Integrarea paradoxurilor

Suntem deja „integrați” de cinci ani în Uniunea Europeană, o structură cvasistatală care încearcă
în continuare ca, în completarea domeniului său predilect – economia – să se edifice şi ca sistem
legislativ, social, administrativ, chiar cultural. Am sperat că alăturarea de Europa, adică, mai
exact, conectarea noastră la uriaşul şi eficientul sistem financiar, comercial, administrativ al UE,
se va desfăşura liniar, previzibil, asemenea procesului de montare a unei piese (a unei roţi?
rotiţe?) într-un angrenaj superior. Poate că nu credeam că mecanismul, ca întreg, va merge
neapărat mai bine prin antrenarea noastră în cadenţa europeană, dar, pentru noi, “învârteala” ar fi
fost un avantaj cert. O picătură din uleiurile care ung atât de bine marile state occidentale ar
trebui să ne propulseze şi pe noi într-o mişcare de pe urma căreia nivelul de trai să crească,
corupţia să scadă şi românii să-şi dorească să rămână în ţara în care s-au născut.

Înainte de orice integrare, însă, părţilor li se recomandă anumite condiţii de compatibilitate. Un

sistem, un întreg nu poate funcţiona decât dacă organele sale sunt compatibile între ele şi se
supun aceloraşi legi. Nu ne interesează aici condiţiile legislative, economice sau administrative
pe care România ar trebui să le respecte pentru a deveni parte a Uniunii Europene, deși o
cercetare a compatibilităților de aici ar trebui să plece. Ne referim la un aspect ceva mai teoretic,
ceva mai vag, dar cât se poate de real: condiţiile care s-au impus şi se impun în continuare
societăţii româneşti pentru a deveni societate europeană.

Paradoxurile unei libertăţi neasumate

Acum mai bine de un secol, un sociolog german (Ferdinand Tönnies) vorbea despre paradoxul
societăţilor moderne, care se afirmă, ca organisme sociale, numai în măsura în care membrii lor
se separă, se diferenţiază unii de alţii. Cu alte cuvinte, suntem împreună în cadrul noii societăţi a
schimbului generalizat, în cadrul societăţii raţionale, numai dacă suntem independenţi şi
diferiţi, adică indiferenţi unii faţă de ceilalţi. Deosebirea faţă de formele tradiţionale de
existență comunitară românească este maximă: într-un mediu comunitar, de factură rurală, de
pildă, aşa cum a fost şi mai este încă preponderent România, indivizii se definesc prin întregul
din care fac parte. Depinzi de ceilalţi, de “lume”, în toate ipostazele de manifestare; ai o anumită
calitate, deci anumite drepturi şi libertăţi, numai dacă acea calitate îţi este recunoscută public, îţi
este asociată de grupul din care faci parte. A te detașa, ca parte, este aproape totuna cu a te
dezintegra. De aceea, în cadrul liberei circulaţii în spaţiul unional european, românii de
deplasează în grup (cel puţin) familial. Experienţele fericite ale unora ca muncitori în Spania sau
Italia nu au determinat intrarea într-o productivă competiţie în ceea ce priveşte reuşita personală
cu cei din ţară sau cu emigranţii din Germania, de pildă, ci atragerea, în acelaşi spaţiu, pentru o
reuşită pe baza „aceleiaşi reţete”, pe apropiaţii din România. Sigur că, în cadrul comunităţilor de
imigranţi, ca şi în rândul vecinătăţilor din România, se afirmă un individualism al promovării
propriului interes; premisa şi condiţia acestui tip românesc de individualism este tocmai
gregarismul fundamental nediferenţiat. Căci interpretarea, invidioasă sau superioară, a reuşitelor
celorlalţi porneşte tocmai de la siguranţa că suntem la fel: numai norocul „chior” (în cazul
invidioşilor care nu îşi explică succesul celorlalţi decât printr-o deviere a providenţei) sau
meritele neobişnuite în exploatarea unei conjuncturi foarte favorabile (în cazul făloşilor,
condescendenţi cu cei mai puţin avantajaţi în cadrul comparaţiei) ne pot diferenţia. Mai există un
aspect: nu ştim cât timp va fi valabilă această diferenţiere, aşa că este bine să profităm maximal
de ea, atunci când este în favoarea noastră, sau să ne bucurăm anticipând căderea celor aflaţi
acum în poziţii superioare nouă, atunci când diferenţa ne este nefavorabilă.

Pe de altă parte, ostentaţia cu care emigranţii ţin să-şi “afişeze” acasă, în România, anumite
achiziţii costisitoare, cu o mândrie ce nu are nimic în comun cu normele discreţiei urbane, vine
tocmai din acest reflex al unei lumi comunitare, în care statusul nu era o chestiune de portofoliu
individual, atestat, eventual, de strategiile de confidenţialitate ale managementului “resurselor
umane”, ci de recunoaştere publică. La noi, curiozitatea este una totală: calităţile sau năravurile
cuiva se cer cercetate şi cunoscute nu numai ca atare, ci şi prin cauzalitatea lor, fie că este una
ereditară, fie că sunt dobândite în traiectoria experienţelor personale (care nu se poate desfăşura
în afara privirii “ochiului” public şi a judecăţii “gurii” lumii). Aşa încât eşecurile unei persoane
privesc întregul grup, fiind o dovadă a neputinţei lui de a-şi feri membrii de influenţele nefaste
(nu reuşim în străinătate pentru că suntem români, deci suntem rău percepuţi, în afara meritelor
noastre personale incontestabile), la fel cum reuşitele trebuie aprobate, asumate şi împărtăşite de
“toată lumea”, adică de mica societate de acasă, acolo unde orice succes capătă sens.

Trecerea la formula paradoxală a societăţii moderne este greu de suportat, tocmai din pricina
acestor reflexe ce împiedică afirmarea suverană a individualismului. Libera iniţiativă, a cărei
condiţie sine qua non este tocmai separarea intereselor, se impune greu conştiinţei “retardate” a
românilor încă nedezbăraţi de năravurile lumii lor ţărăneşti. Urbanizarea este un proces de
convertire a mentalităţilor ce va dura încă multe generaţii, dacă mai credem încă, iluminist, în
proiectele de iluminare a popoarelor. Până atunci, însă, este evident că libertatea şi
individualismul, măsurate acolo unde este mai probabil să le întâlnim, adică la cei care intră în
concurenţă cu Occidentul la el acasă, sunt fundamental atenuate de integrarea lor organică în
comunitatea de baştină. Atât succesul, care trebuie confirmat acasă, pentru a ne consolida în mod
fundamental statutul, cât şi eşecul, transferat tot comunităţii de apartenenţă, ai cărei agenţi fără
responsabilitate finală suntem, sunt forme de deturnare paradoxală a unei libertăţi practicate, dar
neasumate.

Un paradox şi mai mare

Avem să ne gândim însă şi mai departe: o societate cu un grad superior de raţionalitate, cum este
conceput modelul Uniunii Europene, ne va pretinde un grad superior de individualizare, conform
teoriei sociologice amintite. Reuşita noastră în jungla liberalistă a noii Europe depinde de cât de
repede şi de bine vom reuşi să interiorizăm paradigma raţional-individualistă. Atomizarea
societăţii româneşti va trebui să atingă pragurile cunoscute de ţările vest-europene, unde astăzi se
încearcă cu disperare impunerea unei societăţi civile care să astupe vidul lăsat de risipirea
conştiinţei comune, a voinţei comune, singurele în stare de a supune interesele individuale.
Desigur că în nici un cod legislativ european nu apare condiţia explicită a acestei dizolvări a
coeziunii sociale; ea este însă prezentă, în subtext, în toate recomandările care impun României
dobândirea statutului, indispensabil pentru un membru UE, de economie de piaţă funcţională.
În Europa nu vom intra, aşadar, împreună, ca şi comunitate lingvistică, de istorie sau de cultură,
aşa cum ne place să ne amăgim, ci separaţi, ca indivizi conştienţi de drepturile şi libertăţile lor
fundamentale, dornici să se impună în marea competiţie mondială, nerăbdători să-şi deseneze
noua identitate transnaţională. Integrarea înseamnă separare. Iar separarea înseamnă, bineînţeles,
o formă de reducţionism identitar şi chiar uman. Cum altfel putem interpreta ideea propagată în
spoturi publicitare precum cel care ne spune că, dacă suntem suficient de demni pentru a ne
afirma ca cetăţeni europeni, câştigăm dreptul de a ne petrece concediul în adierea unui aparat de
aer condiţionat?

Societatea românească este somată să se transforme dintr-un mediu conservator, stabil (unii ar
prefera „rigid”), în care ordinea socială se bazează încă pe ierarhia prestigiului personal şi pe
criteriile unei normalităţi consacrate prin tradiţie, într-un mediu dinamic, propice afacerilor, în
care cei care conduc nu sunt decât funcţionarii unui sistem, ghidaţi de parametri şi standarde
universale. Cu scuza unei „bune integrări”, conducătorii noştri s-au dovedit mai degrabă
neguţători grăbiţi să tocmească preţurile unor mărfuri ce nu sunt de vânzare. Aşa cum, odată cu
aderarea la NATO, ne-am redefinit duşmanii şi prietenii după criterii ce au prea puţină legătură
cu verificarea istorică a prieteniilor şi rivalităţilor, odată “integraţi” în Uniunea Europeană
încercăm redesenarea profilului de popor european în nuanţe noi. Odată cu aceasta, asumăm şi
riscul apariţiei în galeria de portrete ale popoarelor europeane a unei caricaturi, încercând să
integreze toate paradoxurile (ne)înţelegerii româneşti asupra statutului european care ne revine.
Despre aceste paradoxuri rămâne aici loc deschis discuţiei.