Republica Socialistă România

Republica Socialistă România (RSR) a fost denumirea oficială purtată de statul

român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce inițial se
numise Republica Populară Română.
În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar
general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a adăugat, începând cu
anul 1974, funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Regimul comunist, sub
conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a avut un caracter preponderent dictatorial.
Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o sondă de petrol
pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede soarele.

Istoric
Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanțe cel puțin neclare. După o scurtă
luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceaușescu. Dacă politica lui
Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparație cu noua linie politică
hrușciovistă, Ceaușescu a părut inițial un reformist prin comparație
cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.
În 1965, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului
în Partidul Comunist Român.
În primii săi ani petrecuți în fruntea partidului, Ceaușescu era popular atât în țară cât și în
străinătate. Aprovizionarea cu alimente era bună, bunurile de larg consum au reînceput să
apară, cenzura a fost slăbită și s-a înregistrat o deschidere culturală spre occident. Momentul
de maximă popularitate a lui Ceaușescu a fost cel al discursului de condamnare a invaziei
sovietice din Cehoslovacia din 1968. În scurtă vreme însă, popularitatea lui în țară a început
să scadă, în ciuda bunului său nume în străinătate. România a continuat să aibă relații bune cu
guvernele occidentale și cu instituțiile internaționale precum Fondul Monetar
Internațional și Banca Mondială. În timpul lui Ceaușescu, România a stabilit sau a păstrat
relațiile diplomatice cu țări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din
diferite motive aveau relații tensionate cu Moscova.
Perioada de libertate și aparentă prosperitate a fost de scurtă durată. Chiar de la începutul
perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceaușescu a hotărât introducerea unei noi
politici demografice, luându-se măsura interzicerii avorturilor și contracepției și sprijinirea
creșterii natalității.
Au existat numeroase încălcări ale drepturilor omului, abuzuri de natură stalinistă: o poliție
secretă supradimensionată, cenzură, stabilirea de domicilii forțate pentru oponenții regimului,
dar nu la aceeași scară ca în deceniul anterior.
 Republica Socialistă România în 1967
(înaintea reformei administrative din 1968)
În timpul regimului Ceaușescu, s-a desfășurat un proces de negociere între România, pe de-o
parte și Israel și Germania de Vest pe de alta, prin care ultimele două au plătit sume de bani
pentru a permite cetățenilor români de etnie evreiască sau germană să emigreze.
Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982 prevedea următoarele: „Persoanele
care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral
datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au
obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele
fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să
restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și
perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și
doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare
erau împărțite pe categorii, în funcție de nivelul de studii al persoanelor.
Ceaușescu a continuat politica de industrializare inițiată de Gheorghiu-Dej, dar produsele
rezultate nu se ridicau în cea mai mare parte la nivelul calitativ necesar[necesită citare] pentru a fi
vândute pe piața mondială.
După o vizită în Coreea de Nord (1971), Ceaușescu a inițiat o politică megalomană de
schimbare a țării (1974), prin așa-numita „sistematizare a teritoriului”. O mare parte
a Bucureștiului a fost demolată pentru a face loc unor proiecte faraonice precum Casa
Poporului, Centrul Civic, Bulevardul Victoria Socialismului etc. Căderea regimului ceaușist
după revoluția română din 1989 a stopat procesul de demolare a satelor și a orașelor, dar a
lăsat neterminate numeroase construcții, precum Biblioteca Națională, Centrul Cultural
Român (noua cladire a Operei) și Casa Radio. În timpul campaniei de demolare de la
sfârșitul deceniului al nouălea, când au fost făcute una cu pământul numeroase clădiri de o
mare valoare istorică și artistică, capitala primise porecla „Ceaușima” – o aluzie glumeț-
amară la Hiroșima.
Până pe la mijlocul deceniului al optulea, Bucureștiul, ca multe alte orașe, s-a dezvoltat,
extinzându-se în special spre sud, est sau vest, prin construirea unor cartiere-dormitor la
marginea orașului, unele, așa cum este Drumul Taberei, cu o valoare arhitecturală ridicată. În
capitală au fost duse la îndeplinire mai multe planuri de conservare a monumentelor (în
special în deceniul al șaptelea și începutul celui de-al optulea), dar programele de conservare
au fost oprite după ce Ceaușescu a declanșat ceea ce este cunoscut sub numele de „Mica
revoluție culturală”. Noua orientare cultural-politică a fost hotărâtă de Ceaușescu după
vizitele făcute în Coreea de Nord și Republica Populară Chineză.
Marele cutremur din 1977 a adus uriașe pagube Bucureștiului, s-au prăbușit mai multe
clădiri, multe au fost grav afectate. Cutremurul a fost unul dintre pretextele folosite pentru
declanșarea marilor demolări din Capitală, demolări prin care au fost distruse nu numai
clădiri grav avariate și fără o valoare istorico-culturală, dar și monumente de o mare
importanță istorică sau bijuterii arhitectonice precum Mănăstirea Văcărești (1722),
Bisericile Sfânta Vineri (1645) și Enei (1611), Mânăstirile Cotroceni (1679)
și Pantelimon (1750), Stadionul Republica (Stadionul ANEF, 1926). Chiar și Palatul de
Justiție, opera unuia dintre cei mai faimoși arhitecți români, Ion Mincu, era programată
pentru demolare la începutul anului 1990, după cum arătau planurile de
sistematizare.[necesită citare]
S-a ajuns astfel ca, în locul unei politici de reconstrucție, orașul să fie supus demolărilor care
făceau loc construcțiilor monumentale noi. În 1990, o analiză a Uniunii Arhitecților afirma că
au fost distruse peste 2.000 de clădiri, 77 dintre ele având o mare valoare arhitecturală, cele
mai multe dintre ele fiind într-o foarte bună stare. Printre clădirile care urmau să fie demolate
se număra și cea a Gării de Nord, monument istoric, care fusese programată pentru demolare
în 1992.
România comunistă a avut sisteme sanitare și de învățământ relativ bune, la nivelul celor din
alte țări ale lumii în curs de dezvoltare. Nivelul lor a căzut însă spre sfârșitul anilor 1980,
când era lipsă de medicamente, aparate medicale etc. Ca un exemplu al urmărilor situației
dezastruoase, putem aminti că din cauza lipsei seringilor sterile și a transferurilor de sânge
efectuate în condiții neprofesionale și nonigienice, mulți copii au fost infectați cu
virusul HIV.
Nu toate proiectele industriale ale epocii comuniste s-au dovedit a fi eșecuri: de exemplu,
România și-a construit un sistem energetic eficient și o rețea de distribuție a energiei
dezvoltată. În anii lui Ceaușescu s-a construit Metroul din București și un mare număr de
locuințe în diferite orașe ale țării.
În deceniul al nouălea, Ceaușescu a devenit obsedat de ideile returnării datoriei externe
contractate în Occident și de construire a unui palat (Casa Poporului) cu dimensiuni uriașe,
alături de un cartier monumental la fel de grandios (Centrul Civic și Bulevardul Victoria
Socialismului). Acestea au dus la crize de aprovizionare cu alimente și bunuri de larg
consum. După 1984, în ciuda unor ani buni din punct de vedere agricol și a unei producții
mari de alimente, a fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază (ca un „mijloc de
reducere a obezității”).
Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul, carnea de porc, vită și de pui au fost
raționalizate până la căderea regimului comunist în 1989, iar rațiile au scăzut neîncetat. În
vreme ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau exportate, pe piața internă ajungeau
de cele mai multe ori mărfurile refuzate la export. Banii obținuți din exporturi erau folosiți la
plata datoriei externe și, după achitarea ultimei rate, la continuarea industrializării forțate.
Românii au consumat mari cantități de „tacâmuri de pui”, ulei comestibil mixt din floarea
soarelui și porumb, "„salam cu soia”", surogat de cafea "„nechezol”", pește oceanic pentru
înlocuirea necesarului de carne. Chiar și aceste produse erau găsite cu greu, în această
perioadă înregistrându-se o înflorire fără precedent a pieței negre.
Prin 1985, în ciuda marii capacități de rafinare și a producției importante de țiței, benzina a
fost strict raționalizată, circulația în zilele de duminică a fost limitată iar cea din timpul iernii
a fost „suspendată temporar” pentru autoturismele proprietate particulară. Numeroase
autobuze și taxiuri au fost adaptate pentru funcționarea cu gaz metan. Electricitatea a fost
raționalizată pentru a asigura funcționarea industriei grele. Cu toate acestea, întreruperile
arbitrare de aprovizionare cu curent electric erau frecvente. Iluminatul stradal a fost redus, iar
programul televiziunii naționale a fost micșorat la două ore pe zi. Emisia postului 2 al
televiziunii naționale și a posturilor regionale de radio a fost oprită.
Distribuirea agentului termic în timpul iernii și a apei calde menajere a fost redusă, populația
fiind obligată să apeleze la improvizații diferite sau, după cum s-a exprimat într-un discurs
Ceaușescu, românii au îmbrăcat „o haină în plus”. Un decret din 1988 prevedea, că în toate
spațiile publice trebuie menținută o temperatură sub 16oC pe timpul iernii, singurele instituții
exceptate fiind școlile și grădinițele. Programul de funcționare a magazinelor a fost schimbat
pentru a folosi pe cât posibil doar lumină naturală. Pe piața neagră, țigările Kent și cafeaua
naturală au devenit adevărate monede de schimb, fiind folosite pentru procurarea oricărei
mărfi sau serviciu. Deținerea de valută străină era interzisă, puținii români care intraseră legal
în posesia acesteia puteau să o folosească exclusiv pentru cumpărarea de bunuri din rețeaua
magazinelor de stat specializate (shopuri „Comturist”).
Starea de sănătate a populației s-a înrăutățit odată cu scăderea semnificativă a importurilor de
medicamente.
Controlul asupra societății ca întreg a devenit mult mai strict, cenzura a fost extinsă
iar Securitatea a recrutat noi agenți-informatori și a mărit numărul de posturi telefonice puse
sub observație. Numărul românilor care aveau dosare de urmărire a crescut. În conformitate
cu dezvăluirile CSAS, în 1989 unul din trei români era informator al Securității. În aceste
condiții, veniturile din turism au scăzut substanțial, numărul de turiști străini a scăzut cu 75%,
cele mai importante agenții de turism străine care organizau vacanțe în România, au renunțat
la afacerile din țară în 1987.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, după un efort de aproape un deceniu, a fost dat în funcțiune.
A fost început Canalul Dunăre-București. Lucrările la acest canal au fost abandonate în 1990.
Au fost date în funcțiune mai multe canale de irigații. S-au făcut eforturi pentru îmbunătățirea
sistemului de căi ferate prin electrificarea mai multor linii principale și prin crearea unui
sistem modern de control al circulației. A crescut numărul de hidrocentrale, (cea mai
importantă fiind cea de la Porțile de Fier de pe Dunăre) și a fost începută construirea centralei
nuclearo-electrice de la Cernavodă. Flota maritimă a devenit una dintre cele mai mari din
lume, dotată cu nave construite în mai multe șantiere navale, cel mai important fiind cel de
la Constanța. A fost construit un nou port maritim, Portul Constanța Sud-Agigea. În țară au
fost construite mai multe uzine ale industriei constructoare de mașini, chimice și de
prelucrare a petrolului.
Moștenirea negativă a acestei perioade a fost o industrie grea supradimensionată, folosind
metode de producție învechite, mare consumatoare de resurse, producătoare de mărfuri cu
valoare mică sau de complexitate scăzută.
 Rețeaua carcerală și de lagăre a Republicii Socialiste România

Capacitatea de rafinare a țării era de peste 10 ori mai mare decât necesarul, producția de oțel
depășea de 2,5 ori, iar producția de aluminiu depășea de 5 ori nevoile țării. O mare parte a
acestei supraproducții nu putea fi vândută la export la prețuri care să justifice importurile de
materii prime. Industria ușoară era puțin dezvoltată, iar producția de bunuri de larg consum se
afla la un nivel ridicol de mic. Numeroase bunuri de folosință îndelungată erau așteptate cu
anii mai înainte de a fi cumpărate – pentru un automobil Dacia se aștepta peste 5 ani, în
condițiile în care modelul de bază nu fusese schimbat de la cumpărarea licenței din anii 1960.
Rețeaua națională de drumuri era într-o stare foarte proastă, aflându-se la nivelul anilor 1950,
singura autostradă, București-Pitești, având o lungime de aproximativ 100 km.
Rețeaua telefonică era una dintre cele mai proaste din Europa, cu tehnologii din anii 1930-
1960 și cu un număr insuficient de posturi telefonice. În România existau în 1989
aproximativ 700.000 de posturi telefonice la o populație de 23 de milioane de cetățeni. Postul
național de televiziune emitea în timpul săptămânii numai 2 ore pe zi, în special materiale
de propagandă, cei mai mulți români alegând să urmărească emisiunile televiziunilor din
statele vecine (Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Uniunea Sovietică), în zonele în care semnalul
acestora era suficient de puternic, folosind antene artizanale sau mici antene parabolice.
Aproape că nu existau computere personale la populație, în întreprinderile de stat existând un
număr redus de calculatoare, folosite în producție.
S-au făcut investiții în industrie fără nicio preocupare pentru protecția mediului. Nivelurile de
poluare erau foarte crescute chiar și pentru standardele mai permisive din Europa
Răsăriteană comunistă. Printre cele mai poluante întreprinderi s-au numărat fabrica de negru
de fum de la Copșa Mică și combinatul siderurgic de la Hunedoara. Ceaușescu a aprobat
planuri, parțial puse în practică, pentru desecarea unor întinse terenuri din Delta Dunării și
exploatarea agricolă a zonei.

Consecințele politicii economice falimentare

Bucureșteni stând la coadă la Bucur-Obor, în 1986

Industria
Ceaușescu introduce un plan de dezvoltare economică în care, mai ales industriei i se
imprima un ritm absurd. De exemplu, industria metalurgică, în special cea siderurgică într-o
țară în care resursele de minereu de fier și cărbune nu sunt deosebite, în condițiile în care
cererea pe piața mondială nu mai era așa de mare datorită unei adevărate revoluții
tehnologice. La toate acestea se adaugă criza energetică mondială care își făcuse simțită
apariția.
Ramurile în care politica economică a partidului a fost extrem de neprevăzătoare au
fost siderurgia și petrochimia.
Siderurgia
În 1975 România importa 10 878 700 tone minereu de fier și producea 449 kg oțel pe
cap de locuitor. Pentru că producția planificată trebuia să ajungă la 1000 kg s-a construit, pe
lângă giganticul combinat de la Galați, încă unul, de dimensiuni asemănătoare, la Călărași; în
1981 importurile de minereu de fier au crescut la 15 016 000 tone.
Petrochimia
Deși producția internă de petrol a scăzut continuu după anul de vârf 1976
(1976=14.700 000 tone, 1981= 11 600 000 tone) și în ciuda crizei petrolului de după 1973,
partidul a mărit totuși capacitatea de rafinare care a ajuns de la 18 500 000 tone în 1973, la
circa 33 000 000 tone în 1980.
 România, și așa lipsită de valută forte, a fost obligată să cheltuiască tot mai mult
pentru importurile de petrol, care au însumat 14. 143.300 tone în 1973, 15.000.000 tone în
1980, 12.900.000 tone în 1981, 10 900.000 tone în 1982, firește la ruinătorul preț al pieței
mondiale. Discrepanța dintre capacitatea de prelucrare a rafinăriilor și posibilitatea de
achiziționare a petrolului a făcut ca în anul 1984, circa 35 % din capacitatea de prelucrare a
rafinăriilor să nu fie folosită.

Agricultura
Partidul Comunist Român în frunte cu Ceaușescu își arată „neputința soluționării
problemelor agriculturii” care fac din România o „țară cu cronice crize alimentare”. „Politica
partidului a tratat întotdeauna agricultura și țărănimea cu indiferență și nepricepere”.
Astfel în primăvara lui 1983 conducerea partidului a emis nu mai puțin de cinci decrete
privind agricultura menite să rezolve criza, care nu fac decât să întărească controlul central..
Gradul de pervertire a firescului se vede din preambulul unuia dintre decrete care arată că
creșterea vitelor trebuie să fie o cinste și o datorie de onoare. Un decret introduce un nou
sistem de achiziții forțate de la țărani, obligați să contracteze animale doar cu statul și să le
vândă la prețul fixat de acesta. Un altul introduce pedepse aspre, amenzi și închisoare pentru
tăierea particulară a animalelor, precum și obligativitatea fiecărei gospodării țărănești de a
înregistra toate animalele din ogradă la primărie. Alt decret reglementa strict prețul de
vânzare al produselor țărănești, fixându-le la un plafon foarte jos.
În 1983, an de secetă iese în evidență precaritatea programului de modernizare când, deși încă
din 1976 se propusese irigarea a 3.200.000 hectare, suprafața irigată în 1982 era doar de 2
380 000 hectare. Ca urmare producția declarată de cereale a fost de numai 20 milioane de
tone. La mijlocul anilor '80, România ajunsese la o producție de 8,5 milioane de tone de grâu
(1988) și 11,9 milioane de tone de porumb (1985), însă după căderea comunismului,
infrastructura agricolă se află în paragină, sistemele de irigații au fost furate sau distruse,
parcul de mașini agricole în mare parte casat, suprafața agricolă fiind extrem de
fărâmițată, iar nivelul producției de cereale a României înregistrat în anul 2007 s-a situat la
7,8 milioane de tone.
În privința forței de muncă România folosea un număr uriaș de muncitori agricoli (3 milioane
în 1981) sau 28,9% din totalul populației ocupate, practicând așadar o agricultură înapoiată și
ineficientă. Pe de altă parte cantitatea de îngrășăminte livrată agriculturii de industria chimică
era încă insuficientă, România importând în continuare din Apus îngrășăminte și semințe
selecționate.

Defilare de 23 August
 Bancnotă cu valoarea nominală de 100 lei, ediția 1966 (avers)
Construcțiile megalomanice
După modelul altor dictatori comuniști, ca Mao Zedong sau Kim Ir Sen, în Capitală
încep adevărate lucrări faraonice, prin care se risipesc enorme fonduri financiare. Aceste
construcții, numite ulterior megalomanice, culminează cu Casa Poporului, devenită
acum Palatul Parlamentului. Ridicată alături de un bulevard luxos, mai lung și mai larg
decât Champs-Élysées (ce se dorea a fi "Bulevardul Victoria Socialismului"), Casa Poporului
a ajuns să fie a doua din lume ca mărime, între clădirile administrative, fiind întrecută doar
de Pentagon.
Ceaușescu izolat
De-a lungul anului 1989, Ceaușescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În
august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-
european și a „apărării socialismului” în aceste țări. Această propunere este însă respinsă atât
de către statele Pactului de la Varșovia, cât și de către China.

Investiții ruinătoare de aproape 9 miliarde de dolari

Vârful datoriei externe a României a fost de 10 miliarde 170 milioane de dolari,
potrivit declarației lui Răzvan Temeșan, șeful Direcției de Credite Externe din Banca Română
de Comerț Exterior. Pe de altă parte Ceaușescu a investit aproape 9 miliarde de dolari în
întreaga lume (Irak - 2,6 miliarde dolari, Ucraina - peste 1 miliard de dolari, Cuba-un miliard
de dolari, Egipt-470 milioane de dolari, Siria, Angola, Zambia, Mozambic, Libia, etc).
România a construit drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment și armament, lucrări
de irigații (Irak), un oraș ucrainean cu 20.000 de locuitori, Dolinska, construit în întregime de
români și combinatul-colos KGOKOR din apropierea orașului ce se întinde pe 1300 de
hectare, unde s-au oprit lucrările în 97 și a devenit țină pentru hoții de fier vechi (Ucraina), de
la armament la tractoare sau camioane, inclusiv uzina de crom-nichel Las Camariocas
(Cuba), rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigații pe mii de hectare-investiții
derulate prin Industrial Export, o companie a statului.(Siria), drumuri, zeci de școli, sute de
blocuri, arme.(Libia), fabrici de ciment și de produse chimice, linii electrice de înaltă
tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri (Egipt). Toate aceste obiective
au fost construite de români din ordinul lui Ceaușescu și s-au dovedit ruinătoare pentru
România căci ele s-au transformat în datorii. În 2011 datele oficiale vorbesc de suma de 2
miliarde și jumătate de dolari care mai trebuie primită de România. Diferența a fost fie redusă
sever prin convențiile internaționale(Irak-80%, Mozambic-90%), restul fiind reeșalonată pe
foarte mulți ani în cazul sumelor mari (Irak) sau plătită în cazul sumelor mici ori în bani
(Mozambic), ori cel mai adesea în produse(Egipt- detergenți de tip Jax și Smash sau
insecticide, Vietnam- orez de 18 milioane euro), fie cumpărată de firmele specializate în
recuperarea datoriilor (la 5-10% din valoare, 10%- Zambia , 3 milioane din 30 milioane) fie
,,s-a pierdut” (Ucraina). Irakul datora României 2,6 miliarde dolari în 2005. Clubul de la
Paris, aceeași instanță care în 1981 obliga România să-și plătească datoriile, în 2005 ne-a
cerut să iertăm datoria statului irakian în proporție de 80%, mai mult de 2 miliarde de dolari,
iar restul datoriei a fost eșalonat pe 23 de ani cu 5 ani de grație. În 2007, printr-un acord
semnat, s-a redus datoria externă a Mozambicului față de România cu 90%, cu condiția ca
restul să fie plătită. În Ucraina o investiție de aproape un miliard de dolari nici măcar nu
apare pe vreo listă oficială pentru recuperare. În 1990 datoria Siriei se ridica la o sută de
milioane de dolari. După "89, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane
de dolari.
Datoria externă
În 1981, Republica Socialistă România atingea vârful datoriei externe, de aproape 11
miliarde de dolari, și se afla astfel la mâna FMI și a țărilor creditoare. În urma negocierilor
purtate cu cei mai mari creditori internaționali, Nicolae Ceaușescu a luat hotărârea ca
România să își plătească datoriile înainte de termen. O mare parte din producția agricolă și
industrială s-a îndreptat către export, ceea ce a dus la raționalizarea produselor alimentare, și
s-a transformat inevitabil în interminabilele cozi la mâncare. Însă în primăvara anului 1989,
președintele Nicolae Ceaușescu a anunțat că România și-a încheiat socotelile cu creditorii
internaționali și nu mai este datoare nimănui. Ba mai mult, România chiar avea de recuperat
datorii și avea în conturi peste două miliarde de dolari. Cu toate acestea, populația răbda de
foame.

Lipsa principalelor bunuri de consum

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne, ouă, lapte.
„Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui
1981”. Atunci sunt reintroduse cartelele desființate în 1954, fiind raționalizate pâinea, laptele,
uleiul, zahărul și carnea.
În magazine nu se găseau în mod curent carne (pui, porc, vită), ouă, lapte. Ca produse din
carne puteai găsi curent doar pește înghețat (stavrid, cod, merluciu) sau proaspăt (crap, caras,
biban, știucă, roșioară, guvizi-în localitățile de lângă mare, șalău și somn-care erau scumpe),
conserve de pește (rusești), tacâmuri de pui (gheare și gâturi), picioare de porc (numiți
adidași), salam cu soia, scoici albaneze, creveți în ulei. Din când în când se mai găseau cu
coadă unele conserve de carne de vită, organe (pipote, inimi), oase pentru ciorbă
și,,acordeoane" (coaste de porc-n.r.). Micii erau vânduți prin parcuri și piețe iar carnea roșie
(pui, porc, vită) putea fi consumată la restaurant la prețuri de 4-5 ori mai mari.
La ouă, lapte și produse din lapte (unt, smântână și telemea, aproape singurul tip de brânză
care se găsea) se stătea la cozi interminabile. În loc de lapte se folosea laptele praf.
Cașcavalul, urda și cașul erau mărfuri rare și scumpe, iar celelalte lipseau cu desăvârșire.
Iaurtul se putea găsi relativ frecvent.
Fructele care se găseau erau numai cele locale (mere, pere, prune, struguri, cireșe, vișine,
pepeni, gutui, caise, piersici). Bananele, portocalele, mandarinele, lămâile, ananasul (în
compot la cutie) erau rare și oamenii stăteau la cozi uriașe pentru a le cumpăra măcar pentru
cei mici de sărbători. La salate oamenii foloseau suc de lămâie concentrat (artificial) sau oțet.
Multe din dulciurile existente (ciocolată, gume, bomboane) erau numai cele autohtone care
erau de proastă calitate, mulți români preferând să le ocolească pe cele mai multe dintre ele.
Ciocolata, guma, bomboanele de calitate erau rare și se obțineau ori stând la cozi imense, ori
printr-o pilă, ori de la cineva care mai venea din străinătate. Spre sfârșitul perioadei
comuniste, 1987-1989 au început să pătrundă unele produse (gumă, etc) din Iugoslavia și
Polonia. Românii se mulțumeau în mod obișnuit cu gemuri și dulcețuri care erau făcute din
fructe autohtone, compoturi, rahat și tradiționala eugenie. Mierea era scumpă. Prăjiturile și
fursecurile, pe care le puteai cumpăra de la cofetării, erau însă răspândite și de bună calitate,
fiind pregătite natural. Mai puteau fi găsiți uneori pufuleți sărați sau dulci (rar), pufarine și
stafide.

Sucurile care se găseau erau de producție autohtonă (Cico, Lămîița, siropuri). Brifcorul și
Pepsi erau rare. Se mai găsea din când în când nectar bulgăresc care era însă scump. Nucile
erau cele mai frecvente. Alunele se găseau rar, migdalele aproape niciodată. Semințe, pachete
de gumă și gume cu surprize(ambele străine) puteau fi cumpărate de la vânzătoare ambulante
particulare care comercializau produsele cu îngăduința și complicitatea Miliției.
După cafea naturală tânjea toată lumea, dar se găsea foarte rar și era foarte scumpă. Ea era
înlocuită în mod curent cu nechezol sau, mai rar, cu inka. Nesul era și el o raritate. Ceaiurile
curente erau cele medicinale, autohtone și ceaiul chinezesc. Ceaiul englezesc era la mare
căutare.
Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. Carnea de
pui, porc, vită, oaie, laptele, brânza, untul, smântâna și ouăle, fructele de import, cafeaua,
orezul și făina lipseau în mod curent din magazine. Printre bunurile „care făceau obiectul
fascinației și dorinței intense a populației”, erau și „cafeaua, portocalele, bananele, ciocolata,
bomboanele «cubaneze», guma de mestecat, băuturile răcoritoare Pepsi ori Coca Cola”.
„Se poate spune fără exagerare, că în România anilor 80, calitatea vieții s-a degradat simțitor
față de nivelul pe care-l atinsese cu un deceniu mai înainte”, concluzionează istoricul Vlad
Georgescu. „Comuniștii români ai președintelui Ceaușescu au dat puține semne că își dau
seama de gravitatea situației în care au adus țara sau că se preocupă de căile scoaterii ei din
criză”, adaugă același istoric.
În 1989, Ceaușescu pare a ignora total situația dezastruoasă în care se afla țara. El face
referință în cuvântările sale la „înaltul nivel de trai” atins sub conducerea sa, fără precedent în
istoria României, iar televiziunea națională arată imagini ale dictatorului vizitând magazine
special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. Ca
să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un
program de „alimentație rațională”, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai
mult de 3.000 de calorii pe zi.[16] Alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raționalizate la
1 kg/lună de persoană, iar populația trece prin momente extrem de dificile, petrecând
nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în fața magazinelor alimentare care nu aveau
mai nimic de oferit.[17] Astfel, 76%, adică peste trei sferturi din populația intervievată care a
cunoscut situația de dinainte de 1989, "stătea la cozi pentru a cumpăra alimente mai des decât
lunar, iar peste jumătate (55%) stătea la cozi pentru a cumpăra alimente mai des sau
săptămânal.[18] Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate (nechezol).
Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piața internă cu surogate (salamul cu
soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare și căpățâni de porc, numite ironic de
popor „adidași și calculatoare”). Politica economică de planificare centralizată conduce la
prețuri aberante, fără nici o legătură cu realitatea economică. Producția este orientată spre
investiții industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantități
insuficiente. Mai importante decât banii devin „relațiile”, mărfurile sunt vândute „pe sub
mână”, o criză morală distorsionează întreaga societate. Circula vorba că o „pilă”
în comunism este mai valoroasă decât o moșie în capitalism. Nomenclatura, activiștii de
partid, se aprovizionează din magazine speciale și case de comenzi la care oamenii obișnuiți
(inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.
Frig și întuneric
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre
românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi
sub 10 grade C”. Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore ore zilnic iar adesea la etajele
superioare aceasta nu ajungea deloc. Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara.
„Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea
regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără
niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii
erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a
frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea
ascensoarelor”. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a
scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.

Un uriaș lagăr de concentrare

Peisajul social seamănă teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984. Oamenii sunt
mânați în turmă la demonstrațiile de susținere a regimului și a dictatorului. Elevii, studenții și militarii
adună recoltele prin „muncă voluntar-patriotică” sau „practică agricolă”, eufemisme folosite pentru munca
obligatorie. (Practica agricolă devine „materie de studiu” anuală în toate facultățile, „nota” obținută având
pondere în calcularea mediei de absolvire). Întreaga țară capătă aspectul unui uriaș lagăr de concentrare,
din care unii curajoși au încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau
cerând azil politic dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive sau artistice.

Fenomene de dizidență
Cele mai importante voci ale disidenței individuale au fost: scriitoarea Doina Cornea,
matematicianul Mihai Botez, istoricul Vlad Georgescu, preotul ortodox Gheorghe Calciu-
Dumitreasa, scriitorul Dorin Tudoran, inginerul Radu Filipescu, scriitorul Dan Petrescu,
poetul Mircea Dinescu, inginerul Gheorghe Ursu, muncitorul Iulius Filip, grupul de jurnaliști
de la Europa Liberă, Liviu Babeș și alții.
În ianuarie 1977, Paul Goma i-a trimis o scrisoare liderului mișcării disidente Carta 77, Pavel
Kohout, în care își exprima solidaritatea cu disidenții cehi și slovaci. după doar o lună, Goma
i-a transmis o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, în care îl invita să semneze împreună
documentul programatic al Cartei "77. De asemenea, Paul Goma și alte șapte persoane au
adresat participanților la conferința pentru Securitate și cooperare, care se ținea la Belgrad, în
februarie 1977, o scrisoare deschisă, în care protestau împotriva opresiunii și a încălcării
drepturilor constituționale în România. Ulterior, scrisoarea a fost semnată de mai mult de 200
persoane, dintre acestea doar câteva fiind nume cunoscute. Textele redactate de Paul Goma
au fost expediate și posturilor de radio occidentale care le-au difuzat ulterior. Arestat și
interogat de Securitate, hărțuit după punerea în libertate, Paul Goma a fost nevoit să
emigreze. aceasta a însemnat sfârșitul mișcării scriitorului.[21]
Disidența ortodoxă s-a manifestat în primul rând prin predicile ținute de părintele Calciu-
Dumitreasa în Biserica Radu Vodă din București. Adresate mai ales tineretului, ele ocoleau
politica pentru a se concentra cu precădere asupra raportului
dintre ateism, credință și marxism. Regimul le-a socotit însă suficient de periculoase pentru a-
l condamna pe autorul lor, care petrecuse deja 16 ani în închisoare (1948-1964) la încă zece.
O disidență muncitorească a fost înființarea unui sindicat liber, SLMOR (Sindicatul Liber al
Oamenilor Muncii din România, martie 1979) cu secții în Muntenia, Banat și Transilvania,
însumând peste 2000 de membri. Sindicatul care cerea în primul rând acordarea dreptului de
asociere, apoi tot felul de drepturi muncitorești inexistente în societățile comuniste, nu a trăit
decât două săptămâni, conducătorii săi precum și mulți dintre membrii săi dispărând sau
sfârșind în închisoare. Crearea SLMOR venea la numai doi ani după greva celor 35 000 de
muncitori din Valea Jiului (august 1977) și conducerea partidului s-a grăbit să înăbușe rapid
mișcarea.
Radu Filipescu reprezintă prin curajul său un caz aparte: el este cel care, în 1983, a tipărit și a
împărțit prin București zeci de mii de manifeste chemând la grevă generală. O asemenea
faptă a fost încadrată de justiția comunistă la infracțiunea de propagandă împotriva ordinii
socialiste, conform articolului 166, paragraful 2 din Codul Penal, și „răsplătită” cu 10 ani de
închisoare. Eliberat după trei ani în urma intervențiilor internaționale, a făcut ulterior foarte
multe pentru protejarea deținuților politici întâlniți în închisoare prin popularizarea lor în
Occident. (pag 372)
Doina Cornea a fost una dintre personalitățile disidente cu activitate de lungă durată, începută
încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupată la început doar de
declinul educației sub comunism, critica ei, inspirată de morala creștină și tradițiile
intelectuale interbelice, s-a radicalizat după greva muncitorilor de la Brașov din 1987. Până la
căderea regimului, a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce
propunea un amplu program de reforme, capabilă să atragă solidaritatea altora în critica pe
care a lansat-o față de aberantul program de sistematizare.
Dorin Tudoran a fost, după momentul Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să
facă publică atitudinea sa critică față de regimul comunist, evoluând rapid de la o critică
limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului însuși. Împins de autorități să
emigreze în 1985, el a fost unul dintre extrem de activii susținători din emigrație ai
disidenților din țară prin intermediul postului Vocea Americii. Ulterior, la sfârșitul anilor
1980, alături de Vladimir Tismăneanu, a contribuit la publicarea primei (și singurei) reviste
dedicate culturii alternative din România comunistă, „Agora"
Dan Petrescu a ieșit public pentru prima dată la începutul lui 1988, dar în cei doi ani până la
căderea comunismului a devenit poate criticul cel mai prolific și cel mai subtil al regimului
Ceaușescu. Pe lângă numeroase analize scurte asupra sistemului comunist și mecanismelor
sale de control, el este coautorul, împreună cu Liviu Cangeopol, al unei radiografii
excepționale a României din ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. Textul respectiv, un dialog de
lungimea unei cărți, a reprezentat la vremea respectivă cea mai radicală critică a
comunismului românesc, care cerea schimbarea sistemului comunist însuși. Bazat pe
informații directe și exemple luate din viața cotidiană, volumul respectiv rămâne și astăzi o
sursă valoroasă pentru studiul comunismului. În plus, merită menționat faptul că Dan
Petrescu și Doina Cornea sunt co-semnatarii unei scrisori colective, care cerea ca la
Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989 Ceaușescu să nu mai fie reales.
Gheorge Ursu a fost asasinat din cauza jurnalului său în arestul de la Rahova.
Liviu Babeș a fost un schior care și-a dat foc pe pârtie în semn de protest față de politica lui
Nicolae Ceaușescu.
Mișcări de protest împotriva regimului

Monumentul luptătorilor anticomuniști din Brașov

 1981: complotul militar eșuat al generalului Ion Ioniță, ministru al apărării

 Greva minerilor din Valea Jiului din 1977
 Revolta muncitorilor de la Brașov (14-15 noiembrie 1987): Revolta s-a declansat la
întreprinderea de Autocamioane Brașov, printr-o grevă începută în noaptea de 14
noiembrie, la schimbul III, și continuată a doua zi dimineața cu un marș până în centrul
orașului. Sediul comitetului județean de partid a fost devastat. Forțele de miliție și de
securitate au folosit gaze lacrimogene. În următoarele săptămâni au avut loc manifestări
de solidarizare cu muncitorii brașoveni. Pe 22 noiembrie 1987, trei studenți brașoveni
(Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban) au afișat în fața cantinei studențești din
Complexul Memorandului o pancartă pe care scria „Muncitorii arestați nu trebuie sa
moară”. Ca urmare, ei au fost exmatriculați si deportați. În 12 decembrie 1987, un alt
grup de studenți brașoveni (Mihai Torjo, Marian Brâncoveanu și Marian Lupou) au cerut
eliberarea lor, scriind lozinci pe pereții interiori a două clădiri ale Universității Brașov.
Au fost și ei exmatriculați și arestați.
Mai multe sute de persoane au fost arestate si anchetate. În urma anchetei au fost condamnate
61 de persoane. După simulacrul de proces din 3 decembrie 1987, desfașurat la Clubul
Întreprinderii de Autocamioane, celor condamnați li s-a impus domiciliu obligatoriu, fiind
îndepărtați din Brașov.

 Mișcarea disidentă
Spre deosebire de Uniunea Sovietică din aceeași perioadă, România nu avea o elită
privilegiată numeroasă. În afară de grupul restrâns al familiei Ceaușescu, oficialii
guvernamentali erau deseori rotiți de la un post la altul și dintr-un județ în altul, pentru a
reduce șansele ca aceștia să-și dezvolte propriile baze de susținători. Această politică a
împiedicat apariția unor comuniști reformiști, așa cum au fost aceia ai epocii gorbacioviste în
URSS sau în Ungaria. Spre deosebire de situația din Polonia, Ceaușescu a luptat împotriva
oricărei tentative de grevă prin cele mai violente mijloace de represiune. România a avut
ultimul regim comunist care s-a prăbușit în Europa Răsăriteană și a fost cel a cărui înlăturare
s-a făcut cel mai violent.
Media
Televiziunea
Începând din 1985 programul de televiziune al unicului post de televiziune a fost redus la
două ore și el conținea ,,în mare parte emisiuni de proslăvire a dictatorilor Nicolae și Elena
Ceaușescu." În aceste condiții majoritatea românilor își instalau antena pentru bulgari,
reușind astfel să se uite la posturile bulgărești de televiziune. Unii români reușeau să prindă și
posturile iugoslave de televiziune dar pentru acest lucru trebuia să fii mai aproape de granița
cu Iugoslavia sau, dacă erai mai departe, să ai o antenă specială. Foarte puțini oameni români
aveau televizoare color (unica firmă românească de profil era ELECTRONICA,
producatoarea televizorului TELECOLOR), care erau foarte scumpe (14.400 lei). În 1981,
România devenise singura țară din Europa care încă transmitea doar în format alb-negru,
după ce albanezii făcuseră trecerea la transmisiunile color. În 1983, pe 23 august, s-a făcut
prima transmisie color în România. Dacă în 1984 proporția programelor color era de 20% în
raport cu cele alb-negru, în 1989 s-a ajuns până la procentul de 80%.
Cinematografia
La cinema, la filmele bune, biletele se vindeau de către speculanți la suprapreț. Aveau succes
filmele indiene, seriile „Jandarmii” și „Piedone”. Aparatele video VHS se închiriau pe noapte
sau oamenii se strângeau la cineva care avea video și vizionau filmele împreună. Unii făceau
chiar afaceri în acest sens, percepând taxă ca la cinema. Vocea tremurată a Irinei Margareta
Nistor, era simbolul filmelor „adevărate” de la video.

Căderea regimului Ceaușescu

Pe 17 decembrie 1989 au izbucnit în Timișoara revolte și proteste de stradă, iar soldații au
deschis focul ucigând cam 100 de oameni. După ce și-a scurtat vizita în Iran, Ceaușescu a
ținut un discurs televizat pe 20 decembrie, prin care condamna evenimentele din Timișoara,
pe care le considera un rezultat ale intervenției externe străine. Ceaușescu, după ce a
proclamat starea de asediu, a convocat pentru a doua zi un mare miting popular în București.
Revolta din Timișoara devenise cunoscută în special prin intermediul emisiunii posturilor
străine de radio din Serbia, Ungaria și Uniunea Sovietică, dar și a postului de radio Europa
Liberă. În dimineața zilei de 21 decembrie, mitingul din fața clădirii Comitetului
Central al PCR s-a transformat într-o revoltă anticomunistă, Ceaușescu însuși fiind nevoit să
fugă cu elicopterul, după ce pierduse controlul asupra mulțimii. După ce echipajul
elicopterului prezidențial i-a abandonat pe soții Ceaușescu în apropierea orașului Târgoviște,
unde au și fost arestați, au fost reținuți într-o unitate militară din acel oraș, iar după un proces
sumar, au fost executați pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun.