RESPIRATIA

Este procesul prin care dioxidul de carbon este eliminat, iar oxigenul este furnizat ţesuturilor organismului.

FRECVENŢA RESPIRATORIE (FR) VALORI NORMALE

• Adulţi: 14-18/min

• Copii: 20-30/min

• Nou născuţi: 40/min

Aerul – compoziţie

• 21% oxigen

• 79% nitrogen

• 0,03% dioxidul de carbon

Acest proces poate fi diferenţiat în două etape separate:

• respiraţia externă reprezintă schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare şi sânge.

• respiraţia internă se referă la schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre sânge şi ţesuturile
organismului

INSPIRAŢIA
• Este un proces activ ce implică diafragma, muşchiul primar al ventilaţiei, precum şi muşchii responsabili
pentru lărgirea cavităţii toracice – muşchii secundari ai respiraţiei.

• Coastele şi sternul ajută respiraţia modificând volumul cutiei toracice.

• Muşchii intercostali rotesc şi ridică cutia toracică, contribuind la expansiunea cavităţii toracice.

• Aceste acţiuni reduc presiunea din cavitatea toracică, făcând aerul să intre în plămâni.

EXPIRAŢIA
• Este, de obicei, un proces pasiv care presupune relaxarea diafragmei şi reducerea volumului cutiei
toracice, forţând aerul să iasă din plămâni.

În timpul înotului, muşchii implicaţi în ventilaţie joacă un rol major în inspiraţie, în timp ce muşchii
abdominali joacă un rol major în expiraţia forţată.

VOLUME ŞI CAPACITĂŢI RESPIRATORII

Volumul curent (VC)

• În timpul unui ciclu respirator liniştit, pătrunde în plămâni un volum de aproximativ 500ml de aer, urmat
de eliminarea aceluiaşi volum în expir.

• VC este fracţia de aer ventilată în condiţii de repaus, cu participarea exclusivă a muşchilor inspiratori.
 • Din VC numai 2/3 (350 ml) ajung în teritoriul de schimb alveolar, restul de 1/3 (150 ml) rămâne în
teritoriu mort al căilor respiratorii

Volumul inspirator de rezervă (VIR)

• Printr-un inspir profund poate fi introdusă în plămâni o cantitate suplimentară de aer.

• Este volumul de aer pătruns în plămâni în timpul efortului inspirator maxim.

• Valoarea medie este de 1500-2000 ml de aer.

• Împreună cu VC formează capacitatea inspiratorie (CI).

• CI reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi introdus în plămâni în timpul inspirului normal maxim
după un expir de repaus.

Volumul expirator de rezervă (VER)

• Printr-un expir forţat se îndepărtează din plămâni o nouă fracţie de aer, în afara celei de repaus, aceasta
reprezintă aerul de rezervă, sau volumul expirator de rezervă

• VER este fracţia de aer expulzată din plămâni în momentul trecerii de la poziţia expiratorie de repaus la
un expir maxim

• Valoarea medie este de cca. 1200 ml de aer

capacitatea vitală (cv)

• Este volumul maxim de aer ce poate fi ventilat prin plămâni în timpul unei respiraţii de maximă
amplitudine, respectiv după un inspir profund urmat de un expir forţat.

• Valoarea medie este de 3500-3800 ml de aer, cu variaţii importante în funcţie de vârstă, înălţime, fumător
sau nefumător, sex, efort, stare patologică. CV=VC+VIR+VER

Volumul rezidual (VR)

• Este volumul de aer care rămâne în plămâni după o expiraţie forţată.

• Are rol tampon între spaţiile ventilate şi teritoriul alveolo-capilar.

• Valoarea medie este de 1200-1300 ml de aer.

• VR împiedică variaţiile bruşte ale concentraţiei şi presiunilor parţiale ale O2 şi CO2, asigurând caracterul
continuu al schimburilor gazoase alveolo-capilare.

Capacitatea reziduală funcţională (CRF)

• Reprezintă suma volumului expirator de rezervă (VER) şi a volumul rezidual (VR)

• Valoarea medie este 2500-2800 ml de aer

Capacitatea pulmonară totală (CPT)

• Este suma celor patru fracţii de aer ventilate în teritoriul pulmonar: VC+VIR+VER+VR
• Valoarea medie este de 4800-5000 ml de aer

Coeficientul de ventilaţie

• Valoarea acestuia se află împărţind cele 2/3 din volumul curent (VC) (350ml de aer) la capacitatea vitală
(CV) (3500-3800 ml de aer) adică 10-12%.

• Cu fiecare respiraţie se înnoieşte a 7-a parte din aerul alveolar total, adică capacitatea reziduală
funcţională.

• Raportarea volumelor ventilate la unitatea de timp permite determinarea debitelor respiratorii.

Debitul respirator (DR)

• Denumit şi debit ventilator este produsul dintre VC (500 ml de aer) şi numărul de respiraţii pe minut (FR)
(14-18 respiraţii/min) şi are o valoare medie de 6-8 l/min în condiţii de repaus.

• FR poate creşte de la 40-60 respiraţii/min în timpul efortului, iar volumul curent poate ajunge în jur de 2-4
l/respiraţie determinând un DR de 150-180 l/min la sportivi şi 100-140 l/min la sedentary

Debitul ventilator maxim (DVM)

• Poate atinge valori de 120-130 l/min.

• Se calculează în funcţie de frecvenţa respiratorie şi volumul de aer ventilat cu amplitudine timp de 10-15
sec. raportat la 1 minut pentru a se evita tulburările produse de alcaloză.

Volumul expirator maxim pe secundă (VEMS)

• Se obţine în timpul unui expir forţat maxim după un inspir profund.

• VEMS în prima secundă reprezintă aproximativ 70-80% sau (2800-3000 ml) din valoarea CV.

APARATUL RESPIRATOR ŞI IMERSIA

• Imersia influenţează volumul şi capacitatea pulmonară.

• S-a demonstrat o scădere notabilă a:

volumului expirator de rezervă (VER),

volumului rezidual (VR),

capacităţii reziduale funcţionale (CRF)

capacităţii vitale (CV) - când corpul se află în imersie. Astfel, cu cât corpul este mai scufundat, cu atât
aceste volume scad.

• Scăderea VER este atribuită creşterii volumului sanguin intratoracic şi presiunii hidrostatice, care exercită
presiune asupra toracelui şi provoacă ridicarea diafragmei.

• Poziţia diafragmei în timpul imersiei este aproape aceeaşi ca la finalul expirului în timpul respiraţie pe
uscat.

Din relaţiile:
CRF = VER + VR şi CV = VIR + VC + VER

rezultă ca atât CRF cât şi CV vor scădea pe măsură ce corpul este scufundat în apă.

• Totuşi valorile CV nu scad foarte mult pe seama creşterii compensatorii a VIR în raport cu scăderea VER,
astfel CV înregistrează scăderi de maxim 8%.

• Datorită presiunii asupra plămânilor, pacientul este stimulat să realizeze inspiraţii mai profunde pentru a
lua suficient aer.

În imersie până la gât:

• se redistribuie ventilaţia pulmonară spre zona apicală, unde creşte şi fluxul sanguin

• datorită presiunii hidrostatice asupra membrelor inferioare creşte volumul în capilarele pulmonare cu 58-
70%

• creşte volumul sistolic şi influenţează presiunea parţială a O2

• nu se înregistrează modificări semnificative în cazul presiunii parţiale a CO2

APARATUL CARDIOVASCULAR
Atriul drept – colectează sângele venos din venele cave superioară şi inferioară

Ventriculul drept – transmite sângele venos spre plămâni prin arterele pulmonare spre plămâni

Atriul stâng – colectează sângele pulmonar din venele pulmonare

Ventriculul stâng – transmite sângele spre corp prin artera aorta

FRECVENŢA CARDIACĂ

• Ventriculele inimii se contractă cu o frecvenţă oarecum proporţională cu necesarul energetic al muşchilor.

• În repaus, frecvenţa cardiacă poate varia de la circa 50 la 80 bpm pentru majoritatea oamenilor, deşi s-au
raportat şi frecvenţe de 35 bpm.

• În general, frecvenţa cardiacă în repaus la sportivii antrenaţi este mai mică (3050 bpm.) în comparație cu
cea a persoanelor neantrenate (60-80 bpm).

PULSUL

• Cu fiecare contracţie inima împinge în aortă un val de sânge, care loveşte sângele existent în vas şi
provoacă o undă numită puls.

• Pulsul se măsoară prin comprimarea unei artere pe un plan osos, cu două sau trei degete, niciodată cu
policele

Pulsul – valori normale

• Adulţi: 60-80/min

• Copii: 90-100/min

• Nou născuţi: 130-140/m

Pulsul – variații

• Creşterea frecvenţei - tahicardie.

• Scăderea frecvenţei – bradicardie

TENSIUNEA ARTERIALĂ (TA)

• Este presiunea sub care sângele circulă prin artere şi pe care o exercită asupra pereţilor arterelor.

• Variază în funcţie de vârstă, sex, ora din timpul zilei şi de gradul de activitate.

• Se măsoară întotdeauna după un repaus de 10 min. în clinostatism (decubit dorsal).

TA - valori normale

• Adulţi: 115-140/70-90 mmHg

• Copii: 91-110/60-65 mmHg

• Nou-născuţi: 65-80/40-50 mmHg

Sistola=contracţia / Diastola=relaxare

TA – variații

• Valori peste cele normale - hipertensiune.

• Valori sub cele normale - hipotensiune.

DEBITUL SISTOLIC (DS)

• Cantitatea de sânge expulzată din inimă cu fiecare bătaie este cunoscută sub numele de debit sistolic
(DS).

• Un interval normal de valori pentru DS în repaus este între 60 şi 130 ml/bătaie.

• În cursul programului de recuperare, inima îşi poate mări DS de 2-3 ori faţă de nivelul în repaus (150-180
ml/bătaie) în funcţie de intensitatea efortului.

DEBITUL CARDIAC (DC)

• Este cantitatea de sânge expulzată din inimă într-un minut. Un DC normal în repaus este de aproximativ
5-6 l/min. • În efort la persoanele sedentare DC creşte 4 X, la înotătorii antrenaţi creşte 5-6 X faţă de
nivelul în repaus.

• DC poate fi calculat din următoarea ecuaţie: DC = DS x FC

APARATUL CARDIOVASCULAR ŞI IMERSIA

Este cunoscut că presiunea hidrostatică exercită o presiune de 76 mmHg cu fiecare metru coborât sub
nivelul apei (10 m – 760 mmHg).

Modificările induse de presiunea hidrostatică atunci când pacientul se află în ortostatism în imersie:
• creşte fluxul de întoarcere venoasă

• presiunea în atriul drept creşte cu 15-20 mmHg

• creşte forţa de contracţie a miocardului (conform reflexului Frank Starling care induce o forţă crescută de
contracţie atunci când fibrele miocardice sunt întinse)

Modificările induse de presiunea hidrostatică atunci când pacientul se află în ortostatism în imersie:

• conform reflexului Frank Starling, forţa de contracţie ventriculară (ejecţie) este direct proporţională cu
presiunea de umplere

• creşte debitul sistolic (DS) şi implicit debitul cardiac (DC)

• DS este primul parametru care se modifică după aproximativ 30-60 sec. de la imersie şi poate creşte cu
35-45% la un pacient în imersie până la gât

Când pacientul se află în apă, frecvenţa cardiacă a acestuia poate coborî cu 5-8 bpm.

Imersia stimulează circulația de întoarcere, reducând astfel munca sistemului cardiovascular.

Introducerea feţei în apă va reduce frecvenţa cardiacă a unei persoane (reflex facial comun pentru multe
mamifere).

Efortul fizic în imersie reduce frecvenţa cardiacă cu 10-12 bpm. mai mică decât la o şedinţă de recuperare
pe uscat.

Frecvenţă cardiacă maximă nu poate fi depăşită nici chiar în timpul celui mai epuizant efort.

Deşi această frecvenţă maximă diferă de la pacient la pacient, media la băieţi are valori maxime mai mici
(<200 bpm) decât la fete (>200 bpm).

Totuşi răspunsul cardiac rămâne în discuţie pentru că reacţia cardiovasculară este diferită în funcţie de
mai mulţi factori.

FRECVENȚA CARDIACĂ (FC) ȘI TENSIUNEA ARTERIALĂ (TA)

Frecvența cardiacă, este reglată în funcţie de două categorii de stimuli veniţi de la:

• baroreceptorii sino-carotidieni şi endocardoaortici care au rol inhibitor asupra centrilor vasomotori din
bulbul rahidian. Creşterea presiunii sanguine peste limitele normale, deprimă centrii vasomotori şi cardiaci
bulbari şi determină vasodilataţie periferică, bradicardie şi diminuarea forţei de contracţie a inimii

• receptorii sensibili la întinderea miocardului din atrii care răspund prin scăderea TA la o creştere a
volumului circulator

FC
Variază după cum urmează:

• scade (cu 3-17 bpm) când pacientul este în imersie până la nivelul bazinului sau a rebordului costal, şi se
explică prin creşterea volumului de întoarcere stimulează volumul DS şi implicit DC, prin aceasta creşte TA –
reacţia baroroceptorilor induce scăderea FC.
• creşte când pacientul este în imersie până la gât: receptorii sensibili la întinderea miocardului răspund
prin accelerarea FC datorită volumului de sânge central, crescător.

• acest reflex atrial (reflexul Bainbridge) stimulează circulaţia prin menţinerea unui echilibru între volumul
de sânge revenit în inima dreaptă şi cel pompat din inima stângă

APARATUL CARDIOVASCULAR ŞI IMERSIA

Datorită variatelor reacţii ale FC, cercetătorii au ajuns la un acord conform căruia creşterile DS
compensează modificările FC pentru a creşte DC

DC = DS x FC la orice nivel de submersie.

Deci, atât DS cât şi DC sunt mai mari atunci când pacientul este în imersie decât pe uscat.

În concluzie adâncimea la care pacientul este scufundat în apă (pelvis, rebord costal sau gât), influenţează
răspunsul cardiac (FC).

FUNCŢIA RENALĂ ŞI IMERSIA

Acţiunea presiunii hidrostatice asupra circulaţiei sanguine (creşterea volumului de întoarcere) are
influenţă şi asupra funcţiei renale.

Printre alte funcţii pe care le are rinichiul, în acest caz vom discuta de funcţia de a menţine echilibrul
hidroelectrolitic.

Creşterea aportului de fluide spre inimă şi rinichi stimulează diureza şi excreţia renală pentru a menţine
echilibrul hidroelectrolitic.

Modificări funcţionale în timpul imersiei

• creşte volumul de urină şi eliberarea de sodiu şi potasiu

• adaptarea neurohormonală

• inhibarea vasopresoarelor (hormon antidiuretic) şi creşterea diurezei

• creşterea volumului central de sânge şi a absorbţiei de sodiu cauzează eliberarea lichidelor de la nivel
celular în sânge şi transportul lor spre rinichi

• reducerea edemului este explicată tot prin influenţa hormonilor sub acţiunea presiunii hidrostatice

• creşte nevoia de a micţiona

• apare senzaţia de sete (nevoia de hidratare)