Itinerarii sufleteşti pe drumul înfăptuirii României Mari

Datele şi faptele care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 decembrie 1918 sunt prea cunoscute şi ştiute
(ele afându-se în orice manual de istorie) şi de aceea, din punct de vedere al istoriei evenimenţiale, nu
intră în preocupările prezentului articol. De aceea mă voi strădui, totuşi în lumina unor declaraţii istorice
şi urmărind o anume cronolgie, să schiţez o imagine sufletească a spiritului românesc ce a dus la unirea
tuturor românilor într-un singur stat – România.

Înr-un discurs rostit de M. Kogălniceanu în faţa parlamentului vorbind despre unirea Valahiei cu
Moldova spunea: „Unirea , domnilor, … eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa;
Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi de aceea, domnilor,
nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular,nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul
acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. NU , domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a
ales un domn pentru ambele ţări cu misiunea de a realiza Unirea”. Aceluiaşi simţământ naţional îi va da
glas şi I.C. Brătianu atunci când îl va primi pe A.I.Cuza la Bucureşti: „Măria Ta, cinci milioane de români
te-au ridicat prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui
Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu; cinci milioane de români au simbolizat în tine independenţa
naţională”.Această independenţă va fi consfinţită prin sângele ostaşului român pe câmpurile de luptă de
la Plevna şi Griviţa, de la Rahova, Vidin şi Smârdan.

Dar pentru infătuirea României Mari urma incă a curge sânge. Mult sânge, sânge de părinţi şi de fraţi, de
ţărani şi intelectuali , de oameni care au înţeles că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga la porţile
împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot.Fiţi gata,dar, a o lua cu
voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele. Fiţi gata,
dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte
conştiinţa drepturilor şi datoriilor sale”(N Bălcescu). Ostaşii şi ofiţerii români, unii cunoscuţi alţii
necunoscuţi, sfârtecaţi de gloanţe şi părjoliţi de explozii pe fronturile Marelui Război de reîntregire
naţională, sunt martirii neamului care şi-au pus sângele şi viaţa la schimbarea graniţelor şi înfăptuirea
României Mari.

În ţărâna răscolită de exploziile obuzelor, în umezeala tranşeelor din care adesea izvora apa impreunată
apoi cu zăpada şi ploaia cazută de sus şi cu sângele răniţilor şi morţilor care zăceau in glodul tranşeelor,
în temperaturile arctice ale iernii din 1916, degeraţi, cu degetele lipite de tragaciul armelor, încercând să
facă faţă unui inamic superior înzestrat din toate punctele de vedere, ostasii români au cunoscut în
prima parte a războiului de reîntregire naţională cele mai crude tragedii umane. La toate acestea se
adăugau ordinele unor comandanţi inconştienţi, care dădeau ordine de luptă de la adăpostul saloanelor
bucureştene între două vorbe galante şi o cupă de şampanie. Astfel a fost posibil dezastrul de la
Turtucaia din septembrie 1916 sau cel de la Flămânda precum şi pierderea Capitalei şi reducerea
teritoriului românesc liber doar la Moldova. România era în pericol de a fi desfiinţată, de a fi ştearsă de
pe harta Europei. Nu a fost să fie aşa, am demonstrat-o în operaţiunile militare de la Mărăşti, Mărăşeşti
şi Oituz.

Când vorbim despre contribuţia armatei române la războiul de reîntregire naţională trebuie să zăbovim
şi asupra soldaţilor „ cu caracterele lor autentice, cu coloritele locale ale sentimentelor şi ideilor lor,care
au determinat prin suferinţe, prin abnegaţii şi urmărirea unui ţel superior, fluviul revărsării forţelor vitale
ale neamului. În aceste fiinţe,neştiute şi nebăgate în seamă de tirania parazitară a organizaţiei de stat,
sălăşluieşte în mod instinctiv,sentimental, nu raţional,în continuitate, nu prin interpuneri de aluviuni
străine, totalitatea atributelor noastre specifice.Celulele acestor fiinţe s-au pietrificat singure, de
bunăvoia lor,în zidurile de bazalt, cu care s-a înălţat edificiul României Mari”

După terminarea conflagraţiei mondiale în toamana anului 1918 idealul unităţii naţionale româneşti
flutura mai puternic ca niciodată şi nimic nu ne mai putea indepărta de la această cale ce va avea
finalitatea în actul istoric de 1 decembrie 1918 săvârşit la Alba Iulia ca expresie a vointei naţionale –
unirea tuturor românilor într-o singură ţară cu numele România prin alipirea Transilvaniei la Patria
Mamă.În acest sens Al Vaida-Voevod declară în numele naţiunii române în faţa Parlamentului de la
Budapesta că „ nu recunoaşte Parlamentului maghiar dreptul de a reprezenta la Congresul Păcii” şi cerea
„în temeiul dreptului firesc al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăşi, naţia română să-şi poată
determina viitoarea formă de stat, precum şi relaţia de coordonare în mijlocul naţiunilor libere”
subliniind răspicat că ”naţiunea română din monarhia austro-ungară îşi aşteaptă, şi pretinde,
confirmarea drepturilor sale inalienabile şi imprescriptibilela o viaţă naţională integrală” căci „ de
altfel,românii din Ungaria nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune”. „Fiti siguri că întreaga natiune română
vorbeşte prin mine şi că ideile pe care le-am dezvoltat aici sunt închise în inima tuturor românilor”
încheie Vaida voevod discursul din faţa Parlamentului maghiar. Transilvănenii nemai aşteptând nimic de
la guvernul maghiar şi având incă vie în memorie tradarea lui Koshuth din 1848 organizează în 1
decembrie 1918 , la Alba Iulia, sub preşedenţia lui Gheorghe Pop de Băsesşti o mare adunare
plebiscitară, estimată de ziare ungureşti la 100000 de oameni prin care se declara „ Unirea românilor de
peste munţi şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Astfel unirea tuturor românilor intr-un singur
stat puternic şi independent era desăvârşită. Ea nu a fost o consecinţă a tratatelor pe care Ungaria a fost
silită sa le semneze cum afirma propaganda maghiară ci O ÎMPLINIRE DE DESTIN! Românii de pe ambele
versante ale Carpaţilor purtau în suflet această zi ca pe o lumină de la capatul tunelului. Până în acest
moment ea lumina de undeva din viitor iar când le-a fost dat s-o antingă idealul a fost realizat şi unirea
înfăptuită. Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost unită din voinţa altora, Marile Puteri nu au putut
decât să constate această voinţă de veacuri a românilor, s-o constate şi s-o ratifice.

Marea Unire nu este opera unei persoane, a unei provincii sau al unei generaţii. Ea este rezultatul
luptelor susţinute timp de secole de cei mai buni fii ai poporului român.Unitatea noastră a fost realizată
nu numai prinn sângele ostaşilor noştri ci şi prin suferinţa intelectualilor care începând cu secolul XV au
îndurat pentru convingerile lor unioniste inchisoarea şi surghiunul.

Unirea românilor trebuie infăţişată ca urmare firească a unei îndelungate pregătiri istorice, în cursul
căreia acest popor de eroi si mucenici a izbutit să-şi apere „ sărăcia şi nevoile şi neamul” în ciuda tuturor
silniciilor şi ocupaţiilor vremelnice.

Cinste făuritorilor statului naţional unitar român!