Sunteți pe pagina 1din 4

Economia rurală, economia urbană în Romania in a II-a

jumatate a secolului XX

Economia rurală

În perioada comunistă agricultura devine a doua ramură a economiei, fiind depăşită de


industrie.

Deşi ideologia comunistă promova desfiinţarea proprietăţii private, când s-a instaurat primul
guvern comunist în România, în 1945, membrii partidului au hotărât să facă o nouă reformă
agrară pentru a atrage populaţia rurală de condiţie medie şi modestă de partea lor. De aceea, în
mod paradoxal, instaurarea regimului comunist a debutat cu o nouă împroprietărire a ţăranilor..

Reforma agrară din 1945 a avut mai mult un rol propagandistic, deoarece a exceptat
combatanţii ţărani care au luptat pe frontul sovietic; a avut rolul de a desfiinţa vechea clasă de
proprietari şi de a atrage de partea noilor stăpâni, susţinuţi de forţa ocupatiei militare sovietice,
cea mai mare parte a populaţiei ţării.. Reforma agrară prevedea exproprierea moşiilor mai
mari de 50 de hectare, fără compensare. Decretul s-a aplicat chiar în noaptea următoare după
ce a fost emis, printr-o acţiune abuzivă a organelor de poliţie Proprietarii au fost ridicaţi noaptea
din casele lor şi stabiliţi cu domiciliu forţat în alte localităţi. Lor li s-au confiscat nu doar
pământurile ci şi maşinile agricole şi casele. 17000 de familii au fost obligate să-ţi părăsească
locuinţele. Pământul a fost preluat de stat, apoi repartizat fie ţăranilor, fie unor gospodării
agricole colective. Au fost împroprietăriţi ţăranii care aveau mai puţin de 5 hectare de pământ.
Terenurile rămase după împroprietărirea individuală au alcătuit aşa numitele gospodării de stat
şi gospodării colective. Gospodăriile agricole colective (G.A.C.-uri) erau teoretic proprietatea
comunităţii dintr-un sat, dar, de fapt aparţineau tot statului. Şi gospodăriile de stat (G.A.S.-uri,) şi
cele colective erau lucrate în comun de ţăranii care doreau să renunţe la proprietatea
particulară. Celor integraţi aici li s-a permis să păstreze doar un teren de 0,15 ha. Comuniştii au
sperat că mulţi ţărani vor renunţa la proprietate şi se vor înscrie în aceste asociaţii controlate de
stat, dar succesul lor a fost redus. Doar ţăranii foarte săraci s-au asociat în aceste gospodării.
Ţăranii înstăriţi erau numiţi de autorităţile comuniste chiaburi şi erau consideraţi exploatatori.
Comuniştii încercau, prin propagandă să-i convingă pe ceilalţi ţărani că aceştia sunt
nişte duşmani.

În perioada 1958-1962 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în
proprietatea statului. Colectivizarea forţată a început printr-o propagandă foarte agresivă făcută
de activiştii de partid (persoane însărcinate cu propaganda). Aceştia vizitau sistematic locuinţele
ţăranilor pentru a le prezenta avantajele muncii pământului în comun, în proprietatea statului.
Pentru că propaganda nu a avut mare succes s-a renunţat repede la metodele paşnice şi s-a
recurs la şantajul, tortura şi apoi la deportarea celor care nu doreau să renunţe la proprietăţile
lor. În 1962 procesul de colectivizare a fost considerat ca încheiat: 90% din suprafaţa agricolă a
României a devenit proprietate de stat, cel mai mare procent dintre ţările care trecuseră la
comunism în 1945 în Europa de Est. Pământul preluat de stat a fost organizat în aşa-numitele
Cooperative Agricole de Producţie (C.A.P.-uri). Ţăranii au fost obligaţi să predea şi vitele de
muncă, ce au fost folosite apoi în comun la C.A.P. Lucrătorii agricoli erau angajaţi ai statului şi
primeau o cotă parte din produse. Deşi iniţial C.A.P.-urile au dus lipsă de utilaje, în timp acestea
s-au mecanizat, iar exploatarea pământului s-a făcut mult mai eficient. Cifrele producţiei de
cereale au fost însă tot timpul exagerate atât de şefii C.A.P.-urilor cât şi de propaganda
comunistă de la nivel local şi central, astfel că nimeni nu cunoaşte exact care era producţia
reală în perioada comunistă.

Colectivizarea a dus la distrugerea economiei agrare prin intermediul forţei şi a presiunilor


execitate de organele de represiune ale statului. La început datorită masivelor investiţii şi a
programului de irigaţii, productivitatea agricolă a crescut, însă ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de
a plăti datoria externă care se acumulase, a cauzat dirijarea stocurilor de cereale la export. În
anii ’80, datorită exportului masiv de produse agricole pentru acoperirea datoriei externe,
populaţia României s-a confruntat cu o gravă criză alimentară. Criza s-a manifestat şi prin
reducerea raţiilor de hrană ale animalelor din fermele C.A.P.-urilor, ducând la ineficienţa
economică a acestora. Mortalitatea în rândul animalelor era ridicată iar producţia nu era de
calitate. O altă cauză a crizei agriculturii colectivizate a fost lipsa mâinii de lucru. Aceasta era
atât de acută în anii '80 încât lucrătorii din întreprinderi şi elevii din şcoli erau obligaţi să
participe la strângerea recoltei. În anul 1984 afost lansat Programul de Alimentaţie
Ştiinţifică a Populaţiei, iar distribuirea alimentelor se făcea pe bază de cartelă. În perioada
postcomunistă, după Revoluţia din decembrie 1989 dreptul de proprietate asupra pământului a
fost reconstituit, însă retrocedările au fost marcate de abuzuri şi ilegalităţi. Peste 40% dintre
români continuă să trăiască în mediul rural, iar agricultura se face cu mijloace arhaice.
Producţia agricolă este una de subzistenţă, asigurând necesarul unei familii.

După prăbuşirea regimului comunist, în 1990 o nouă reformă agrară a repus în posesie familiile
cu loturile din perioada anterioară colectivizării.

Economia urbană

Al doilea război mondial a însemnat pentru România mari pierderi materiale, care au
dezorganizat economia naţională. Preluarea puterii de către comunişti a lăsat în grija acestora
refacerea ţării. Comuniştii au început cu naţionalizarea mijloacelor de producţie (1948) şi
au continuat cu o politică de industrializare forţată. Au fost privilegiate domenii precum
metalurgia, siderurgia, construcţia de maşini şi industria extractivă. Industrializarea forţată a
produs grave dezechilibre economice datorită proastei gestiuni, deficitului de materii prime şi
lipsei forţei de muncă de înaltă calificare. Economia era complet centralizată şi planificată
de către stat. Comuniştii au naţionalizat băncile şi industria (le-au trecut în proprietatea
statului). Ei au început un program de industrializare forţată, pentru a transforma România din
ţară agrară în ţară industrială, ceea ce s-a reuşit. Accentul a fost pus pe dezvoltarea industriei
grele. Pe plan internaţional, România a facut parte din Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc (CAER) fondat în 1949, iar schimburile economice internaţionale s-au desfăşurat mai
ales cu alte state comuniste. Dezvoltarea industriei a fost frânată în anii de început ai
comunismului de controlul U.R.S.S. asupra economiei româneşti. În perioada 1945-1956 au
funcţionat nişte societăţi mixte româno-sovietice numite sovromuri care aveau ca scop
transferul de materii prime şi produse industriale din România în U.R.S.S. Acestea au secătuit
economia românească întrucât s-au sustras astfel din România de la cereale, petrol, minereuri
şi lemn până la fabrici întregi care au fost demontate şi duse în U.R.S.S. Perioada în care la
conducerea Partidului Comunist s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965) s-a caracterizat
prin creşterea investiţiilor în industrie şi transformarea României într-o ţară industrială. În 1950
industria reprezenta 46,6% din producţie iar în 1967, depăşise agricultura, fiind egală cu un
procent de 57,3%. Dej a introdus în 1951 planurile cincinale. Industrializarea comunistă a fost
catalogată drept industrializare forţată deoarece ea nu ţinea cont de nevoile pieţei şi producea
de multe ori pentru a atinge standardele fixate de funcţionarii de partid care doreau să
stabilească recorduri de producţie pe anumite domenii. Din cauză că populaţia rurală a rămas
fără pământ, o parte importantă a migrat spre oraş şi s-a angajat în noile fabrici. Ceauşescu
(1965-1989) a continuat planul de industrializare al ţării, făcând investiţii uriaşe. Accentul a fost
pus pe dezvoltarea industriei grele. Cele mai importante investiţii au fost în industria siderurgică
(Combinatele de la Reşiţa şi Galaţi), industria petrolieră (s-a mărit capacitatea de rafinare a
petrolului în rafinăriile de la Ploieşti), industria chimică industria şi constructoare de maşini. În
această ultimă ramură s-au realizat investiţii cu capital francez la fabricile Dacia Piteşti (1966),
în colaborare cu Renault şi Oltcit Craiova (1976), în colaborare cu Citroën. În anii '70 România a
avut unul dintre cele mai mari ritmuri de creştere economică din Europa. Dar o parte importantă
din investiţii s-au realizat cu bani împrumutaţi. România a fost singurul stat comunist care a
primit bani de la Fondul Monetar Internaţional. Investiţiile făcute de Ceauşescu nu au fost
recuperate din cauză că producţia nu ţinea cont de nevoile pieţei, de raporturile între costurile
de producţie şi profit. De aceea, în anii '80 România ajuns în incapacitatea de plată a datoriei
externe. Cea mai ineficientă investiţie a fost extinderea rafinăriilor de petrol de la Ploieşti.
Ceauşescu a extins capacitatea de rafinare a României mult peste producţia internă, de aceea
el a importat petrol de la arabi. Statele arabe au scumpit foarte mult petrolul în 1978, ducând la
o criză economică mondială. Drept urmare, rafinarea se făcea cu nişte costuri foarte mari, astfel
că banii investiţi nu au fost recuperaţi, ba, din contră, rafinăriile mergeau în pierdere. Tot în
pierdere au mers şi alţi coloşi industriali mari consumatori de energie. Deşi economia producea
foarte mult, costurile de producţie erau mai mari decât veniturile. La începutul anilor 1980 FMI
a declarat România stat insolvabil, adică incapabil să plătească datoria externă. În 1977
datoria externă a ţării fusese de 3,6 miliarde de dolari iar în 1983 ajunsese la 11 miliarde.
Pentru a plăti datoria, singura măsură luată de Ceauşescu a fost creşterea exporturilor şi
reducerea importurilor. Principalele produse de export au fost alimentele. Drept urmare,
începând cu 1982, s-a introdus raţionalizarea pâinii, făinii, uleiului, zahărului şi laptelui dar şi
raţionalizare. În timp au urmat şi alte produse. În 1981 se introdusese raţia la benzină (30 de litri
pe lună); au urmat restricţiile la electricitate (energia electrică era întreruptă după o anumită oră,
seara, pentru populaţie), limitarea alimentării cu apă caldă şi căldură (temperatura în birouri
iarna era de maxim 14 grade). În 1989 întreaga datorie externă a fost plătită, dar restricţiile au
continuat în acelaşi fel. Raţiile lunare ajunseseră în 1989 foarte mici (o jumătate de pâine pe zi
de persoană, un kilogram de zahăr, unul de făină şi unul de ulei pe lună) dar şi aşa mici, nu se
puteau cumpăra din lipsă de produse în magazine. Aceasta a fost principala cauza a revoltei
populare din 1989. După 1989 s-a revenit la economia de piaţă, fapt ce a presupus
privatizarea marilor întreprinderi de stat, creşterea nivelului şomajului, scăderea nivelului
producţiei industriale şi a nivelului de trai. Scăderea accelerată a economiei naţionale a fost
oprită începând cu anii 2000-2001, iar între anii 2004-2005 au apărut treptat semnele redresării,
concretizate într-o creştere economică de până la 4% cu mult înaintea nivelului înregistrat în
ţările occidentale. Activităţile financiare, sectorul serviciilor şi rata consumului au înregistrat o
importantă creştere. Marile oraşe au început să se extindă, în timp ce domeniul imobiliar a
înregistrat o explozie. După 1989 s-a revenit la economia de piaţă, fapt ce a presupus
privatizarea marilor întreprinderi de stat, creşterea nivelului şomajului, scăderea nivelului
producţiei industriale şi a nivelului de trai. Scăderea accelerată a economiei naţionale a fost
oprită începând cu anii 2000-2001, iar între anii 2004-2005 au apărut treptat semnele redresării,
concretizate într-o creştere economică de până la 4% cu mult înaintea nivelului înregistrat în
ţările occidentale. Activităţile financiare, sectorul serviciilor şi rata consumului au înregistrat o
importantă creştere. Marile oraşe au început să se extindă, în timp ce domeniul imobiliar a
înregistrat o explozie.