DREPT CIVIL –

TEORIA
OBLIGAȚIILOR

PROF. DOSEANU LOREDANA

Oradea
2019
Noțiuni generale despre obligații
Definiție – obligația civilă este raportul juridic stabilit între două sau mai multe persoane în
conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv,
denumit debitor, să dea să facă sau să nu facă ceva (Cod Civil – art. 1164)
Elementele obligației – raport juridic civil patrimonial
1. Subiectele obligației - activ (creditor) – persoane fizice sau juridice
- pasiv (debitor) – persoane fizice sau juridice
2. Conținutul obligației - drepturi
- obligații
 totalitatea drepturilor subiective ale creditorului și totalitatea obligațiilor creditorului
3. Obiectul obligației – e dat de prestația la care s-a obligat debitorul, adică
a. pozitivă - a da, a face
b. negativă – a nu face
Clasificarea obligațiilor
1. În funcție de obiectul lor
I. Obligațiile se împart în
o a da – obligație pozitivă
o a face – obligație pozitivă
o a nu face – obligație negativă
Obligația de a da – îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real
Obligația de a face – îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu, de a preda un lucru
Obligația de a nu face
 dacă obligația e corelativă unui drept absolut atunci înseamnă îndatorirea generală de a nu
face nimic de natură a aduce atingere acelui drept
 dacă obligația e corelativă unui drept relativ atunci înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut
face dacă debitorul nu s-ar fi obligat prin contract (ex. obligația de a nu publica)

II. Obligații
o de rezultat
o de diligență

2
Obligația de rezultat – se mai numește și determinată și este acea obligație care constă în
îndatorirea debitorului de a obține unrezultat determinat
Obligația de diligență – se mai numește și de mijloace și este acea obligație care constă în
îndatorirea debitorului de a pune toată stăruința (diligența) pentru a obține un anumit rezultat, însă
fără a se obliga la însuți rezultatul preconizat (ex. Obligația avocatului, medicului)
2. În funcție de opozabilitatea lor
I. Obligația obișnuită – acea obligație civilă care revine debitorului față de care s-a
născut. Este o obligație între părți.
II. Obligația opozabilă terților (scriptae in rem) – acea obligație care se naște în
legătură cu un lucru și care își produce efectele și asupra unor terțe persoane care
dobândesc ulterior drepturi reale asupra lucrului respectiv chiar dacă terța persoană nu
a fost participant în vreun fel la nașterea raportului obligațional efectiv (ex. contract de
comodat)
III. Obligația reală (proptae in rem) – acea obligație ce revine, potrivit legii, deținătorului
unui bun în considerarea importanței bunului respectiv pentru societate
3. În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea lor
I. Obligația perfectă – acea îndatorire sau obligație civilă a cărei exercitare e asigurată
în caz de neexecutare de către debitor printr-o acțiune în instanță și obținerea unui titlu
executoriu, apt de executare silită
II. Obligația imperfectă (naturală) – acea obligație juridică a cărei executare nu se poate
obține pe cale silită, dar o dată executată de bunăvoie de către debitor, acesta nu are
dreptul de a pretinde restituirea ei. Este prevăzută de lege sau izvorăște dintr-un act
civil sau fapt juridic dar se naște fără sancțiunea acțiunii civile în justiție (obligația
izvorâtă din joc sau din prinsoare) sau pierde această sancțiune datorită trecerii timpului
(împlinirea termenului de prescripție)
III. Obligația morală – acea obligație care, fără să fie prevăzută de vreo normă juridică,
din anumite considerente de onoare sau motive de ordin etic este ănsușită de o persoană
(ex. obligația de înzestrare a copiilor la căsătorie)

3
 Izvoarele obligațiilor – au două mari izvoare
 Actele juridice
o contracte
o acte unilaterale
 Faptele juridice
o licite
o ilicite
Faptele juridice licite
 gestiunea intereselor altei persoane
 plata lucrului nedatorat
 îmbogățirea fără justă cauză
Faptele juridice ilicite
 cauzatoare de prejudicii

CONTRACTUL CIVIL
Este definit de articolul 1166 Cod Civil – acordul de voință între două sau mai multe persoane cu
intenția de a constitui/modifica/stinge un raport juridic civil. Termenul de contract este sinonim cu
termenul de “convenție”. Încheierea oricărui contract este generată de principiul libertății de voință
dar condiționată de viața socială pe de o parte (să nu fie imoral obiectul) dar și de dispozițiile din
normele legale, pe de altă parte.
Clasificarea contractelor
I. După modul de formare a contractelor
 contracte consensuale
 contracte solemne
 contracte reale
Contractele consensuale – acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților
(solo consensu). Ca regulă în materia contractelor avem principiul consensualismului.
Contractele solemne – acele contracte care sunt valabile numai cu condiția îndeplinirii unor
formalități prevăzute de lege. Astfel, acordul de voință al părților trebuie să îmbrace o anumită

4
formă sau să fie însoțit de anumite solemnități prevăzute de lege pentru ca acel contract să fie
valabil. Neîndeplinirea formei atrage nulitatea absolută.
Contractele reale – acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință al părților e
necesară și remiterea (predarea) materială a bunului (darul manual, împrumutul, comodatul,
depozitul).

II. După conținutul lor

 contracte sinalagmatice
 contracte unilaterale
Contractele sinalagmatice – acele contracte care dau naștere la drepturi și obligații reciproce și
interdependente (cvc)
Vânzător – de a preda bunul (obligație) – de a primi prețul corect (drept)
Cumpărător – de a primi bunul (drept) – de a plăti (obligație)
Contractele unilaterale – acele contracte prin care o parte se obligă față de cealaltă parte, fără ca
aceasta din urmă să-și asume vreo obligație (donație, comodat, depozitul fără bani)

III. După scopul urmărit

 cu titlu oneros – ambele părți urmăresc ceva
o comutative
o aleatorii
 cu titlu gratuit (binefacere)
Contractele cu titlu oneros – fiecare parte urmărește să-și procure un avantaj în schimbul
obligației asumate.
Contractele comutative – acele contracte în care la momentul încheierii lor, părțile cunosc
întinderea și existența drepturilor și obligațiilor ce le revin (cvc).
Contractele aleatorii – acele contracte în care existența și întinderea drepturilor și
obligațiilor ce revin cel puțin uneia dintre părți, depind de un eveniment viitor și incert (RCA,
contract de întreținere viageră).
Contractele cu titlu gratuit (de binefacere) – acele contracte prin care una dintre părți urmărește
să procure celeilalte părți un avantaj/beneficiu fără să obțină nimic în schimb.

5
IV. După modul (durata) de executare
Contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) – acele contracte prin care obligația se execută
printr-un singur act de executare (prestație, cvc)
Contracte cu executare succesivă în timp (pro rata temporis) – acele contracte în care
obligația se execută prin prestații succesive care se datorează în timp (închiriere, întreținere)

V. După cum sunt/nu sunt reglementate expres de lege

Contracte numite – acele contracte reglementate expres de Codul Civil sau alte legi și
calificate prin denumiri speciale (CVC)
Contracte nenumite – acele contracte nereglementate expres și lipsite de o denumire legală
(contracte de hotelărie, prestări servicii)

Încheierea contractelor
Se încheie atunci când se realizează acordul de voință al părților sau altfel spus se înțelege
realizarea acordului de voință între părțile contractante. Acest acord se realizează prin
întâlnirea concordantă a celor două laturi ale acordului, oferta de a contracta și acceptarea ei.
Cele două laturi sunt inițial separate însă în momentul în care se întâlnesc, apare acordul de
voință.
Oferta de a contracta
 propunerea de a contracta făcută de o persoană
 poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit
 poate fi adresată unei persoane determinate/nedeterminate (publicului)
 cu termen/fără termen – în sensul că se precizează sau nu termenul până la care ea trebuie
acceptată de către destinatarul ei

6
 Condițiile ofertei
 să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a
angaja dpv juridic
 să fie fermă, adică să exprime o propunere neîndoielnică care prin acceptare să poată
duce la încheierea contractului, spre exemplu oferta făcută pentru vânzarea unui bun
prin care ofertantul își rezervă dreptul de a modifica prețul propus, nu este fermă
 să fie neechivocă, de exemplu simpla expunere a unor mărfuri într-o vitrină fără a se
indica prețul nu poate fi considerată o ofertă de vânzare
 să fie precisă și completă, adică să cuprindă toate elementele necesare pentru încheierea
contractului

Retractarea și revocarea ofertei de a contracta

Retractarea (retaragerea) ofertei – este o revenire asupra ofertei înainte ca aceasta să ajungă la
destinatar. Retractarea ofertei este liberă, ofertantul putând să-și retragă oferta oricând, înainte ca
ea să ajungă la destinatar și fără nici o consecință juridică sau repercursiune pecuniară. Se poate
ca retractarea să fie făcută cel mai târziu o dată cu ajungerea ofertei la destinatar.
Revocarea ofertei – este revenirea asupra ofertei de către ofertant după ce aceasta a ajuns la
destinatar.
Situații:
 cu termen – în acest caz ofertantul este obligat să mențină oferta până la expirarea
termenului
 fără termen – în acest caz ofertantul este obligat să mențină oferta un termen rezonabil, iar
în acest termen oferta e irevocabilă. Acest termen e apreciat în funcție de circumstanțele
de fapt astfel încât să i se acorde posibilitatea destinatarului de a analiza și de a se pronunța
asupra ofertei. După expirarea termenului rezonabil oferta poate fi revocată însă până la
momentul ajungerii acceptării la ofertant.

Acceptarea ofertei – a doua latură a acordului de voință și este răspunsul în care destinatarul își
manifestă acordul cu privire la oferta primită.

7
Condițiile acceptării
 să fie o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja
dpv juridic
 să concorde cu oferta, adică să fie conformă cu oferta. Dacă acceptarea depășește,
condiționează ori limitează oferta se consideră că oferta a fost refuzată iar o astfel de
acceptare poate să reprezinte o contraofertă
 să fie neîndoielnică
 dacă oferta a fost adresată unei persoane determinate, acceptarea trebuie să vină doar de la
acea persoană. În cazul ofertei adresate publicului, acceptarea poate proveni de la orice
persoană
 acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fie revocată sau să devină caducă. Oferta
devine caducă atunci când, de exmplu, ofertantul devine incapabil sau chiar decedează
înainte de primirea acceptării.
Acceptarea poate să fie de două feluri
 expresă – printr-o manifestare exterioară de voință scrisă, verbală sau gestuală
 tacită – când rezultă din anumite acțiuni/atitudini ale destinatarului (începerea executării
contractului)
Retractarea (retaragerea) acceptării – e posibilă numai până la momentul ajungerii sale la ofertant

Momentul și locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului – acela în care se realizează acordul de voință
Ipoteze
 încheierea contractului între persoane prezente – momentul realizării acordului de voință
când ambele părți contractante sunt prezente. Aceeași situație e și în cazul contractului
încheiat prin telefon.
 încheierea contractului între persoane absente – oferta se transmite prin poștă/curier/e-
mail/fax. Distanțarea în timp a ofertei și acceptării deoarece ofertantul și destinatarul nu se
află față în față, face dificilă determinarea momentului încheierii contractului. Există mai
multe teorii:

8
 o teoria emisiunii (sistemul emisiunii/al declarațiunii) consideră că acordul de voință al
părților s-a format atunci când destinatarul ofertei și-a manifestat acordul cu oferta
primită chiar dacă nu a comunicat destinatarului acceptarea.
Critica teoriei: nu se poate stabili cu siguranță momentul încheierii contractului și nici
nu oferă vreo certitudine cu privire la moment pentru că înainte de a expedia acceptarea
destinatarul poate să revină asupra acceptării
o teoria expedierii/acceptării (sistemul expedierii/acceptării) consideră că momentul
încheierii contractului este acela în care destinatarul a expediat acceptarea, chiar dacă
nu a ajuns la cunoștința ofertantului
Critica teoriei:e posibil ca până la ajungerea corespondenței expeditorul acceptant să
o retragă și are dezavantajul că ofertantul nu ia cunoștință de încheierea contractului
decât mult mai târziu
o teoria recepției/acceptării (sistemul recepției/acceptării) consideră că încheierea
contractului are loc în momentul în care ajunge la ofertant acceptarea, indiferent dacă
acesta a luat sau nu cunoștință de cuprinsul ei
Critica teoriei:încheierea contractului are loc deși ofertantul nu știe că oferta sa a fost
acceptată
o teoria informării (sistemul informării) consideră că pentru încheierea contractului este
necesară întâlnirea efectivă și conștientă a ofertei și acceptării
Critica teoriei: există posibilitatea unui comportament arbitrar din partea ofertantului
care pentru a evita încheierea contractului refuză să deschidă corespondența primită,
existând astfel o incertitudine cu privire la momentul deschiderii corespondenței
Codul civil, prin dispozițiile art. 1186, alin. 1 și 1200 alin. 1 s-a oprit asupra teoriei
recepției/acceptării ca sistem aplicabil pentru determinarea momentului încheierii contractului.

Importanța determinării momentului încheiării contractului

 în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării sau caducitatea ofertei
 cauzele de nulitate/anulabilitate ale contractului trebuie să existe la momentul încheierii
contractului
 determină legea aplicabilă contractului
 efectele contractului se produc începând cu momentul încheierii lui

9
  necesar pentru calcularea termenului de prescripție
 determină și locul încheierii lui

Locul încheierii contractului

a. Contractul între prezenți – locul este acela în care se află părțile
b. Contractul între absenți – locul este acela în care se trimite corespondența ofertantului

Efectele contractului
Efectul imediat al oricărui contract este acela că dă naștere unor drepturi și obligații în
sarcina părților contractante, motiv pentru care vorbim de puterea obligatorie a contractelor. Dacă
debitorul nu execută de bunăvoie obligațiile asumate prin contract creditorul îl poate da în judecată
pentru a pronunța o hotărâre de obligare la executarea obligației asumate. Însă, pentru ca instanța
să poată da hotărârea de obligare a debitorului la executare, instanța e obligată mai întâi să
stabilească conținutul contractului, operațiune care se numește interpretarea contractului.
Interpretarea contractului – operația prin care se determină înțelesul exact al clauzelor
contractului prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă legătură cu voința lor
internă, reală.
Nu se confundă cu proba lui. Se trece la interpretarea contractului după ce, în prealabil,
el a fost probat prin mijloacele de probă prevăzute de lege.
Nu se confundă nici cu calificarea juridică a lui deoarece calificarea apare ca rezultat al
interpretării. Operația de interpretare nu se oprește însă la calificarea juridică a contractului
deoarece încadrarea juridică a sa într-o anumită categorie (calificarea) atrage efectele juridice
specifice (proprii) calificării date. Operația de interpretare trebuie să continue și asupra acestor
efecte deoarece cuprinsul efectelor juridice trebuie și el interpretat.
Reguli de interpretare
 prevăzut de art. 1266 Cod Civil, actul juridic se interpretează după voința reală a părților
și nu după înțelesul literar al cuvintelor folosite
 prevăzut de art. 1272, alin 1 Cod Civil, actul juridic produce pe lângă toate efectele în
vederea cărora a fost încheiat și acele efecte juridice pe care legea, obiceiul, echitatea le
dau obligației respective

10
 prevăzut de art. 1272, alin. 2 Cod Civil, clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg
chiar dacă nu sunt stipulate în mod expres în cuprinsul acestuia
 prevăzut de art. 1267 Cod Civil, clauzele unui contract trebuie supuse unei interpretări
sistematice – se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei clauze înțelesul care
rezultă din întregul contract
 prevăzut de art. 1268, alin. 3 Cod Civil, dacă o clauză e susceptibilă să primească două
înțelesuri ea se interpretează în sensul care produce efectele juridice
 prevăzut de art. 1268, alin. 1 Cod Civil, dacă o clauză e susceptibilă să primească mai multe
înțelesuri ea se interpretează în sensul care se potrivește cel mai bine cu natura și obiectul
contractului
 prevăzut de art. 1268, alin. 2 Cod Civil, clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care
rezultă din natura contractului, împrejurările încheierii lui, obiceiul locului
 prevăzut de art. 1269, alin. 1 Cod Civil, clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea
debitorului, în virtutea principiului “in dubio pro reo”
 oricât de generali ar fi termenii folosiți în contract efectele trebuie să fie numai acelea care
pot fi presupuse că părțile le-au voit
 prevăzut de art. 1268, alin. 5 Cod Civil, când s-a folosit un exemplu pentru aplicarea
înțelesului unor clauze, întinderea efectelor contractului trebuie redusă la exemplul dat

Efectele contractului între părțile contractante

1. Obligativitaea contractului
Reguli:
 prevăzut de art. 1270, alin. 1 Cod Civil – contractul este obligatoriu pentru părțile
contractante (principiul forței obligatorii a contractului)
Consecințe
 părțile nu se pot sustrage de la executarea contractului
 obligativitatea contractului privește în primul rând părțile contractante însă el poate
produce efecte și pentru alte părți (principiul relativității contractului)
 prevăzut de art. 1270, alin. 2 Cod Civil – trebuie să existe o simetrie între modul de
încheiere al contractului și modul de modificare, desfacre sau desființare a acestuia
(principiul simetriei actelor juridice)

11
 Numai prin consimțământul părților se poate modifica sau desface contractual. Excepțiile
de la această regulă trebuie să fie prevăzute în mod expres în contract sau de lege. Există și
clauze care nu respect principiul simetriei.
Clauze
 denunțarea unilaterală - prevăzut de art. 1277 Cod Civil, prevede că contractele încheiate
pe perioadă nedeterminată pot fi denunțate unilateral de oricare dintre părți cu condiția de
a se respecta un termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei
prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă.
Cazuri prevăzute de lege
 contractile de închiriere fără termen
 contractual de mandate
 contractual de deposit
 forța majoră - prevăzut de art. 1351, alin. 2 Cod Civil, prevede orice element extern
imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Poate determina fie o suspendare a efectelor
contractului, fie chiar desființarea acestuia atunci când forța majoră are un efect distructiv.
 decesul debitorului – excepție numai în cazul contractului “intuituu personae” – acele
contracte care se încheie în considerarea calităților persoanei contractante
 prelungirea sau prologarea unui contract – în cazul contractelor de închiriere a
locuințelor

Limitarea forței obligatorii a contractelor

 prin intervenția legiuitorului – ca regulă, legiuitorul nu poate să intervină în contract pentru
a-l modifica, legea nouă nu are efect retroactive. Prin excepție, legiuitorul poate intervene
pentru considerente de interes public și cu character exceptional prin norme de strictă
interpretare.
 Impreviziunea - prevăzut de art. 1271 Cod Civil – excepție și se referă la faptul că
executarea contractului poate fi afectată de schimbarea împrejurărilor de la data încheierii
contractului în sensul că executarea poate să devină mai oneroasă pentru debitor sau îl
poate îmbogăți pe creditor (crize economice, măriri de taxe și impozite). Instanța de
judecată, la cererea reclamantului, poate dispune revizuirea judiciară a contractului pentru
impreviziune.

12
 Condițiile impreviziunii
 schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului
 schimbarea nu putea fi prevăzută
 debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor
 debitorul să fi încercat să negocieze adaptarea contractului cu creditorul

Efectele impreviziunii
 judecătorul poate dispune adaptarea contractului pentru a stabili un echilbru între
drepturi și obligații
 judecătorul poate dispune încetarea contractului atunci când nu e posibilă adaptarea

Principiul relativității
Efectele contractelor
Între părțile contractante aplicăm principiul forței obligatorii. Pentru restul persoanelor care
nu sunt părți contractante, nu sunt legate de contract, contractual e relative. Terții nu sunt legați
obligational de contract însă ei trebuie să respecte situația juridică generate de contract.
Opozabilitatea contractului față de terți se poate manifesta astfel:
 prin invocarea de către parte a contractului ca titlu de dobândire ori ca just titlu (cel care
transmite proprietatea)
 prin invocare de către terți (persoanele străine de contract care nu au participat nici direct,
nici prin reprezentanți la încheierea contractului) a contractului împotriva părților
contractante (părțile care au încheiat direct sau prin reprezentanți contractul)
Categorii intermediare de persoane – acele persoane care deși nu au participat la încheierea
contractului dar au raporturi cu persoanele contractante și suportă efectele contractului (succesorii,
creditorii chirografari). Succesorii își însușesc efectele contractelor încheiate de antecesorii lor.
Potrivit principiului relativității – un contract valabil încheiat produce efecte numai între părțile
contractante însă terții sunt obligați să respecte situația juridică generată de contractul respectiv.

13
Excepții de la principiul relativității efectelor contractului
1. Promisiunea faptei altuia (promisiune porte fort)
 e un contract sau o clauză într-un contract prin care debitorul (promitentul) se obligă față
de creditor să obțină consimțământul unei terțe persoane de a încheia un contract nousau
de a ratifica un contract deja încheiat
Forme ale promisiunii
o pe cale principală – promisiunea se naște atunci când se încheie un contract al cărui
obiect e prestația debitorului de a-l determina pe terț să-și dea consimțământul la
încheierea contractului cu debitorul
o pe cale accesorie – promisiunea constă într-o clauză contractuală într-un alt contract
Condiții de valabilitate
o să îndeplinească toate condițiile art. 1279 Cod Civil – efectele contractului –
promisiunea de a contracta
o să fie expusă sau cel puțin neîndoielnică pentru a produce efecte (contractul de mandat,
la înstrăinarea unui bun indivizibil de coproprietate)
Efectele promisiunii
o dă naștere la obligații în sarcina debitorului promitent
o obligația debitorului este aceea de a face și de rezultat
o debitorul nu garantează și executarea obligației din contractul încheiat de terț, el
garantează doar că acesta va semna contractul debitorului
2. Stipulația pentru altul
Definiție: reprezintă contractul sau o clauză dintr-un contract prin care o persoană denumită
promitent se obligă fașă de cealaltă parte denumită stipulant să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul unei terțe persoane străină de contract, adică față de un terț beneficiar. Terțul beneficiar nu
trebuie să își dea acordul, însă devine creditor prin efectul contractului la care nu a luat parte,
devine creditor pentru executarea obligației.
Condiții de valabilitate
o trebuie să se prevadă o stipulație certă și neîndoielnică adică terțul beneficiar să
dobândească un drept subiectiv de sine stătător de a-i pretinde promitentului să execute
obligația în favoarea sa

14
 o terțul beneficiar trebuie să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă (ex.
primul meu nepot, primul meu fiu)
o nu este necesar consimțământul terțului beneficiar pentru încheierea stipulației însă e
necesar consimțământul lui pentru executarea obligației
Efectele stipulației
a. În raportul dintre stipulant și promitent
o promitentul se obligă să execute o prestație pentru beneficiar
o stipulantul are la dispoziție toate suporturile juridice conferite de lege versus
creditor
o dacă promitentul nu-și execută obligațiile în favoarea terțului, stipulantul îl poate
acționa în instanță pentru a fi obligat să execute prestația
o stipulantul poate să invoce și excepția de neexecutare și să ceară rezoluțiunea
contractului și daune interese pentru prejudiciile cauzate
b. În raportul dintre promitent și terțul beneficiar
o în patrimoniul terțului se naște un drept patrimonial direct fără să treacă pe la
stipulant
o dacă terțul moare înainte de a confirma dreptul, acesta se transmite moștenitorilor
lui
o terțul este creditat pentru executarea obligațiilor stipulației iar promitentul este
debitorul
o terțul poate să-l acționeze în instanță pe promitent pentru ca acesta să fie obligat să-
și respecte promisiunea
o terțul nu poate cere rezoluțiunea contractului în caz de neexecutare pentru că nu
este parte contractuală
o promitentul poate să refuze executarea obligațiilor în cazul în care i-o cere terțul
invocând nulitatea contractului
o dacă are o stipulație sinalagmatică poate să invoce excepția de nestipulare
c. În raportul dintre beneficiar și stipulant
o între cei doi nu se naște nici un raport juridic contractual

15
 3. Simulația
Definiție:
 este o operațiune juridică complexă care constă în încheierea concomitentă (și existența)
între aceleași părțicontractuale a două contracte. Părțile implicate sunt debitorul și
creditorul
 un contract este public sau aparent și dă naștere unei situații juridice între părțile
contractuale, nereală, aparentă
 al doilea contract este secret (contraînscrisul) care dă naștere situației juridice reale dintre
părțile simulației
 acest al doilea act anihilează sau modifică efectele produse de contractul public aparent
(donația simulată în vânzare)
 scopul simulației este frauda și se practică mai ales la înstrăinare

Condițiile simulației
 contraînscrisul să fie necunoscut de către terți
 contraînscrisul să se fi încheiat înainte sau cel puțin în același timp cu actul public
 acordul de voință să fie anterior sau concomitent încheierii actului
 intenția comună a părților să fie de a simula, adică voința lor reală să fie comună în a simula

Formele simulației
1. Disimularea
 e procesul prin care părțile disimulează complet realitatea, stabilind în actul secret că actul
public este fictiv, nu produce nici un efect juridic
 se face cu intenție frauduloasă, de a eluda prevederile legale, de a vătăma interesele altor
persoane
2. Deghizarea
 părțile încheie un alt contract care dă naștere adevăratelor raporturi juridice dintre ele,
contract care pentru a fi ținut în secret, în tot sau în parte, îl îmbracă în forma altui contract
 deghizarea poate fi
o totală – atunci când prin actul public se ascunde natura actului secret (cvc deghizat
în donație)

16
 o parțială – intervine în situația în care părțile, prin actul public, se limitează să
ascundă unele clauze sau unele efecte ale contractului secret (ex. în locul prețului
real se deghizează în actul real alt preț, pentru a evita onorariile, etc)
3. Interpunerea de persoane
 e procedeul prin care persoanele ce încheie actul public aparent prevăd prin înțelegerea
secretă faptul că una dintre ele nu are calitate de parte contractantă și stabilesc în actul
secret cine e adevăratul contractant (ex. un contract pentru a păstra identitatea cuiva, o
donație în care adevăratul donatar nu poate primi direct donația de la donator)
 este necesar ca acest act să se realizeze între cel puțin trei persoane, cele două părți și
persoana interpusă

Efectele simulației
1. Între părțile contractante
o dacă contractul secret este valabil încheiat, el produce efecte între părțile
contractante dar și între succesori
2. Față de terți
o actul secret nu poate produce efecte contra terților care sunt străini de contract
o deși între părți va produce efecte actul secret, terților le va fi opusă sau opozabilă
numai situația juridică născută de actul public. Adică terții de bună credință (care
nu au știut de actul secret) pot invoca răspunderea părților existente în actul secret
dacă acesta le vătămează interesele
Sancțiunea simulației
o constă în inopozabilitatea față de terțe persoane a situației juridice create de actul
secret și înlăturarea simulației prin act simulativ
o actul simulativ – este o acțiune în justiție prin care terții solicită instanței să se
constate existența și cuprinsul actului secret cu scopul de a înlătura actul public
aparent sau acele clauze care anihilează sau deghizează actul real
o proba se face cu orice mijloc posibil, inclusiv martori finalitatea fiind înlăturarea
actului aparent în producerea efectelor

17
Efectele specifice ale actelor sinalagmatice
Excepția de neexecutare a acestuia
 este mijlocul de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în
cazul în care se pretinde executarea obligațiilor ce-i revin fără ca partea co-contractantă să-
și execute propriile obligații
 temeiul juridic îl reprezintă reciprocitatea și interdependența obligațiilor, temei care
reclamă în același timp și simultaneitatea executării obligațiilor
Condiții de invocare a excepției de neexecutare
 obligațiile reciproce trebuie să-și aibă temeiul în acel contract
 să existe o neexecutare chiar parțială, dar suficient de importantă (ex. plata unui zugrav
care a văruit casa în altă culoare decât cea solicitată, însă instanța poate aprecia că nu este
suficient de importantă executarea prestației, fiindcă este o nuanță asemănătoare)
 obligațiile reciproce să fie ambele exigibile (scadente)
 neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția (ex. dacă vânzătorul nu
vrea să primească prețul de la cumpărător)
 raportul contractual sau contractul trebuie să presupună executarea simultană a obligațiilor.
Simultaneitatea poate proveni din convenția părților, din natura obligației sau dintr-o
prevedere legală.
Invocarea excepției de neexecutare
 dacă sunt îndeplinite condițiile de invocare excepția se invocă direct între părțile
contractului de către partea interesată fără să intervină instanța
 nu este necesar ca debitorul să fi pus în întârziere suficient doar ca ea să fie opusă celeilalte
părți
 nu este necesară nici îndeplinirea unei condiții de formă pentru invocarea excepției (nici în
scris, nici la notar)
 se poate invoca în fața instanței doar ca mijloc de apărare al pârâtului
Efectele excepției de neexecutare
 invocarea excepției suspendă executarea prestației celui ce o invocă. Contractul rămâne
provizoriu neexecutat, însă el continuă să existe, adică părțile au în continuare obligația de
a-și executa prestațiile.

18
  în literatura de specialitate se vehiculează că acest efect suspendă forța obligatorie a
contractului

Rezoluțiunea sau rezilierea contractului

 rezoluțiunea este o sancțiune, o cauză de desființare a unui contract sinalagmatic, cu
executarea dintr-o dată, ce intervine la cererea uneia dintre dintre părți atunci când o parte
contractuală nu-și execută culpabil obligațiile la care s-a îndatorat
 rezilierea este o sancțiune, o cauză de desfășurare a contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă în timp
 diferența dintre rezoluțiune și reziliere este în privința efectelor pe care le produc cele două.
În cadrul rezilierii, contractul e desființat doar pentru viitor nu și pentru trecut. La nulitate
și rezoluțiune, contractul poate fi desființat și pentru viitor și pentru trecut
 la rezoluțiune efectul este punerea părților în situația anterioară încheierii actului juridic
Felurile rezoluțiunii
 judiciară – când e pronunțată de instanța judecătorească
 convențională – când părțile au prevăzut posibila rezoluțiune prin contract, la momentul
încheierii lui
 legală – când este expres prevăzută de lege

Rezoluțiunea judiciară
Condițiile exercitării
una dintre părți să nu-și fi executat o obligație asumată adică să existe o neexecutare
însemnată, fie totală, fie parțială. În cazul neexecutării totale intervine rezoluțiunea
contractului, în cazul celei parțiale intervine rezoluțiunea doar când neexecutarea privește
o obligație considerată esențială la încheierea contractului (ex. bunul livrat are defecțiuni
ce-l fac impropriu utilizării)
neexecutarea să se datoreze culpei pârâtului, în caz contrar acțiunea se respinge. Putem
vorbi eventual despre riscurile contractului
pârâtul acționează în rezoluțiune – să fi fost pus în întârziere printr-o somație extrajudiciară
înainte de a-l chema în judecată sau cererea de chemare în judecată reprezintă sau valorează

19
 punerea în întârziere a debitorului. Prin punerea în întârziere i se acordă debitorului un
termen suplimentar pentru a-și executa obligația contractuală
dacă se îndeplinesc aceste condiții, instanța de judecată poate dispune rezoluțiunea
contractului deoarece nu e obligatorie, este facultativă, adică judecătorul e liber să
aprecieze dacă rezoluțiunea contractului este necesară sau nu

Rezoluțiunea convențională
înseamnă desființarea contractului în temeiul voinței părților, în conformitate cu
prevederile din contract, prin care se dispune desfacerea acordului în caz de neexecutare
se realizează o declarație de rezoluțiune care e o notificare scrisă ce se notează în cartea
funciară (unde avem imobil)
intervine atunci când:
o părțile au prevăzut prin clauză contractuală
o delictul a fost pus în notificare
o debitorul nu execută în termenul fixat prin punerea în întârziere
clauza contractuală prin care se pune în contract situația de rezoluțiune poartă denumirea
de pact comisoriu
o pact comisoriu de grad I – este prevederea contractuală prin care se menționează că
în caz de neexecutare contractul se desființează. În realitate, pentru a opera
rezoluțiunea este necesară intervenția instanței, adică forma rezoluțiunii judiciare.
o pact comisoriu de grad II – este clauza prin care se stipulează că în situația în care
o parte nu-și va executa obligațiile, cealaltă parte e în drept să considere contractul
desființat. Desființarea are loc prin declarația unilaterală a creditorului, adică forma
rezoluțiunii convenționale. În caz de litigiu instanța nu va putea decât să constate
îndeplinite condițiile rezoluțiunii și să pronunțe rezoluțiunea contractului.
o pact comisoriu de grad III – este clauza prin care părțile stipulează rezoluțiunea lor
de plin drept în cazul neexecutării obligațiilor de către una din ele. În această
situație instanța nu mai poate pronunța rezoluțiunea, ci doar constată intervenția
rezoluțiunii contractului. Și în cazul acesta debitorul trebuie să fie pus în întârziere
anterior formulării cererii de chemare în judecată.

20
 o pact comisoriu de grad IV – este clauza prin care se prevede că un contract se
consideră desființat de drept fără a fi necesară punerea în întârziere și fără alte
formalități prealabile
Efectele rezoluțiunii
o desființează retroactiv contractul, adică înlătură efectele pe care le-a produs
o conduce la repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, adică se
restituie prestațiile deja efectuate
o se pot acorda daune interese sau despăgubiri, la care prestațiile sunt ireversibile (nu
se pot restitui)
o desființarea prin reziliere are loc numai pentru viitor

Paralelă nulitate-rezoluțiune
o din definirea celor două cauze de desființare prima diferență reiese ca fiind cauza
ce le atrage – nulitate sau rezoluțiune
o dacă la nulitate cauza este anterioară sau cel mult concomitentă cu încheierea
contractului, cauza la rezoluțiune este ulterioară încheierii lui (nulitatea intervine
atunci când se încalcă dispozițiile referitoare la condițiile de valabilitate, forma
actului iar rezoluțiunea atunci când vorbim de neexecutarea culpabilă a dispozițiilor
contractului)
o în ceea ce privește efectele avem o asemănare – efectele, la ambele, se produc atât
pentru viitor cât și pentru trecut
o în cazul rezilierii efectele sunt doar pentru viitor

Riscul contractului
Definiție – se înțelege stabilirea părții care va suporta consecințele neexecutării contractului
sinalagmatic ca urmarea intervenției unor fortuiri neprevăzute
Regula suportării riscului este aceea că se va localiza la debitorul obligației imposibil de
executat. Debitorul obligației nu va putea pretinde celeilalte părți să-și execute obligația corelativă
dar nici cealaltă parte nu poate pretinde despăgubiri pentru neexecutare.
Riscul drepturilor translative de proprietate – riscul pierderii fortuite este suportat de debitorul
obligației de predare în contractele translative de proprietate chiar dacă s-a făcut transferul

21
dreptului de proprietate la creditor prin încheierea contractului. Creditorul doar dacă este pus în
întârziere preia riscul pierderii fortuite a bunului. El nu se poate elibera de acest risc decât dacă
face dovada că bunul ar fi pierit chiar dacă obligația de predare s-ar fi executat la timp.

Actul juridic unilateral – ca izvor de obligații

Constă în simpla și unica voință de a se angaja din punct de vedere juridic manifestată de o
persoană și care dă naștere unei obligații în sarcina acesteia fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului (ex. promisiunea publică de recompensă, oferta de a contracta).

Faptul juridic licit

Sunt acțiuni omenești fără intenția de a naște un raport juridic de obligații, dar totuși se produc
în puterea legii fără a fi în normele de drept în vigoare (ex. gestiunea intereselor altei persoane –
de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză).
Gestiunea intereselor altei persoane (de afaceri)
 gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constă în aceea că o persoană numită gerant,
fără să fi primit vreo împuternicire, încheie din proprie inițiativă acte juridice sau săvârșește
acte materiale necesare sau utile în favoarea sau interesul altei persoane denumite gerat.
Condiții
 să existe o gerare a intereselor altuia care poate consta în acte juridice (plata unei datorii,
act încheiat pentru reparații, chemarea unui medic, încheierea unui contract de asigurare)
și acte materiale (stingerea unui incendiu, salvarea unui animal, descărcarea unor mărfuri).
Actele nu pot depăși sfera actelor de conservare și administrare însă se pot încheia de către
gerant și acte de dispoziție asimilate actelor de administrare (vânzarea unor mărfuri
perisabile).
 actele gerantului să fie utile geratului. Aceste acte trebuie să aibă caracter patrimonial și
să se fi evitat pierderea unei valori patrimoniale și să fi sporit valoarea unui bun.
 actele de gestiune să fie săvârșite din inițiativa gerantului fără ca el să aibă mandat și fără
știrea mandantului. Dacă există opoziția geratului continuarea intervenției devine ilegală și
poate fi obligat la despăgubiri.

22
  actele și faptele să fie făcute cu intenția de a gestiona interesele altuia. Nu este necesar ca
ele să fie făcute exclusiv în favoarea geratului dar trebuie să existe intențiade a-l obliga pe
gerat la restituirea cheltuielilor făcute
 gerantul să aibă capacitatea de a gera

Efectele gestiunii de afaceri – raporturile dintre gerat și gerant

Obligațiile gerantului
 de înștiințare – de a înștiința de îndată geratul de gestiunea făcută
 de perseverență – să continue gestiunea începută până când geratul va fi în măsură să
se ocupe de interesele lui
 de bun proprietar – de a se îngriji de afacerile geratului cu diligența unui bun proprietar
 de a da socoteală geratului și de a-i remite toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii
Obligațiile geratului
 de a plăti cheletuielile necesare și utile făcute de gerant cu gestiunea de afaceri
 cheltuielile necesare sunt făcute pentru conservarea bunului, se restituie integral
 cheltuielile utile, care deși nu sunt necesare, aduc un spor de valoare bunului, trebuie
rambursate doar în limita sporului de valoare
 cheltuielile voluptorii nu sunt supuse remiterii rambursării cu excepția cazului în care
acestea aduc o valoare. Ele sunt supuse restituirii pe un alt temei juridic, îmbogățirea
fără justă cauză.
 obligația de a-l despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care acesta, fără culpa sa, l-a
suferit din cauza gestiunii
Efectele gestiunii în raporturile cu terții
 dacă gerantul a încunoștiințat terțul că acționarea în contul geratului și gestiunea de
afaceri a fost ratificatăsau este utilă, gerantul nu are nici o obligație față de terț. Toate
obiectele pe care le contractează le va executa geratul față de terț
 dacă s-a angajat personal, gerantul este ținut personal de toate obligațiile ținute față de
terți. Cu toate acestea terții au posibilitatea de a regresa împrumutul garatului atunci
când gerantul nu execută obligația prestată, dar numai atunci când gestiunea a fost
ratificată sau este utilă

23
Ratificarea gestiunii este actul juridic prin care geratul recunoaște caracterul necesar și util.

Plata nedatorată
Definiție – este un fapt juridic licit și voluntar care constă în executarea de către o persoană numită
solvens, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti datoria altuia.
Părțile acestui raport juridic sunt:
 solvens (cel care plătește din eroare) – creditorul
 accipiens (cel care primește plata nedatorată) – debitorul
Condiții
 să existe o plată – remiterea unei sume de bani sau a unui bun cu intenția de a stinge o
datorie
 datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Nu interesează dacă datoria nu a
existat niciodată sau a fost stinsă înainte
 plata să fie făcută din eroare
Condiția creării nu este cerută atunci când:
se face plata unei obligații sub condiție suspensivă dacă condiția nu s-a realizat
se face plata unei obligații care ulterior a fost desființată
plata făcută în executarea unei obligații nule
plata unei datorii făcute a doua oară atunci când, după ce plătește prima dată, debitorul
pierde chitanța și este amenințat cu executarea silită de fostul creditor
Efectele plății nedatorate
o există o diferențiere a efectelor în funcție de obiectul plății și reaua ori buna credințăa a lui
accipiens
Bunurile fungibile (care se consuma)
 accipiens de bună credință care obișnuiesc să restituiesumele de bani primite sau bunurile
primite în aceeași cantitate și calitate
 accipiens de rea credință, pe lângă această obligație în plus va plăti dobânzi la suma primită
din ziua plății sau va fi obligat la daune interes pentru lipsa de folosință a bunurilor
fungibile
Bunurile certe (individual determinate – casă, masă)
 există obligația de restituire în natură însă avem situații diferite

24
  accipiens de bună credință dacă nu-l poate restitui pentru că l-a înstrăinat cu titlu oneros,
el va restitui prețul primit pe bunul vândut. Dacă nu-l poate restitui pentru că a pierit fortuit,
este eliberat de datorie
 accipiens de reacredință, dacă a înstrăinat bunul este obligat să restituie și valoarea bunului
de la data introducerii acțiunii. Dacă bunul a pierit fortuit este obligat să restituie valoarea
lui de la data introducerii acțiunii cu excepția cazului în care face dovada că bunul ar fi
pierit oricum și dacă era la solvens. Va fi obligat să restituie fructele culese dar și valoarea
celor neculese din ziua plății și până la restituire.
Obligațiile lui solvens
 de a achita lui accipiens, indiferent că e de bună sau rea credință, cheltuielile făcute cu
bunul

Îmbogățirea fără justă cauză

Definiție – este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin
micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane fără ca prin acest efect să existe o cauză justă
sau vreun temei juridic
Părțile sunt:
 creditorul – cel al cărui patrimoniu s-a diminuat
 debitorul – cel care s-a îmbogățit
Condițiile îmbogățirii fără justă cauză
 materiale
o să existe o îmbogățire a pârâtului ce poate consta în dobândirea unui bun,
îmbunătățirea unui lucru, prestarea unor servicii, evitarea unor cheltuieli
o să existe o însărăcire a reclamantului, o diminuare a patrimoniului lui sau ieșirea
unei valori din patrimoniul lui, prestarea serviciilor neremunerate, efectuarea unor
cheltuieli în favoarea altuia
o îmbogățirea pârâtului ți însărăcirea reclamantului să aibă o cauză unică
 juridice
o îmbogățirea și însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă, de un temei juridic care să
le justifice
o îmbogățitul să fie de bună credință

25
 o reclamantul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea
dreptului său de creanță pentru obligarea pârâtului
Rezultă caracterul subsidiar. Această acțiune poate fi folosită numai atunci când se reține
că există o mărire a patrimoniului pârâtului fără un temei juridic și trebuie să se producă restituirea
prestației executată de reclamant dar nu dacă este reglementat un alt mijloc procesual la dispoziția
reclamantului. Nu se poate introduce acțiunea pentru restituire fără just temei atunci când a
intervenit prescripția sau decăderea de a-l chema pe pârât.

Efectele îmbogățirii fără justă cauză

 pârâtul va fi obligat să restituie în natură sau în echivalent
 îmbogățitul restituie numai valoarea îmbogățirii
 îmbogățitul nu poate fi obligat să restituie fructele sau dobânzile sale
 reclamantul are dreptul de a i se restitui doar valoarea cu care i s-a diminuat patrimoniul
lui, nu mai mult
 momentul este acela al chemării în judecată

Răspunderea civilă delictuală

Definiție – (art. 1349 Cod Civil) – răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite
extracontractuale se numește răspundere civilă delictuală (RCD). Regulile RCD sunt aplicabile în
toate situațiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită
extracontractuală. Reprezintă dreptul comun în materie de răspundere civilă, astfel ori de câte ori
nu sunt îndeplinite condițiile civile contractuale se vor aplica principiul și regulile RCD.
Felurile RCD
pentru faptă proprie
pentru fapta altuia
o pentru fapta prepușilor
o a părinților pentru fapta copiilor lor
pentru prejudiciul creat de animale sau lucruri

26
RCD pentru faptă proprie – cel care acuzează altuia un prejudiciu prinbtr-o faptă ilicită sau
săvârșită cu vinovăție este obligat să-l repare
Condiții
o existența unui prejudiciu
o o faptă ilicită
o să existe vinovăția celui care a cauzat prejudiciul
o să existe raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu

Prejudiciul – este rezultatul sau rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială,
efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.
Clasificarea prejudiciilor
 prejudiciul patrimonial/material este prejudiciul cu conținut economic ce poate fi evaluat
pecuniar, distrugerea unui bun, sustragerea lui, vătămarea unei persoane care își pierde
capacitatea de muncă. Se mai numesc daune materiale.
 prejudiciul nepatrimonial/moral – consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani și
rezultă din:
o atingerile și încălcările drepturilor personale fără conținut economic (moartea,
fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, prestigiului, cinstei)
o prejudiciile cauzate direct sau indirect persoanelor umane corporale
o prejudiciile previzibile și imprevizibile
o prejudiciile instantanee și succesive
Condițiile prejudiciului
 trebuie să fie cert, adică să aibă o existență sigură, neîndoielnică și să poată fi evaluat în
prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale (instantanee) dar și prejudiciile viitoare și
sigure.
o prejudiciul actual este cel care s-a produs în totalitate până la data când se cere
repararea lui
o prejudiciul viitor și sigur este cel care deși nu s-a produs este sigur că se va produce
putând fi evaluat în prezent pe baza unor elemente
o prejudiciul viitor și eventual/nesigur nu este cert și va putea fi reparat doar dacă se
va produce sau dacă este sigur că se va produce

27
  trebuie să fie determinat adică să i se poată stabili o valoare pecuniară. Chiar dacă nu este
determinat trebuie să fie cel puțin determinabil
 trebuie să fie direct, adică să fie efectul direct al faptei ilicite
 trebuie să fie nereparat
Repararea prejudiciilor
 trebuie reparate integral
o pierderea efectiv suferită (damnu emergens)
o beneficiul nerealizat (lucrum cessans)
o se repară atât prejudiciul previzibil cât și imprevizibil
 ca regulă, se repară în natură
 se va repara prin echivalent doar ca excepție, adică atunci când nu este posibilă repararea
lui în natură
o se acordă o sumă globală echivalentă prejudiciului suferit
o se stabilește o sumă ca prestație periodică succesivă temporar sau viager
 se poate face pe cale convențională adică părțile pot stabili prin convenție întinderea
despăgubirilor dar și modalitățile de achitare
 atunci când prejudiciul este cauzat de mai mulți autori, ei răspund solidar pentru repararea
prejudiciului cauzat, adică victima poate solicita oricăruia dintre autori repararea întregului
prejudiciu urmând ca acela care a plătit integral să se întoarcă cu acțiune în regres împotriva
celorlalți autori, fiecare dintre ei va răspunde proporțional cu gravitatea vinovăției. Dacă
nu se poate stabili exact gravitatea fiecăruia ei vor contribui în mod egal
 repararea prejudiciului moral - doctrina și practica judiciară admit posibilitatea reparării
bănești pentru daune morale. Sumele achitate sunt despăgubiri pentru că daunele morale
ca și definiție nu pot fi evaluate în bani. Ele au destinația de a alina suferințele fizice sau
psihice ale victimei, având efect compensator.

28
 Faptele ilicite
Definiție – acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea dreptului subiectiv sau intereselor
legitime ale unei persoane
Trăsături caracteristice
 caracterul obiectiv – fapta ilicită are o existență materială constaând într-o conduită, o
manifestare umană exteriorizată
 fapta ilicită e rezultatul și unei atitudini psihice
 fapta ilicită e contrară ordinii sociale și este reprobată de societate
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
Legitima apărare
 situația în care cel ce săvârșește fapta o face pentru a înlătura un atac îndreptat împotriva
sa, a altuia sau a unui interes obștesc și care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obștesc
 potrivit art. 1360 alin. 1 cod Civil – nu datorează despăgubiri cel care, fiind în legitimă
apărare, cauzează agresorului un prejudiciu
Starea de necesitate
 situația în care o persoană săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent, imediat
și care nu putea fi altfel înlăturat, viața, integritatea
 cel care se află în starea de necesitate și a distrus/deteriorat e obligat să despăgubească dacă
s-a îmbogățit de pe urma acestei acțiuni

Ilicitul civil
Noțiune – o faptă e ilicită atunci când e contrară legii sau regulilor de conviețuire socială și are ca
efect încălcarea drepturilor subiective și a intereselor altuia
Faptele ilicite pot fi:
 acțiuni – distrugere, sustragere, deteriorare
 inacțiuni – omisiunea de a lua măsuri de atenționare (ex. nesemnalizarea unei guri de canal)

29
Abuzul de drept
Definiție – exercitarea drepturilor subiective însă prin deturnarea de la scopul în considerarea
căruia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea credință. Este o
conduită ilicită. Dacă prin această conduită ilicită se cauzează altuia o pagubă, autorul abuzului de
drept este obligat să o repare.
Raport cauzalitate faptă ilicită-prejudiciu
Prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite a autorului. Raportul de cauzalitate
este în același timp și un criteriu în funcție de care se determină întinderea reparației datorată
victimei. Dreptul de reparație e recunoscut numai pentru daunele care sunt neîndoielnic consecința
directă a faptei ilicite. Nu avem raport de cauzalitate atunci când prejudiciul se cauzează în
exclusivitate forței majore, uneori cazului fortuit, faptei unei terțe persoane sau faptei victimei.
Stabilirea raportului de cauzalitate
Ca regulă, stabilirea e ușoară în cele mai multe cazuri. Sunt cazuri, însă, în care avem probleme.
De exemplu, când producerea prejudiciului s-a realizat într-un complex de împrejurări, care unele
au rol de cauză, altele de condiție. De aceea există niște sisteme (criterii de stabilire a raportului
de cauzalitate):
 sistemul echivalenței condițiilor (sistemul condiției sine qua non) – când nu se pot stabili
faptele cauzatoare de prejudicii atunci toate faptele în absența cărora prejudiciul nu s-ar fi
produs au valoare cauzală. Astfel, fiecare condiție care precede producerea prejudiciului
constituie cauza prejudiciului. A fost aspru criticat pentru că extinde extrem de tare câmpul
cauzal.
 sistemul cauzei proxime – se consideră drept cauză numai fapta imediat anterioară
producerii prejudiciului, apreciindu-se că în lipsa ei toate celelalte cauze nu ar fi putut
produce prejudiciul. A fost criticat pentru că micșorează câmpul cauzal.
 sistemul cauzei adecvate – dintre condițiile sine qua non sunt considerate cauze numai
faptele care în mod obișnuit, conform experienței umane, duc la producerea prejudiciului.
Prin acest sistem se înlătură din câmpul cauzal faptele care numai accidental au determinat
producerea prejudiciului.
 Sistemul unității indivizibile dintre cauză și condiții – trebuie avut în vedere că fenomenul
cauză nu acționează singur și izolat ci în a numite condiții care, fără să producă prejudiciu,

30
 favorizează producerea acestuia. Toate aceste condiții exterioare plus fenomenul cauză
alcătuiesc o unitate indivizibilă. Practica judiciară a adoptat acest ultim sistem.

Vinovăția
Constă în intenția, neglijența sau imprudența cu care acționează autorul prejudiciului care
răspunde și pentru cea mai ușoară culpă.
Formele vinovăției
 Intenția – atunci când autorul prevede rezultatul faptei și îl urmărește sau acceptă
posibilitatea întâmplării lui
 Culpa
o Sub forma imprudenței – atunci când autorul prevede rezultatul faptei, nu-l
acceptă socotind fără temei că nu se va produce
o Sub forma neglijenței – atunci când autorul nu prevede rezultatul faptei deși
trebuia și putea să îl prevadă
În civil există gradele culpei:
Culpa gravă (culpa lata) – aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit
Culpa ușoară (culpa levis) – imprudența/neglijența pe care ar fi săvârșit-o un bun părinte
de familie, adică un om cu diligență normală medie
Culpa foarte ușoară - ar fi putu fi evitată numai de către un excelent părinte de familie,
adică un om cu diligența cea mai înaltă

Capacitatea delictuală
Nu o confundăm cu capacitatea de exercițiu. Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai
dacă persoana are discernământ. Minorul sub 14 ani nu are capacitate delictuală. Minorul peste 14
ani răspunde pentru prejudiciile cauzate doar dacă are discernământ (se face expertiză). Persoanele
care au capacitate deplină de exercițiu dar la momentul faptei erau într-o stare, chiar vremelnică,
de tulburare a minții nu răspund delictual.

31
Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1372 Cod Civil)
Cel care e obligat la supraveghere – tata, mama, tutore. Acesta e exonerat de răspundere numai
dacă dovedește că nu a putut împiedica fapt prejudiciabilă. Răspunderea părinților pentru fapta
copiilor lor e solidară. Fundamentul acestei răspunderi pleacă de la prezumția legală de culpă
instituită în sarcina părinților care se fac vinovați de faptul că nu și-au îndeplinit corespunzător
obligația de supraveghere a copilului lor. Are la bază și culpa părinților pentru lipsa de educație a
copilului minor.

Condițiile răspunderii părinților

 să fie îndeplinite trei dintre condițiile generale ale răspunderii civile delictuale –
prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre ele. Vinovăția minorului nu trebuie
dovedită, părintele răspunde indiferent dacă minorul a avut sau nu discernământ
 să fie îndeplinite condițiile speciale
o copilul să fie minor, să răspundă tutorele pentru persoana pusă sub interdicție la
momentul săvârșirii faptei. Răspunderea părinților încetează dacă copilul a împlinit
18 ani sau chiar dacă nu a împlinit 18 ani, el s-a căsătorit.
o Fapta ilicită să fie comisă sub imperiul obligației de supraveghere în sarcina
părintelui răspunzător

Efectele răspunderii
Părinții au obligația de a repara integral prejudiciul. Răspunderea părinților e solidară,
adică victima poate să solicite de la oricare dintre ei recuperarea pagubei, sau de la amândoi. Nu
trebuie chemat în judecată minorul ci părinții/tutorele. Când minorul avea 14 ani la momentul
săvârșirii faptei și se poate dovedi că avea discernământ, victima poate chema în judecată fie
minorul, fie părinții sau pe toți. Cel care răspunde poate face acțiune în regres (părinții pot da în
judecată copiii).

Înlăturarea răspunderii părinților

Cel care e obligat la supraveghere este exonerat numai dacă dovedește că nu a putut împidica
fapta prejudiciată. Astfel, părinții trebuie să dovedească:

32
 ori existența unei cauze străine ce i-a împiedicat să supravegheze sau i-a pus în situația de
a nu putea împiedica fapta
ori că și-au îndeplinit în mod corespunzător obligația

Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor

Comitentul e obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de terți ori de câte ori
fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sale sau cu scopul funcției încredințate. În
conformitate cu dispozițiile art. 1373 Cod Civil, e comitent cel care, în virtutea unui contract sau
în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite
funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia. Cel mai răspândit izvor e contractul de muncă.
Fapta pentru care comitentul e prezumat în culpă constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligației de supraveghere.
Comitentul (angajatorul) are în virtutea contractului de prepușenie atribuții de direcție,
supraveghere și control a activității prepusului său.
Condițiile răspunderii
 să fie îndeplinite toate cele patru condiții generale ale răspunderii civile pentru fapta proprie
în persoana prepusului (angajatului)
 să fie îndeplinite și următoarele condiții speciale:
o să existe raport de prepușenie – un raport de subordonare între prepus și comitent
Raportul are trei elemente constitutive:
 să existe acord de voință realizat expres sau tacit
 să fie îndeplinite funcțiile sau activitățile de către prepus pentru comitent
 să existe acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare, recunoscând
autoritatea comitentului, adică puterea de a supraveghea, direcționa și controla
activitatea sa
o prepusul să săvârșească fapta prejudiciabilă în cadrul funcțiilor încredințate de
comitent, adică prepusul să acționeze în interesul comitentului la săvârșirea faptei
prejudiciabile, în limitele funcției încredințate, cu respectarea instrucțiunilor și
ordinelor date de comitent

33
Efectele răspunderii comitentului
Este obligația comitentului de a recupera prejudiciul cauzat victimei de către prepus.
Victima poate pretinde recuperarea prejudiciului pe care l-a suferit, astfel:
 numai de la prepus
 numai de la comitent
 atât de la prepus cât și de la comitent (prepusul răspunde pentru faptele proprii iar
comitentul penntru faptele prepusului). Răspunderea celor doi este solidară.

Drepturile comitentului de regres împotriva prepusului

Când comitentul a reparat victimei prejudiciul el are drept de regres împotriva prepusului,
care e autorul faptei ilicite prejudiciabile. Situația în care prepusul e minor – și a săvârșit fapte
prejudiciabile - dacă sunt îndeplinite condițiile civile ale comitentului (generale și speciale),
răspunderea părinților e exclusă.
Răspunderea comitentului – e drept special
Răspunderea părinților – e drept general

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri

Presupune că oricine e obligat să repare, indiferent de culpă, prejudiciul cauzat de lucrul
aflat în paza sa. Avem o singură cauză sau condiție specială care trebuie îndeplinită: lucrul care a
cauzat paguba să fie aflat permanent în paza unei persoane. Răspunderea nu intervine în situațiile
în care lucrul a fost un simplu instrument al omului în paza prejudiciului, deoarece între lucru și
prejudiciu nu avem raport de cauzalitate. Când fapta intenționată a fost săvârșită cu ajutorul unui
lucru e antrenată.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri
 lucrul a cauzat prejudiciul când din anumite motive a scăpat de sub controlul omului
 când o persoană cauzează un prejudiciu altei persoane, printr-o folosire inadecvată a
lucrului, datorată unei culpe foarte ușoare
 când la baza prejudiciului cauzat se află un caz fortuit (un eveniment care nu poate fi
împiedicat)

34
Noțiunea de pază a lucrului
Prin pază a lucrului se înțelege paza juridică, astfel răspundem pentru prejudiciile cauzate
de lucrul personal care la momentul producerii prejudiciului avea paza juridică a lucrului.
Definiție - paza juridică este puterea de direcție, control și supraveghere pe care o persoană o poate
exercita în mod independent asupra unui lucru sau animal (ex. ciobanul are paza materială,
proprietarul are paza juridică).
Posibilitatea păzitorului juridic de a supraveghea, controla și direcționa lucrul sau animalul
– poate fi exercitată direct și personal sau prin intermediul altei persoane supuse ordinelor și
instrucțiunilor sale. Aceste persoane supuse ordinelor păzitorului juridic exercită paza materială a
lucrului /animalului adică au putera de direcție, control și supraveghere exercitate însă sub
autoritatea păzitorului juridic.
Păzitorul material nu răspunde niciodată pentru prejudiciul cauzat de lucru sau animal. El
răspunde pentru fapta sa proprie.
Păzitorul juridic e întotdeauna răspunzător pentru prejudiciul cauzat de lucruri/animale,
indiferent dacă are sau nu un contact material nemijlocit cu acestea.

Sfera persoanelor care au calitate de păzitori judiciari

proprietarul lucrului/animalului – în justiție avem o prezumție simplă, că e păzitorul
juridic al lucrului. El poate înlătura această prezumție, făcând dovada că la momentul
cauzării prejudiciului lucrul se afla în paza juridică legitimă/nelegitimă a altor persoane (îl
închiriase sau îl furase cineva)
coproprietarul – toți coproprietarii au paza juridică a lucrului și au o răspundere solidară.
Această răspundere se poate înlătura atunci când se face dovada că numai unul/unii au
exercitat paza juridică a lucrului/animalului.
titularii celorlalte drepturi reale – uzufructul, abitația, superficia, uzul
titularii de drepturi reale accesorii – creditorul
posesorul lucrului

35
Cine poate transmite paza juridică
Proprietarii/proprietarii altor drepturi reale pot transmite paza juridică atunci când legea
permite altei persoane, prin acte juridice (ex. închiriere, comodat, transfer). Când paza juridică se
transmite detentorului precar această persoană devine responsabilă de prejudiciul cauzat de
lucruri/animale. Aceasta se poate împărți între proprietar sau posesor și detentorul precar.
Succesorii de drepturi pot invoca răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de
lucruri/animale

Condițiile răspunderii
 să existe un prejudiciu
 să existe raport de cauzalitate între lucru și prejudiciu
 lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane
Până la proba contrară paza revine proprietarului.

Răspunderea pentru ruina edificiului

Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruinarea edificiului sau
prin desprinderea unor părți din el dacă aceasta e urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție.
Edificiu – este orice construcție realizată de om prin asamblarea trainică a unor materiale care prin
încorporarea lor în/la sol ori în altă construcție, devine un imobil prin natura sa.
Nu este edificiu – gardul mobil, arborele
Condiții
 să existe un prejudiciu
 să existe o ruină a prejudiciului (o cădere)
 să existe un raport de cauzalitate între ruina edificiului și prejudiciu
Dacă ruina edificiului se datorează culpei altei persoane proprietarul poate să se întoarcă
împotriva acesteia prin acțiune în regres, după plata prejudiciului.

36
 Răspunderea civilă contractuală (lege specială)
Definiție – e obligația debitorului de arepara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului prin
neexecutarea/executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un
contract.
Condițiile răspunderii
 să existe o faptă ilicită a debitorului: neexecutarea contractului, executarea
necorespunzătoare, executarea cu întârziere
 să existe un prejudiciu – orice consecință dăunătoare patrimonială/nepatrimonială
 să existe un raport de cauzalitate între faptele debitorului și prejudiciul cauzat debitorului
 culpa sau vinovăția debitorului – e necesară dovedirea culpei/vinovăției debitorului pentru
executarea necorespunzătoare a contractului

Daunele interese
Definiție – sunt despăgubiri în bani pe care debitorul le datorează creditorului pentru prejudiciul
cauzat de neexecutarea culpabilă a obligațiilor sale.
Clasificare
 daune interese
o compensatorii – sunt despăgubiri care se plătesc debitorului pentru repararea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală/parțială ori pentru executarea
necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. Înlocuiesc executarea în natură a
obligațiilor contractuale și nu se cumulează niciodată cu neexecutarea în natură.
o moratorii – sunt despăgubiri care se plătesc creditorului pentru repararea
prejudiciului cauzat prin întârziere. Se cumulează întotdeauna cu executarea în
natură a obligațiilor contractuale sau cu daunele compensatorii, pentru că ele sunt
despăgubiri acordate cu întârziere în executare.
 dauna efectivă și beneficiu nerealizat
o dauna efectivă – e echivalentă pierderii efective suferite = cu dauna interese
compensatorii
o beneficiul nerealizat (lucrum cessans) – e eventualul profit pe care l-ar fi realizat și
pe care nu-l mai poate realiza din cauza nerealizării de către debitor

37
Evaluarea daunelor interese
Modalități de evaluare
 evaluarea judiciară – de către instituțiile de judecată, prin hotărâre judecătorească.
Principiul evaluării juridice – e de a repara integral prejudiciul cauzat creditorului în scopul de
a-l repune pe acesta în situația în care s-ar fi aflat dacă debitorul și-ar fi executat întocmai
obligațiile contractuale. Se evaluează prejudiciul calculând pierderea efectiv suferită dar și
beneficiul nerealizat. Evaluarea se face la momentul pronunțării hotărârii.
 evaluarea legală – reguli speciale:
o cuantumul daunelor moratorii a despăgubirii pentru întârziere e cel stabilit de
părți/lege (ex. dobândirea legală stabilită de lege)
o creditorul nu trebuie să facă dovada existenței sau întinderii prejudiciului cauzat
prin întârziere
o daunele moratorii sunt datorate în principiu de ziua scadenței obligațiilor de plată
 evaluarea convențională – stabilirea despăgubirii prin acordul de voință realizat între
debitor și creditor, care ar trebui să intervină /să se realizeze înainte de producerea
prejudiciului
Clauză penală – e convenția prin care părțile evaluează anticipat daunele interese contractuale
Evaluare anticipată – nu trebuie să privească neapărat o sumă de bani. Poate fi o obligație de
afaceri sau de a da un alt obiect.
Potrivit art. 1538 Cod Civil – creditorul poate opta în cazul neexecutării contractului între
executarea silită a contractului în natură sau poate cere rezoluțiunea contractului și executarea
clauzei penale.

Executarea obligațiilor
Plata – e un mijloc de executare voluntară, în natură, a obligațiilor. Termenul are două
înțelesuri. În sens larg, prin plată se înțelege executarea voluntară a obligațiilor pozitive de a face
sau a da. În sens restrâns, în vorbirea curentă plata desemnează numai executarea unei obligații de
a da o sumă de bani.
Principalul mod de strângere a obligațiilor
Dacă nu are loc plata, creditorul are dreptul de a cere executarea silită.

38
Condițiile plății
Cine poate face plata?
Plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă e terț de raportul execuțional (persoană
interesată sau neinteresată)
Excepții
 în cazul obligațiilor instituite personal, plata poate fi făcută doar de debitor. În cazul în care
creditorul își dă acordul, plata o poate face și un terț.
 când părțile au stipulat expre, prin acordul lor de voință, că plata poate fi făcută doar de
debitor, atunci doar debitorul poate face plata
 în cazul obligației de a da un lucru cert plata o poate face doar proprietarul bunului, nu
altcineva
Cine poate primi plata?
Plata poate fi primită de către creditor, reprezentantul său ori persoana autorizată de lege. Plata
făcută altor persoane e valabilă în următoarele cazuri:
 dacă e ratificată de creditor
 dacă cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței
 dacă a fost făcută celui care a pretins plata, în baza unei chitanțe liberatorii, semnată de
creditor
 dacă a fost făcută cu bună credință posesorului care apare public ca fiind titularul acesteia
Obiectul plății
Debitorul e obligat să plătească lucrul sau obligația datorată.
Plata e indivizibilă
Creditorul poate să refuze să primească o executare parțială, datoria sa trebuie plătită în întregime.
Excepții
 când creditorul consimte ca plata să fie fracționată, divizibilă
 când debitorul moare și datoria se divide între doi sau mai mulți moștenitori (când obligația
este indivizibilă)
 când o parte din datorie se stinge prin compensație legală
 când instanța acordă debitorului termen de grație pentru a putea face plata

39
  când există doi sau mai mulți fidejusori ai aceleiași datorii și unul dintre ei invocă
beneficiul de diviziune (e facultativ fidejusorului de a cere obligațiile sale în raport cu
datoria ce-i revine)
Data plății
Plata trebuie făcută la scadență. Obligațiile neafectate de termen (fără scadență) trebuie achitate
imediat după nașterea raportului juridic obligațional. În cazul obligațiilor cu termen, plata se face
la expirarea termenului (la scadență). În cazul în care se întârzie plata, creditorul are dreptul la
despăgubiri moratorii.
Locul plății
Plata se face la locul stabilit de părți, prin acordul lor de voință. Dacă nu s-a stabilit un loc, în
cazul obligațiilor bănești regula e ca plata să se facă la domiciliul creditorului (plata e portabilă).
Când obiectul plății e un bun individual determinat plata se face la locul în care se află bunul la
data încheierii contractului. În cazul celorlalte obligații plata se face la domiciliul debitorului (e
cherabilă).
Cheltuieli pentru efectuarea plății
Ele cad în sarcina debitorului.
Imputația plății
Apare în situația în care debitorul are mai multe datorii care au ca obiect prestații de aceeași
natură față de unul și același creditor și face o plată insuficientă pentru a le stinge pe toate.
Imputația este de două feluri:
o convențională
o legală
Imputația convențională – e cea care se face conform acordului de voință al părților sau prin voința
uneia dintre părți. În lipsa unui acord de voință imputația poate fi făcută de debitor sau creditor
prin voință unilaterală.
Când imputația o face debitorul – care arată ce datorii înțelege să fie plătite, imputația are
următoarele limite:
plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și la urmă asupra
debitului
dacă unele datorii sunt scadente iar altele nu, debitorul poate face imputația numai asupra
celor scadente. Dacă creditorul e de acord se pot imputa și datoriile nescadente.

40
Când imputația o face creditorul – doar dacă debitorul nu s-a pronunțat asupra imputației. Limite:
creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase
când îi dă chitanță asupra plății creditorul e obligat să facă imputația prin chitanță
Imputația legală – când părțile nu au făcut imputația convențională. Reguli:
 plata se impune cu prioritate asupra datoriilor scadente
 se sting în primul rând datoriile negarantate sau cele asupra cărora creditorul are cele mai
puține garanții
 dacă toate datoriile sunt scadente imputația se face asupra celei mai oneroase
 dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase se va considera plătită cea mai veche
datorie
 dacă toate datoriile sunt la fel scadente, oneroase și vechi plata se va face câte o parte din
fiecare
Oferta reală de plată și consemnațiune
 apare atunci când creditorul refuză să primească plata.
Procedura ofertei reale de plată
 debitorul îl somează pe creditor prin executor judecătoresc făcându-i oferta reală.
 dacă în urma ofertei creditorul nu primește plata debitorul va consemna suma de bani la
dispoziția creditorului, la cec, iar recipisa de depunere o depune la executorul judecătoresc.
Trebuie făcută o înceheiere în care se consemnează toate aceste lucruri

Mijloace de protecție a drepturilor creditorilor

Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului

Gajul general al creditorilor
Orice debitor răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor sale față de creditori cu întregul său
patrimoniu. Creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Gajul general
nu se confundă cu dreptul de gaj – drept real accesoriu (creanță), care conferă titularului său
atributul de urmărire și preferință.
Actele de dispoziție ale debitorului sunt opozabile creditorului. Gajul general e un drept ce
aparține tuturor creditorilor chirogravari – care nu au altă garanție pentru satisfacerea creanțelor

41
lor. Ei nu beneficiază de atributul de urmărire și preferință, astfel că ei vin toți în concurs la
urmărirea debitorului lor.
Dreptul de gaj nu vizează un bun determinat din patrimoniul debitorului ci vizează o
universalitate juridică, întreg patrimoniul debitorului.
Legiuitorul a instituit unele reguli de prevenire și conservare a patrimoniului debitorului astfel
încât el să nu poată ajunge insolvabil.
Legiuitorul a instituit și măsuri reparatorii – sunt acele acțiuni pe care creditorul le poate
exercita pentru a se apăra de actele frauduloase sau simulate încheiate de debitor ca să-l
prejudicieze pe creditor. Acestea sunt:
 acțiunea revocatorie (pauliană)
 acțiunea în simulație (oblică)

Acțiunea oblică (subrogatorie indirectă)

Definiție – e acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile debitorului său
atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite. E o acțiune în instanță pe care o intentează
creditorul împotriva unui terț căruia îi este opozabil debitorul. Are aceeași finalitate ca și cum ar
fi fost exercitată de debitor.
Creditorul nu exercită acțiunea oblică în nume propriu ci în caliate de creditor subrogat în numele
debitorului său.
Domeniul de aplicare a acțiunii oblice
Regulă – creditorul poate exercita pe cale acțiunii oblice orice drept și acțiune ce fac parte din
patrimoniul debitorului care are conținut economic. El nu poate exercita dreptul și acțiunea
extrapatrimonial (contract de întreținere).
Excepții
 creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administarre a
patrimoniului său, în caz contrar l-ar pune pe debitor în situația unui incapabil
 creditorul nu poate executa acțiuni și drepturi patrimoniale care au caracter exclusiv și strict
personal (ex. acceptarea unei donații, acțiuni pentru revocarea unei donații pentru
ingratitudine, renunțarea la succesiune, surveniența de copil)
 creditorul nu poate exercita drepturi patrimoniale incesibile, neurmăribile (dreptul la
pensie, de abitație)

42
Condițiile exercitării
 creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă. Ne interesează data la care s-a născut
creanța, ea poate fi anterioară/ulterioară dreptului exercitat pe calea acțiunii oblice.
Promovarea acțiunii oblice de către creditor nu poate fi condiționată de introducerea
debitorului său în proces. Nu e necesară nici punerea în întârziere a debitorului a cărui
acțiune urmează să fie exercitată pe această cale.
 debitorul să fie inactiv/pasiv adică să neglijeze sau să refuze exercițiul dreptului său.
Atunci când debitorul își exercită el însuși drepturile și acâiunile sale, creditorul său nu mai
este îndreptățit ca pe calea acțiunii oblice să exercite drepturile și obligațiile debitorului. În
această situație creditorul poate interveni în procesele pornite de către debitor ca și
intervenient principal/accesoriu, ca să se asigure că sunt depuse toate diligențele. Dacă
debitorul devine ulterior activ, după acțiune, confirmarea acțiunii oblice nu mai are
justificare. Însă și aici creditorul poate să rămână în proces alături de debitor, ca să-și apere
interesele.
 creditorul trebuie să facă dovada unui interes serios legitim în promovarea acțiunii oblice.
Creditorul justifică interes atunci când prin neglijența/refuzul debitorului de a-și exercita
drepturile, acesta este amenințat de insolvabilitate sau agravează o insolvabilitate deja
existentă.
Efectele acțiunii oblice
Creditorul exercită acțiunea în numele și pentru debitorul său. El nu are un drept prppriu și
direct față de terțul pârât.
Consecințe
 pârâtul acționat poate opune creditorului reclamant toate apărările și excepțiile pe care le-
ar opune debitorului chiar dacă nu e parte în proces
 în cazul în care creditorul exercită cu succes acțiunea oblică se va evita micșorarea
patrimoniului debitorului iar acest efect profită tuturor creditorilor
 hotărârea pronunțată în urma promovării acțiunii oblice e opozabilă debitorului numai
atunci când el a fost introdus în proces, însă e opozabilă tuturor creditorilor indiferent dacă
e sau nu favorabilă

43
 Acțiunea pauliană (revocatorie)
Definiție – acea acțiune prin care creditorul solicită revocarea sau desființarea judiciară a actelor
încheiate de debitor în frauda drepturilor sale. Se numește pauliană de la praetorul roman Paulus,
creatorul său în drept roman.
Deosebiri față de acțiunea oblică
 acțiunea oblică se exercită în numele debitorului, în schimb cea pauliană e exercitată
de creditor în numele său propriu
 în acțiunea pauliană, pârâtul nu poate opune execepțiile ce le-ar fi putut opune
debitorului
Domeniul de aplicare
Regula – prin acțiunea pauliană poate fi cerută desființarea oricărui act juridic oneros sau gratuit
prin care debitorul a micșorat gajul general al creditorilor (ex: înstrăinări de bunuri, constituiri de
ipoteci, tranzacții)
Excepții de la regulă
Nu pot fi revocate pe calea acțiunii pauliene:
 acte care privesc drepturi personale nepatrimoniale
 acte care privesc drepturi patrimoniale ce implică o apreciere personală de ordin subiectiv
a debitorului (obligația de întreținere)
 acte referitoare la drepturi patrimoniale neurmăribile. Când însă actul juridic este încheiat
cu intenția de a frauda interesele creditorului poate fi intentată acțiunea revocatorie, atunci
când obligația asumată e excesivă, depășește vădit nevoile beneficiarului. Dar și în acest
caz actul nu va fi revocat ci se va reduce obligația în limitele normale nevoii terțului
 actele prin care debitorul angajează noi datorii
 actele de împărțeală a unei succesiuni
Condițiile exercitării acțiunii pauliene
creanța reclamantului să fie certă, lichidă și exigibilă. Ca regulă, creanța trebuie să fie și
anterioară actului a cărui revocare se cere. Proba caracteruli anterior se face prin orice
mijloc de probă
actul respectiv să fi fost încheiat în frauda intereselor creditorului, adică să-i fi cauzat
acestuia un prejudiciu. Prejudiciul constă în faptul că prin actul respectiv debitorul și-a
creat o stare de insolvabilitate sau și-a agravat insolvabilitatea existentă. Dovada

44
 insolvabilității o face creditorul, astfel el trebuie mai întâi să înceapă urmărirea silită a
debitorulu și după aceea, când nu-și mai poate recupera creanța, va introduce acțiunea
pauliană revocatorie.
debitorul să fi cunoscut, să-și fi dat seama la momentul încheierii actului că își
provoacă/agravează insolvabilitatea
este necesară complivcitatea terțului la frauda debitorului, în cazul actelor cu titlu oneros.
Complicitatea terțului înseamnă dovada faptului că și-a dat seama că prin acel act creditorii
debitorului sunt prejudiciați adică, prin acel act debitorul devine insolvabil. La actele cu
titlu gratuit condiția complicității terțului nu se cere. Această complicitate a terțului se
găsește sub denumirea de reaua credință a terțului.
Efectele acțiunii pauliene
Dacă acțiunea e admisă actul e revocat.

Față de terțul dobânditor

Actul juridic este revocat numai în limitele realizării dreptului de creanță al reclamantului
creditor. Dacă valoarea bunului este mai mare decâr creanță, terțul poate să plătească creanța și să
păstreze valabil contractul. Nu se întâmplă la contractele cu titlu gratuit.
Natura juridică a acțiunii pauliene
Acțiunea e persoanlă pentru că reclamantul invocă un drept propriu de ceranță și nu un
drept real asupra bunului care este obiectul actului revocat. Este prescriptibilă în termen de un an
de la data la care creditorul a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul care i s-a cauzat prin actul
fraudulos.

Garantarea obligațiilor
Garanțiile personale
 Fidejusiune
Garanțiile reale
 Gaj
 Ipotecă
 Drept de retenție
 Privilegii

45
Garantarea obligațiilor
Noțiune – existența oricărei obligații este dată de executarea ei. Garantarea obligației constituie o
măsură de asigurare a acestei executări. În plus, garantarea obligațiilor conferă creditorului garant
anumite prerogative suplimentare, constând fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în
posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să aibă posibilitatea să urmărească
pe altcineva care s- angajat să execute obligația în locul debitorului.
Garanțiile personale – anagajamentul pe care o altă persoană decât debitorul principal și-l asumă
față de creditor
Garanțiile reale – afectarea specială a unui bun în instituirea unui drept accesoriu (gaj ipotecar)

Fidejusiune (art. 2280 Cod Civil)

Definiție – se mai numește și cauțiune, fiind un contract prin care o terță persoană numită fidejusor
se obligă față de creditorul altei persoane să plătească datoria debitorului dacă acesta nu o achită
la scadență. Creditorul are astfel garantată creanță cu două gajuri generale.
Fidejusiunea presupune două contracte, două acorduri de voință între creditor și debitor.
Debitorul este terț de fidejusiune. Al doilea contract, ce se numește fidejusiune, se încheie între
creditor și fidejusor.
Feluri
 Convențională – atunci când părțile raportului juridic stabilesc că pentru garantarea
executării obligației debitorul va aduce angajamentul unui fidejusor
 Legală – atunci când un text de lege prevede expres că debitorul e obligat să aducă un
fidejusor pentru a garanta executarea obligațiilor pe care le au față de cealaltă parte
 Judiciară – atunci când instanța de judecată este cea care stabilește în sarcina debitorului
obligația de a aduce un fidejusor
Caracterele juridice ale fidejusiunii
Contract solemn – trebuie încheiat în formă autentică sau formă scrisă sub semnătură
privată sub sancțiunea nulității absolute
Contract unilateral – doar fidejusorul se obligă
Contract cu titlu gratuit – în schimbul obligației sale fidejusorul nu urmărește să obțină
vreun avantaj

46
 Contract accesoriu – însoțește/garantează o obligație principală
Consecințe ale caracterului accesoriu
 Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligație principală valabilă. Dacă obligația
principală e nulă și fidejusiunea este nulă.
 Întinderea fidejusiunii nu poate depăși întinderea obligației principale și nu poate fi mai
oneroasă. Fidejusiunea care excede obligația principalăe valabilă doar în limiteleobligației
principale
 În lipsa unei prevederi contrare fidejusiunea garantează atât obligația principală dar și
toate cheltuielile ei, inclusiv cheltuielile ulterioare notificării făcute fidejusorului
 Stingerea obligației principale atrage automat stingerea fidejusiunii

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fidejusorul

o să aibă capacitate deplină de exercițiu
o să fie solvabil
Efectele fidejusiunii
Între fidejusor și creditor
Când debitorul principal nu-și execută obligația principală creditorul are dereptul să
urmărească silit fidejusorul. Acesta e obligat să plătească creanța principală în locul debitorului.
Creditorul poate să treacă direct la urmărirea silită a fidejusorului atunci când debitorul principal
nu plătește datoria la scadență. Fidejusorul poate opune creditorului toate excepțiile personale ale
debitorului dar și două excepții specifice:
 beneficiul de discuție – facultatea fidejusorului de a cere creditorului care a pornit
urmărirea silită împotriva sa să urmărească mai întâi pe debitorul principal și numai după
aceea, dacă nu-și execută creanța, să-l urmărească și pe el. Dar cu anumite condiții:
o fidejusorul trebuie să invoce beneficiul de discuție înainte de judecarea fondului
procesului
o atunci când invocă beneficiul de discuție fidejusorul trebuie să indice creditorului
bunurile urmăribile ale debitorului principal și să avanseze acestuia sumele
necesare urmăririi silite asupra acestor bunuri
 beneficiul de diviziune – facultatea recunoscută cofidejusorului (dacă sunt mai mulți
fidejusori) pentru aceeași datorie, de a solicita creditorului să-și dividă acțiunea și să o

47
 reducă la partea fiecăruia. Invocarea acestei excepții este o facultate a fidejusorului față de
care s-a început urmărirea silită, dacă vrea o revocă, dacă nu, nu. Instanța nu o poate ridica
din oficiu.
Între debitor și fidejusor
Dacă fidejusorul plătește obligația are dreptul de a începe acțiunea împotriva debitorului principal.
Prima acțiune – personală, întemeiată pe gestiunea de afaceri, atunci când debitorul și-a
dat acordul fidejusorului să plătească creanța.
A doua acțiune – subrogatorie pentru că fidejusorul vine în locul creditorului principal care
e deja plătit, atunci când debitorul nu și-a dat acordul la încheierea fidejusiunii.
Art. 2312 Cod Civil – fidejusorul are în mod excepțional drept de regres asupra debitorului înainte
de plata către creditor.
Între cofidejusori
Cel care plătește se poate îndrepta împotriva celorlalți
Stingerea fidejusiunii
 pe cale accesorie – ca urmare a stingerii debitului principal
 pe cale principală – când fidejusiunea se stinge independent de obligația garantată
o prin mijloace de drept comun
 remitere de datorii
 compensație
 confirmare
o prin mijloace specifice doar fidejusiunii
 decesul fidejusorului
 rezilierea unilaterală a fidejusiunii date în vederea obligațiilor viitoare sau
nedeterminate
 lipsa de diligență a creditorului împotriva debitorului
 pierderea beneficiarului subrogației
 încetarea funcției deținute de debitor

48
 Contractul de gaj
Definiție – este contractul prin care debitorul sau o terță persoană remite creditorului sau unui terț
un bun mobil, corporal sau titluri negociabile în vederea garantării executării unei obligații.
Caractere juridice
 e un contract accesoriu – pentru că presupune existența unei obligații principale valabile
 e un contract real – pentru că, de regulă, se încheie valabil numai prin remiterea bunului
 e un contract unilateral – pentru că dă naștere la obligații numai în sarcina creditorului care
e obligat să conserve bunul și să-l restituie la stingerea gajului
 e un contract indivizibil – pentru că bunul mobil este afectat în întregime garantării datoriei
Condiții de valabilitate
 cel care constituie gajul (debitor sau terță persoană) trebuie să aibă capacitate deplină de
exercițiu. Minorii pot garanta cu bunurile lor proprii doar obligațiile personale și doar cu
încredințarea instanței de tutelă.
 obiectul gajului îl pot constitui numai bunuri mobile corporale sau incorporale,
consumptibile și neconsumptibile, individual determinate și generice. Condiția esențială
este ca bunul mobil să fie în circuitul civil
 pentru a asigura opozabilitatea gajului față de terți și posibilitatea de probă e necesară
respectarea unor formalități prevăzute de Codul Civil. Prin remiterea bunului gajat către
creditor se asigură publicitatea gajului.
Efectele gajului
Contractul de gaj dă naștere unui drept real accesoriu al cărui titular este creditorul gajist.
Acesta are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului:
 dreptul de retenție a bunului gajat, adică refuzul restituirii bunului până când debitorul
achită obligația principală
 drept de urmărire a bunului gajat, adică îl poate revendica de la orice persoană la care s-ar
afla
 drept de preferință, adică va fi plătit cu prioritate din prețul bunului gajat înaintea celorlalți
creditori
Obligațiile creditorului gajist
de a conserva bunul gajat până la restituire
de a nu folosi bunul gajat și de a nu-și însuși fructele și veniturile lui

49
 de a restitui bunul imediat ce a fost plătită datoria principală
Obligațiile debitorului
 de a restitui creditorului gajist cheltuielile făcute în conservarea bunului gajat
 de a despăgubi creditorul pentru daunele ce i-au fost cauzate de bunul gajat
 de a se abține de la deturnarea bunului gajat de la scopul său ori să se abțină să distrugă
bunul gajat
Stingerea gajului
o pe cale accesorie – se stinge când se stinge obligația principală
o pe cale principală
o atunci când renunță creditorul gajist
o în caz de pieire totală a bunului gajat

Contractul de ipotecă
Definiție – este un drept real accesoriucare are ca obiect un bun imobil sau mobil al debitorului
sau a altei persoane fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări
imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla și de a fi plătit cu prioritate față de ceilalți creditori, din
prețul acelui bun.
Caractere juridice
 este un drept real – conferă titularului două atribuții – drept de urmărire și drept de
preferință
 e un drept accesoriu – însoțește și garantează un drept principal de creanță al creditorului
ipotecar
 e un drept indivizibil – bunul ipotecat e afectat în întregime pentru garantarea întregii
creanțe
Ipoteca este de două feluri:
 convențională – care ia naștere prin convenția părților. Poate fi constituită numai de
titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat, care trebuie să aibă capacitate deplină de
exercițiu
 legală – e prevăzută de lege fără a fi nevoie de încheierea unui contract de ipotecă la
notar. Ipoteca este prevăzută de lege însă încheierea ei se face numai prin acordul
părților, adică legea prevede constituirea ipotecii pentru a putea încheia contractul

50
 principal dar ea nu e considerată încheiată automat ci pentru constituirea ei este nevoie
încheierea contractului de ipotecă ce presupune acordul de voință al părților.
Efectele ipotecii
Față de debitor
 debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate asupra bunului ipotecatȘ
posesia, folosința și dispoziția. El poate transmite bunul și îl poate greva și cu alte
sarcini reale
Față de creditor
 creditorul are atributul de urmărire și preferință, îl poate urmări în mâna oricui s-ar
afla chiar dacă debitorul l-ar înstrăina și are dreptul de a-și înstrăina creanța cu
prioritate, din prețul obținut cu vânzarea silită a bunului
 când sunt mai mulți creditori ipotecari dreptul de preferință se exercită în ordinea dată
de rangul ipotecii fiecăruia
Față de terți
 creditorul urmărește bunul în mâna oricui s-ar afla iar terțul răspunde cu bunul pentru
toate garanțiile ipotecare. Terțul care a plătit datoria ipotecată are drept de regres
împotriva debitorului pentru toate cheltuielile făcute
Stingerea ipotecii
o pe cale accesorie – se stinge când se stinge obligația principală
o pe cale principală
o atunci când renunță creditorul ipotecar
o în caz de pieire totală a bunului ipotecat

Dreptul de retenție
Definiție – acel drept real ce conferă creditorului care în același timp este și debitorul obligației de
restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reține acel bun în stăpânirea sa și de a
refuza restituirea lui până când debitorul său, care în același timp este creditorul obligației de
restituire a bunului, va plăti datoria născută în sarcina lui în legătură cu bunul respectiv (ex. în
cazul unui apartament în care s-a investit pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit, la remitere
trebuie plătită suma investită).

51
 De obicei creanța retentorului constă în sume cheltuite cu păstrarea, întreținerea sau
îmbunătățirile aduse bunului.
Excepții
 dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită
 dacă deținerea este ilegală, abuzivă
 dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită
Condițiile exercitării dreptului de retenție
 creanța retentorului să fie certă, lichidă și exigibilă
 dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul exclusiv și actual al bunului
 între bun și creanță să existe o conexiune
 bunul respectiv să fie un bun corporal mobil sau imobil și să se afle în stăpânirea
retentorului
Stingerea dreptului de retenție
dacă suma pretinsă sau oferită acoperă garanția
deposedarea involuntară de bun

Mijloace juridice de transmitere a obligațiilor

Cesiunea de creanță
Definiție – un contract prin care un creditor transmite dreptul său de creanță cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit unei alte persoane.
Părțile cesiunii
 cedent – creditorul care transmite
 cesionar – dobânditorul creanței
 debitor cedat – debitorul îndatorat
Condițiile cesiunii
Condiții de fond – trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate ale unui contract
Condițiile speciale
 obiectul cesiunii poate fi orice fel de creanță.
Excepții
o creanțe incesibile (netransmisibile)
o pensia de întreținere

52
 o orice alte creanțe cu caracter personal
 cesiunea este un contract consensual – se încheie valabil prin simplul acord de voință al
părților. Nu este necesar consimțământul debitorului cedat pentru că nu e parte. Pentru
cesiunile cu titlu gratuit se cere forma prevăzută de lege pentru donație.
 pentru a fi opozabilă terților se cere îndeplinirea unor formalități
o notificarea făcută debitorului cedat făcută ori de către cedent ori de către cesionar.
Prin notificare i se aduce la cunoștință debitorului cedat schimbarea creditorului și
clauzele esențiale ale condiției de cesiune.
o acceptarea din partea creditorului cedat. Se face prin înscris autentic și astfel
debitorul cedat recunoaște operațiunea juridică.
Până la notificare sau până la acceptarea cesiunii de către debitorul cedat, acesta poate face
plata către cedent. Plata are efect liberator.
Efectele cesiunii
Se transmite dreptul de creanță de la cedent la cesionar.
Între părți
Transferul dreptului de creanță se face așa cum se află în patrimoniul cedentului (își păstrează
natura juridică, accesoriile, garanțiile).
Debitorul cedat poate opune cesionarului toate excepțiile pe care le-ar fi putut invoca cedentului
(nulitatea, stingerea prin plată, prescripția).
Excepții
 compensația nu mai poate fi opusă dacă cesiunea a fost recunoscută printr-un înscris
 când creanța e constatată prin titlu de credit excepțiile întemeiate pe raporturile
personale dintre debitor și cedent nu pot fi opuse cesionarului
 în cazul cesiunii cu titlu oneros cedentul are obligația de garanție față de cesionar
Față de părți
Produce efecte față de terți, adică e opozabilă numai după notificarea făcută debitorului sau
acceptarea din partea creditorului.

53
 Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței
Definiție – constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu altă persoană
care, plătind datoria debitorului, devine el creditorul acestuia, dobândind toate drepturile
creditorului inițial plătit.
Poate fi
 convențională
 legală
Subrogația convențională
 se naște în acordul de voință dintre terțul plătitor și creditorul plătit sau dintre terțul plătitor
și debitorul obligației
 poate fi consimțită de creditor sau de debitor
 trebuie să fie expresă și constituită într-un înscris
Subrogația legală
 operează în cazurile prevăzute de lege fără a fi necesar consimțământul creditorului plătit
sau al debitorului
Efectele subrogației
subrogatul ia locul creditorului plătit și poate exercita toate drepturile și acțiunile acestuia
împotriva debitorului. El beneficiază de toate garanțiile care însoțesc creanța.
pe lângă aceste acțiuni subrogatul mai are și o acțiune proprie contra debitorului izvorâtă
din mandat, gestiunea de afaceri sau îmbogățirea fără justă cauză

54