Definirea conceptului de evaluare.

Evaluarea este actul didactic complex, integrat

întregului proces de învăţămînt, care asigură evidenţierea cantităţii cunoştinţelor dobăndite şi
valoarea (nivelul, performanţele şi eficienţa) acestora la un moment dat, oferind soluţii de
perfecţionare a actului de predare-învăţare.
Dintre multiplele aspecte ale evaluării, evaluarea şcolară reprezintă un ansamblu de activităţi
în funcţie de anumite intenţii, care transpun datele imediate, raportîndu-le la o serie de funcţii şi
scopuri bine determinate. Scopul evaluării nu este de a obţine anumite date, ci de a perfecţiona
procesul educativ. Nu este vorba numai de a stabili o judecată asupra randamentului şcolar, ci de a
institui acţiuni precise pentru a adapta necontenit strategiile educative la particularităţile situaţiei
didactice, la cele ale elevilor, la condiţiile economice şi instituţionale existente etc. Plecînd de la
evaluare, ar trebui să se determine de fiecare dată în ce măsură putem transforma situaţia
educaţională într-o realitate convenabilă, adecvată obiectivelor în extensiune ale şcolii.
Evaluarea reprezintă un proces de obţinere a informaţiilor despre elev, profesor, program sau
sistem educaţional în ansamblu, cu ajutorul unor instrumente de evaluare, în scopul elaborării unor
judecăţi de valoare care sunt raportate la criteriile propuse asupra acestor informaţii în vederea
elaborării unor aprecieri pe baza cărora se vor lua o serie de decizii (privind conţinutul, metodele,
strategiile, demersul sau produsul etc.). Pe scurt, prin procesul de evaluare ne pronunţăm asupra
stării unui fapt sau proces la un anumit moment, din perspectiva informaţiilor pe care le selectăm cu
ajutorul unui instrument, ce ne permite să măsurăm în raport cu o anumită normă.

Mutări de accent privind redimensionarea şi regîndirea strategiilor evaluative

constatate în ultimul timp

 extinderea evaluării de la verificarea şi aprecierea rezultatelor – obiectivul tradiţional – la

evaluarea procesului, evaluarea nu numai a elevilor, dar şi a conţinutului, a metodelor, a
obiectivelor, a situaţiei de învăţare, a evaluării;
 luarea în calcul nu numai a achiziţiilor cognitive, dar şi conduita, personalitatea elevilor,
atitudinile etc.;
 diversificarea tehnicilor de evaluare şi mărirea gradului de adecvare a acestora la situaţii didactice
(extinderea folosirii testului docomologic, a lucrărilor cu caracter de sinteză, punerea la punct a
unor metode de evaluare a achiziţiilor practice);
 deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spaţiului şcolar (competenţele relaţionale,
comunicare profesor-elev, disponibilităţile de integrare în mediul social);
 necesitatea întăririi şi sancţionării rezultatelor evaluării cît mai operativ; scurtarea feed-back-ului,
a drumului de la diagnosticare la ameliorare, inclusiv prin integrarea eforturilor şi a exploatării
dispoziţiilor psihice ale elevilor;
 centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative;
 transformarea elevului într-un partener autentic al profesorului în evaluare prin autoevaluare,
interevaluare şi evaluare controlată.

Componentele evaluării. Evaluarea implică trei componente interdependente: controlul,

aprecierea şi notarea.
a) Controlul (verificarea) este componenta evaluării de constatare de către profesor sau de
calculator a volumului şi a calităţii cunoştinţelor teoretice şi practice dobîndite de elev;
b) Aprecierea este componenta evaluării care asigură estimarea (evidenţierea) valorii, a nivelului şi
a performanţelor cunoştinţelor dobîndite de elev;
c) Notarea este componenta evaluării care realizează măsurarea şi validarea rezultatelor pregătirii
elevului în urma controlului şi aprecierii, care se obiectivează prin anumite semne (coduri şi
simboluri) convenţionale, denumite note.

Funcţiile evaluării. Evaluarea realizează următoarele funcţii:

a) Funcţia educativă. Este funcţia cea mai specifică şi mai importantă a
evaluării, care urmăreşte stimularea (dinamizarea) obţinerii de performanţe în pregătirea elevilor, ca
urmare a influenţelor psihomotivaţionale şi sociale ale rezultatelor ce le obţin prin evaluare.
Îndeplinirea funcţiei educative necesită conştientizarea rezultatelor evaluării în situaţiile succesului,
insuccesului şi mediocrităţii şcolare; este cunoscut că succesul şcolar bucură, oferă satisfacţie,
sporind rezultatele la învăţătură; de asemenea, insuccesul şcolar supără, determină insatisfacţie, dar
dacă este conştientizat ca fiind corect şi obiectiv şi acesta poate dinamiza înlăturarea nereuşitei la
învăţătură.
b) Funcţia selectivă. Aceasta este funcţia de competiţie care asigură
ierarhizarea şi clasificarea elevilor sub raport valoric şi al performanţelor în cadrul grupului studios.
Funcţia selectivă asigură satisfacţia şi recompensarea elevilor prin obţinerea prin concurs a unui loc
într-un nou profil sau grad superior de învăţămînt, prin cîştigarea prin concurs a unui loc de muncă,
pe baza de competiţie profesională.
c) Funcţiile: diagnostică şi pronostică. Funcţia diagnosică pe bază de testare, evidenţiază valoarea,
nivelul şi performanţele pregătirii elevului la un moment dat – trimestru (semestru), an şcolar,
terminarea unui ciclu de studii etc.
Funcţia pronostică – pe baza analizei datelor oferite de diagnoză, în comparaţie cu obiectivele şi
cerinţele documentelor şcolare (plan de învăţămînt, programă analitică, manual, predarea
profesorului etc.), prevede probabilistic, valoarea nivelul şi performanţele ce ar putea să le obţină
elevul în etapa următoare de pregătire.
d) Funcţia cibernetică sau de feed-back (de reglaj sau autoreglaj). Analizînd finalităţile
învăţămîntului – rezultatele pregătirii elevului, evidenţiate de apreciere şi notare, deci a ieşirilor,
din care se stabileşte mărimea de corectare a intrărilor, se stipulează optimizarea procesului de
predare – învăţare, aplicîndu-se principiul feed-back-ului.
e) Funcţia social-economică. Această funcţie se referă şi evidenţiază eficienţa învăţămîntului în
planul macro-socio-economic, care influenţează hotărîrile factorilor de decizie privind
dezvoltarea şi perfecţionarea învăţămîntului în funcţie de valoarea şi calitatea “produsului”
şcolii – “omul pregătit prin studii, care asigură aşezarea “omului pregătit la locul potrivit” pe
bază de concurs.

Tipuri de evaluare
Identificarea tipurilor evaluării se face prin acordarea răspunsurilor la următoarele întrebări:
 Ce trebiue evaluat ?
 Cine trebuie evaluat ?
 Cînd trebuie să aibă loc evaluarea ?
 Cum ar fi cel mai bine ca această evaluare să se pună în practică ?

Fiind un proces multidimensional, se pot identifica, în funcţie de criteriile alese, mai multe
tipuri de evaluare. Cele mai importante dintre acestea sînt:
După domeniu:
- evaluarea în domeniul psihomotor (capacităţi, aptitudini, deprinderi);
- evaluarea în domeniul socio-afectiv (atitudini);
- evaluarea în domeniul cognitiv (cunoştinţe).
După obiectul evaluării:
- evaluarea procesului de învăţare (atît a achiziţiilor, cît şi a procesului în sine);
- evaluarea performanţelor (realizate individual, în grup sau de către grup);
- evaluarea a ceea ce s-a învăţat în şcoală sau a ceea ce s-a întîmplat în afara şcolii.
După accentul pus pe proces sau pe sistem:
- evaluarea de proces – se referă la performanţele elevilor;
- evaluarea de sistem – accentul se pune pe sistemul în care se desfăşoară procesul (participanţii
la proces, instituţii, organizarea sistemului).
După etapa în care se face evaluarea:
- evaluare iniţială (realizată la începutul procesului de predare-învăţare);
- evaluare continuă (realizată în timpul acestui proces);
- evaluarea finală (realizată după o secvenţă de timp bine precizată (semestru, sfîrşit sau început
de ciclu şcolar etc.).
După cum evaluarea certifică sau nu calitatea celui care este evaluat:
- evaluare sumativă – arată nivelul la care a ajuns un anumit elev la un moment dat. Este o
judecată definitivă care certifică sau sancţionează calitatea celui evaluat, care se produce “la
termen”, fiind o evaluare finală şi se bazează pe informaţii obţinute în urma unui test, examen
ori cumulînd datele obţinute în timpul evaluării continue;
- evaluare formativă – nu certifică o etapă, ci permite ameliorarea rezultatelor, revenirea asupra
celor învăţate pentru a le corecta şi a facilita trecerea spre o altă etapă; este orientată spre un
ajutor imediat şi încearcă să coreleze caracteristicile elevului (inclusiv nevoile, interesele) cu
caracteristicile conţinuturilor de învăţat. Se desfăşoară cu regularitate şi este utilizată în luarea
deciziilor privind activitatea continuă.
După cum se apelează la o normă sau la un criteriu:
- evaluarea normativă – apelează la o normă; furnizează poziţia individului faţă de altul într-un
grup (de exemplu, ce poate să facă elevul x în comparaţie cu elevul y în realizarea sarcinii
date ?);
- evaluarea criterială – apelează la un criteriu; se face judecînd performanţa unui individ în
funcţie de gradul de realizare a criteriului stabilit în funcţie de obiective (de exemplu ce a
realizat x sau y din sarcina dată, faţă de “pragul de reuşită”).
După perspectiva temporală din care se face:
- evaluare diagnostică (stabileşte starea de fapt, identificîndu-se cauzele);
- evaluare pronostică (identifică potenţialul subiectului raportat la viitor).
După caracterul standardizat al instrumentelor:
- evaluare formală – realizată prin instrumente standardizate asociate sau cu teste psihologice;
- evaluare informală – realizată prin instrumente nestandardizate, alternative, proiectate de către
profesor;
După caracteristicile tehnice ale probelor:
- evaluare convergentă – probe care presupun răspunsuri multiple, închise, la alegere;
- evaluare divergentă – probe cu răspunsuri deschise, construite, fără limite fixe.
După modul în care rezultatele pot fi sau nu măsurate:
- evaluare cantitativă – la care rezultatele sunt cuantificabile în funcţie de un punctaj;
- evaluare calitativă – la care rezultatele nu pot fi măsurate prin cuantificare.

Tipuri de evaluare
După cum evaluarea certifică sau nu calitatea celui care este evaluat:
- evaluare sumativă – arată nivelul la care a ajuns un anumit elev la un moment dat. Este o
judecată definitivă care certifică sau sancţionează calitatea celui evaluat, care se produce “la
termen”, fiind o evaluare finală şi se bazează pe informaţii obţinute în urma unui test, examen
ori cumulînd datele obţinute în timpul evaluării continue;
- evaluare formativă – nu certifică o etapă, ci permite ameliorarea rezultatelor, revenirea asupra
celor învăţate pentru a le corecta şi a facilita trecerea spre o altă etapă, este orientată spre un
ajutor imediat şi încearcă să coreleze caracteristicile elevului (inclusiv nevoile, interesele) cu
caracteristicile conţinuturilor de învăţat. Se desfăşoară cu regularitate şi este utilizată în luarea
deciziilor privind activitatea continuă.
După cum se apelează la o normă sau la un criteriu:
- evaluarea normativă – apelează la o normă; furnizează poziţia individului faţă de altul într-un
grup (de exemplu, ce poate să facă elevul x în comparaţie cu elevul în realizarea sarcinii
date ?);
- evaluarea criterială – apelează la un criteriu; se face judecînd performanţa unui individ în
funcţie de gradul de realizare a criteriului stabilit în funcţie de obiective (de exemplu, ce a
realizat x sau y din sarcina dată, faţă de “pragul de reuşită”).
După modul în care rezultatele pot fi sau nu măsurate:
- evaluare cantitativă – la care rezultatele sunt cuantificabile în funcţie de un punctaj;
- evaluare calitativă – la care rezultatele nu pot măsurate prin cuantificare.

Evaluare sumativă şi evaluarea formativă

Clasificarea clasică a evaluării în evaluarea sumativă şi cea formativă pun în evidenţă
următoarele note şi caracteristici ale celor două mari strategii:
 evaluarea sumativă se realizează cu verificări parţiale, încheiate cu aprecieri de bilanţ asupra
rezultatelor, pe cînd cea continuă se face prin verificări sistematice, pe parcursul programului, pe
secvenţe mai mici;
evaluarea sumativă operează prin verificări prin sondaj în rîndul elevilor şi în materie, pe cînd
evaluarea formativă are loc prin verificarea tuturor elevilor şi a întregii materii, dat fiind faptul că
nu toţi elevii învaţă deopotrivă de bine un conţinut;
prima strategie vizează, în principal, evaluarea rezultatelor, avînd însă efecte reduse asupra
îmbunătăţirii procesului, pe cînd a doua strategie are drept scop ameliorarea lui, scurtînd
considerabil intervalul dintre evaluarea rezultatelor şi perfecţionarea activităţii;
în evaluarea sumativă se apreciază rezultatele, prin compararea lor cu scopurile generale ale
disciplinei, iar în evaluarea formativă se pleacă de la obiectivele operaţionale concrete;
evaluarea sumativă exercită, în principal, funcţia de constatare a rezultatelor şi de clasificare a
elevilor, pe cînd evaluarea formativă are funcţia prioritară de clasificare dar nu definitivă, prin
lăsarea unui cîmp deschis sancţionărilor apreciative viitoare;
primul tip de evaluare generează atitudini de nelinişte şi stres la elevi, cultivînd simultan
capacitatea de evaluare şi autoevaluare la nivelul elevilor;
sub aspectul folosirii timpului, prima formă utilizează o parte considerabilă din timpul instruirii, pe
cînd a doua formă sporeşte timpul alocat acesteia prin diminuarea celui afectat evaluării.
Observăm că ambele strategii presupun atăt avantaje, cît şi dezavantje. Astfel, cele două
moduri trebuie să fie utilizate prin îmbinare şi complementare. Ceea ce se pierde, eventual, printr-o
strategie, se cîştigă prin cealaltă.

Bibliografie:
1. C. Cucoş, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 1996.
2. S. Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. - Bucureşti,
1998.