu de credit ; cecul este un titlu la ordin ;
cecul este un titlu care are ca obiect plata unei sume de bani ; cecul este un titlu abstract.
4. Funcțiile cecului
Cecul este un titlu comercial de valoare care îndeplineşte următoarele funcții: funcția de
instrument de plată; funcția de instrument de credit; funcția de instrument de retagere de fonduri
din cont.
Cecul are funcția de instrument de plată deoarece prin intermediul ei se sting datorii şi se evită
plata cu numerar, putând fi utilizată în lanț între mai mulți creditori, debitori şi beneficiari;

Pagina 134 din 139
Cecul are funcția de instrument de credit, deoarece prin intermediul lui debitorul beneficiază de
credit până la scadeță.
Cecul are funcția de garantare a executării unor obligații deoarece el este un instrument care-l
garantează pe creditor în privința executării obligației.
5. Premisele juridice ale emiterii cecului
Premisele juridice ale emiterii cecului sunt: existența disponibilului în bancă, adică trăgătorul
poate emite cecul numai dacă are la bancă un disponibil pentru efectuarea de plăți de către bancă
iar acesta să fie prealabil emiterii şi să fie de valoarea cecului; existența unei convenții între
trăgător (client) şi bancă pentru emiterea de cecuri.
6. Condițiile de validitate ale cecului
6.1. Condițiile de fond ale cecului.
Cecul, ca act juridic, trebuie să respecte acele condiții de fond prevăzute în art. 1179 din NCC,
pentru validitatea oricărui contract, și anume: capacitatea de a contracta; consimțământul părților;
un obiect determinat și licit; o cauză valabilă a obligațiilor.
6.2. Condițiile de formă ale cecului.

Cecul trebuie să fie elaborat în formă scrisă şi să cuprindă mențiunile obligatorii prevăzute de
lege.
7. Cuprinsul cecului
Mențiunile obligatorii ale cecului sunt, conform art. 1 din Legii nr. 59/1934,
următoarele:denumirea de cec consemnată pe textul cecului, exprimată în limba folosită pentru
redactarea acestui titlu (pct. 1);ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de bani(pct.
2);numele celui care trebuie să plătească, adică al trasului (banca) (pct. 3);arătarea locului unde
trebuie făcută plata, precizarea localității, în absența precizării, locul fiind cel menționat lângă
denumire sau locul centrului principal de actvitate dacă lipseşte şi cel de-al doilea loc
(pct.4);arătarea datei şi a locului emiterii (anul, luna, ziua şi localitatea) (pct. 5);semnătura celui
care emite cecul (trăgătorul) cu nume, prenume sau firmă scrisă în întregime sau prescurtată
(pct.6);numele trăgătorului, respectiv numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau
denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă. În cazul în care numele trăgătorului
depăşeşte spaţiul alocat pe titlu, se vor înscrie pe cec primele caractere din numele şi prenumele,
respectiv din denumirea trăgătorului, în limita spaţiului special alocat, fără ca prin aceasta să se
atragă nulitatea cecului (pct.7);codul trăgătorului, respectiv un număr unic de identificare,
preluat din documentele de identificare sau de înregistrare ale trăgătorului (pct.8)
Absența uneia dintre mențiunile prevăvute de lege conduce la inexistența cecului, exceptând
situațiile când legea dispune altfel.
8. Transmiterea cecului
8.1.Identificarea modalităților de transmitere a cecului
Cecul, ca titlu comercial de valoare poate fi transmis de către beneficiar.

Modalitățile de transmitere sunt diferite după cum cecul este la ordin, la purtător sau nominativ.
8.2.Transmiterea cecului la ordin.
Cecul la ordin poate fi transmis prin gir (art. 15 din Legea nr. 59/1934).
Girarea cecului poate fi făcută în folosul trăgătorului sau al oricărui alt obligat (art. 15 din Legea
nr. 59/1934).
Girul trebuie scris pe cec şi trebuie să fie semnat de girant. Girul este valabil chiar dacă
beneficiarul nu este menţionat sau girantul a pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă
caz, girul, pentru a fi valabil, trebuie să fie scris pe cec. (art. 17 din Legea nr. 59/1934).
Girul transmite toate drepturile rezultând din cec (art. 18 din Legea nr. 59/1934).
8.3.Transmiterea cecului la purtător.
Cecul este la purtător când este stipulat plătibil la purtător şi când nu arată beneficiarul (art. 5 din
Legea nr. 59/1934).
Cecul la purtător se transmite prin simpla tradițiune a titlului.
8.4. Transmitere cec nominativ.
Cecul este nominativ când cuprinde numele beneficiarului sau mențiunea "nu la ordin" sau o
expresie echivalentă.
Cecul nominativ se transmite prin cesiune de creanță.
9. Avalul cecului
9.1. Noțiunea de aval al cecului.Plata cecului poate fi garantată prin aval (art. 26 alin. (1) din
Legea nr. 59/1934).Această garanție poate fi dată pentru toată suma sau parțial.

Pagina 135 din 139
Avalul poate fi făcut de către o terță persoană sau de către un semnatar al cecului (art. 26 alin. (2)
din Legea nr. 59/1934).Trasul nu poate avaliza cecul.
9.2. Condițiile avalului cecului.Potrivit art. 27 din Legea nr. 59/1934, avalul se dă pe cec. El se
exprimă prin cuvintele: «pentru aval» sau orice formă echivalentă şi este semnat de avalist.
Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări el se socoteste dat pentru
tragator.
9.3. Efecte avalului cecului. Avalistul are aceleaşi obligații ca şi persoana pentru care a dat
avalul (art. 28 din Legea nr. 59/1934).
Dacă avalistul a plătit cecul, el dobândeşte drepturile născute din cec împotriva persoanei pentru
care a garantat, cât şi împotriva celor care sunt ținuti față de acesta în temeiul cecului (art. 28 alin. 3
din Legea nr. 59/1934).
10. Plata cecului
a. Prezentareala plată.
Cecul este plătibil la vedere. Plata cecului se face la prezentarea de către posesor a cecului la
bancă (tras) pentru plată.
b. Termenele de prezentare la plată.
Termenele de prezentare la plată a cecului sunt potrivit, art. 30 din Legea nr. 59/1934,
următoarele: 15 zile, dacă este emis şi plătibil în România; 30 de zile, dacă este emis într- o țară
străină din Europa şi este plătibil în România; 70 de zile, dacă este emis într-o țară străină din
afara Europei.
Termenele se socotesc din ziua de emitere arătată în cec.
Neprezentarea cecului pentru plată în termenele menționate are ca efect pierderea dreptului de
regres împotriva giranților dacă trasul nu a făcut plata (art. 30 alin. 1 din Legea nr. 59/1934).
11. Neplata cecului.

Neplata cecului atrage drept conscință deschiderea pentru posesor a căilor acțiunii în regres
împotriva giranților, trăgătorului şi a celorlalți obligați de regres (art. 43 din Legea nr. 59/1934).
Refuzul de plată se poate constata prin protest (act autentic) sau printr-o declarație echivalentă a
trasului datată şi scrisă sau printr-o declarație datată a unui oficiu de compensație.
Protestul sau constatarea echivalentă trebuie făcute înainte de expirarea termenului de prezentare
(art. 43 din Legea nr. 59/1934).
Posesorul cecului poate urmări pe oricare dintre cei obligați.
Pe calea acțiunii în regres, posesorul poate cere: suma neplătită şi arătată în cec; dobânda legală
calculată de la prezentare; cheltuielile făcute cu urmărirea.
Obligatul în regres care a făcut plata cecului, poate cere de la giranții săi: suma plătită; dobânda
legală din ziua în care a plătit suma; cheltuielile făcute.
Cecul este titlu executoriu şi conferă posesorului posibilitatea executării silite a cecului.
Posesorul poate uza şi de acțiunea cauzală sau acțiunea de îmbogățire fără justă cauză.
12. Tipuri de cecuri

În art. 38 - 42 din Legea nr. 59/1934 sunt reglementate diferite tipuri de cecuri, respectiv: cecul
barat; cecul plătibil în cont; cecul netransmisibil; cecul de călătorie.

Pagina 136 din 139

SUPORT CURS Drept Comercial

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SUPORT CURS Drept Comercial

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

26.10.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

2. Poziţia dreptului comercial în sistemul de drept

3. Izvoarele dreptului comercial

3. Obiectul dreptului comercial

4. Principiile dreptului comercial

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile

II. POZIŢIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

2. Sistemul unităţii dreptului privat

3. Sistemul autonomiei dreptului comercial

4. Noul Cod civil român şi sistemul său de reglementare a dreptului comercial

5. Dreptul comercial există ca subramură a dreptului privat

6. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

7. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

III. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.3. Legile comerciale speciale

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

2. Întreprinderea comercială formă specifică de întreprindere

3. Întreprinderea civilă, formă specifică de întreprindere

4. Valenţe specifice atribuite conceptului de întreprindere

I. NOŢIUNEA, CARACTERELE ŞI CATEGORIILE DE

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

4. Noţiunea întreprinderii în concepţia Codului civil român

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

II. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

I. NOŢIUNEA ȘI CATEGORIILE DE PROFESIONIȘTI

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

II. COMERCIANŢII – CATEGORIE SPECIFICĂ DE PROFESIONIŞTI

III. COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

6. Capacitatea persoanei fizice pentru a fi comerciant

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

IV. COMERCIANŢII PERSOANE JURIDICE

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

V. OBLIGAŢIA DE PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

VI. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

VII. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI ÎN LIMITELE

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

Raporturile juridice în care comercianţii sunt obligaţi să exercite comerţul cu respectarea

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

Raporturile juridice dintre comercianţi şi consumatori trebuie să fie bazate pe echilibru

4. Obligaţiile comercianţilor şi drepturile consumatorilor

4.1. Obligaţiile comercianţilor.

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

IX. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

2. Elementele fondului de comerț

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/14932721_10861606915…=ed9c90e9f321980d4b9f41a8fa8544d5&oe=59F4A995&dl=1 26.10.2017, 23G27

I. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ