SCOALA POSTLICEALA SANITARA FUNDENI

Portofoliu la psihologie
Personalitate,temperament,
caracter,aptitudini,atitudini,creativitate,inteligenta.

Alexandra Potcoava

5/13/2016
 1.Personalitate

Personalitatea reprezinta un complex de atribute prin care un individ

este fie integrat unui grup cu aceleasi caracteristici, fie diferentiat de alte
persoane. Cel mai bine reiese personalitatea unei persoane din modul in care
aceasta se manifesta in diverse situatii. “Are personalitatea unui invingator”
spunem despre o persoana care reuseste sa obtina, de cele mai multe ori, ceea
ce doreste. De asemenea, modul in care cineva interactioneaza cu ceilalti ne
poate da indicii despre tipul de personalitate: “este o fire sociabila, vorbeste cu
toata lumea”, “este o persoana retrasa, nu afli prea usor ce gandeste”.
Desi nu exista un consens asupra definitiei personalitatii, fiecare
psiholog venind cu propria interpretare, in functie de orientarea scolii careia ii
apartine, exista totusi cativa factori asupra carora majoritatea a cazut de acord
ca ar permite identificarea unei structuri de personalitate.
Gordon Allport, unul dintre primii psihologi care si-au concentrat atentia
asupra studiului personalitatii, o defineste ca fiind organizarea dinamica la
nivel de individ a sistemelor psihofizice care determina gandirea si
comportamentul sau caracteristic.
In urma trecerii in revista a definitiilor care aparusera pana in 1937,
Gordon Allport a constatat ca in majoritatea definitiilor existau trei elemente
comune: fiecare individ are o personalitate unica, fiecare personalitate este
formata dintr-un amestec de caracteristici care-i ofera unicitate, caracteristicile
intalnite in profilul de personalitate sunt stabile o perioada lunga de timp.
In general, teoriile clasice definesc personalitatea prin prisma factorilor
interni, fiind mentionate concepte precum: instincte, trebuinte, scopuri,
motivatii, dorinte etc. Totusi, conceptul cel mai des utilizat de psihologi este cel
de trasatura de personalitate. Trasaturile de personalitate reprezinta
oglindirea factorilor determinanti interni in comportamentul observabil.
Folosirea acestui concept ca element de referinta pentru definirea
personalitatii se face insa in detrimentul contextului situational, a carui
importanta este minimalizata astfel.
Dezvoltarea teoriilor psihologice ale personalitatii s-a facut prin aportul
adus de: scoala psihanalitica a lui Sigmund Freud (numit parintele
psihanalizei), scoala psihometrica - reprezentata de Hans Eysenck si scoala
umanista - prin Carl Rogers (psiholog american cu foarte mari contributii in
dezvoltarea psihologiei).

Persoana : prin persoana desemnam ansamblul insusirilor psihice care

asigura adaptarea la mediul social istoric,practic individul luat in acceptiunea
lui psihologica,deci cu viata sa psihica constituita,superioara,constienta.
 Este un produs determinat social istoric desemnand omul in contextul
relatiilor sociale. Este aplicabila doar omului si nu tuturor oamenilor ci doar
celor normal dezvoltati din punct de vedere psihic astfel ca nu folosim
termenul de persoana cu privire la bebelusi si nici in cazul bolnavilor psihici.

Personaj : desemnam manifestarile personalitatii in afara. Prin

comportament personajul este „persoana in rol ”, astfel spus omul interpretat
ca rol social.

Fiecare dintre noi poate juca mai multe roluri,ceea ce inseamna ca se

manifesta prin mai multe personaje,ca isi releva fata de altii diverse fatete ale
personalitatii sale.

Tipuri de personalitate:
 2.Temperamentul

Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalităţii,

care se exprimă cel mai pregnant în conduită. Temperamentul este
particularitatea individuală psihologică a omului, care determină dinamica
activităţii lui psihice şi se manifestă la fel în activităţi diferite, indiferent de
conţinutul şi scopul acestora. Temperamentul se manifestă ca nivel energetic,
ca mod de descărcare şi acumulare a energiei. Temperamentul nu se schimbă,
dar însuşirile acestuia se schimbă.

Tipuri de temperament: există tot atâtea tipuri de temperament căţi

oameni există. Temperamentul fiecăruia este un fapt singular, în măsura în
care fiecare om este unic. Din necesităţi de cunoaştere s-au făcut adesea
comparaţii şi diferenţieri între diversele aspecte temperamentale ale
oamenilor, chiar clasificări, ceea ce a condus la variate tipologii.Prima încercare
de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor
antichităţii,Hippocrate şi Galenus. Ei au socotit că predominanta în organism a
uneia dintre cele patru „umori” sau lichide (sânge, limfă, bila neagră şi bila
galbenă) determină temperamentul. Pe această bază, ei stabilesc patru tipuri
de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.

a)colericul este determinat de bila galbenă, reprezentat de foc, plin de

căldură şi mistuitor ca vara.

b)sangvinicul se distinge prin predominarea sângelui, este asociat cu

aerul, este violent şinestabil ca primăvara.

c)flegmaticul este pus în legatura cu flegma, cu apa şi umiditatea iernii.

d)melancolicul este dominat de bila neagră, ilustrat prin pământ şi

toamnă.Fiecare tip prezintă trăsături pozitive, apreciate ca avantajoase, şi
trăsături negative,dezavantajoase pentru individ. Un tip de temperament nu
poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care să-l prezinte mai bun. Şi rar
sunt întâlniţi indivizi cu un temperament pur, de obicei are loc combinarea a
două tipuri de temperamente.

Kant distingea 4 tipuri de temperament, pe care le-a grupat în două

clase: temperamentul sentimentelor (melancolicul şi sangvinicul) şi
temperamentul acţiunii (colericul şi flegmaticul).Explicarea diferenţelor
temperamentale ţine, în concepţia filosofului rus Ivan Pavlov, de
caracteristicile sistemului nervos central:

•Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se

exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la
eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi
despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;

•Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la

inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează
rapid, sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi
despre sistem nervos inert;

•Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două

procese (excitaţia şiinhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate
vorbi despre sistem nervos echilibrat.

Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este

excitaţia.Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos,
care constituie baza neurofiziologică a temperamentelor:

1.tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu temperamentul

coleric)

2.tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul

sangvinic)

3.tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)

4.tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante

experienţe clinice, că, înafara unor diferenţe individuale, între oameni există şi
deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă şi
intra în categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant
spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.Extravertiţii sunt
deschişi, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înteleg sause
cearta cu cei din jur, dar menţin relaţiile cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu
de pătruns, timizi, puţini comunicativi, înclinaţi spre reverie şi sunt greu
adaptabili.Psihologii olandezi G. Heymans şi E. D. Wiesman propun o tipologie
a temperamentelor mult mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de
psihologii francezi Rene Le Senne şi Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori
fundamentali: emotivitatea, activitatea şi răsunetul. Din combinarea lor rezultă
opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale
persoanelor în faţadiferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura
puternic chiar şi pentru lucruri mărunte.Dimpotrivă, nonemotivii sunt aceia
care se emoţionează greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente.

Există opt tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari),

colericii (emotivi,activi, primari), sentimentalii (emotivi, nonactivi,
secundari),nervoşii (emotivi, nonactivi, primari),flegmaticii (nonemotivi, activi,
secundari), sangvinicii (nonemotivi, activi, primari),apaticii (nonemo-tivi,
nonactivi, secundari),amorfii (nonemotivi, nonactivi, primari).Dacă
concluzionăm informaţia de mai sus, atunci realizăm următoarea tipologie a
temperamentelor:

Colericul – baza neurofiziologică o constituie SN puternic neechilibrat.

Este energic, neliniştit,impetuos, uneori impulsiv şi işi risipeşte energia. E
foarte activ. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu
rapiditate. Gesticulează mult, este deosebit de expresiv, imposibil de
neobservat, brusc îşi schimbă dispoziţia, e nerăbdător, câteodată brutal,
agresiv, dur. Are tendinţa de dominare în grup, uşor se adaptează la noi situaţii
şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze. Îşi pierde repede interesul, nu se
poate concentra pentru perioade lungi, îi place lauda şi este o fire creatoare.

Sangvinicul – SN puternic echilibrat, mobil. Este vioi, vesel, optimist,

sociabil, nepăsător, des promite, dar nu se ţine de cuvânt şi se adaptează cu
uşurinţă la orice situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des, deoarece
simte permanent nevoia de ceva nou, are o capaciate mare de muncă.Trăirile
afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile, emoţiile
negative şi cele pozitive apar şi dispar repede. Are gesturi expresive, iar
tempoul vorbirii este înalt. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii
sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul– SN puternic echilibrat, inert. Este liniştit, calm,

imperturbabil, cugetat în totceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără
margini, mimica şi gesturile aproape lipsesc. Se bazează pe principii şi nu pe
instincte. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos.
Fire închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale, greu trece de
la o activitate la alta.

Melancolicul– SN slab.Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. E

caracterizat prin activism scăzut, acţiuni lente, sensibilitate înaltă, e predispus
pentru stări de depresie, puţin comunicativ, închis în sine, are dificultăţi de
adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă, nu suportă
tonuri înalte, repede cedează în faţa altora.

Temperamentul şi culorile

Roşul este culoarea focului şi a forţei vitale primare. Este energia

dătătoare de viaţa. Este fierbinte. Poate indica pasiune, minte şi voinţă. Este o
culoare puternică, nuanţele ei pot indica furie,iubire pasională, ură. Este
culoarea care influenţează sistemul circulator, pe cel reproducător şi trezirea
capacităţilor şi talentelor latente. Poate reflecta nervozitate, temperament
aprins, agresivitate,impulsivitate sau excitare. Este un stimulator general,
excita, irita, provoaca, incita la actiune, creaza senzatia de apropiere în spatiu,
aprindere, însufletire, activare, mobilizare, facilitează asociaţiile deidei.

Galbenul indică optimism, este culoarea activităţii mentale şi a luminii

solare. Arată deschidere către a învăţare, iluminare, înţelepciune şi inteligenţă.
Nuanţele pastelate reflectă deseori entuziasmul, forţa ideilor şi dezvoltarea
spirituală. Culoare caldă şi dimanică, reprezintă intimitate,satisfacţie,
admiraţie, înviorare, sporeşte capacitatea de mobilizare şi concentrare a
atenţiei, predispunela comunicativitate.

Albastrul este culoarea calmului şi a liniştii. Reflectă devotament, adevăr

şi seriozitate precum şi imaginaţie activă şi o bună intuiţie. Este o culoare
foarte rece, odihnitoare şi liniştitoare, îndeamnă la calm şi reverie, predispune
la concentrare, linişte interioară, armonie în universul intim şi meditaţie.

Negrul indică iminenţa unei noi înţelegeri asupra responsabilităţilor şi

datoriilor personale. Negrul poate indica dezechilibru şi probleme fizice.
Generează reţinere, nelinişte, depresie,interiorizare, înduioşare; impresie de
adâncime, plinătate şi greutate.
 Temperamentul şi comunicarea

Poate că nimic nu are o influenţă mai profundă asupra modului vostru

de a comunica, decât temperamentul pe care îl aveţi. Temperamentul
reprezintă o combinaţie a trăsăturilor moştenite, care afectează în mod
inconştient comportamentul. Aceste trăsături sunt transmise prin gene. Unele
studii sugerează că se transmit mai multe gene de la bunici, decât de la părinţi.
Această combinaţie de trăsături caracteristice este responsabilă, în mare parte,
de acţiunile, de reacţiile si de răspunsurile voastre emoţionale şi determină, în
mare măsură, modul vostru de comunicare.

Persoana sanguină este un guraliv exuberant, năvalnic. Pentru un

sanguin, jocul preferat este statul de vorbă, fiindu-i foarte uşor să domine
conversaţiile. Parcă o forţă dinlăuntrul său îl împinge să vorbească, să ocupe
poziţia centrală şi să spună poveşti lungi şi de efect. Această dorinţă nestăvilită
de a vorbi îl face să fie un ascultător slab. O concentrare a atenţiei doar de
scurtă durată şi faptul că poate fi uşor distras slăbesc şi mai mult capacitatea sa
de a asculta. Adesea, sanguinul vorbeşte înainte de agândi. Deciziile lui sunt
bazate mai mult pe simţămintele de moment, decât pe o gândire analitică. El
inde să fie o persoană care vorbeşte tare, sau care chiar strigă. Rareori îşi
reprimă mânia, deoarece se exprimă predominant emoţional. Explodează uşor,
dar rareori poartă ranchiună. Sanguinii sunt un tip de oameni veseli, gălăgioşi,
impetuoşi, cu fire iubitoare. Nu rămân niciodată în pană de cuvinte.

Colericul este un alt extrovertit, care vorbeşte şi el liber, dar mult mai
chibzuit decât sanguinul.Colericului nu-i plac poveştile lungi şi detaliate ale
sanguinului. El poate să spună aceeaşi poveste, dar sărind peste detaliile
nesemnificative, rămânând la subiect şi căutând esenţa. Spre deosebire
desanguin, nu se lasă prea uşor înduioşat şi poate fi insensibil la nevoile
celorlalţi. Punctul său forteconstă în capacitatea de a conduce, poziţie în care îi
este uşor să ia decizii, atât pentru el, cât şi pentruceilalţi. De multe ori, colericul
pare încăpăţânat, îngâmfat şi autoritar. Nu este înclinat spre gândirea analitică,
ci mai degrabă spre aprecierea proprie a unei situaţii. De obicei, colericii cred
că ei sunt cei care au dreptate şi, datorită minţii lor ascuţite şi foarte practice,
de cele mai multe ori aşa şi este!Colericii sunt buni în ceea ce priveşte
polemica, dar le place să argumenteze şi pot fi sarcastici.
 Melancolicul, primul dintre cei doi introvertiţi, este dotat cu o
excepţională gândire analitică.Mintea sa iscoditoare are capacitatea de a lua o
situaţie, de a o diseca şi de a o examina pe toate părţile.După ce s-a gândit şi a
analizat lucrurile cu atenţie, vorbeşte, în timp ce colericul găseşte detaliile ca
fiind plictisitoare, melancolicul le găseşte interesante. Este caracterizat de o
varietate de stări sufleteşti fluctuante, oscilând între maxime şi minime.
Uneori, melancolicul este retras, deprimat şi irascibil, iar alteori, exuberant,
prietenos şi extrovertit. Deoarece este dominat de latura sa emoţională,
melancolicul are, adesea, dificultăţi în a face schimbări emoţionale în viaţa sa.
Este un perfecţionist dotat cu o fire extrem de sensibilă. Are mari dificultăţi în
a-şi exprima adevăratele sentimente şi emoţiile.

Flegmaticul este un vorbitor necombativ, tăcut, lent şi chibzuit. Maniera

sa calmă îl face să semânie foarte greu; în loc de aceasta, va face orice ca să
evite confruntările neplăcute. Motto-ul său este„Pace cu orice preţ”. Cu toate
că rareori dă impresia că ar fi agitat, simte emoţia mai intens decât lasă să se
vadă. Nu râde niciodată zgomotos şi ridică tonul foarte greu. Expresia feţei sale
este cel mai dificil de descifrat, deoarece poate avea „un chip ca de piatră”. Dă
impresia că este distant şi insensibil, Nu se implică în ceea ce-l înconjoară şi
rareori oferă informaţii fără să fie îmboldit. Flegmaticul are o gândire ordonată
şi este capabil de o analiză minuţioasă şi de deducţie. Spre deosebire de
temperamentul melancolic, care este în permanentă schimbare, flegmaticul
este întotdeauna acelaşi:demn de încredere şi statornic. Posedă un simţ al
umorului sec, care poate fi o încântare pentru toată lumea - mai puţin pentru
partenerul său de viaţa. Este un partener de căsătorie demn de toată
încrederea, cu care este uşor să trăieşti, dacă stilul său lent şi metodic nu
devine o adevărată sursă de iritare pentru un partener mai energic.

Temperamentul şi unghiile

Unghiile cresc cu 3,8 cm pe an, vara mai repede ca iarna. Spre a creşte
de la rădăcină până la dimensiunea normală e nevoie de 4 luni şi jumătate,
ceea ce înseamnă că o persoană de 70 de ani îşi reînnnoieşte unghiile de 186
de ori. Să urmărim unghiile din alte puncte de vedere: colorit,
formă,dimensiuni, aluniţe: unghiile pale, de culoare plumburie arată un
temperament melancolic, unghiile înguste sunt criterii de recunoaştere pentru
ambiţioşi şi certăreţi, cel cu unghiile late e gentil, timid, persoanele cu unghii
rotunde sunt dominate de sete de cunoaştere şi concepţii liberale, unghiile
mici indică o dotare intelectuală la un nivel inferior, unghiile pătrate arată
temperament coleric, caracter crud şi razboinic, unghiile crescute în carne la
bază sau în părţile laterale sunt semn de înclinaţii sprelux şi abundenţă.

„Oamenii sunt ca şi râurile: sunt râuri liniştite, sunt râuri de munte,

repezi etc.” (Tolstoi)

3.Caracterul

Termenul caracter provine din limba greacă şi inseamnă „pecete”.

Astfel caracterul desemnează ansamblul însuşirilor psihice care privesc

relaţiile unei persoane cu semenii săi şi valorile după care se conduce. Spre
deosebire de temperament, care stabileşte forma manifestărilor noastre,
caracterul reflectă latura de conţinut, de esenţă a personalităţii şi impune
valorizarea etică a comportamentului. Faţă de temperament care-şi are
determinarea în ereditatea individului, caracterul se referă la partea dobândită
a personalităţii umane, la elementele socio-morale şi volitive.

În timp ce temperamentul este în cea mai mare parte înnăscut,

caracterul se formează pe parcursul vieţii prin integrarea valorilor promovate
de familie, grup de prieteni, societate, prin insuşirea unor modalităţide
comportament. Caracterul este o instanţă de control şi valorificare a
trăsăturilor temperamentale. El reglează din interior concordanţa şi
compatibilitatea conduitei cu exigenţele şi normele promovate sau impuse la
un moment dat de societate.Din perspectiva psihologiei personalităţii, atunci
când se vorbeşte despre caracter,se aduce în discuţie, printre altele, sistemul
de valori al persoanei. În sens psihologic caracterul desemnează atributele
durabile, care diferenţiază o persoană sau care compun identitatea acelei
persoane. Caracterul poate fi văzut ca o dimensiune a eului care este
responsabilă de comportamentul etic. Ca latură relaţională a personalităţii,
„responsabilă”de felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul
societăţii, caracterul a fost definit ca un mod de a fi al omului, ca o structură
psihica complexă, prin intermediul căreia se filtrează cerinţele externe şi în
funcţie de care se elaborează reacţiile de răspuns.
 Întrucât caracterul exprimă valoarea morală, personală a omului, a mai
fost denumit şi profilul psiho-moral la acestuia, evaluat, în principal, după
criterii de unitate, consistenţă şi stabilitate.

Caracterul reprezintă configuraţia sau structura psihică individuală,

relativ stabilă şi definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece
pune în contact individul cu realitatea, facilitându-i stabilirea relaţiilor,
orientarea şi comportarea potrivit specificului său individual.În sens restrâns
noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini şi
trăsături, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a
omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

În accepţiune extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a

profilului psiho-social al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme
şi criterii valorice.Toate aceste „elemente” sunt corelate şi integrate într-o
structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie,
apreciere şi valorizare. În stabilirea structurii caracterului, avem în vedere, în
primul rând, atitudinile stabile şi trăsăturile caracteriale care sunt proprii unei
anumite persoane.Atitudinea exprimă o modalitate de raportare a individului
faţă de lumea lumea exterioară şi faţă de sine. Se acceptă, în general, că există
trei mari categorii de atitudini:

1)atitudinea faţă de sine (modestie, orgoliu, demnitate sau sentimente

de culpabilitate);

2)atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de societate;

3)atitudinea faţă de activitate.

Alături de atitudini, care exprimă orientarea persoanei, în componenţa

caracterului intră şi trăsăturile de voinţă, cele care asigură traducerea în fapt a
intenţiilor şi mobilizarea resurselor personalităţii pentru a face faţă solicitărilor.
Trăsăturile de voinţă constituie componenta executorie a caracterului.

Caracterul nu se prezintă ca un simplu conglomerat de trăsături, ci ca un

sistem organizat şi bine structurat. Modalitatea cea mai eficientă de
cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de conduită în
situaţii speciale. Evident, se pot utiliza şi teste de personalitate dar repertoriul
acestora privind caracterul este destul desărac. Preocupările pentru
cunoaşterea şi evidenţierea trăsăturilor de caracter şi a relaţiilor dintre ele sunt
prezente încă din antichitate. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că aceste
preocupări s-au materializat mai ales în scrieri şi opere literare. Chiar şi
aşa,diverşi autori, plecând de la predominanţa unor trăsături caracteriale
asupra altora, au propus adevărate tipologii caracteriale.

4.Aptitudinile

În literatura psihologică există o varietate de opinii ce au în vedere

descrierea aptitudinilor; astfel, în unele manuale de psihologie, prin aptitudine
sunt denumite o serie de „realităţi” psihice şi psihofiziologice, reprezentate de
predispoziţii sau de capacităţi; în alte lucrări pot fi întâlnite informaţii
referitoare la „măsurarea aptitudinilor”, dar nu şi la conceptul general de
aptitudine. Ţinând cont de aceste aspecte, aptitudinile pot fi definite în relaţie
cu alte concepte psihologice.

O primă abordare propusă de către psihologul francez Henri Pieron

(1881-1964) defineşte aptitudinile prin opoziţie cu capacităţile: „Aptitudinea
este substratul congenital al unei capacităţi , pre existând acesteia din urmă,
care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinilor, de formaţia educativă,
eventual , şi de exerciţiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri
directe, aptitudinea fiind o virtualitate.” O asemenea manieră de definire a
aptitudinilor sugerează existenţa unei relaţii ca de la parte la întreg,aptitudinea
putând fi considerată doar ca un segment al capacităţii, care alături de
aptitudini cuprinde şi alte segmente. Evident că între aptitudini şi capacităţi nu
există doar diferenţe de sferă.O altă manieră de definire raportează
aptitudinilor la finalitatea funcţionării lor.Atunci când definesc aptitudinile, cei
mai mulţi psihologi se referă la rezultatul obţinut în urma intrării lor în
funcţiune.

Un celebru reprezentant al psihologiei funcţionaliste,Édouard Claparède

(1873-1940) susţinea faptul că finalitatea aptitudinilor reprezintă obţinererea
unui randament superior mediei, într-un anume domeniu de
activitate:„aptitudinea este orice însuşire psihică sau fizică considerată sub
unghiul randamentului”.În acest context, noţiunea de randament se referă atât
la cantitatea, calitatea activităţilor subiectului cât şi la rapiditatea cu care se
desfăşoară activitatea. Mai recent noţiunea de randament a fost înlocuită cu
cea de „comportament eficient”. Cu toate că accentul pus pe randament sau
pe comportamentul eficient, ca note definitorii ale aptitudinii este binevenit,
se pierde din vedere natura şi specificitatea psihologică.În sfârşit, aptitudinile
pot fi definite prin sesizarea conţinutului lor specific. În structura aptitudinilor
se introduc o multitudine de componente psihice (informaţii,deprinderi,
interese, capacităţi), care îi extind aria de cuprindere şi de explicare. În felul
acesta, apare însă un nou pericol; acela de a lărgi nepermis de mult sfera
noţiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte
componente ale vieţii psihice.Fiecare dintre cele trei maniere de definire a
aptitudinilor atrage atenţia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una
dintre ele nu soluţioneaza complet problema.De aceea o perspectivă raţioanlă
este aceea dată de definiţia propusă de M. Zlate:„aptitudinile reprezintă un
complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate într-un mod
original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi. Aceasta
definiţie este una operaţională deoarece răspunde la întrebarea: „ce poate şi
ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?” şi
se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă.De aici rezultă că orice
aptitudine pune în evidenţă un aspect absolut şi unul relativ. Aspectul absolut
rezidă în ceea ce un subiect luat separat , reuşeşte să facă într-o sarcină sau
situaţie dată: rezultatul negativ nu indică absenţa aptitudinii, în timp ce
rezultatul pozitiv indică prezenţa aptitudinii. Aspectul relativ indică faptul cât
de mult şi cât de bine realizează subiectul o activitate în raport cu alţii şi ce
poziţie ocupa individul într-o clasificare valorică.

Putem astfel concluziona că, în sens larg, termenul de aptitudine

exprimă potenţialul adaptativ general al individului uman, pe baza căruia el
reuşeşte să facă faţă mai mult sau mai puţin bine situaţiilor şi solicitărilor
externe şi să-şi satisfacă stările de necesitate. În sens restrâns, termenul de
aptitudine este aplicabil numai omului şi desemnează un potenţial
instrumental-adaptativ care permite celui care îl posedă realizarea, într-unul
sau în altul mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor
performanţe superioare mediei comune. Aptitudinea nu este reductibilă la un
proces psihic particular, oricare ar fi acesta: percepţie, memorie, gândire,
imaginaţie.Pentru ca o insuşire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă o
serie de cerinţe:
 - să fie individuală şi să permită diferenţierea în planul randamentului
activităţii;

- să asigure efectiv finalitatea activităţii

- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii;

- sa dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţă.

Clasificarea aptitudinilor

În context psihologic pot fi amintite mai multe tipuri de aptitudini. În

primul rând, putem vorbi despre aptitudini complexe şi aptitudini simple.

A. Aptitudinile complexe sunt cele care oferă posibilitatea îndeplinirii

unor activităţi complexe, aptitudinea managerială, aptitudinea muzicală,
aptitudinea sportivă.Ele sunt structuri instrumentale ale personalităţii care
asigur obţinerea unor performanţe deasupra mediei în anumite sfere
particulare de activitate profesională. Acest tip de aptitudini sunt susţinute din
interior de predispoziţii ereditare pregnant şi de mare intensitate, care
dictează direcţia de evoluţie a personalităţii, sensibilizarea în raport cu
multitudinea influenţelor mediului extern. Conform modelului multifactorial al
personalităţii, ele se bazează pe acţiunea unor factori specifici. Nivelul cel mai
înalt la care se poate realiza dezvoltarea aptitudinilor speciale şi a celor
generale este cel al telentului şi geniului.

Talentul reprezintă o formă calitativ superioară de manifestare a

aptitudinilor complexe. El se deosebeşte de aşa numita „aptitudine pentru un
domeniu” printr-un grad mult mai înalt de dezvoltare a acestor aptitudini dar,
mai ales, prin îmbinarea lor corespunzătoare ceea ce face posibilă creaţia de
valori noi şi originale. În structura talentului, trăsăturile de personalitate
(pasiunea, voinţa, interesele, activismul, orientarea axiologică) au o pondere
mai mare decât în structura aptitudinilor. O aptitudine bine dezvoltată putem
găsi la un numar mare de persoane, dar talente găsim doar uneori.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor o reprezintă

geniul.Performanţele geniului se disting nu numai prin noutate şi originalitate,
ci şi prin faptul că revoluţionează un anumit domeniu al cunoaşterii umane,
pune bazele unui nou curent,unui nou mod de gândire, deschide calea
realizării unor produse de importanţă istorică pentru viaţa societăţii. Atât
talentul, cât şi geniul se distanţează semnificativ prin performanţele lor de
restul reprezentanţilor unui anumit domeniu.

B. Aptitudinile simple permit şi favorizează realizarea unui număr foarte

mare de activităţi ; acestea, la rândul lor, sunt de trei tipuri:

1)Aptitudini generale, care sunt prezente în aproape toate domeniile de

activitate. Aptitudinea generală este socotită acea aptitudine care este
solicitată şi intervine în orice fel de activtate a omului sau în rezolvarea unor
clase diferite de sarcini;

2)Aptitudinile de grup care permit atingerea performanţei într-un grup

de activităţi. Dintre acestea fac parte: factorul verbal care se referă la
capacitatea de a întelege rapid sensul cuvintelor şi frazelor;

3)Aptitudinile specifice, sunt foarte puţin răspândite şi sunt

caracteristice unui domeniu foarte restrâns de activitate şi definesc o
capabilitate extrem de restrânsă.

5.Atitudini

Conceptul de atitudine a fost considerat încă de la începuturile psihologiei

sociale drept cel mai caracteristic, mai indispensabil concept al domeniului.

I. Radu (1994, 63) enumeră unele dintre cele mai cunoscute definitii date
conceptului de atitudine:

E.E. Bogardus:“O atitudine este o tendintă pro sau contra fată de un element
din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are
semnificatie doar în relatie cu anumite valori”.

G.W. Allport:“O atitudine este o stare mintală şi nervoasă de pregătire –

cristalizată pe baza experientei – care exercită o influentă directională sau
dinamică asupra răspunsurilor individului, fată de toate obiectele cu care este
el în relatie”.
 Al. Roşca:“O predispozitie mintală dobândită, mai mult sau mai putin
durabilă, de a reactiona într-un mod caracteristic (obişnuit favorabil sau
defavorabil) fată de persoane, obiecte, situatii, idei sau idealuri cu care
individul vine în contact”.Orice definitie a atitudinii încorporează şi o teorie a
conceptului. Cu toată diversitatea definitiilor date, se pot desprinde o serie de
note comune (Radu, Ilut şi Matei, 1994, 63-64):

a. Atitudinea este o dispozitie sau predispozitie psihică, o propensiune de a

reactiona într-un chip caracteristic fată de datele realitătii. În acest sens,
atitudinea este considerată drept o variabilă latentă care poate fi analizabilă în
plan experimental prin diferite categorii de variabile dependente măsurabile:
“Practic, atitudinea transpare în coerenta sau consistenya modurilor de
comportare ale individului, în unitatea ori convergenta acestora” .

b. Cuplul atitudini-relatii este considerat ca reprezentând laturi solidare ale

aceleiaşi realităti.Atitudinile nu numai se dezvăluie în sistemul de relatii ale
individului ci se şi formează gratie acestora, prin interiorizarea continutului lor
subiectiv. Pentru A. Chircev, atitudinile manifeste devin relatii, iar relatiile
interiorizate - privite în timp - constituie atitudini.

c. Atitudinea poate fi privită ca un lait motiv al relatiilor noastre cu lumea

obiectivă, o“tematizare” a trăirilor în functie de experientă, un principiu
unificator al actelor noastre de conduită. Atitudinea nu poate fi echivalată în
nici un caz cu o dispozitie pasageră, ci se referă la o modalitate mai generală de
reactii fată de obiecte, institutii, valori etc.

d. Definitoriu pentru atitudine este referinta continuă la valori: “…prezenta

unui moment de evaluare, concretizat în selectivitatea relatiilor, a modului de
comportament în genere. Cuplul“atitudini-valori” tine de nucleul persoanei”

e. Atitudinile sunt formatiuni complexe, ca şi obiectul lor. Deşi există autori

care descriu (prin folosirea unui model unidimensional) atitudinea ca pe o
evaluare globală a obiectului atitudinii pe o dimensiune continuă de tip
favorabil / defavorabil (Neculau, 2003, 126), mai sugestive sunt abordările care
descriu laturi (fatete) ale atitudinii.Aceste laturi / fatete cuprind continutul,
intensitatea, durata, directia etc.. Majoritatea psihologilor promovează punctul
de vedere conform căruia există trei componente ale atitudinii:
1.Componenta afectivă, formată din stări emotionale şi preferinte evaluative;

2.Componenta cognitivă – opinii şi convingeri;

3. Componenta comportamentală – intentie comportametală.

Creativitatea

Creativitatea este un proces mental și social care implică generarea unor

idei sau concepte noi, sau noi asocieri ale minții creative între idei sau
concepte existente.

Creativitatea este un concept multidimensional și se poate manifesta în

multiple domenii. Identificarea și cuantificarea naturii creativității constituie
obiective dificile. Conceptul de creativitate poate fi definit din perspectiva unor
discipline diferite: psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte,
inteligență artificială, filozofie, economie, management etc. și deci la multe
niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc.
Dificultatea definirii creativității rezidă în asocierile particulare ale acestui
concept cu artele, în natura complexă a creativității și în varietatea teoriilor
care au fost dezvoltate pentru a o explica. Mulți oameni asociază creativitatea
în special cu artele: muzica, teatrul, dansul, literatura etc. care sunt deseori
denumite "arte creative". Așa cum s-a precizat mai sus, creativitatea nu este
proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele din
științe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri și în toate domeniile vieții
cotidiene.

Un termen înrudit cu creativitatea este creatologia, sugerat de Magyari-

Beck, I. (1990) pentru studiul interdisciplinar al creativității,însă acest termen
nu a fost general acceptat și este rareori utilizat.

O definiție a creativității dată de National Advisory Committee on

Creative and Cultural Education din Anglia este următoarea: "O activitate
imaginativă adaptată astfel încât să producă rezultate care sunt atât originale
cât și de valoare". Această definiție accentuează rezultatele,mai degrabă decât
procesele de creație.
 Au fost propuse trei "tipuri" de creativitate (Florida, R., 2002)
creativitatea tehnologică (invenția), creativitatea economică (antreprenoriat) și
creativitatea artistică/culturală. Toate aceste dimensiuni ale creativității se află
în corelație, implicând procese de gândire comune și completându-se reciproc.
Economia creativă este rezultatul corelațiilor dintre tehnologii, arte și afaceri.

După Departamentul de Comerț și Industrie din Anglia creativitatea

poate fi definită ca "producerea de noi idei care sunt corespunzătoare pentru
scopurile unor afaceri particulare". Această definiție, orientată spre
creativitatea economică, prezintă o preferință pentru termenul inovație și
consideră creativitatea ca prima fază din procesul de inovare. Creativitatea are
un rol în amplificarea tuturor aspectelor performanței în afaceri - de la
proiectarea noilor produse și servicii până la introducerea lor în producție,
marketingul și distribuția/livrarea acestora. Pe de altă parte, este un fapt
curent să se asocieze creativitatea cu diferite sectoare cum sunt filmul, muzica,
pictura sau designul. Activitățile creative care se bazează pe creativitate
individuală, competențe și talent pot include publicitatea, filmul și video,
arhitectura, muzica, pictura, artele de reprezentații (performance- în l. engl),
jocuri pe calculator, software, televiziune și radio, designul în modă etc.

În privința tipurilor de creativitate, au fost propuse și alte categorii:

creativitatea științifică, creativitatea artistică și creativitatea conceptuală.

Creativitatea științifică, în termenii cei mai simpli, implică descoperirea

unor adevăruri științifice. Creativitatea științifică a fost tratată pe larg în cartea
lui Abraham Moles (1957), La crėation scientifique.

Creativitatea artistică este aptitudinea de a reda lucruri apreciate pentru

frumusețea lor estetică; există doar la indivizii cu predispoziție vizuală și tactilă
pentru artă.

Creativitatea conceptuală implică crearea de soluții sub forma de

concepte relevante unice, pentru problemele existente și emergente. In acest
sens, creativitatea este procesul mental care implică generarea unor noi idei
sau concepte, sau a unor noi asocieri între ideile, cunoștințele sau conceptele
existente.
 Cercetătorii asupra creativității, majoritatea lor din domeniul psihologiei,
pretind, de obicei, că a fi creativ înseamnă a produce ceva nou (original,
neașteptat) și adecvat (adaptiv, referitor la constrângerile sarcinii date).
Subsumate criteriului de adecvanță sunt calitățile de a fi corespunzător, a fi util
și a avea valoare, conform cu unele criterii externe.

Cel puțin trei aspecte ale creativității au atras mai multă atenție.

■ Procesul de creație, care a beneficiat de cea mai mare atenție, se

concentrează pe mecanismele și fazele implicate, care fac parte din actul de
creație.

■ Al doilea aspect al creativității este persoana creativă, trăsăturile sale de

personalitate. Atmosfera și influența mediului/sistemului sociocultural au
legătură cu situația creativă, pot determina nivelul și frecvența comportării
creative.

■ În sfârșit, au fost explorate criteriile sau caracteristicile produselor creației.

Acest aspect are o importanță particulară, deoarece constituie baza oricărei
evaluări a performanței creativității în lumea reală și poate deschide "o
fereastră" asupra altor aspecte ale creativității. Cea mai obișnuită metodă
pentru măsurarea creativității produselor utilizează rating-uri ale unor experți
în domeniul dat. Tehnica evaluării consensuale (CAT) este un exemplu al
acestei abordări.

6.Creativitate și inteligență

Relația dintre creativitate și inteligență a fost studiată, între alții, de

Robert J. Sternberg (1999) în manualul Handbook of Creativity .Sternberg
afirmă că există trei aspecte principale care sunt fundamentale pentru
creativitate: abilitatea sintetică, abilitatea analitică și abilitatea practică. Aceste
trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a
inteligenței umane, promovată de R. J. Sternberg.

●Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de

înaltă calitate și adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include
gândirea divergentă. O caracteristică a acestui aspect este abilitatea de a
redefini problemele într-un mod complet diferit și de a gândi în mod intuitiv și
pătrunzător.
● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca
abilitate de a judeca valoarea propriilor gânduri și soluții posibile,de a evalua
punctele lor tari și slabe și de a sugera căi de îmbunătățire a acestora.

● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competențele intelectuale în

contexte cotidiene și de a "vinde" sau a comunica ideile creative la alții. Este
abilitatea de a traduce abstracțiile și teoriile în aplicații realiste.

Inteligența superioară este comună multor persoane creative. Totuși,

multe studii ale relației creativității cu inteligența au arătat că inteligența
generală extremă nu stimulează, în mod necesar, creativitatea. "Ipoteza de
prag" propusă de Ellis Paul Torrance susține că un grad ridicat de inteligență
pare să fie o condiție necesară dar nu și suficientă pentru o creativitate
superioară.

Un coeficient de inteligență sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:

● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligență;

● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligență.

Totuși, cercetările asupra "ipotezei de prag" au produs rezultate mixte, care s-

au extins de la sprijinul entuziast până la combatere și rejectare.

Deasupra nivelului "de prag" inteligența se corelează destul de slab cu

creativitatea -adică o persoană foarte inteligentă poate avea slabe rezultate la
testele de creativitate. Insă subiecții cu performanțe ridicate la testele de
creativitate aveau la testele de inteligență cote cel puțin mijlocii, de unde
rezultă necesitatea inteligenței pentru o creativitate superioară. Există
diferențe specifice ale gradului de inteligență necesar: inteligența este mai
importantă în creativitatea științifică, având un rol mai mic în arte (pictură,
muzică etc.). Se întâlnesc însă și semnificative excepții față de această
aserțiune! In științe este esențială "sensibilitatea la probleme" care stimulează
spiritul de investigație; în arte este importantă sensibilitatea ca ecou afectiv al
evenimentelor care animă ideile și succesiunea imaginilor.

Psihologul american Ellis Paul Torrance (1915-2003), împreună cu

colaboratorii săi au elaborat o metodă de benchmarking pentru cuantificarea
creativității, care a fost denumită "Testele Torrance ale Gândirii Creative
(TTCT)". Aceste teste de gândire divergentă au măsurat:

■ Fluența. Numărul total de răspunsuri interpretabile, semnificative și

relevante la stimuli.

■ Flexibilitatea. Varietatea categoriilor de răspunsuri relevante la problema

dată.

■ Originalitatea. Răspunsuri care sunt neașteptate, neobișnuite, unice sau

statistic rare.

■ Elaborarea. Adăugarea de detalii pertinente.

In 1990 Torrance a eliminat scala de flexibilitate,deoarece aceasta prezenta o

corelație ridicată cu fluența.

Testele TTCT au devenit unele dintre cele mai utilizate măsuri ale
creativității, inclusiv pentru evaluarea efectelor programelor educaționale în
școli, a programelor curriculare și a procedurilor de învățământ creativ.
Utilizarea repetată, în timp, a testelor TTCT la câteva mii de copii din școala
elementară a dovedit că acestea sunt printre cele mai valide dintre toate
testele de creativitate. Testele TTCT au fost traduse în peste 30 limbi și sunt
utilizate ca instrument pentru evaluarea potențialului creativ.