Sunteți pe pagina 1din 11

Lecţia 1

POPULAŢIA DE ANIMALE – UNITATE DE LUCRU ÎN AMELIORAREA GENETICĂ

Cuvinte cheie: caractere calitative, caractere cantitative, structură

genetică, factori genetici, gene aditive, gene neaditive, populaţie

1.1. Caracterele calitative

Culoarea robei animalelor, forma şi mărimea urechilor sau a cozii, prezenţa sau absenţa coarnelor şi altele, sunt conduse în procesul de creştere şi devenire, de regulă, de către o singură pereche de gene. Fiecare dintre ele ocupă un anumit loc pe unul din cromozomi numit locus. În toate celulele organismului genele se găsesc în pereche, deoarece fiecare dintre ele posedă perechi de cromozomi (unul provine de la tată şi altul de la mama individului). Numai celulele germinale (ovocite şi spermatocite) posedă câte un singur cromozom din fiecare pereche. Dacă privim lucrurile invers se poate afirma că fiecare caracteristică a organismului este determinată în dezvoltarea ei de către un anumit locus de pe cromozomi. Prin urmare se poate vorbi despre locusul formei nasului, locusul culorii pielii sau a lânei, locusul unei anumite enzime sau locusul formei fibrei de păr etc. În fiecare locus se găseşte numai câte una din cele două alele ale genei “originale”, fie gena dominantă, fie alela sa recesivă. Combinaţia celor două alele pe cromozomii omologi, într-un locus, formează un genotip. Când pe ambii cromozomi se găseşte numai alela dominantă genotipul care se formează se numeşte homozigot dominant. Când în acelaşi locus, pe

4

ambii cromozomi omologi, se găseşte gena recesivă genotipul se numeşte

homozigot recesiv. Dimpotrivă când pe unul din cromozomii omologi este aşezată gena dominantă, iar pe celălalt alela sa recesivă, ia naştere un genotip heterozigot. Urmaşii moştenesc de la părinţii lor toate genele, indiferent de tipul acestora. Manifestarea lor în fenotip depinde însă de felul cum ele se combină

în genotip. Genele dominante se manifestă, în fenotip, indiferent dacă ele se

găsesc în locusul respectiv pe ambii cromozomi omologi sau numai pe unul dintre ei. Prin urmare o caracteristică morfologică sau fiziologică determinată

de

o genă dominantă se regăseşte întotdeauna în fenotipul descendentului care

o

primeşte. Animalele homozigote împerecheate între ele transmit alela

dominantă la toţi descendenţii lor, deoarece gena dominantă este în doză dublă. Prin urmare toţi descendenţii trebuie să manifeste în fenotip caracterul dominant. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu descendenta animalelor heterozigote care se împerechează între ele. În acest caz numai jumătate din totalul descendenţilor primesc gena dominantă şi vor manifesta în fenotip caracterul dominant. Se întâmplă aceasta, deoarece alela dominantă se găseşte numai pe unul din cromozomii omologi (este în doză simplă). Descendenţii la care ajunge cromozomul pe care se găseşte în acelaşi locus şi gena recesivă, nu se va putea manifesta în fenotip numai dacă alături de ea pe cromozomul omolog se va găsi tot o alelă recesivă. Reiese de aici că genele recesive se pot manifesta în fenotip numai când ele sunt în stare homozigotă. Se poate spune, cu alte cuvinte, că un animal care manifesta în fenotip un caracter determinat de o genă recesivă autosomală, că el va fi, cu siguranţă, un homozigot. Datorită mecanismului descris mai sus, din împerecherea heterozigoţilor între ei, vor rezulta în populaţie descendenţi din care 75% vor fi dominanţi (homozigoţi şi heterozigoţi) şi 25% homozigoţi recesivi. Din împerecherea unor animale cu genotip heterozigot cu altele animale de sex opus homozigote, vor rezulta descendenţi, din care jumătate vor avea fenotip dominant şi jumătate recesiv. Împerecherea heterozigoţilor cu homozigoţi dominanţi vor da descendenţi a căror fenotip va fi identic cu al dominanţilor.

5

Caracterele şi însuşirile care sunt determinate de loci singulari se numesc caractere calitative. Prin urmare culoare robei, forma urechilor, a părului, factorii de grupă sanguină şi altele sunt caractere calitative.

1.2. Caracterele cantitative

Există însă şi caracteristici morfologice şi fiziologice numite caractere cantitative aşa cum este talia, masa vie, producţia de lapte, producţia de ouă, sintezele de substanţe noi, etc. Acestea sunt determinate în dezvoltarea lor de mai mult decât un singur locus. La baza lor stau zeci şi poate sute de gene care controlează manifestarea lor în fenotip. Ele pot fi dominante sau recesive, combinate în toate cele trei feluri de genotipuri (AA, Aa, aa) care sintetizează proteine-enzime, proteine-hormoni, proteine de constituţie precum şi proteine care intervin în relaţia dintre celule, implicate în dezvoltarea caracterului respectiv. Mulţimea de loci ai genelor care determină dezvoltarea unui anumit caracter cantitativ, în general, sunt distribuiţi pe mai multe perechi de cromozomi. Unele însă se grupează pe una, două sau trei perechi de cromozomi şi ocupă o regiune destul de întinsă. Asemenea segmente unde se găsesc gene cu efect notabil în dezvoltarea unui caracter cantitativ se numesc loci cantitativi sau QTL (quantitativ trait loci). Genele care stau la baza dezvoltării caracterelor cantitative mai au încă o caracteristică importantă. Ele intră în interacţie unele cu altele modificându-le activitatea şi eficienţa. Unele gene pot să intre în interacţie de supradominanţă, iar altele să coopereaze între ele epistatic sau aditiv pentru determinarea dezvoltării unui anumit caracter.

6

1.3 Unul şi acelaşi caracter cantitativ se manifestă diferit la un individ faţă de altul

Dacă într-o fermă de 200 de vaci din aceeaşi rasă şi aceeaşi vârstă, hrănite la discreţie cu o raţie echilibrată în principii nutritivi, se măsoară producţia de lapte pe care o dezvoltă fiecare individ, pe parcursul unui an, se va constata că nici una dintre ele nu are aceeaşi performanţă. Majoritatea (cca.20%) vor avea însă producţie asemănătoare care se distribuie în jurul unei medii.

Un grup mic dintre indivizi (cca.15%) vor produce o cantitate de lapte mult mai mare decât media. Tot aceeaşi proporţie (15%) vor performa însă sub media efectivului. Cu cât ne îndepărtăm în plus de producţia medie cu atât vor fi tot mai puţine vaci care pot sintetiza o producţie de lapte, din ce în ce mai mare. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în grupul vacilor care au producţie mai mică de lapte decât media efectivului. Şi în acest caz, cu cât ne îndepărtăm în minus faţă de medie, cu atât numărul de animale devine tot mai mic. Dacă se reprezintă pe un sistem de coordonate datele producţiei de lapte a celor 200 de vaci din fermă noastră, în care, pe orizontală să se înscrie, în ordine crescătoare, producţia de lapte, iar pe axa verticală numărul de animale cu producţii asemănătoare (frecvenţa vacilor) se va obţine un grafic asemănător unui clopot. El se numeşte curba Gauss sau clopotul lui Gauss.

7

X=5000 l

-2S +2S
-2S
+2S

X =5000 l S =700 l

 X= 5000 l -2S +2S  X =5000 l S =700 l Abateri standard (S)

Abateri standard (S) în minus

Abateri standard (S) în plus

Fig. 1. Repartiţia procentuală a vacilor cu performanţe diferite într-un efectiv

numeros

În figura 1 redăm o astfel de reprezentare grafică a producţiei de lapte

a vacilor dintr-o fermă. Dacă se face calculul mediei aritmetice a tuturor

vacilor, pe o perioadă de 305 zile, se constată că ele au avut în medie 5000 l

lapte. Se poate observa din grafic că o mulţime de animale, din fermă, au

produs o cantitate de 5000 l lapte sau foarte apropiată de această valoare. Un

grup din ce în ce mai mic de vaci au produs mai mult decât 5000 l, iar altele au

produs mult mai puţin decât 5000 de litrii. În această situaţie cum trebuie să

procedăm pentru a preciza care va fi caracteristica producţiei de lapte a vacilor

din acest efectiv ? Este oare corect să spunem că aceasta este 5000 l, din

moment ce în fermă există destul de multe vaci peste această cifră dar şi vaci

care au produs mai puţin decât aceasta.?

Pentru a cuantifica, cu cea mai mare probabilitate, starea reală a

puterii de sinteză a laptelui de către animalele din această fermă, va trebui să

recurgem la un sistem de calcul statistic care poate măsura şi proprietăţile unei

8

curbe Gauss. Este stabilit că o curbă Gauss posedă o valoare medie precum şi câteva abateri de la valoarea medie. Abaterile de la medie sunt abateri crescătoare care se distribuie spre dreapta mediei şi abateri care se distribuie în stânga mediei (vezi graficul de mai sus). După producţia lor (frecvenţa) animalele pot fi categorisite în 6 grupe de abateri standard şi anume: trei abateri în plus şi tot atâtea în minus faţă de medie. Această categorie de abateri se numesc abateri standard. Se consideră că prima abatere (standard) care se găseşte în plus faţă de medie, reprezintă cca.35% din totalul indivizilor (valorilor) din populaţie sau efectivul de date pe care-l obţinem din măsurători. Aceeaşi valoare (35%) are şi prima abatere standard în minus, faţă de medie. În acest caz se poate spune că totalul indivizilor care se abat în plus sau minus cu o abatere standard de la media punctuală a efectivului, cuprinde cca.70% dintre ei. În cea de-a doua abatere standard în plus faţă de medie, se cuprind 12,5%, iar în cea de-a treia doar 2,5% din totalul indivizilor sau a evenimentelor dintr-un efectiv. Aceeaşi proporţie de indivizi se cuprind şi în cea de-a doua şi a treia abatere standard în minus faţă de media efectivului. La lucrările practice se va învăţa cum se calculează media unui caracter cantitativ şi cum se calculează valoarea unei abateri standard faţă de media efectivului. În graficul din figura 1 unde am redat distribuţia producţiei de lapte a celor 200 de vaci, valoarea unei abateri standard calculată de noi a fost de 700 l lapte. Acum putem preciza că în efectivul nostru de vaci există 35% indivizi care au dat 5000 l de lapte +700 l (5700 l lapte), 12,5% indivizi, care au produs 5000 l + 2 abateri standard x 700 (5000+1400=6400) şi doar 2,5% dintre ele care au produs 5000+3 abateri standard x 700 l (5000+2100=7100 l lapte). Acelaşi calcul se face şi pentru vacile care se abat în minus de la media efectivului. Aceasta înseamnă că în cadrul primei abateri standard se găsesc 35% dintre vaci care au dat 5000 l lapte –1 abateri standard x 700 l = 5000+700=4300. În cea de-a doua abatere standard în minus se cuprind 12,5% din totalul vacilor care au dat 5000 l lapte –2 abateri standard x 700 = 5000-

9

1400=3600 l lapte precum şi 2,5% dintre ele care au produs 5000-3 abateri standard x 700 l = 5000-2100=2900 l lapte. Cu ajutorul unui astfel de calcul se poate preciza structura performanţei unui efectiv de animale sau a unui populaţii pentru oricare caracteristică morfologică sau fiziologică (ouă, carne etc.) de la orice specie de animale.

Din cele spuse până aici rezultă că fiecare animal dintr-un efectiv sau populaţie, diferă de celălalt, pentru oricare caracter pe care îl vom lua în considerare, din cauze genetice şi negenetice. Media acestor diferenţe poate fi calculată pe întregul efectiv de animale şi se numeşte varianţă notată cu σ 2 (sau S 2 ). Dacă se extrage rădăcina pătrată din varianţă se obţine valoarea unei

2 S
2
S

abateri standard (S) (

Am precizat deja că expresia caracterelor în fenotipul individului se face în funcţie de calitatea genelor şi de felul cum ele se combină în formarea genotipului. Prin urmare se poate spune că diferenţele dintre indivizii aceleiaşi populaţii se datorează în primul rând, genelor şi genotipurilor care sunt diferite de la un individ la celălalt. Pe aceştia îi numim factori genetici. În al doilea rând caracterele şi însuşirile fiinţelor vi nu se dezvoltă însă numai sub presiunea factorilor genetici, ci şi a unor factori negenetici sau de mediu. Factorii respectivi pot acţiona diferit asupra dezvoltării caracterului unui individ faţă de altul, pe parcursul dezvoltării acestuia. Un accident, o boală de mai scurtă sau lungă durată, îngrijitori diferiţi din care unul este mai destoinic decât altul, nutriţia diferită, microclimatul diferit sau condiţiile de întreţinere diferite de la o fermă la alta, pot să influenţeze şi să imprime caracterului o dezvoltare diferită la un individ faţă de altul. Din cauza influenţei factorilor negenetici, un caracter dat poate să fie deviat în dezvoltarea sa, chiar şi la gemeni monozigotici, care sunt identici din punct de vedere genetic, dacă la unul dintre ei aceştia acţionează mai puternic decât la celălalt.

=S).

10

Performanţa unui individ pentru un caracter dat, constituie fenotipul acestuia. Dacă notăm cu P fenotipul unui caracter, cu G factorii genetici care-l determină şi cu M factorii negenetici (li se mai spune “de mediu”), atunci afirmaţia de mai sus ar putea fi pusă într-o ecuaţie. Aşadar se poate spune că fenotipul unui caracter (P), la un individ, este dat de suma activităţii genelor şi genotipurilor (G) pe care le posedă, pe de o parte, la care se adună factorii negenetici (M) care au acţionat pe parcursul dezvoltării (fenogenezei), pe de altă parte. Prin urmare: P=G+M

1.4. Factorii genetici care stau la baza dezvoltării unui caracter cantitativ pot fi împărţiţi în două categorii: gene aditive şi neaditive

Pentru geneticianul ameliorator este important să poată cuantifica nu numai diferenţele dintre indivizi, pentru un caracter dat, ci şi cauzele care le determină. El trebuie să ştie cât din diferenţa observată este determinată de factori genetici şi cât din aceasta se datorează factorilor negenetici. Se ştie că cu cât ponderea factorilor genetici este mai mare, cu atât şi diferenţa dintre indivizi devine mai interesantă pentru genetician. Într-o astfel de situaţie el are multă probabilitate să creadă că animalul care este mai performant are toate şansele să fie şi superior genetic faţă de celelalte animale cu care se compară. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi invers, când diferenţa dintre indivizi este determinată mai ales de factori negenetici. Am precizat mai înainte că la baza dezvoltării unui caracter cantitativ stau o mulţime de gene dominante şi recesive precum şi gene fără dominanţă care interacţionează între ele supradominant, epistatic sau aditiv. Pe geneticianul ameliorator nu-l interesează neapărat câte gene stau la baza dezvoltării unui caracter cantitativ. Numărul lor poate doar influenţa diversitatea indivizilor dintr-o populaţie pentru caracterul luat în considerare şi mai puţin expresia lui cantitativă. Pe el îl interesează în mod deosebit calitatea

11

genelor pe care le posedă precum şi ponderea acestora din totalul genelor care- l determină. Din această cauză amelioratorii au împărţit genele care stau la baza dezvoltării caracterelor cantitative numai în două mari categorii: a) gene aditive şi b) gene neaditive. Noţiunea de gene neaditive cuprinde toate genele care interacţionează între ele, dominant, supradominant şi epistatic. Noţiunea de gene aditive cuprinde numai genele cu interacţiune aditivă. Genele au fost împărţite în aceste două categorii pentru că efectul lor în dezvoltarea caracterului cantitativ este determinat de stări diferite ale acestora şi anume: efectul genelor aditive este dat de numărul genelor dominante, iar cel al genelor neaditive este determinat nu de numărul lor, ci doar de combinaţia acestora în genotip. Genele neaditive produc cel mai mare efect atunci când sunt în stare heterozigotă. Genele aditive, dimpotrivă au acelaşi efect şi atunci când sunt în stare homozigotă ca şi atunci când sunt în stare heterozigotă. Din aceste considerente se spune, pe bună dreptate, că numai efectul genelor aditive se regăseşte la descendenţii unei perechi de părinţi. Efectul genelor neaditive (în stare heterozigotă) nu poate fi transmis la descendenţi pentru că, pe timpul formării gameţilor, genotipul individului se desface (numai o alelă ajunge într-un gamet) şi nu se mai reface în calitate de heterozigot în momentul fecundaţiei, decât dacă împerecherile se fac dirijat şi numai în acest scop.

1.5. Animalele domestice pot fi grupate în populaţii

Taurinele se deosebesc de ovine şi acestea de cabaline sau suine deoarece ele posedă, pe lângă o mulţime de gene comune şi un grup de gene caracteristice numai pentru specia respectivă. În cadrul unei specii există grupuri de animale numite suprarase, rase sau linii care se deosebesc unele de altele datorită unor grupe de gene a căror frecvenţă este diferită.

12

Grupele de animale care se deosebesc genetic unele faţă de altele se

numesc populaţii sau deme. Prin urmare se poate preciza că în zootehnie există populaţii-specie, populaţii - suprarase, populaţii-rase, populaţii linii. Pentru a putea definii un grup de animale, care este într-adevăr o populaţie, trebuie mai întâi să o evaluăm din punct de vedere genetic. O populaţie mendeliană sau demă în mod obligatoriu trebuie să posede următoarele caracteristici:

– grupul de animale trebuie să aibe o ascendenţă comună;

– să aibă structură genetică proprie;

– să se poată înmulţii prin împerecheri sexuate între ei făcând posibilă

transmiterea verticală a informaţiei genetice, şi mai ales, recombinarea genetică între indivizi. Animalele din aceeaşi specie care se află într-un târg sau dintr-o fermă nu constituie o populaţie ci un efectiv de animale pentru că nu îndeplinesc toate condiţiile cerute de definiţia populaţiei. De regulă populaţiile-linii sau populaţiile-rase sau suprarase, care fac parte din aceeaşi specie se deosebesc între ele mai ales datorită structurii lor genetice diferite. Aceasta înseamnă că două sau mai multe populaţii care posedă gene similare şi genotipuri asemănătoare dar în proporţii (frecvenţe) diferite, aspectul lor morfologic, structural şi funcţional este diferit. De altfel frecvenţa genelor şi a genotipurilor, care stau la baza dezvoltării unui caracter dat alcătuiesc ceea ce se numeşte structură genetică a populaţiei. Prin urmare se poate afirma că fiecare populaţie de animale, îşi are propria sa structură genetică care o face distinctă faţă de alte populaţii. Vom vedea, în continuare, că structura genetică este proprie pentru fiecare caracter luat în considerare şi pentru fiecare populaţie luată în ansamblul său. Cantitatea genelor care stau la baza caracterelor de producţie, combinaţia şi interacţiunile care se stabilesc între ele, determină productivitatea şi performanţa indivizilor. Rezultă de aici că este necesar să se găsească metode şi mijloace cu ajutorul cărora să se poată afla şi cuantifica calitatea genelor şi interacţiunea dintre ele precum şi ponderea acestora în determinarea dezvoltării unui caracter dat.

13

Dacă se cunoaşte ce fel de gene şi ce fel de interacţii se stabilesc între ele, în mod preponderent, se vor putea găsi mijloace şi instrumente pentru a construi deliberat animale mai performante şi deci mai eficiente. Acestea sunt selecţia, potrivirea perechilor şi hibridarea. Cu ajutorul lor geneticianul zootehnist poate ameliora eficient structura genetică a indivizilor generaţiei descendente.

Întrebări

1. Definiţi procesul de ameliorare genetică a populaţiilor.

2. Ce înţelegeţi prin structura genetică a unei populaţii ?

3. Ce condiţii trebuie să îndeplinească un grup de animale pentru a putea ficonsiderat o demă ?

4. Prin ce se deosebesc caracterele cantitative de caracterele calitatie ?

5. Precizaţi elementele prin care se pune în evidenţă structura genetică

a unei populaţii.

6.

Care

sunt

cauzele

care

(performanţei) între indivizi ?

14

determină

diferenţa

fenotipului