Arta românească de la jumătatea anilor ’70 pînă în 1989






Aniela Firon
Reprezentanții generației ’80 „și-au constituit variate strategii avînd ca rezultat o
artă alternativă la cea oficială, la nivelul atitudinii și la cel al limbajului. Nu a
fost vorba de artă cu angajament politic creator de disidență deschisă față de
regim, însă distanțarea de ideologia și cultura oficială se putea face pe mai multe
căi. Noua sensibilitateintrodusă și cultivată de optzeciști structurá, ca și noua
autenticitate din poezia și proza scurtă ale congenerilor scriitori, o nouă viziune
asupra realității, neidealizată, necosmetizată, mizînd pe cotidianul surprins în
«priză directă», pe o imagistică inspirată adesea de instantaneul fotografic și a
cărei tensiune creștea datorită «contaminării» figurativului de către registrul
formal-cromatic al neoexpresionismului. Se petrecea, pe de altă parte,
fenomenul retragerii în sine, sondarea dramatică a universului interior,
traumatizat de realitatea politică exterioară, de condițiile de viață, mereu mai
precare. Una din formele de opoziție față de agravarea condiției umane era ceea
ce continuu să numesc fără șovăială rezistența prin cultură: aceasta a însemnat,
între altele, autoimpunerea unui regim intensiv de lectură; cozi impresionante la
librării precum la magazinele alimentare, vînarea publicațiilor greu accesibile,
inclusiv a celor străine…“ (Adrian Guță, „Generația
artistică ’80 de la un mileniu la altul“, în Arta, nr. 4-5/2012).

Fragmentul, spiritul ludic, ironia

Să dezvoltăm prezentarea viziunilor/modalităților de creație. „Citatul filtrat,
ironia, parodia, spiritul ludic (era și el activ, chiar necesar), elemente ale
vocabularului postmodern, erau în consonanță cu strategiile «esopice» puse în
operă de mai mulți artiști optzeciști. Și din alte generații. În același context,
relevantă este optica fragmentului. Această unealtă deconstructivistă
postmodernă, repetat utilizată în reprezentări ale corpului uman, mai ales de
către sculptori tineri în deceniul nouă, continua o activare a tentației arhaicului și
arheologicului în plastica noastră recentă, dar era și un semn limpede, implicit
protestatar, al/la adresa caznelor la care era supusă aceeași condiție umană, de
către regimul totalitar din România acelei vremi. În ce privește formele
alternative, pe atunci, de exprimare, adică arta obiectuală, land art, instalația,
fotografia, filmul experimental, performance, ele «beneficiau» de o toleranță
restrînsă din partea autorităților. Condiția underground însoțește mai multe
asemenea exemple, potențialul critic era sporit, uneori“ (Adrian Guță, ibidem).

Neoexpresionismul

Titu Toncian
Neoexpresionismul a fost o opțiune stilistică definitorie (însă nu singura,
desigur) pentru pictura, sculptura și grafica/gravura artiștilor optzeciști
emergenți și porniți apoi pe calea maturizării. S-a conturat ca un răspuns firesc
al unor artiști tineri și polemici față de contextul social-politic din țară –
adversar clar al exprimării libere –, marcați de degradarea gravă a condițiilor de
trai, de atacul sistematic al regimului politic la adresa demnității condiției
umane, tineri plasticieni care au beneficiat însă de o formație artistică solidă și
care absorbeau cu aviditate noi informații culturale, ce ajungeau la ei din
Occident pe diverse căi. Tensiunile formal-cromatice ale neoexpresionismului
erau, se poate spune, răspunsul potrivit la frămîntările identificate mai sus.
Versiunile românești ale acestui curent răspundeau și unor ecouri venite din
Vest ori de peste ocean; așa cum spuneam, izolarea de lumea liberă fusese
segmentată, penetrată, prin mai multe breșe, forme culturale de comunicare,
călătorii, uneori, în Occident, reviste, cărți și cataloage care intrau în țară, prin
ascultarea clandestină a postului de radio Europa Liberă sau chiar prin unele
expoziții aduse în România din alte țări, conform acordurilor culturale –
importantă a fost, între altele, Expoziția de artă plastică contemporană din
Republica Federală Germania (Muzeul Colecțiilor de Artă, București, 1985), cu
un larg ecou în viața noastră artistică, receptată cu interes major de generația
tînără (și nu numai de ea), și în care au putut fi văzute lucrări de, între alții,
Georg Baselitz, Bern. Joh. Blume, K.H. Hödicke, Wolfgang Petrick, Jürgen
Klauke, Ulrike Rosenbach, adică neoexpresionism, fotografie și artă video în
exemple notabile.
„Întrunire a «Cenaclului Atelier 35». Mihai Ispir, Ana Golici, Marilena Preda
Sânc vorbind despre și arătînd – diapozitive, cataloage – ce au văzut în SUA.
Importantă pare noua efervescență, o deschidere, pluralitatea opțiunilor. […] S-a
discutat despre «transavangardă», «noua figurație», «neo pop», punți spre
tradiție în America și în Europa. Gazda întîlnirii a fost, la Muzeul «Tattarescu»,
Aurelia Mocanu“ (27 martie 1985, „Fragmente de jurnal“, în Adrian
Guță, Generația ’80 în artele vizuale, Editura Paralela 45, Pitești, 2008).
„Mi-a făcut bine să iau parte la o întrunire a cenaclului Institutului «N.
Grigorescu». Chemat de Dan Perjovschi. Am întîlnit, printre alții, într-un spațios
atelier din Griviței, la discuția și proiecțiile organizate de Lia și Dan Perjovschi
împreună cu Andreea Flondor, pe Radu Igazság, Iosif Király și Carmen
Popescu… Mi-au plăcut studenții actuali și m-a stimulat faptul că, evadînd din
cotidian, luam parte la un act de cultură“ (12 decembrie 1989, „Fragmente de
jurnal“, în Adrian Guță, Generația ’80 în artele vizuale, ed. cit.).

Exemple de neoexpresionism

Marilena Preda Sânc, Peştera

„Titu Toncian, prin marele său Laokoon (1987), concentra în aceeași lucrare
(pictură) vigoare neoexpresionistă în reprezentarea corpului uman (cu
ecouri Neue Wilde, aș spune), reciclarea postmodernă a unei teme mitologice-
artistice binecunoscute și, codificat, exprimarea unei atitudini alternative – în
raport cu cea oficială – față de realitatea românească a acelui sfîrșit de deceniu
nouă al secolului XX[…] Nefîrtații lui Marcel Bunea, pe la mijlocul anilor ’80,
primitivizanți, grotești, speculau, la rîndul lor, platforma mitologică (locală), ca
să provoace un ricoșeu relevant pentru situația momentului. […] Adevărate
cîmpuri de forță ale vitalității feminine, nudurile Roxanei Trestioreanu, pic-
tate/desenate atît în anii ’80 cît și după, punctează strategii identitare apropiate
feminismului, dar par să nu respingă nici semnalul erotic asemenea artei
primitive; posibile aluzii arheologice-cultice ar argumenta și împărtășirea din
viziunea body in pieces. […] Marilena Preda Sânc a fost unul dintre pionierii
neoexpresionismului românesc, făcînd pasul acesta, în anii ’80, după sondarea
plastică (grafică) a unor stratificări litice curente în epocă pentru un anume gust
arheologizant-arhaizant-geologic ce îi atrăgea ca formă de redescoperire a
trecutului pe optzeciști și pe alți artiști în prima jumătate a deceniului nouă.
Artista a focalizat formal-cromatic neoexpresionist, în pictura sa […], asupra
corpului și universului feminin, oarecum psihanalitic cercetate – de la cazul
biografizant se trecea la extensia tipologică, iar ulterior, cînd a apărut și gustul
pentru abstractizare gestuală în arta sa, la inserția metafizică a ființei în fluidul
cosmic. […] Aniela Firon, a cărei personală din 1981 de la Sala Atelier 35 a
Galeriei Orizont din București a adus prima prezență, pe scena expozițională, în
coordonatele ce aveau să fie ale optzeciștilor, a neoexpresionismului (propriu-
zis) românesc, a optat pentru această viziune cu o tulburătoare mobilizare
interioară, ceea ce asigură o sinceritate și o tensiune remarcabile picturii sale“
(Adrian Guță, „Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în
artele vizuale, ed. cit.).

Marcel Bunea, lucrare din seria Nefîrtaţii , 1984

Neoexpresionismul lui Andrei Chintilă, „uneori Neue Wilde alteori parcă
amintind de americani (Eric Fischl) ce nuanțau șocul bad painting […],
amprentează secvențe ale cotidianului […] Personajele pictate de el în anii
ʼ80 se înscriu cu naturaleţe în spaţiul interior sau în cel exterior care definesc
locuirea şi ambianţa urbană“. Referindu-ne la pictura din anii ’80 a Ioanei
Bătrânu, atragem atenția asupra „«tratamentului» neoexpresionist aplicat
personajelor din secvențele citadine cu o atmosferă trimițînd și la surse pop.
Imaginile cimiteriale, apoi Interioarele – serii care subîntind perioada
postdecembristă – se racordează puternic afectiv la memoria personală, deci la
filonul biografist“. „Pe aceeași direcție plasez […] «autoportretele ambientale»
ale lui Mircea Tohătan (picturi din deceniul nouă); calmele, reflexiv-pitoreștile
sale peisaje de mai tîrziu, colțuri ale unui citadinism din apuse vremuri,
enclavizat păstrat, caracterizează și o altă etapă de mentalitate, nu doar de
evoluție artistică, a autorului“ – pictura lui Tohătan din a doua jumătate a
deceniului al nouălea arăta un neoexpresionism dur, aproape turbionar, cu o
cromatică dominată de contrastul închis-deschis și griuri reci. „Pictura lui Costel
Butoi, învăluită într-o atmosferă exotică, cultivă un antropomorfism
primitivizant și cu accente monumentale, este neoexpresionistă natural și livresc
totodată: receptînd-o, te poți întoarce prin asocieri de muzeu imaginar la
Gauguin, dar, în opinia mea, ea poate oferi și interpretări vizuale – dacă ni le
dorim – ale «realismului fantastic» din literatura sud-americană“ (Adrian Guță,
„Corpul, biografismul, condiția umană“, în Generația ’80 în artele vizuale, ed.
cit.). Din păcate, atît Andrei Chintilă, cît și Costel Butoi au plecat dintre noi prea
devreme, în plină forță creatoare, adică în 2007, respectiv în 2013.