Pedeapsa capitală

Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca pedeapsă

pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este precedată de un proces
judiciar, care se termină cu o sentinţă cu moartea. Aceasta este pusă în aplicare prin
execuţie.
Din punctul de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a
fost o practică comună aproape tuturor societăţilor. Acum, pedeapsa capitală are o arie de
folosire mai izolată, dar mai este încă practicată. În unele ţari, celor găsiţi vinovaţi de
crimă, spionaj sau trădare li se aplică această pedeapsă. Curţile marţiale dau cel mai des
această sentinţă, fiind comună in dreptul militar. În alte societăţi pedeapsa cu moartea
este folosită şi pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de
stupefiante. În China de exmplu, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupţie sunt
pedepsite cu moartea.
Peste 40 de ţări au renunţat la această metodă din 1990 şi până în prezent. În
momentul de faţă 122 de state au interzisă prin lege această pedeapsă sau nu o mai
practică de multă vreme. Alte 74 de state folosesc încă pedeapsa capitală dar numărul
prizonierilor executaţi este foarte mic.
Metodele de execuţie variază de la decapitare în Arabia Saudită până la
electrocutare în unele cazuri înregistrate în Statele Unite ale Americii. Se mai practică
spânzurarea (Egipt, Japonia), injecţia letală (Thailanda, Guatemala), împuşcarea (China,
Belarus), lapidarea (Iran, Afghanistam). Rusia este pe cale de a renunţa la pedeapsa cu
moartea, acest stat fiind membru în Consiliul Europei, grup de ţări care a semnat
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
China deţine recordul la execuţii pe an (3400 de oameni), în timp ce Iranul
înregistrează 159 de execuţii, faţă de Vietnam şi Statele Unite ale Americii cu 64 şi
respectiv 59 de persoane executate pe an. Pe de altă parte cele mai multe execuţii pe cap
de locuitor le înregistrează statul Singapore, care la o populaţie de aproximativ 4,2
milioane de oameni a trimis la moarte 420 de condamnaţi în perioada 1991 – 2004.
Prin Decretul Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, în România s-a hotărât aplicarea
sancţiunii de închisoare pe viaţă, abolindu-se, astfel, pedeapsa capitală, deşi în Polonia
aceasta a fost interzisă abia în 1999.
În calitatea sa de candidată la Uniunea Europeană, România a semnat şi ea
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce conţine art. 2 privind dreptul la viaţă,
completat cu Protocolul nr. 6, art. 1: pedeapsa cu moartea este abolită. Cu toate acestea,
în ultimii ani, numeroşi sociologi, jurnalişti şi parlamentari români au repus în discuţie,
de la tribuna Parlamentului sau prin paginile ziarelor, reintroducerea pedepsei cu
moartea, datorită creşterii alarmante (fără precedent) a fenomenului infracţional.
Astfel apare întrebarea: suntem pro sau contra pedepsei capitale?
Raspunsul uman ar fi sa fim contra. Pentru ca şi ucigaşul este şi el un "suflet",
pentru ca nu am fi cu nimic mai presus daca am ucide si noi cu sange rece, pentru ca
poate fi ţinut la fel de bine închis pe viaţă, izolat in vreo incapere fara lumina, lăsat să îşi
confrunte pacatele in linistea celulei sale. Dar dacă e si el un "suflet", cum a putut omorî
pe un altul? Acest lucru ne face să ne gândim serios ce putem face cu un astfel de om. Ii
administrezi injecţia letală, moare prea linistit. Il lasi sa moară dupa ani si ani in celula sa,
îl lasi să traiască şi apoi să moară liniştit. Il torturezi? Tortura e prea cruda pentru a fi în
numele Justiţiei, cel puţin in opinia mea.
Un argument adus de Cartea ONU împotriva pedepsei cu moartea este acela că
pedeapsa cu moartea nu aduce nici un fel de avantaje economice sau sociale, şi asta
pentru că mecanismul sistemului pedepsei cu moartea trebuie întreţinut constant,
indiferent dacă este folosit pentru execuţii sau nu. Dar despre ce fel de avantaj ecomonic
este vorba atunci cînd societatea întreţine infractorul? Ce avantaj economic sau social
poate avea statul pentru un infractor, care este deţinut în închisoare? El trebuie întreţinut
cu hrană, îmbrăcăminte, dar pe seama cui? Evident pe seama cetăţenului de rând, plătitor
de taxe şi impozie.
Orice pedeapsă dată de justiţie are rolul de a reabilita persoana care a comis un
delict. Insă cum se poate rebilita o personă condamnată la moarte? Practic societatea ia
din start acest drept persoanei în cauză, răpind acestei persoane a doua şansă, chiar dacă
asta însemna închidere pe viaţă.
Un alt argument ar fi că nu se ating efectele de descurajare dorite, asta înseamnă
că pedeapsa cu moartea nu contribuie deloc la scăderea numărului de infracţiuni şi că
legalizarea pedepsei capitale nu face decât să diminueze şi mai mult respectul pentru
viaţă al societăţii, prin faptul că această atitudine este practicată şi de stat. Aşadar un
criminal se poate întreba: dacă statul îşi permite sa ia vieţile oamneilor eu de ce trebuie sa
fiu condamnat pentru acest fapt?
“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” Acest pasaj
biblic ne mai arată încă odata că noi nu suntem demni de a judeca pe cineva cu atât mai
mult de a-i lua dreptul la viaţă, căci aşa cum noi nu avem puterea de a dărui viaţa, aşa nu
avem nici dreptul de a o lua, fie pe a noastră fie pe a altcuiva.

Koestler, Arthur; Camus, Albert. 2008. Reflectii asupra pedepsei cu moartea.

Bucureşti: Humanitas
Udrea, Mihai. 2006. Drepturile omului si pedeapsa capitala. Bucuresti: Polirom
6 aprilie 2009, Ziarul Adevărul