UNIV.

DANUBIUS GALATI

REFERAT

AFECTIVITATE – COMPORTAMENT – INTEGRAREA

COPIILOR CU DEFICIENTA MINTALA

STUDENT ANUL II

Nicolae Marius

1
 AFECTIVITATE – COMPORTAMENT – INTEGRAREA
COPIILOR CU DEFICIENTA MINTALA

Cuvânt introductiv:

„Nu poate exista transformare a întunericului în lumină, fără emoţie”. (Carl Gustave Jung)

Omul remarcă obiectele şi fenomenele prin intermediul proceselor cognitive, sesizează raporturile dintre
ele, precum şi diferitele lor calităţi şi însuşiri, iar atitudinea faţă de conţinutul cunoaşterii, relaţiile lui cu
situaţiile cu care se confruntă, o manifestă prin bucurie, tristeţe, spaimă, nelinişte, frică, admiraţie,
plăcere, nemulţumire, entuziasm, indignare, etc. Ansamblul acestor fenomene psihice alcătuiesc procesele
afective.

Prin procesele afective omul îşi exprimă, de asemenea, satisfacţia sau insatisfacţia vizavi de trebuinţele
sale, activitatea realizată, atitudinea faţă de natură şi faţă de alţi oameni. De exemplu, ne bucurăm atunci
când câştigăm un concurs sau ne indispunem până la lacrimi atunci când am fost apreciaţi eronat de către
colegi sau cunoştinţe. Unul şi acelaşi obiect sau fenomen, în funcţie de valoarea şi semnificaţia sa pentru
subiect, în diferite situaţii poate trezi stări şi trăiri afective diferite, în unele cazuri satisfacţie deplină, iar
în altele – satisfacţie parţială sau insatisfacţie.

Imaginaţi-vă că în plină noapte auziţi soneria de la uşă. Înainte de a deschide uşa sunteţi curios şi, poate,
puţin îngrijorat. Dacă este un prieten drag, sunteţi foarte bucuros. Dacă însă această situaţie se va repeta
frecvent, este posibil să simţiţi o emoţie opusă – fie de furie, fie de iritare sau de deplină insatisfacţie.

Afectivitatea şi procesele afective – definiţie şi caracteristici

Stările şi trăirile subiective care reflectă relaţiile omului cu mediul, atitudinea lui faţă de alţi oameni şi
faţă de sine însuşi poartă denumirea de procese afective.

Afectivitatea (ansamblul proceselor afective) îl caracterizează pe om ca personalitate, delimitând

trăsăturile lui individuale. Despre unii oameni spunem că sunt veseli, despre alţii că sunt mohorâţi.
Manifestările afective depind de tipul de sistem nervos, de temperament. Ele sunt în interacţiune cu toate
procesele cognitive, interesele, trebuinţele şi aspiraţiile noastre.

2
Este cunoscut faptul că atunci când avem dispoziţie bună, înregistrăm rezultate mai bune în orice
activitate am întreprinde, observăm lucruri pe altădată nici nu le luam în seamă, memorăm mai bine
informaţia, etc. Astfel, afectivitatea ne modifică esenţial comportamentul: ne comportăm într-un fel când
suntem fericiţi şi cu totul altfel când suntem deprimaţi.

Procesele afective reflectă caracterul trebuinţelor, intereselor, atitudinea omului faţă de obiectul
trebuinţelor. Satisfacerea trebuinţelor noastre ne provoacă stări emoţionale pozitive: bucurie, iar
nesatisfacerea lor – negative: indignare, tristeţe, frustrar

Procesele afective se caracterizează prin următoarele particularităţi:

 Polaritate – pot fi pozitive sau negative; de exemplu, bucurie-tristeţe, curaj-frică,

vioiciune-deprimare.
 Intensitate – forţa, tăria, profunzimea prin care se manifestă trăirea afectivă. Intensitatea
emoţiei este determinată de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele
subiectului, de capacitatea afectivă a subiectului.
 Stabilitate / instabilitate – unele procese afective sunt constante şi pot dura ore (o spaimă)
sau ani (o pasiune), pe când altele sunt instabile, au o durată foarte scurtă de timp.
 Expresivitate – oricine poate înţelege dacă prietenul său este vesel sau trist. Expresia
emoţională este trădată de timbrul vocii, de priviri, de mimică şi gesturi, de modificările fiziologice
(sporirea sau diminuarea ritmului respiraţiei, a pulsului, tremor, lacrimi, etc.).

Alte caracteristici ar fi:

 Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este
în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută, fiind
însoţită de tendinţe, mişcări de apropiere.
 Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale. Un pahar
cu apă rece, vara când ne e cald şi sete, ne face plăcere. Aceeaşi apă, iarna, pe un ger de -25°, când ne e
frig şi tremurăm, ne displace, nu ştim cum s-o evităm, ea contrazicând cerinţele organismului. Înseamnă
că stările afective se pot schimba uşor în funcţie de situaţie. Totuşi, când e vorba de structuri afective
complexe, cum ar fi un sentiment, reacţiile noastre se direcţionează foarte stabil şi pentru multă vreme.
 O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele
prezente într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţială. De pildă, muştarul provoacă
usturimi ale limbii, dar totuşi impresia e agreabilă, întrucât predomină nevoia de excitare a stomacului
care primeşte un aliment bogat în grăsimi. Stările afective creează o sinteză specifică a tuturor
impulsurilor activate.

Afectivitatea permite o reglare promptă şi eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al

acţiunii. O emoţie, chiar lipsită de intensitate, schiţează imediat un început de acţiune, înainte ca o
deliberare conştientă să înceapă. Chiar dacă nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi numai de afecte, există situaţii
în care nu e timp de reflexie şi reacţionăm în funcţie de afectul dominant, care poate fi salvator.

3
CAUZE NEUROPSIHICE
Disfunctii cerebrale: retardare neuropsihica; anomalii de tip epileptic.
Deficiente intelectuale: in randul delicventilor procentajul intarziatilor mintali creste de la cei care au
comis delicte usoare la cei care au comis delicte grave; procentajul infractorilor cu deficiente intelectuale
este tot atat de ridicat ca si cel al infractorilor cu tulburari emotional-afective. Tulburari ale afectivitatii:
nivel insuficient de maturizare afectiva; stari de dereglare a afectivitatii. Tulburari caracteriale:
delicventul minor se caracterizeaza prin imaturitate caracterologica manifestata prin: autocontrol
insuficient, impulsivitate si agresivitate, subestimarea greselilor si a actelor antisociale comise; indolenta,
indiferenta, dispret fata de munca; opozitie si respingere a normelor social juridice; dorinta realizarii unei
vieti usoare fara munca.

CAUZE FAMILIALE
Climatul familial poate fi analizat dupa: modul de raportare interpersonala a parintilor, sistemul
lor de atitudini fata de anumite norme si valori sociale, modul in care este perceput si considerat copilul,
modul de manifestare a autoritatii parintesti, gradul de acceptare a unor comportamente variate ale
copilului, aparitia unor stari tensionate, modul de aplicare a recompenselor si sanctiunilor, gradul de
deschidere si sinceritate al copilului in raport cu parintii.
Tinand cont de acesti indicatori, cercetarile au relevat ca sunt predispozante pentru devianta
copiilor urmatoarele aspecte:
- dezorganizarea vietii de familie ca o consecinta a divortului;
- climatul familial conflictual si imoral;
- climatul familial excesiv de permisiv;
- divergenta metodelor educative si lipsa de autoritate a parintilor;
- atitudinea autocratica a parintilor.
CAUZE DE NATURA SOCIAL - AFECTIVA

Intra in categoria factorilor de natura socio-economica: crizele politice, economice si morale

marcate de competitivitatea slaba a economiei; prabusirea sistemului de protectie sociala; scaderea
nivelului de trai; cresterea ratei somajului; cresterea inflatiei; confuzia sau absenta unor norme si valori;
slabirea controlului social; discrepanta dintre scopurile si mijloacele legale de satisfacere a nevoilor
personale; scaderea prestigiului si autoritatii instantelor de control social; saracia infantila; coruptia si
crima organizata; violenta, agresarea si exploatarea minorilor.
4
 CAUZE DE NATURA EMOTIONALA

1. Esecurile de adaptare si integrare scolara determinate de: randament scolar slab (concretizat in
insubordonarea fata de regulile si normele scolare), absenteism, chiulul de la ore, conduita agresiva in
raport cu cadrele didactice si copii; lipsa unui nivel minimal de satisfactie resimtita de elev din cauza
aptitudinilor scolare slab dezvoltate;
2. Greselile educatorilor: de atitudine si relationare; de competenta profesionala; de autoritate morala.
Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experiente neplacute si care simte ca traieste
intr-o lume disconfortanta amenintatoare. „Neavind vreun statut social de aparat, teama de a-l pierde nu-l
motiveaza sa faca eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult inca, fie ca a avut prea multe
contacte neplacute cu alti oameni, fie ca pe toti ii considera asemanatori, el nu-i apreciaza pe altii si din
aceasta cauza nici nu pune prea mult pret pe opinia lor. Acest set de atitudini face sa fie extrem de dificila
stabilirea de contacte cu el in vederea incercarii de a-l reeduca”.
Asemenea concluzii au fost confirmate si de catre cercetatorii romani A.Rosca (1932) T. Bogdan
(1957).
In prezent, functia de educatie morala a elevilor nu se mai localizeaza strict la nivelul grupului familial
sau al perimetrului unitatii scolare, dispensarea procesului de socializare intre mai multe institutii sociale
facand ca procesul educativ sa devina parte integranta a unui program comun de actiune elaborat de
intreaga comunitate locala.
Tineretul de astazi este mai libertin si mai autonom decat altadata, se revolta mai usor contra interdictiilor
impuse de varsta copilariei si nu mai respecta pe cei varstnici. Aceasta afirmatie este confirmata de o serie
de fapte, atitudini si conduite ale elevilor de dificultatile provocate procesului educativ de catre tendintele
acestora de a-si afirma dreptul lor la o identitate proprie si la o mai mare autonomie morala. Identificind
aceste particularitati ale diferitelor grupuri de minori, psihologii si sociologii au descoperit ca exista o
creativitate tipic adolescentina a carei continut se evidentiaza in multiple conduite de protest sau ostilitate
contra autoritatii adultului intr-o serie de acte agresive pe care acesta le califica, in raport cu incalcarea
normei morale, ca actiuni deviante. Devianta nu are insa numai un caracter moral ci inscrie pe elevi in
aria non-conformismului, a delicventei si a inadaptarii sociale.
Plasat in aria inadaptarii sociale, a tulburarilor de comportament si personalitate, fenomenul de
delicventa juvenila implica o serie de probleme complexe. Devianta reprezinta un efect principal al
conditiilor patologiei sociale, delicventa juvenila constituind rezultanta conjugata a unor motivatii
individuale si a unor cauze de ordin social. Una din cele mai importante categorii cu care opereaza dreptul
penal contemporan este aceea de responsabilitate, care exprima un act de angajare a elevului in procesul
interactiunii sociale prin asumarea consecintelor fata de rezultatele faptelor comise. Notiunea de
5
raspundere indica obligatie impusa din afara, elevul percepind si resimtind normele ca reguli obligatorii
impuse din exterior. Iresponsabilitatea si minoritatea elevului se refera la notiuni de discernamant,
prezenta sau absenta acestuia putind conduce la inlaturarea sau nu a invinovatirii respectivului elev si
implicit la exonerarea sau sanctionarea penala .
Fata de elevul cu devianta comportamentala, Comisia pentru Protectia Drepturilor Copilului ia una din
urmatoarele masuri: mustrarea, libertatea supravegheata, internarea intr-un centru de reeducare sau
internarea intr-o institutie medical educativa. Masura educativa a mustrarii consta in dojenirea elevului, in
aratarea pericolului social al faptei savarsite, in sfatuirea elevului sa se poarte in asa fel incat sa dea
dovada de indreptare atragandu-i-se atentia ca, daca va savarsi din nou o infractiune, se va lua fata de el o
masura mai severa sau i se va aplica o pedeapsa. Supravegherea poate fi incredintata dupa caz parintilor
sau tutorelui copilului. Daca nici unul dintre acestia nu poate asigura supravegherea in conditii
satisfacatoare atunci comisia dispune incredintarea supravegherii copilului pe acelasi interval de timp unei
familii sau unei persoane de incredere, unui organism privat autorizat. Persoana careia i s-a incredintat
supravegherea elevului are obligatia de a veghea comportarea acestuia in scopul indreptarii lui.
Autoritatea si libertatea sunt doua laturi complementare ale relatiei pedagogice vizand disciplina scolara.
Sarcinile educarii atitudinii disciplinate presupun formarea constiintei disciplinate, formarea unei
conduite disciplinate. Principalele modalitati ale acestei strategii initiate si conduse de catre educatori, se
refera la continutul si organizarea intregii activitati instructiv-educative. Asadar, un loc important in
cadrul acestei strategii il ocupa procesul de invatamant. La nivelul scolii se va organiza o buna profilaxie
a manifestarilor predelicvente in randul elevilor prin utilizarea unor instrumente de predicatie, ca si prin
folosirea unor scale de evaluare a starii educationale si morale ale acestora. Cadrele didactice din fiecare
unitate scolara vor trebui reciclate prin frecventarea unor cursuri de psihologie a copilului, sociologia
familiei, moralei, metode si tehnici de psihologie a copilului. Organizarea si desfasurarea acestor activitati
in concordanta cu principiile pedagogice reprezinta un factor ordonator al activitatii elevilor si implicit al
formarii deprinderilor si obisnuintelor de comportare civilizata.
Metodele si procedeele utilizate in procesul de invatamant au repercursiuni si asupra disciplinei
elevilor, ele obligandu-l sa respecte anumite cerinte si dispozitii care repetandu-se conduc la stabilirea
elementelor de conduita (deprinderi si obisnuinte), procesul de invatamant fiind un mijloc de executare in
vederea atitudinii disciplinate.
Activitatile extradidactice, prin specificul lor ofera o independenta mai mare din partea elevilor si asigura
o paleta mai larga de posibilitati pentru manifestari disciplinate. Asemenea activitati cum ar fi excursiile
si vizitele, serbarile scolare, precum respectarea unei game variate de norme disciplinare.
Jocul si activitatile recreative prin specificul lor antreneaza elevii in ipostaza de coparticipanti.
6
Asumarea si exercitarea diferitelor roluri, in conditii placute si antrenante, presupune cu necesitate
respectare unor reguli de desfasurare, incadrarea in aceste reguli fiind si o manifestare disciplinara.
La aceasta varsta rolul educatorului se restrange la formularea cerintelor si la controlul respectarii
lor.

In stadiul cooperarii dirijarea este rezultatul conlucrarii dintre educator si copil . „

In raport cu atitudinea de preventie a comportamentul deviant sau delincvent al elevului.

Programa activitatii educative in invatamantul preuniversitar stabileste la dimensiunea „Educatia

bunului cetatean” urmatoarele obiective generale:
1. Cunoasterea si respectarea normelor morale, a legilor convietuirii interumane;
2. Identificarea drepturilor si responsabilitatilor individuale prevazute de conventiile si legile societatii
umane in vederea aplicarii si respectarii lor;
3. Cunoasterea problemelor lumii, a problemelor tineretului;
4. Cultivarea respectului si a responsabilitatii fata de sine si fata de ceilalti;
5. Cultivarea respectului fata de valorile umane in general si fata de munca in special;
6. Pregatirea elevilor pentru viata si intelegerea sociala cu pastrarea individualitatii;
7. Formarea elevilor in spiritul respectului fata de libertate, democratie, institutiile sociale si valorile
sale, a unor buni cetateni capabili sa-si indeplineasca indatoririle civice;
8. Obiectivele specifice aferente dimensiunii „Educatia bunului cetatean” diferentiata pe grupe de varsta
cuprind :
Aparitia unor mize familiale ale scolarizarii si resemnificarea raporturilor familie - scoala au
condus la o implicare mai consistenta a parintilor in activitatea scolara a copiilor si la multiplicarea
interactiunilor personale intre reprezentantii scolii si membrii familiei.
Legatura dintre parinti si cadrele didactice trebuie diversificata si permanentizata prin
alcatuire la nivelul scolii a unor comisii de sprijin si consilierea profesionala si scolara. La nivelul micro-
social se impune revitalizarea functiilor de baza ale institutiilor sociale cu rol educativ si de control social
in primul rand al familiei, scolii, comunitatii sociale. O alta directie este reprezentata prin reinfiintarea
serviciului de asistenta sociala pentru protectia si ocrotirea familiei, adolescentului care ridica probleme
de adaptare si comportare civilizata. Este necesara infiintarea si multiplicarea grupurilor de lucru
specializate in abordarea „elevilor problema”. Aplicarea acestor solutii trebuie sa puna accentul pe latura
educativ-preventiva, de dezvoltare si stimulare a autonomiei morale a elevilor si de evitare a constrangerii
si supravegherii juridice a acestora, facilitind atat adaptarea lor la cerintele sociale cat si la participarea la
7
exigentele vietii sociale.
Integrarea scolara a elevilor se realizeaza prin procesul de educatie si instructie considerat in
totalitatea componentelor sale sistemice, continuturi, obiective, participanti, metode si mijloace de
invatamant, forme de organizare si evaluare. Eficienta si rezultatele procesului de integrare scolara a
elevilor depind intr-o mare masura de calitatea mediului scolar, personalitatea cadrelor didactice,
maiestria lor pedagogica, colaborarea scolii cu familia si ceilalti factori institutionali cu valente educative.
Un loc aparte il detine asistenta psihopedagogica asigurata de catre un personal specializat elevilor,
parintilor si cadrelor didactice. Un rol important in cadrul acestei asistente psihopedagogice il are
consilierul scolar ca specialist de formatie pedagogica si psihologica.
Acesta poate folosi, dupa caz, o serie de modalitati si tehnici de CONSILIERE, prin care sa
sprijine elevii cu tulburari comportamentale in schimbarea comportamentelor indezirabile, precum si a
sentimentelor si atitudinilor aferente acestora. Unele dintre aceste modalitati pot fi utilizate cu bune
rezultate si de catre cadrele didactice – invatatori, profesori de diferite specialitati.
In viziunea lui R. Lafon, inadaptarea are o sfera extrem de larga in sensul ca ea include toate acele
situatii ale copilului si tanarului care merg de la copilul fara familie pana la adolescentul criminal, unde
intra: deficientele cauzate de infirmitati si disfunctii somatice; deficientele psiho-intelectuale si tulburarile
afective si caracteriale; fenomenele de devianta provocate de mediul socio-familial si erorile de educatie;
fenomenul de vagabondaj si delicventa.
Inadaptarea se refera la toti indivizii pentru care educatorii trebuie sa faca apel, la competenta lor si
la mijloace speciale de integrare scolara si sociala.
Educabilitatea desemneaza capacitatea fiintei umane de a beneficia de actiunea educativa si de a
realiza progrese in plan psiho-comportamental. Pedagogul francez E. Plachard (1967) spunea: „Postulatul
cuprins in educatie este educabilitatea” adica posibilitatea omului de a persevera in existenta sa, de a
realiza perfectiunea de care este capabil.
Persoanele cu tulburari de comportament sunt educabile si au la origine doua surse principale:
- diverse anomalii ale dotarii psiho-fizice care constau in disfunctii cerebrale, in perturbarea fiziologica
a organelor de simt, a metabolismului, respiratiei, alimentatiei. Aici este vorba de educarea copiilor cu
deficiente senzoriale motrice si mentale, care presupun modalitati si mijloace psihopedagogice
speciale.
- educatia deficitara sau eronata primita din familie se refera la prezentarea in fata copilului a unor
modele de comportament false sau lipsa de educare a unor modele comportamentale. In asemenea cazuri,
se produce la copil o ruptura a constiintei de sine. Cu alte cuvinte, nu se dezvolta prin educatie
comportamentele structurale ale personalitatii (aptitudini, atitudini, interese, motivatie) in concordanta cu
8
posibilitatile copilului si nu i se ofera acestuia cunostintele si modelele comportamentale care sa-i permita
adaptarea la propria persoana si la situatiile de mediu. Tinand cont de acestea, copilul cu tulburari de
comportament necesita un sprijin accentuat.
Omul depinde de ceilalti oameni si are nevoie de sprijinul celorlalti semeni. Omul are nevoie de
o relatie personala si de o relatie sociala de grup, adica cu familia, clasa de elevi, grupul de munca.
Copii cu un comportament deviant au fost obligati sa creasca si sa se dezvolte de cele mai multe
ori fara relatii personale clare. Ei au fost respinsi de unii membri ai familiei, de colegi sau alti indivizi cu
care au venit in contact din motive variate. Copilul cu un comportament deviant nu este pregatit pentru o
relatie personala care presupune o calitate afectiva, care reprezinta, cel mai important vector al
convietuirii.
Relatiile sociale au lipsit frecvent din viata unor persoane cu comportament deviant. In viata sa nu
au existat cerinte si reguli obligatorii in familie, acesta n-a fost introdus intr-un mod adecvat in cultura
societatii in care traieste de aceea apare la ei tendinta de supraevaluare, nesiguranta sau lipsa de orientare.
Datorita comportamentului lor discordant in raport cu normele comunitatii sociale, persoanele cu tulburari
de comportament sunt, de regula, respinse de catre societate. Aceste persoane sunt puse in situatia de a
renunta la ajutorul societatii cu institutiile sale, traind in familii problema, care nu se preocupa de
bunastarea copilului.
In scoala, copilul cu comportament deviant apartine de obicei grupului de elevi slabi sau
indisciplinati, el incalcind deseori regulamentul scolar si normele social-morale, fiind mereu sanctionat de
catre educatori. Din asemenea motive, copilul cu un asemenea comportament se simte respins de catre
mediul scolar (educatori, colegi). Acest tip de scolar intra in relatii cu alte persoane marginalizate, intra in
grupuri sub culturale si traieste in cadrul acestora tot ceea ce nu-i ofera societatea.
Bibliografie:
- Dragomirescu V.- Psihosociologia comportamentului deviant, Editura stiintifica si enciclopedica,
Bucuresti, 1976;
- Tomsa Ghe. –Consilierea si orientarea in scoala, Bucuresti, Casa de editura si presa Viata Romaneasca
1999.