Baltagul este un roman social scris de Mihail Sadoveanu și publicat pentru prima oară în volum în

noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul prezintă călătoria Vitoriei
Lipan pe urmele soțului ei, oierul Nechifor Lipan, pentru a afla ce s-a întâmplat cu acesta și pentru a-i
pedepsi după o lege nescrisă pe cei doi tovarăși ce l-au ucis și jefuit.[1]

Sursa principală de inspirație a romancierului a fost balada populară „Miorița”[2][3][4] din care a preluat
simbolul, structura epică, conflictul între cei trei ciobani și perseverența femeii care pornește în căutarea
ciobanului ucis. Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la
mijlocul secolului al XIX-lea: „Șalga” - din care a preluat exemplul unei curajoase ciobănițe ce pornește în
căutarea unei cete de hoți și se răzbună într-un mod năpraznic pe cei care au prădat-o - și „Dolca” - de
unde a preluat legătura dintre om și animalul credincios.[5]

Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale firii
omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman
sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.

Romanul a fost ecranizat într-un film film omonim, regizat de Mircea Mureșan după un scenariu
propriu.[6] Premiera oficială a filmului a avut loc în octombrie 1969.[7]

Cuprins

1 Rezumat

2 Structură

3 Personaje

4 Scriere și publicare

5 Timpul acțiunii

6 Teme principale

6.1 Tradiționalismul lumii rurale

6.2 Investigarea unui caz de crimă

6.3 Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

7 Stil literar

8 Aprecieri critice

9 Traduceri
10 Adaptări

10.1 Ecranizare

10.2 Teatru radiofonic

11 Note

12 Bibliografie

Rezumat

Information icon.svg Atenție: urmează detalii despre narațiune și/sau deznodământ.

Plecat la Dorna în preajma sărbătorii Sfântului Dumitru (26 octombrie) pentru a cumpăra niște oi de la
niște ciobani de pe Rarău, Nechifor Lipan nu se mai întoarce la casa lui de pe măgura Tarcăului și nu mai
dă niciun semn de viață.[8] Soția sa, Vitoria, începe să se neliniștească deoarece oierul nu lipsise
niciodată de acasă, în ultimii douăzeci de ani, o perioadă mai mare de douăzeci de zile. El nu se dusese
nici la popasul de iarnă al turmelor de oi din satul Cristești (din apropiere de Iași) aflat pe balta Jijiei,
unde urma să plătească taxele de pășunat, nutrețul animalelor și simbriile ciobanilor și de unde trebuia
apoi să se întoarcă acasă cu fiul său, Gheorghiță. Perioada de întârziere depășește o lună, iar Vitoria
visează într-o noapte că Nechifor traversa călare, spre asfințit, o întindere de apă și începe să bănuiască
că acesta a murit.

Valea Sabasei văzută de pe primele serpentine ale „Drumului Talienilor”

După ce se sfătuiește cu părintele Dănilă și cu baba Maranda, Vitoria decide să se roage Maicii Domnului
și să țină post negru douăsprezece vineri la rând, sperând că Nechifor se va întoarce până atunci. După
ce Gheorghiță se întoarce acasă în preajma sărbătorilor de iarnă, Vitoria pleacă la mănăstirea Bistrița
pentru a se ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana și a cere un sfat duhovnicesc, apoi se
deplasează la Piatra Neamț pentru a anunța stăpânirea de dispariția soțului ei. Prefectul județului afirmă
că este posibil ca Nechifor Lipan să fi fost prădat de bani și ucis, confirmând temerile Vitoriei. Femeia se
hotărăște să plece în căutarea soțului dispărut la terminarea celor douăsprezece săptămâni de post
negru, împreună cu Gheorghiță, luând cu ei un baltag pentru a se apăra de răufăcători.[8]

După ce-și vinde restul de marfă negustorului evreu David, Vitoria pornește în zorii zilei de 10 martie,
împreună cu Gheorghiță, pe drumul parcurs de Nechifor Lipan până la Dorna. Ei urmează cursul Bistriței,
trecând prin Bicaz, Călugăreni (unde se despart de David), Farcașa, Borca, Broșteni și Crucea și întrebând
peste tot dacă oierul dispărut a trecut pe acolo. În cele din urmă, Vitoria ajunge la Vatra Dornei unde
află din registrele de vânzări că Nechifor cumpărase 300 de oi, învoindu-se apoi să vândă 100 de oi către
doi gospodari munteni necunoscuți. Turmele de oi au fost trimise pe valea pârâului Neagra Șarului către
popasul de iarnă de la Ștefănești (de la apa Prutului), iar cei trei tovarăși au pornit pe urmele lor.
Pasul Stânișoara (în centrul imaginii), unde se află Crucea Talienilor

Vitoria și Gheorghiță pornesc pe valea Negrei pe urmele turmelor de oi, trecând prin Șaru Dornei,
Păltiniș, Dârmoxa, Broșteni, Borca și Sabasa și traversând apoi Pasul Stânișoara (pe Drumul Talienilor)
până în Suha (localitate înglobată astăzi în satul Mălini). Ajunsă la Suha, Vitoria află de la crâșmarul Iorgu
Vasiliu și de la soția lui, Maria, că au trecut acolo prin toamnă numai doi oieri și nu trei. Cei doi oieri,
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, locuiau în valea Doi Meri și păreau că s-au îmbogățit brusc în ultima vreme,
iar nevestele lor deveniseră fudule și începuseră să facă risipă. Chemați la primărie și întrebați, Bogza și
Cuțui afirmă că au cumpărat toate oile lui Lipan și s-au despărțit de acesta la Crucea Talienilor, Nechifor
întorcându-se înspre casa lui. După ce se sfătuiește cu Vitoria, crâșmărița Maria lansează un zvon în Suha
că vânzarea oilor către cei doi gospodari este discutabilă, deoarece s-ar fi făcut fără martori și fără
semnarea vreunui document doveditor.

Ageră la minte, Vitoria trage concluzia că uciderea lui Nechifor Lipan a avut loc între Suha și Sabasa și
traversează înapoi Pasul Stânișoara. Ea îl găsește în curtea unui gospodar din Sabasa pe Lupu, câinele
credincios al soțului ei. Animalul le semnalează râpa unde zăceau osemintele lui Nechifor Lipan, alături
de cele ale calului său. Craniul mortului era spart de o lovitură de baltag, dovedind că moartea oierului
fusese una violentă. Chemate la fața locului, autoritățile îi cercetează pe Bogza și pe Cuțui, care continuă
să susțină că ei se despărțiseră de Lipan după ce-i plătiseră toți banii.

Vitoria organizează un praznic mare la Sabasa cu ocazia înmormântării oaselor lui Lipan, invitându-i pe
subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la
spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun
drumeț. Furios, gospodarul îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se
apără și-l lovește pe Bogza în frunte cu muchea baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie
Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își
recunoaște vina și cere să fie iertat.

Structură

Romanul Baltagul este împărțit în 16 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.

Personaje

Nechifor Lipan - oier bogat din Tarcău. S-a îmbolnăvit de hidropizie la vârsta de patru ani, fiindu-i
schimbat numele din Gheorghiță în Nechifor ca parte a unui ritual vrăjitoresc.[9] Provine dintr-o familie
de oieri[10] și este proprietar al mai multor turme de oi.

Vitoria Lipan - soția lui Nechifor Lipan. A născut șapte copii, din care cinci au murit de pojar sau de
difterie, rămânând în viață numai doi.[11] Este aprigă și îndârjită.
Gheorghiță Lipan - fiul lui Nechifor și al Vitoriei, ce poartă numele adevărat al tatălui său.

Minodora Lipan - fiica lui Nechifor și a Vitoriei. Este îndrăgostită de Ghiță C. Topor (feciorul dascălului
Andrei ce-și făcea serviciul militar la Piatra Neamț). Este trimisă la mănăstirea Văratec pe perioada
căutărilor lui Nechifor Lipan.

părintele Daniil (Dănilă) Milieș - preotul din satul Tarcău. Este căsătorit cu preoteasa Aglaia și are șase
copii. El tălmăcește sătenilor scrisorile și documentele oficiale și le scrie jalbe și scrisori.

baba Maranda - vrăjitoarea satului Tarcău. Locuiește la marginea satului, lângă cimitir.

Iordan - crâșmarul din satul Tarcău

Mitrea - argatul familiei Lipan. Autorul îl descrie ca fiind un „om fără vârstă, scund și cu ochii șterși”,[12]
iar Vitoria îl consideră nepriceput și leneș.

moș Alexa - bătrânul baci al turmelor de oi ale lui Nechifor Lipan. Se află cu oile la pășunat în bălțile Jijiei
și Prului.

arhimandritul Visarion - starețul mănăstirii Bistrița

David - negustor evreu, prieten cu Nechifor Lipan. Ține dugheană, crâșmă și han la Călugăreni; el
cumpără brânză și piei de miel de la Vitoria și apoi o însoțește o perioadă de drum.

Donea - hangiul de la Bicaz

Anastase Balmez - subprefect al județului Neamț

Spiru Gheorghiu și Iancu Neculau - organizatori de jocuri de noroc ilegale, originari din Galați. Au fost
prinși la Farcașa.

moș Pricop - fierar și potcovar din Farcașa, căsătorit cu baba Dochia. Îi invită la masă pe Vitoria și pe
Gheorghiță.

Dumitru Macovei și Toma - hangiii de la Șaru Dornei și Sabasa la care se oprește Vitoria pentru a afla pe
unde a călătorit Nechifor

Iorgu Vasiliu - hangiul de la Suha

Maria - soția lui Iorgu Vasiliu

Calistrat Bogza - muntean mare și cu buză de iepure din satul Doi Meri, ucigașul lui Nechifor Lipan

Ilie Cuțui - muntean mititel și negricios din Doi Meri, complice la uciderea lui Nechifor Lipan

Ileana - soția lui Calistrat Bogza

Gafița - soția lui Ilie Cuțui

Scriere și publicare
Satele Borca și Sabasa la începutul secolului al XX-lea. Pe aici a trecut și Mihail Sadoveanu înainte de a
scrie romanul Baltagul.

Romanul Baltagul a fost scris pe parcursul a aproape două săptămâni (mai precis zece zile),[13] după o
expediție turistică efectuată de Sadoveanu pe valea Bistriței, de-a lungul pârâului Neagra și prin Munții
Stânișoarei, pe traseul pe care-l vor urma și personajele Nechifor și Vitoria Lipan.[14] Scriitorul s-a
inspirat din balada populară „Miorița”,[2][3][4] de unde a preluat tema și conflictul,[13] punând ca
motto următoarele două versuri: „Stăpâne, stăpâne,/Mai chiamă ș-un câne...”.[15][16]

Autorul s-a inspirat și din alte două balade populare culese de Vasile Alecsandri pe la mijlocul secolului al
XIX-lea: „Șalga” - de unde a preluat chipul femeii energice, hotărâte să se răzbune pe cei care au prădat-
o - și „Dolca” - de unde a preluat motivul animalului credincios.[5][13]

Vorbind despre scrierea acestui roman, Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, își rememora astfel acea
perioadă de efervescență literară a tatălui ei: „Cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și
păduri, așa-l cuprinde și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea acelui baltag, pe care
îl cântărise de atâtea ori în palmă, gândindu-se la lovitura năpraznică pe care o poate da o armă ca
aceea. Și, așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se
plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul
urmează să lucreze. E o febră puternică, care durează zece zile”.[17]

Romanul a fost publicat în noiembrie 1930 de către Editura Cartea Românească din București, cu prilejul
aniversării celor 50 de ani de viață ai scriitorului,[8] fiind primit cu elogii de critica literară a vremii.

Au existat totuși și manifestări de ură la adresa romanului datorate orientării democratice a scriitorului,
manifestate mai ales după preluarea de către Sadoveanu în 1936 a conducerii ziarelor Adevărul și
Dimineața. Poziția antirăzboinică și antifascistă a scriitorului și prezența sa în rândurile masoneriei au
determinat o campanie de amenințări și insulte la adresa sa din partea forțelor politice de extremă
dreaptă. Sadoveanu a fost trecut de legionari pe o listă neagră cu dușmanii neamului, cărțile sale au fost
arse demonstrativ în piețe publice în ceremonii de tip autodafé, iar scriitorului i s-a trimis acasă un
exemplar din Baltagul despicat cu o lovitură de topor.[18]

Timpul acțiunii

Mihail Sadoveanu nu precizează anul în care se petrece acțiunea, ci doar zilele și lunile calendaristice,
vrând să sugereze că timpul acțiunii este un timp mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă
credințele și datinile străvechi.[13] Există totuși unele repere temporale care încadrează acțiunea în anii
'20 ai secolului al XX-lea.
Reperul cel mai precis este mențiunea făcută în roman la introducerea în uzul bisericesc a calendarului
gregorian,[13] hotărâre adoptată de Biserica Ortodoxă Română începând cu data de 1 octombrie 1924
(care a devenit astfel 14 octombrie), ca urmare a discuțiilor purtate la conferința pan-ortodoxă de la
Constantinopol din 10 mai - 8 iunie 1923.[19] Astfel, în Baltagul, Vitoria Lipan trece la un moment dat
prin satul Crucea și se abate la o nuntă; ea afirmă cu acest prilej că nunta ar avea loc, potrivit rânduielilor
noi, în Postul Mare, dar nuntașii îi răspund că ei resping îndreptarea calendarului și îl obligă pe preot să
țină sărbătorile după calendarul iulian.[20]

Teme principale

Baltagul a fost considerat de unii critici literari ca fiind o epopee românească, ce poate fi comparabilă
prin tema călătoriei anevoioase pentru realizarea unei datorii morale cu Odiseea lui Homer, Eneida lui
Vergilius, Divina Comedie a lui Dante Alighieri[5] sau cu expediția lui Siegfried din Cântecul
Nibelungilor.[21] Personajul principal este stăpânit de o pasiune puternică care-l împinge în parcurgerea
unui drum presărat cu numeroase piedici.[5]

Scriitorul își exprima entuziast legătura sa cu trecutul țării în discursul de recepție în Academia Română,
intitulat „Poezia populară”, pe care l-a rostit în 1923: „artiștii cu fața în lumina nouă de auroră, trebue
să-și plece urechea spre trecut și spre popor... N'au adus însă lucrări ale noastre și de valoare decât acei
care au avut în vedere elementul statornic al neamului nostru, poporul cu limba lui”.[22]

Tradiționalismul lumii rurale

Turmă de oi în munții Rarău la începutul secolului al XX-lea.

Ca și în alte scrieri, Mihail Sadoveanu prezintă o lume rurală tradiționalistă, care viețuiește după reguli
străvechi și respinge inovațiile modernității.[23] Personajele din Baltagul trăiesc de secole după un ritual
propriu, urmând ciclul naturii și ghidându-se după legi nescrise. Tradiția capătă aici putere de lege și sunt
păzite cu strășnicie pentru că oamenii nu au încredere în instituțiile moderne precum tribunalul,
prefectura sau primăria.[1] Viața rurală este dominată de automatisme statornicite prin obiceiuri
milenare, fiind lipsită de neprevăzut.[4]

Trăind în pustietăți rar călcate de alți oameni, muntenii și-au format un caracter puternic și autonom,
respectând un set de norme morale străvechi. Autorul îi caracterizează la începutul capitolului X,
descriindu-i astfel: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca
apele, ca vremea; răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca și-n arșițile lor de
cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și
de oamenii de la câmpie și venind în bârlogul lor ca fiara de codru — mai cu samă stau ei în fața soarelui
c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă și lucește — de cântec, de prietinie”.[24] Muntenii
par a face parte dintr-o rasă veche și pură, care cunoaște tainele naturii și misterele umanității.[25]
Încălcarea principiilor etice produce un dezechilibru în acest mediu, iar restabilirea echilibrului se face
prin găsirea punctului în care existența a fost întreruptă și prin pedepsirea celor care au tulburat viața
pașnică a comunității. Spre deosebire de balada populară „Miorița”, Sadoveanu respinge ideile de
resemnare în fața morții și de împăcare cu destinul ale victimelor, descriind efortul făcut pentru ca
dreptatea să triumfe.[2]

Peisajul pustiu contribuie la formarea unor caractere puternice. Țăranii lui Sadoveanu sunt ospitalieri și
blajini,[26] dar neînfricoșați și puternici. Principala trăsătură sufletească prețuită în aceste locuri este
bărbăția, capacitatea de a lua hotărâri ferme și de a le pune în aplicare fără șovăieli, trăsătură care este
întâlnită atât la bărbați, cât și la femei.[27]

Personajul principal, Vitoria Lipan, este reprezentativ pentru o întreagă clasă socială: țărănimea care nu-
și pune nădejdea în autoritățile de stat, ci așteaptă ajutor numai de la Dumnezeu. Credincioasă, dar și
superstițioasă, ea ajunge la convingerea că soțul ei este mort și este dusă de instinct la locul uciderii lui.
Autorul descrie un ansamblu de credințe, superstiții și obiceiuri populare care guvernează viața
oamenilor din mediul rural.[22]

Investigarea unui caz de crimă

Baltagul a fost considerat de unii critici ca fiind un adevărat roman polițist[2] în care se investighează un
caz de dispariție, descoperindu-se o crimă și depistându-se și pedepsindu-se făptuitorii.[28] Punctul de
plecare al romanului îl constituie crima din balada „Miorița”, în care un baci moldovean este ucis de doi
confrați, unul ungurean și altul vrâncean, pentru a fi prădat de turme („că-i mai ortoman/ș-are oi mai
multe,/mândre și cornute/și cai învățați/și câni mai bărbați”).

Scriitorul reconstituie acțiunea legendară din baladă, dându-i mitului aspectul unei realități
contemporane.[3] El dezvoltă tema lirică din baladă, suprapunându-i o structură epică și o intrigă
antropologică.[4] Investigarea Vitoriei Lipan se desfășoară după un plan conceput de ea, în care intuiția
feminină joacă un rol foarte important,[25] semănând cu o „vânătoare”.[29]

Deși ancheta este condusă formal de subprefectul Anastase Balmez, femeia este cea care împinge
cercetările, prin inteligență și diplomație, în direcția dorită de ea.[30] Vitoria nu-l contrazice pe omul
legii, care se simte condus de rațiunea logică a muntencei, spunând că „grăiesc și eu ca o minte slabă ce
mă aflu”. Ea nu-i acuză direct pe făptași, ci-i determină pe aceștia să se demaște singuri.[31]
George Călinescu considera că „Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădătoare și când dovada s-a făcut dă drumul răzbunarii”.[4]
Același critic o compara pe Vitoria Lipan cu Anca din drama Năpasta (1890) a lui I.L. Caragiale.[4][32]

Respingerea atitudinii de resemnare în fața morții

Balada „Miorița” se remarcă printr-o atitudine de neputință, de resemnare și de împăcare cu soarta,

omul simplu aflându-se într-o incapacitate de a se opune destinului care i se hărăzește. Unii critici au
văzut în atitudinea ciobanului moldovean o expresie cristalizată a blândeții ancestrale a poporului
român, un defetism nejustificat și inexplicabil. Romanul Baltagul respinge această mistificare
antipatriotică, prezentând cazul unei femei simple care nu cedează în fața necazurilor și luptă pentru
izbânda dreptății, răzbunând moartea năpraznică a soțului ei.[16][33]

Personajele lui Sadoveanu nu au o atitudine senină în fața morții ca în „Miorița”, ci luptă pentru propria
viață și, chiar după ce mor, urmașii lor nu-și găsesc liniștea până ce nu obțin dreptate.[32] Vitoria Lipan
nu este astfel o individualitate, ci poate fi considerată un exponent al unei spețe de eroi legendari
români.[4] Ea provine din „categoria oamenilor tari”, caracterizați prin respectarea datoriilor morale și
printr-o voință de neclintit.[32] Pasiunea ce o animă pe Vitoria Lipan, dorința de a-și răzbuna soțul, a fost
comparată de criticul Ion Dodu Bălan cu mânia ce-l cuprinse pe Achil Peleianul atunci când află că
prietenul său, Patrocle, a fost ucis în luptă de Hector.[5]

Dorința Vitoriei de a-și căuta soțul ucis pentru a-l înmormânta creștinește a fost asemănată de
Perpessicius cu înfruntarea tiranului Creon de către Antigona prin organizarea unui ritual simbolic de
înmormântare pentru fratele ei, Polinice, gest care a determinat condamnarea ei la moarte prin
îngropare de vie. Tenacitatea morală a Vitoriei Lipan poate fi comparată cu cea a eroinei antice
Antigona, ambele personaje neacceptând niciun compromis pentru a săvârși ceea ce consideră ele că ar
fi drept.[34]

Stil literar

Romanul Baltagul este o operă literară poetică compusă din elemente lirice și epice. Sadoveanu
folosește o limbă literară ce derivă din graiul poporului, având forme și nuanțe originale.[35]

Stilul romanului este unul solemn, cu propoziții și fraze sentențios-naive cu caracter oral, semănând cu
exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci
povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul
își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și
dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”.[36]
Textul literar are un caracter pseudoritmic și o muzicalitate izvorâte în chip natural dintr-o serie de
elemente poetice și sintactice: expresii arhaice, anumite forme populare, cadența cuvintelor care uneori
imprimă prozei un ritm trohaic, folosirea infinitivului, gerunziului și participiului care sporesc armonia
textului, imagini acustice etc.[37]

Excesul de lirism apropie romanul de o legendă, considera Alexandru Philippide. Vitoria Lipan are
impregnată în suflet „o vigoare și o asprime primitivă”, iar perseverența în găsirea și pedepsirea
ucigașului bărbatului ei o așază în alături de eroinele tragediilor antice.[38]

Aprecieri critice

Mai mulți critici literari au considerat Baltagul ca fiind o capodoperă a lui Mihail Sadoveanu. Criticul Ov.
S. Crohmălniceanu situa acest roman în „zona operelor capitale ale literaturii noastre și, fără nici o
îndoială, ale literaturii mondiale”,[2] în timp ce Izabela Sadoveanu îl considera „un poem epic de o
desăvârșire, o sobrietate și o simplicitate antică”.[29] Acest roman sadovenian are o valoare literară
evidențiată, potrivit lui George Călinescu, prin „repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei”.[4] În
opinia lui Pompiliu Constantinescu, „inspirația acestui mare poet îmbrățișează într'o lumină de baladă
stratul arhaic al vieții țărănești, în fundamentele ei etnice și etice”.[39][40]

Plecând de la o baladă populară, scriitorul combină liricul cu epicul într-un mod desăvârșit, realizând o
creație literară în care suprapune realitatea pe un mit.[3] Romanul reconstituie o lume arhaică, cu
acțiuni neschimbate timp de milenii precum transhumanța periodică potrivit anotimpului.[41] Povestea
prezentată în Baltagul are un accent pronunțat de baladă atât prin crima păstorească care stă la baza sa
și a măiestriei cu care Vitoria încearcă să descopere adevărul, cât mai ales prin rezonanța acestor
întâmplări în mijlocul naturii singuratice.[34] „Căci așa cum balada populară a ridicat un incident
sângeros din viața păstorilor la înălțimea eternă a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat
balada într-un poem de atitudine și de largi perspective, expresie armonioasă a geniului său liric și
narativ”, scria Perpessicius.[42]

Criticul Cornel Regman îl considera „cartea cea mai răscolitoare, și artisticește cea care concentrează
toate darurile de rapsod ale scriitorului”.[14] În opinia sa, Baltagul semnifică o biruință a valorilor
țărănești asupra înnoirilor ireversibile produse în satul românesc.[43] Cu toate acestea, cadrul de viață
nu rămâne unul arhaic și închis la înnoiri, ci asimilează acele modificări care nu contravin valorilor
ancestrale ale comunității.

„Prin puterea lui de cuprindere și sintetizare a vieții unei întregi colectivități, cu îndeletnicirile,
credințele, folclorul și etnografia ei, Baltagul este o capodoperă și un fragment de epopee a poporului
român, un excepțional poem al naturii”, sintetiza aceste opinii criticul Ion Dodu Bălan.[44]
Traduceri

Romanul Baltagul a fost tradus în mai multe limbi străine: germană (Die Axt, Editura Albert
Langen/Georg Müller, München, 1936; traducere de Harald Krasser; traducerea a fost editată apoi cu
titlul schimbat în Nechifor Lipans Weib la Hamburg în 1949, la München în 1958 și 1961, la Berlin în
1958, 1964, 1969 și 1979 și la București în 1963, 1967 și 1969), cehă (Tři jezdci, Melantrich, Praga, 1938;
traducere de Marie Karásková-Kojecká;[45][46][47] Čakan, în vol. Čakan. Po řece připlul mlýn. Mitrea
Cocor, SNKLHU, Praga, 1957; traducere de Otakar Jirouš și Marie Karásková-Kojecká), slovacă (Horalka,
Slovenska Grafia, Bratislava, 1943; traducere de Zuzka Dovalová), finlandeză (Etsin miestäni, Oy Suomen
kirja, Helsinki, 1944; traducere de Hilkka Koskiluoma), italiană (La scure, în vol. L' osteria di ancutza. La
scure: romanzi, A. Mondadori, Milano, 1944; traducere de Gino Lupi, reeditată în 1945; o traducere
ulterioară a fost realizată de Mariano Baffi și publicată în vol. L' osteria di Ancutza; La scure; La gente
delle capanne, apărut la Edizioni Avanti! din Milano în 1963), maghiară (A balta, Székesfűváros Irodalmi
Intézete, Budapesta, 1948; traducere de Nora Aradi; alte traduceri au fost realizate de György Jánosházy
și András Sütő și publicate la București în 1949 și 1951, apoi de László Lőrinczi și publicată la București în
1960 și 1967), bulgară (Брадва, Narodna Kultura, Sofia, 1948; traducere de Janka Miteva; o altă
traducere a fost realizată de Ghergana Stratieva și publicată în 1973, sub titlul Секирата, de editura
Narodna kultura din Sofia), engleză (The Hatchet, The Book Publishing House, București, 1955; traducere
de Eugenia Farca; reeditată la Londra în 1965 și la New York în 1991), franceză (Le hachereau, Editions Le
Livre, București, 1955; traducere de Al. Duilio Zamfiresco, reeditată în 1963 la București și în 1965 la
Paris; o altă traducere a fost realizată de Profira Sadoveanu și publicată în 1973 de Editura Minerva din
București), suedeză (Yxan, Rabén & Sjögren, Stockholm, 1959; traducere de Ingegerd Granlund),
poloneză (Zaginiony, Państwowy Instytut Wydawniczy, Varșovia, 1960; traducere de Rajmund Florans),
portugheză (A machadinha, Edicão Livra do Brasil, Lisabona, 1962; traducere de Alexandre Cabral),
greacă (To peleki, Difros, Atena, 1962; traducere de Doin. Hrysanthakopulu), daneză (Øksen, Skrifola,
Copenhaga, 1963; traducere de Per Skar), spaniolă (El Hacha, Seijos y Goyanarte, Buenos-Aires, 1964;
traducere de María Teresa León; o altă traducere a fost realizată de Marisa Filinich și publicată în 1981
de Editura Minerva din București), sârbă (Osveta, Nolit, Belgrad, 1964; traducere de Aurel Gavrilov),
slovenă (Nechiforjeva žena, Prešernova družba, Ljubljana, 1966; traducere de J.K.), rusă (Чекан, Izvestija,
Moscova, 1983; traducere de Mihail Fridman) și norvegiană (Øksa, Gyldendal, Oslo, 1997; traducere de
Steinar Lone).[48]

Adaptări

Ecranizare

Articol principal: Baltagul (film).