Capitolul al II-lea.

Asemănări și deosebiri între morala senecană

şi cea creştină

Seneca saepe noster (Tertullianus, De anima, XX,1)

2.1. Asemănări

Importanța acordată de Seneca laturii morale a vieții, aversiunea sa față de vicii

şi de toate relele care îl abat pe om de la calea cea dreaptă au făcut ca Părinţii Bisericii
să-l considere un antemergător, iar unii dintre ei să regrete sincer că nu a fost creștin.
Între morala senecană și cea creștină există numeroase concordanțe, care l-ar fi
determinat pe Tertullianus să-l considere în multe privințe pe Seneca un teoretician
creștin (Seneca saepe noster).
Unele fragmente din operele filosofului par să îndreptățească opinia unor
istorici că ar fi cunoscut teologia creștină și ar fi empatizat cu suferința lui Iisus
Christos. Într-un fragment din tratatul De ira (I,2,2) se crede că sunt perceptibile
aluzii la martiriul creștin : „Priveşte atâţia conducători păstraţi în amintire ca
exemple de soartă nenorocită: pe unul mânia l-a străpuns în propriul său pat, pe altul
l-a lovit în timpul ceremoniei sacre a mesei, pe altul l-a măcelarit în tribunal şi în
văzul mulţimii din for, pe altul l-a forţat să-şi dea sângele fiului său paricid, pe altul
să-şi pună gâtul regal la dispoziția unei mâini de sclav, pe altul să-şi întindă
picioarele pe cruce.”1 Așa cum a sesizat Léon Herrmann2, ultima parte a textului l-
a avut în vedere pe Iisus, ceilalţi duces fiind lesne de identificat: regele Tarquinius

Aspice tot memoriae proditos duces mali exempla fati: alium ira in cubili suo confodit, alium
intra sacra mensae iura percussit, alium intra leges celebrisque spectaculum fori lancinavit, alium
filii parricidio dare sanguinem iussit, alium servili manu regalem aperire iugulum, alium in cruce
membra diffindere.
 L. Herrmann, Sénèque et les premiers chrétiens, Latomus, Bruxelles, 1979,pp.44-45.
Priscus, omorât în patul conjugal; regele Filip al II-lea al Macedoniei asasinat în
timpul ceremoniilor prilejuite de căsătoria fiicei sale Cleopatra cu regele Alexandros
al Epirului; Sempronius Asellio, linşat în forum; regele part Phraates IV, căzut
victima soţiei sale Musa; Pompeius Magnus, asasinat în Egipt.
Într-un fragment din Epistula 95 (cap.47-50) către Lucilius, ideile stoice despre
cultul zeului și atributele consacrate acestuia consună, în bună măsură, cu ideologia
creștină: „Ni se dau de obicei sfaturi despre felul în care trebuie să cinstim pe zei.
Să ne opunem ca cineva să aprindă sâmbăta opaițul, fiindcă nici zeii n-au nevoie de
lumină și nici oamenilor nu le place funinginea. Să-l oprim să-și facă închinările de
dimineață și să stârcească la ușa templelor: numai ambiția omenească se lasă înșelată
de astfel de slujbe: pe zeu nu-l cinstește decât cine-l cunoaște.Să-l oprim să-i aducă
lui Iupiter pânzeturi și țesale și să-i țină Iunonei oglinda: zeul nu are nevoie de
slujitori.De ce? Fiindcă el însuși poartă de grijă neamului omenesc, este de ajutor
pretutindeni și tuturor. Oricât ar auzi un om despre măsura pe care trebuie s-o
păstreze în sacrificii, oricât s-ar ține departe de superstițiile dăunătoare, niciodată nu
va progresa suficient, dacă nu va concepe cum trebuie în spiritul lui divinitatea ca
atotcuprinzătoare, atotdătătoare și fără de răsplată binefăcătoare.”3
Augustinus, comentând un fragmentdin lucrarea senecană pierdută, De
superstitione, vorbește despreatitudinea neutră a lui Seneca față de creștini: „Totuși
pe creștini, pe atunci dușmanii cei mai înverșunați ai iudeilor, nu a îndrăznit să-i
pomenească în niciun fel, nici spre a-i lăuda contrar vechii tradiții religioase a

Quomodo sint dii colendi solet praecipi. Accendere aliquem lucernas sabbatis prohibeamus,
quoniam nec lumine dii egent et ne homines quidem delectantur fuligine. Vetemus salutationibus
matutinis fungi et foribus adsidere templorum: humana ambitio istis officiis capitur, deum colit
qui novit. Vetemus lintea et strigiles Iovi ferre et speculum tenere Iunoni: non quaerit ministros
deus. Quidni? ipse humano generi ministrat, ubique et omnibus praesto est. Audiat licet quem
modum servare in sacrificiis debeat, quam procul resilire a molestis superstitionibus, numquam
satis profectum erit nisi qualem debet deum mente conceperit, omnia habentem, omnia
tribuentem, beneficum gratis. - L.Annaeus Seneca, Scrisori către Luciliu, traducere și note de Gh.
Guțu, studiu introductiv de Isac Davidsohn, Ed. Științifică, București, 1967, pp.362-363.
patriei sale, nici spre a-i blama contrar poate propriei vreri.”4 Am putea crede că,
prin sintagma „ contrar poate propriei vreri” (propriam forsitan voluntatem),
Augustinus face aluzie la o posibilă simpatie a lui Seneca față de religia creștină
invocând un argumentum a silentio, în legătură cu care au existat mai multe
comentarii. Preluând aluzia lui Augustinus, și L.Herman e de părere că filosoful a
oscilat între ostilitate și o anume toleranță față de creștini.5
Seneca a fost desigur sedus de multe aspecte ale religiei creștine (concepția
monoteistă, condamnarea idolatriei), dar nu a scris nicio lucrare pe această temă,
fiindcă dacă ar fi scris-o, ea ar fi fost cu siguranță folosită de apologeții creștini.

2.1.1. Concepția lui Seneca despre divinitate

2.1.1.1. Monoteismul stoic și monoteismul creștin

În acord cu teoria stoică, Seneca recunoaște existența unuizeu unic, „creator și

diriguitor a tot ce există” (omnium conditor et rector- De providentia, 5,8); „
diriguitor și paznic al universului, suflet și spirit al lumii, stăpân și artizan al lucrării
lui” (rectorem custodemque universi, animum et spiritus mundi, operis huius
dominum et artificem-Naturales Quaestiones, II,45,1). El este adorat sub o
multitudine de reprezentări, fapt pe care filosoful îl aprobă, doar în virtutea tradiției;
în opinia sa, practicarea cultului cetății este justificată prin tradiție (mos), chiar dacă
el nu aderă sincer la ea; vechimea primează asupra veridicității, pare să spună Seneca
într-un fragment din De superstitione (fr. 39), comentat de Augustinus : „Toată

De civitate Dei, VI,11: Christianos tamen iam tunc Iudaeis inimicissimos in neutram partem
commemorare ausus est, ne vel laudare contra suae patriae veterem consuetudinem, vel
reprehenderet contra propriam forsitan voluntatem.
 L.Herrmann op.cit., p.46.
această mulțime obscură de zei, pe care o îndelungată superstiție a tot amplificat-o
de-a lungul unei vremi îndelungate, o vom adora, zice Seneca, astfel încât să ne
amintim că venerarea ei ține mai degrabă de tradiție decât de adevăr.”6Augustinus îi
reproșează lui Seneca duplicitatea, faptul că, în pofida condiției sale de om influent,
nu s-a putut desprinde total de practicile tradiționale păgâne, de superstițiile pe care
le critica: „respecta ceea ce respingea, făcea ceea ce critica, venera ceea ce acuza”
(De civitate Dei, VI,10: colebat quod reprehendebat, agebat quod arguebat, quod
culpabat adorabat). Seneca însuși era conștient de această contradicție, chiar
impostură, reproșată de contemporanii săi: „Vorbești într-un fel, trăiești altfel” (De
vita beata, 18,1: Aliter loqueris, aliter vivis).
M.Toplong considerăcă Seneca vorbește despre zeu, așa cum vorbește un
creștin despre Dumnezeu7, numindu-l deus et parens noster: „Dumnezeul și
părintele nostru ne-a pus la îndemână orice urma a ne fi nouă bun; nu a așteptat
cererea noastră și ne-a dat mai mult; pe cele ce urmau să ne vatăme le-a îngropat
foarte adânc.”8La fel ca în orația creștină duminicală, Seneca dorește să se facă voia
lui Dumnezeu: „omul să vrea ceea ce a vrut Dumnezeu!” (Epistula74,20: placeat
homini quidquid deo placuit).

2.1.1.2. Critica idolatriei, a sacrificiilor religioase și a spectacolelor

De civitate Dei, VI,10: Omnem istam ignobilem deorum turbam quam longo aevo longa
superstitio congessit, sic, inquit, adorabimus,ut meminerimus cultum eius magis ad mores quam
ad rem pertinere
 M.Toplong, „De l'influence du Christianisme sur le droit civil des romains”, Memoires de

l’Academie Royale des Sciences morales et politiques de l’Institut de France, vol. IV, Firmin
Didot, Paris, 1844, p.335.
Epistula 110,10: Quidquid nobis bono futurum erat deus et parens noster in proximo posuit; non

expectavit inquisitionem nostram et ultro dedit: nocitura altissime pressit.

 Într-o scrisoare către Lucilius, criticând idolatria,Seneca blamează și opulența
statuilor divine,lucrate în aur și argint, în contrast cu simplitatea de altădată a idolilor
de lut: „Nu vei modela idoli în aur sau în argint: nu se poate scoate din aceste
materii o imagine asemănătoare zeului; gândește-te că zeii, în vremea când ne-au
fost prielnici, au fost din argilă.” (Epistulae ad Lucilium, 31,11: Finges autem non
auro vel argento: non potest ex hac materia imago deo exprimi similis; cogita illos,
cum propitii essent, fictiles fuisse). Aceeași atitudine reprobatoare față de închinarea
la idoli aflăm în lucrarea De idolatria a autorului creștin Tertullianus.
În tratatul De beneficiis, Seneca respinge sângeroasele sacrificii aduse zeilor,
acceptând totuși simplitatea unor ofrande: „ Prin urmare, cei buni îi cinstesc pe zei
chiar și cu făină și coleașă,în schimb, cei răi nu scapă de impietate, chiar dacă au
înroșit altarele cu mult sânge.” (De beneficiis, I, 6,3: Itaque boni etiam farre ac fitilla
religiosi sunt; mali rursus non effugiunt impietatem, quamvis aras sanguine multo
cruentaverint).
Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își exprimă dezacordul privind
participarea la spectacole, pe care le consideră dăunătoare pentru liniștea sufletească
a celui ce aspiră la virtute:„Nimic nu e însă mai păgubitor pentru bunele moravuri
decât să participi la vreun spectacol; căci atunci viciile se insinuează mai ușor prin
intermediul plăcerii.” 9 Dacă la Seneca dezaprobarea spectacolelor are o conotație
predominant morală, la Tertullianus, care dedică acestui subiect lucrarea De
spectaculis, este mai evidentă tenta teologico-spirituală a criticii, spectacolele
fiind enumerate alături de cele mai condamnabile acte umane (flagitia), pe care
Dumnezeu le vede: „De n-ar vedea Dumnezeu nicio ticăloșie a oamenilor, ca să

Epistula7, 2: Nihil vero tam damnosum bonis moribus quam in aliquo spectaculo desidere; tunc
enim per voluptatem facilius vitia subrepunt.
scăpăm cu toții de judecată. Dar El vede și tâlhăriile, vede și minciunile și adulterele
și înșelătoriile și actele de idolatrie și spectacolele.”10

2.1.2. Relația dintre om și divinitate

Seneca preia de la filosoful stoic Sextius ideea că omul se poateînălța la ceruri,

alături de zei, printr-o viață cumpătată, ascetică: „Să-i dăm deci crezare lui Sextius
care ne arată cel mai minunat drum și strigă: pe aici se ajunge la stele, urmând calea
frugalității, a cumpătării, a curajului. Zeii nu sunt disprețuitori, nici invidioși: îi
accept și le întind mâna celor care urcă. Te miră faptul că omul ajunge la zei? Zeul
vine spre oameni, ba chiar, ceea ce e mai aproape, vine în oameni:niciun spirit nu
este bun fără zeu. În trupurile oamenilor au fost împrăștiate semințe divine, care,
dacă le-a primit un bun cultivator, cresc aidoma obârșiei lor și se înalță la fel ca cei
din care au provenit.”11
Această concepție stoică împărtășită de Seneca are ecou în următoarele reflecții
creștine: Evangelium secundumLucam, 17: 21: ecce enim regnum Dei intra vos est.
(„căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”); ApudCorinthios
I,2:12: Nos autem non spiritum mundi accepimus, sed Spiritum, qui ex Deo, ut
sciamus quae a Deo donata sunt nobis. („Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul

De spectaculis, XX,3: Utinam autem deus nulla flagitia hominum spectaret, ut omnes iudicium
evaderemus. Sed spectat et latrocinia, spectat et falsa et adulteria et fraudes et idololatrias et
spectacula ipsa.
Epistula 73,15-16: Credamus itaque Sextio monstranti pulcherrimum iter et clamanti: hac itur

ad astra, hac secundum frugalitatem, hac secundum temperantiam, hac secundum

fortitudinem. Non sunt dii fastidiosi, non invidi: admittunt et ascendentibus manum porrigunt.
Miraris hominem ad deos ire? Deus ad homines venit, immo quod est propius, in homines venit:
nulla sine deo mens bona est. Semina in corporibus humanis divina dispersa sunt, quae si bonus
cultor excipit, similia origini prodeunt et paria iis ex quibus orta sunt surgunt. ad deos ire? Deus
ad homines venit, immo quod est propius, in homines venit: nulla sine deo mens bona est. Semina
in corporibus humanis divina dispersa sunt, quae si bonus cultor excipit, similia origini prodeunt
et paria iis ex quibus orta sunt surgunt.
care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat
Dumnezeu prin harul său”).
Un fragment dincorespondența cu Lucilius este edificator pentru felul în care
înțelegea filosoful relația dintre om și divinitate: „Dumnezeu e aproape de tine, e cu
tine, e înăntrul tău. Așa îți spun eu, Lucilius:înăuntrul nostru se află un duh sfânt,
care ne observă și ne veghează bunele și relele noastre; așa cum ne comportăm noi
cu el, la fel se comportă și el cu noi. Pe bună dreptate, nimeni nu e un om bun fără
Dumnezeu. Poate oare cineva să se ridice deasupra sorții, dacă nu e ajutat de el? El
oferă sfaturi nobile și înalte.”12Așadar, în concepția lui Seneca, omul posedă un spirit
sacru, fără de care nu-și poate împlini menirea pământeană, aceea de a trăi fericit,
cultivând virtutea.
Relația cu divinitatea nu este una de obediență, afirmă Seneca într-un alt pasaj
din epistolarul său moral: „Dacă îmi dai crezare, îți dezvălui sentimentele mele cele
mai profunde: eu m-am călit în toate cele care par potrivnice și aspre: nu mă supun
zeului, ci îl aprob; îl urmez dintr-o pornire a sufletului, nu fiindcă e nevoie.” 13 Crezul
lui Seneca este că „ a te supune divinității înseamnă libertate” (deo parere libertas
est- De vita beata ,15, 7). Se poate constata în aceste afirmații similitudinea între
pietas Senecana și ideea creștină a abandonului credinciosului în puterea și vrerea
lui Dumnezeu.

2.1.3. Relațiile interumane

Epistula 41,1-2: prope est a te deus, tecum est, intus est. Ita dico, Lucili: sacer intra nos spiritus
sedet, malorum bonorumque nostrorum observator et custos; hic prout a nobis tractatus est, ita
nos ipse tractat. Bonus vero vir sine deo nemo est: an potest aliquis supra fortunam nisi ab illo
adiutus exsurgere? Ille dat consilia magnifica et erecta.
Epistula 96, 2: Si quid credis mihi, intimos adfectus meos tibi cum maxime detego: in omnibus

quae adversa videntur et dura sic formatus sum: non pareo deo sed adsentior; ex animo illum, non
quia necesse est, sequor.
 Seneca vede o înrudire naturală între oameni, asemănătoare fraternității
universale a discipolilor lui Christos:„ Tot ceea ce vezi, în care cele divine și cele
umane au fost incluse, este o unitate; suntem membrele unui mare trup. Natura ne-a
adus pe lume înrudiți, fiindcă din aceleași elemente și pentru aceleași rosturi ne-a
zămislit; ea ne-a insuflat dragostea reciprocă și ne-a făcut sociabili. Ea a orânduit
ceea ce e egal și ce e drept; conform dispoziției ei e mai nefericit să vatămi decât să
fii vătămat; din porunca ei mâinile au fost destinate întrajutorării. Acel vers să ne fie
în suflet și pe buze: sunt om, nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine. Să
avem ca bun comun: ne-am născut laolaltă. Comunitatea noastră e foarte
asemănătoare cu o adunătură de pietre,care ar urma să cadă, dacă nu s-ar sprijini
reciproc și chiar prin asta se menține.”14
Umanitatea revendicată de Seneca față de sclavi (Epistula47,1) este întrucâtva
asemenea celei propovăduite de Apostolul Pavel (Ad Corinthios I, VII:22).
- Seneca: „ De la cei ce vin de la tine am aflat cu plăcere că trăiești în bune
relații cu sclavii tăi: asta e demn de înțelepciunea și erudița ta. «Sunt niște sclavi»
spun unii. «Ba sunt oameni». «Sunt niște sclavi.» «Ba sunt niște prieteni supuși.»
«Sunt niște sclavi.» «Ba sunt tovarășii noștri de sclavie, dacă te-ai gândi că soarta ne
îngăduie și unora și altora tot atâta.”15; „ Vrei să te gândești că cel pe care-l numești

Epistula 95,52-53: Omne hoc quod vides, quo divina atque humana conclusa sunt, unum est;
membra sumus corporis magni. Natura nos cognatos edidit, cum ex isdem et in eadem gigneret;
haec nobis amorem indidit mutuum et sociabiles fecit. Illa aequum iustumque composuit; ex illius
constitutione miserius est nocere quam laedi; ex illius imperio paratae sint iuvandis manus. Ille
versus et in pectore et in ore sit: homo sum, humani nihil a me alienum puto.Habeamus in
commune: <in commune> nati sumus. Societas nostra lapidum fornicationi simillima est, quae,
casura nisi in vicem obstarent, hoc ipso sustinetur.
Epistula 47,1: Libenter ex iis qui a te veniunt cognovi familiariter te cum servis tuis vivere: hoc

prudentiam tuam, hoc eruditionem decet. 'Servi sunt.' Immo homines. 'Servi sunt ' Immo
contubernales. 'Servi sunt.' Immo humiles amici. 'Servi sunt.' Immo conservi, si cogitaveris
tantundem in utrosque licere fortunae) ; Ibidem, 47,10: Vis tu cogitare istum quem servum tuum
vocas ex isdem seminibus ortum eodem frui caelo, aeque spirare, aeque vivere, aeque mori ?
sclavul tău, născut din aceiași germeni, se bucură de același cer, la fel respiră, la fel
trăiește, la fel moare ?”
- Apostolul Pavel: „Ai fost numit sclav? Nu-ți fă griji, dar și dacă poți deveni
om liber, mai bine profită de ocazie! Căci cel ce a fost numit sclav întru Domnul,
este sclavul lui Christos.”16

2.2. Deosebiri

O importantă deosebire constă în faptul că, față de doctrina stoică, care accepta
sinuciderea, opinie împărtășită și de Seneca, doctrina creștină o condamnă,în baza
ideii că trupul credinciosului în Christos posedăo însemnătate deosebită, fiind,
conform Noului Testament, nu numai sălașul sufletului nemuritor și în serviciul lui,
ci și „mădularul trupului lui Christos” (I Corintieni, 6: 15; 12: 27; Efesieni, 5:30);
omul întreg, alcătuit din trup şi suflet, are o valoare incomparabilă, deoarece este
„templul Dumnezeului celui viu” (IICorintieni, 6: 16), iar „duhul lui Dumnezeu
locuiește în voi” (I Corintieni, 3:16). Din punctul de vedere al moralei creștine,
sinuciderea este dublu condamnată: în primul rând, ca lipsă de respect și răzvrătire
față de Dumnezeu, în al doilea rând,ca stricare a templului lui Dumnezeu, asa cum
spune Apostolul Pavel : „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica
Dumnezeu pe el”(I Corintieni, 3: 17).
Ca și alți autori creștini, Lactantius condamnă suicidul, acceptat de unii filosofi
păgâni, considerându-l mai grav decât crima:„ Căci dacă asasinul e un nelegiuit,
fiindcă e ucigașul unui om, de aceeași crimă s-a făcut vinovat cel ce-și ia viața,
fiindcă ia viața unui om. Ba chiar trebuie considerată mai gravă această fărădelege,
a cărei pedepsire îi revine doar lui Dumnezeu. Căci așa cum am venit în astă viață

Ad Corinthios I, VII:21-22: Servus vocatus es?Non sit tibi curae,sed et si potes liber fieri, magis
utere!Qui enim in Domino vocatus est servus, servus est Christi.
nu din voia noastră, la fel trebuie să părăsim acest lăcaș al trupului, care ne-a fost
atribuit spre a-l ocroti, din porunca aceluiași Dumnezeu, care ne-a introdus în
acest trup, spre a-l deține atâta timp, până ce ne-ar porunci să-l părăsim.” 17
Dimpotrivă, Seneca îndeamnă să se aducă mulțumiri divinității fiindcă „nimeni
nu poate fi ținut cu tot dinadinsul în viață; e îngăduit să desconsideri înseși legile
firii.” (Epistula12,10:Agamus deo gratias quod nemo in vita teneri potest: calcare
ipsas necessitates licet).
Ca o concluzie la cele afirmate mai sus despre influența filosofiei senecane și
a filosofiei stoice, în general, asupra moralei creștine, cităm opinia exegetului Luigi
Padovese: „Le christianisme a vaincu la Stoa avec la force de son idée religieuse,
mais cette victoire a été facilitée par le fait que le christianisme a soutiré de
l’adversaire ses idées les plus profondes et les plus fascinantes. Une grande part du
patrimoine de la pensée grecque est passée ainsi dans la nouvelle religion gràce à la
médiation de la Stoa”. Principala deosebire remarcată de exegetul italian constă în
modul de a percepe relația om-divinitate: „dans le christianisme Dieu sauve les
hommes alors que pour le stoïcisme c'est l'homme qui se sauve lui-meme; le
stoïcisme croit dans les vertus humaines tandis que pour le chrétien elles sont
inefficaces sans l'aide de Dieu.”18

Divinae institutiones, III,18, 6-7: Nam si homicida nefarius est, quia hominis extinctor est, eidem
sceleri obstrictus est, qui se necat, quia hominem necat. Imo vero majus esse id facinus
existimandum est, cujus ultio Deo soli subjacet. Nam sicut in hanc vitam non nostra sponte
venimus, ita rursus ex hoc domicilio corporis, quod tuendum nobis assignatum est, ejusdem jussu
recedendum est, qui nos in hoc corpus induxit, tamdiu habituros, donec jubeat emitti.
 L. Padovese, „Les influences du stoicism sur la morale chretienne” , Research Journal Ankara

University Faculty of Language, History and Geography of the Department of Philosophy , vol.
15, 1963, p. 311.